CURS 3-4

Ce sunt organizaţiile?

Cum le analizăm?

Organizaţiile constituie o realitate atotcuprinzătoare. Trăim

dintotdeauna în organizaţii. Omenirea există de la începuturile sale
în interiorul unor forme de organizare. Se poate spune, fără
exagerare, că desprinderea lentă a oamenilor din animalitate este
determinată de organizarea legăturilor dintre primele fiinţe
gânditoare, capabile să realizeze prin propria lor alte “obiecte”
decât cele existente în natură. Pe de altă parte, fiecare om fiinţează
de la începutul vieţii sale, într-o multitudine de organizaţii
coexistente sau succesive (familia, şcoala, sistemul profesional
ş.a.m.d.).

Necesitatea organizării activităţii umane şi a construirii

organizaţiilor izvorăşte din imperativul cooperării umane.
Individului singur îi sunt accesibile activităţi şi scopuri extrem de
restrânse. Capacitatea sa de acţiune, forţa sa de a răspunde
presiunilor mediului exterior sunt limitate. În perioada interbelică,
Chaster Barnard, încercând să sugereze temeiurile apariţiei
organizaţiilor, imagina o situaţie în care un om intenţionează să
mute o stâncă mult prea mare pentru el. Limitele individului în
cauză sunt clar exprimate prin enunţuri precum: a)”stânca este
prea mare pentru om”; b) “omul este prea mic pentru stâncă. Atât
în raport cu solicitările mediului exterior cât şi în ceea ce priveşte
propriile sale capacităţi, omul, ca individ, izolat, este limitat,
depăşirea limitelor fiind cu putinţă prin acţiunea socială de
cooperare.
 În organizaţii, prin cooperare, oamenii pot face împreună
lucruri pe are nu le pot realiza singuri. Condiţiile generale ale
constituirii (apariţiei) unei organizaţii sunt:

a) existenţa unor indivizi care consimt să coopereze pentru

realizarea unui scop care este al fiecăruia în parte şi al tuturor
împreună;

b) capacitatea indivizilor de a comunica între ei, de a conlucra

efectiv pentru realizarea scopului comun.

Nevoia de cooperare, ca factor esenţial în geneza

organizaţiilor are rădăcini adânci, ce merg spre trăsăturile de
esenţă ale omului, prin care acesta de deosebeşte radical de
celelalte vieţuitoare:

a) Omul este o “fiinţă gânditoare”, o fiinţă înzestrată cu

capacităţi de cunoaştere. Ca homo sapiens, fiinţa umană a
declanşat o neîncetată expansiune a cunoaşterii asupra realităţii
înconjurătoare şi asupra ei înşişi. Frontierele cunoaşterii, extrem
de mobile, se lărgesc în permanenţă, iar potenţa de cunoaştere a
omenirii în ansamblu este, în principiu, în permanenta creştere.
Omul însă, ca individ izolat, are capacităţi restrânse, limitate de
cunoaştere, fapt de impune:

- acumularea unor cunoştinţe deja existente, rezultat al

investigaţiilor întreprinse de generaţiile anterioare, care, prin
însumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, în situaţii
particulare, fondul de cunoştinţe existente într-un domeniu al
acţiunii umane, într-un domeniu profesional); de altfel, ar fi
imposibilă şi fără sens reluarea, de la început a cunoaşterii de către
fiecare generaţie umană;

- specializarea în cunoaştere este atât inevitabilă, cât şi utilă

prin rezultatele ei, în acest mod fiind cu putinţă aprofundarea
rapidă a cunoaşterii prin acţiunea indivizilor care alcătuiesc aceeaşi
generaţie, noile achiziţii fiind comunicate, atunci şi atât cât este
nevoie, între membrii diverselor comunităţi profesionale.

În ambele ipostaze ale omului ca fiinţă cunoscătoare este

vizibilă necesitatea cooperării în cunoaştere – azi deviza UE in
faţa provocărilor viitorului este : O Economie bazată pe
cunoaştere.

b) Cunoaşterea nu a fost niciodată şi nu poate fi la modul

absolut, un scop în sine. Omul cunoaşte pentru a transforma. Omul
produce schimbări în natură, în mediul înconjurător pentru a-şi
înlesni condiţiile de viaţă. Ca fiinţă transformatoare, ca individ care
realizează şi mânuieşte unelte, care produce “obiecte” noi, omul
este supus aceloraşi limite ale acţiunii izolate şi are deschisă
aceeaşi cale de depăşire a limitelor sale:

- organizarea acţiunii umane implică şi face cu putinţă

diviziunea muncii, fapt ce presupune realizarea scopului comun mai
multor oameni cu eforturi mult mai mici decât dacă fiecare dintre
ei ar acţiona de unul singur;

- simultan, fiecare individ în parte îşi poate dezvolta şi afirma

mai repede şi mai clar propria forţă de acţiune, concentrarea pe un
obiectiv particular, obţinut prin diviziunea obiectivului general,
favorizând manifestarea unei game largi de acţiuni umane; omul
se dovedeşte mai lesne folositor, inclusiv în proprii săi ochi, prin
realizarea într-un timp relativ scurt a unui obiectiv dat decât dacă
ar încerca să realizeze simultan toate obiectivele, desfăşurând
toate acţiunile presupuse de acestea; altfel spus, prin organizare
sporeşte eficienţa acţiunii şi se micşorează timpul de realizare a
acesteia. În societăţile moderne, eficienţa şi timpul devin valori tot
mai semnificative, dobândirea lor fiind unul din fructele cele mai de
preţ ale existenţei organizaţiilor.
 Este limpede că, şi sub acest unghi, cooperarea este
necesară, în acest caz, în calitate de cooperare în acţiune.

c) În cea mai generală expresie a sa omul este o fiinţă

socială. Omul, ca entitate, ca individ, trăieşte şi nu poate trăi
decât împreună cu semenii săi. El nu există decât ca termen într-o
relaţie prin care este permanent legat de alţi oameni. Societatea
este formată din multitudinea relaţiilor interumane. Din această
stare de fapt, decurg consecinţe extrem de importante:

- Omul se valorizează prin semenii săi; “măsura” valorii

individului (general-umană, morală, profesională) este dată de
către societate, de către semeni; chiar propria imagine a omului
despre sine însuţi este dată, în principal şi de regulă, de imaginea
pe care omul o primeşte de la “ceilalţi” şi prin “ceilalţi”, deci omul
se afirmă şi se construieşte ca om împreună cu semenii, într-o
organizaţie, într-o colectivitate umană;

- Nu în ultimul rând, nevoile umane esenţiale (altele decât

cele ce privesc cunoaşterea şi acţiunea) sunt satisfăcute în şi prin
formele organizate ale vieţii sociale; nevoia de afecţiune, de
căldură şi satisfacţie sufletească, de comunicare şi înţelegere
reciprocă primeşte răspuns prin existenţa activă a omului în
organizaţii; inclusiv satisfacţia în muncă, mulţumirea lucrului bine
făcut, sentimentul datoriei împlinite au sens şi sunt cu putinţă doar
în interiorul unor forme de organizare umană. Altfel spus,
cooperarea în cunoaştere şi cooperarea în acţiune (ele însele
puternic interferente) se împletesc strâns cu cooperarea socio-
morală şi afectivă.

În concluzie, se poate afirma că temeiul apariţiei şi existenţei

organizaţiilor constă atât în caracteristica acestora de a realiza
scopurile individuale (ale indivizilor care alcătuiesc organizaţia) mai
rapid, complet şi mai eficient decât prin acţiune izolată, cât şi în
capacitatea lor de a răspunde unor necesităţi umane fundamentale.
 1.4. Natura organizaţiilor

În esenţă, o r g a n i z a ţ i a este un sistem social în care

şi prin care oamenii interacţionează (cooperează) pentru
realizarea unor scopuri comune.

Definitorii pentru organizaţie sunt, simultan, relaţiile

oamenilor (interacţiunea umană) şi relaţiile fiecărui om şi ale
tuturor împreună cu structura de ansamblu a organizaţiei
(subsistemele şi domeniile organizaţiei, conducerea acesteia etc.)

Calitatea interacţiunii umane este la fel de importantă

precum scopul organizaţional. Dobândirea statutului de membru al
organizaţiei şi asumarea în consecinţă a scopului organizaţional nu
garantează îndeplinirea obiectivelor organizaţiei, decât dacă natura
raporturilor interumane este modelată în această direcţie, decât
dacă interacţiunea umană îmbracă forma cooperării (evitându-se
şi depăşindu-se conflictele interumane). Interacţiunea umană
reprezintă fundamentul funcţionării unei organizaţii.
 În acelaşi timp, structura organizaţională influenţează
decisiv natura interacţiunii umane. Mărimea organizaţiei, numărul
nivelurilor ierarhice (diferenţierea pe verticală a organizaţiei),
numărul departamentelor, al subunităţilor funcţionale
(diferenţierea pe orizontală), complexitatea activităţii (diviziunea
muncii, specializarea) îşi pun amprenta asupra întregii activităţi
organizaţionale.

Analiza organizaţională, necesară pentru cunoaşterea şi

realizarea eficientă a activităţii organizaţiilor, implică, în
consecinţă, studierea tuturor componentelor, până acum scoase în
relief, ale organizaţiilor – oamenii, scopul, interacţiunile umane,
structura organizaţională.

1.5. Tipologia organizaţiilor

O imagine mai detaliată asupra organizaţiilor se obţine prin

clasificarea acestora.

Cea mai simplă şi mai sugestivă clasificare a organizaţiilor are

în vedere gradul lor de structurare. Sub acest unghi, formele de
organizare se împart în două mari tipuri: informale şi formale.
Trebuie precizat de la început că:

- practic sunt greu de depistat forme pure, informale sau

formale, ale organizaţiilor, fiecare organizaţie cuprinzând, în
proporţii variabile, ambele forme de organizare;

- este mai judicios să vorbim despre şi să analizăm distinct

planul informal şi planul formal al unei organizaţii.
 Planul informal al unei organizaţii se alcătuieşte din relaţiile
spontane, nedefinite sau slab definite dintre membrii acesteia.
Normele, regulile organizaţiei sunt acceptate spontan şi tocmai prin
aceasta, nefiind impuse, acceptarea este intensă, gradul de
adeziune fiind ridicat. În chip similar, membrii organizaţiei pot
accepta un lider (conducător) informal, altul decât cel oficial,
formal, care întruneşte o lungă adeziune prin autoritatea sa
profesională, prin prestigiul moral, prin capacitatea de a stabili
relaţii stimulative, adecvate cu colegii săi.

Dincolo de planul informal, existent în orice organizaţie,

organizaţiile care se apropie de tipul informal sunt depistabile în
activităţi de factura grupurilor de prieteni, o serie de activităţi ad-
hoc etc; acestea sunt, însă, slab structurate, nefiind propriu-zis
organizaţii.

Planul formal al organizaţiei vizează structura oficială a

acesteia, clar definită prin descrierea normelor de construire şi de
comportament, a rolurilor şi relaţiilor dintre membrii organizaţiei
(de putere, autoritate şi responsabilitate), prin indicarea liderilor,
a ierarhiei, prin precizarea condiţiilor de acces, de evoluţie şi de
ieşire din organizaţie.

Dincolo de planul formal, existent în orice organizaţie,

organizaţiile care se apropie cel mai mult de tipul formal sunt cele
birocratice.

Planul informal este subsumat şi poate fi utilizat pentru

consolidarea şi evoluţia pozitivă a planului formal, deoarece:

- facilitează realizarea scopului organizaţional prin

adeziunea sporită a membrilor organizaţiei;

- determină un climat organizaţional sănătos, cooperant;

 - oferă liderilor organizaţiei elemente de control, de feed-back
asupra stării reale a organizaţiei.

Clasificare pe baza scopului

Astfel, în peisajul literaturii americane de profil, se identifică

cinci tipuri diferite de organizaţii caracteristice societăţii
contemporane şi încearcă diferenţierea pe baza scopului general al
fiecăruia:

a. asociaţiile voluntare, de tipul celor religioase, ştiinţifice,

etc;

b. organizaţii militare;

c. organizaţii filantropice (de binefacere), spirituale, asociaţii

de asistenţă socială;

d. organizaţii de tip corporaţii (organizaţii industriale,

financiare etc);

e. organizaţii de afaceri familiale: micile afaceri, dar şi Mafia.

Clasificare pe baza tipului de beneficiu:

a. organizaţii de beneficiu mutual, al căror prin beneficiar

sunt membrii şi cei înscrişi care deţin un rang. Aici include:
partidele politice, sindicatele, cluburile etc;

b. organizaţiile de afaceri, care au ca prin beneficiar

proprietarii şi managerii şi cuprind firmele industriale, băncile,
companiile de asigurări, magazinele de vânzări cu ridicata şi cu
amănuntul;

c. organizaţii care realizează servicii şi au ca prim

beneficiar clienţii; în această categorie autorii exemplifică agenţiile
de plasare a forţei de muncă; spitalele, şcolile, societăţile de ajutor,
clinicile de sănătate mintală;

d. organizaţiile publice de care beneficiază marele public,

aici fiind incluse, spre exemplificare, statistica la nivel statal,
serviciile militare, departamentele poliţiei şi pompierilor, Garda
Naţională.

În acelaşi timp, se poate observa că organizaţiile se

deosebesc între ele şi prin numărul de niveluri existente în
interiorul lor. Această deosebire duce la construirea de “organizaţii
scunde” şi “înalte”. Cu cât este structurată pe mai multe niveluri
intermediare între veriga de bază şi nivelul de conducere, cu atât
organizaţia este mai “înaltă”. De aici rezultă o serie de repercusiuni
privind întreaga structură organizaţională.

Amitai Etzioni realizează o clasificare a organizaţiilor bazându-

se pe natura comportamentului conformist, de conformare la
scopurile şi specificul organizaţiei. Conformismul, consideră
autorul, este un element major de relaţionare între cei care deţin
puterea şi cei asupra cărora ei o exercită. Cei care au puterea pot
exercita autoritatea asupra subordonaţilor prin coerciţie,
recompensă şi mijloace normative. Astfel, membrii organizaţiei
adoptă un comportament, fie prin coerciţie, fie pentru că vor fi
recompensaţi, fie că acesta este considerat ca fiind regulamentar.

Considerând trei tipuri de putere: coercitivă, remunerativă şi

normativă, A. Etzioni realizează o clasificare a organizaţiilor după
tipurile de confruntare şi stabileşte trei tipuri de structuri duale
(între conducători şi conduşi) în interiorul organizaţiei:
 a. organizaţii coercitive, precum lagărele de concentrare,
închisorile, ospiciile, lagărele de prizonieri de război, lagărele de
muncă forţată, uniunile coercitive;

b. organizaţiile utilitare – în care sunt incluse

întreprinderile industriale, institutele de cercetare, uniunile de
afaceri, organizaţiile fermierilor, organizaţiile militare în timp de
pace;

c. organizaţii normative, cum sunt organizaţiile religioase,

organizaţiile politico-ideologice, spitalele, colegiile şi universităţile,
asociaţiile voluntare, şcolile, organizaţiile profesionale.

Structurile duale se stabilesc în următoarele combinaţii:

a. Normativ-coercitive, cum sunt unităţile de luptă;

b. Utilitar-normative, aici fiind inclusă majoritatea
organizaţiilor;
c. Utilitar-coercitive – exploatările agricole şi industriale
tradiţionale.
Clasificarea organizaţiilor permite înţelegerea acestora drept
condiţie a integrării indivizilor în organizaţii şi a funcţionării lor
eficiente.
 1.6. Subsistemele organizaţiei

Elementele constitutive ale organizaţiei sunt:

- indivizii (oamenii);
- grupurile umane;
- liderii (conducătorii).
Întreaga structură şi toate procesele organizaţionale rezultă
din combinarea, din relaţionarea oamenilor, grupurilor şi liderilor.
Fiecare dintre cele trei categorii de elemente constituie un
subsistem vital al organizaţiei – subsistemul individual,
subsistemul grupal şi subsistemul conducerii.

Subsistemele organizaţiei se caracterizează prin procese

specifice, care rezultă din stimulii de intrare (influenţe din
mediul exterior, ale subsistemului şi organizaţiei) se exprimă prin
comportamente de ieşire (din subsistem şi, ulterior, din
organizaţie).

Astfel, pentru subsistemul individual (pentru individ ca

element) procesele caracteristice sunt:

- motivaţia ( natura şi intensitatea interesului prezenţei şi

acţiunii în interiorul organizaţiei);

- dezvoltarea (evoluţia profesională şi umană);

- adaptarea (capacitatea de a se confrunta cu stimuli noi,

inclusiv de a acţiona în condiţii de solicitare intensă, de stres).

Subsistemul grupal ( grupul ca element al organizaţiei)

cuprinde procese care se desfăşoară în trei planuri puternic
interferente: planul intragrupal (în interiorul grupului),
extragrupal şi intragrupal (la nivelul suporturilor dintre grupuri).
Procesele caracteristice sunt:
 - interacţiunea dintre indivizi şi socializarea indivizilor (în
interiorul fiecărui grup);

- competiţia şi cooperarea, la nivelul relaţiilor dintre

grupuri;

Subsistemul conducerii (liderul da element al organizaţiei)

implică procese precum:

- influenţarea (indivizilor şi a grupului/grupurilor aflate sub

autoritatea liderului);

- adoptarea deciziei şi coordonarea execuţiei acesteia

(conducerea propriu-zisă);

- comunicarea cu indivizii şi grupurile, în interiorul spaţiului

de autoritate;

- realizarea conducerii nu numai în condiţii de normalitate, de

stabilitate, ci şi în condiţii de schimbare, inclusiv în situaţii
“excepţionale”, de stres.

Structurarea potrivit criteriului geografic se realizează

atunci când mărimea unei organizaţii impune constituirea unor
subunităţi distincte în locuri diferite.

Formalizarea indică gradul conform căruia o organizaţie este

preponderent formală sau informală. Un nivel ridicat de formalizare
este dat prin reglementarea intensă, prin norme, prin regulamente,
a comportamentului organizaţional.

În mod obişnuit, cu cât o organizaţie este mai mare, cu atât

este mai puternic formalizată, pentru a se garanta menţinerea şi
coerenţa în activitate. Nu numai mărimea, dar atât scopurile, cât
şi natura activităţii contribuie la creşterea formalizării. Organizaţiile
militare sunt, în chip firesc, puternic formalizate.
 Intensitatea administrativă asigură suportul dintre
activităţile de factură administrativă (de execuţie) şi cele de
conducere (de decizie şi control). Astfel, pot exista organizaţii cu
structuri preponderent administrative (cele mai multe) sau
preponderent de conducere (de regulă, cele politice).

Centralizarea are în vedere natura procesului de adoptare a

deciziilor de concentrare a puterii; spre vârful ierarhiei (structuri
centralizate) sau spre nivelurile inferioare ale acesteia (structuri
descentralizate).

Mărimea organizaţiei se referă la numărul membrilor săi,

aspect extrem de important, care poate genera o “dilemă
organizaţională” (până la ce nivel organizaţia îşi poate mări
numărul de membri fără a-şi diminua funcţionalitatea?) Tendinţa
creşterii numărului de membri implică adâncimea specializării,
multiplicarea subunităţilor funcţionale, intensificarea formalizării
dar şi dificultăţi tot mai mari în controlul şi coordonarea
organizaţiei, în realizarea cooperării.

O structură optimă, universal valabilă, a organizaţiei nu

există. Optimul structural este determinat de scopurile
organizaţiei, de influenţele mediului, de specificul activităţii, în
ultimă instanţă de condiţiile concrete ale realizării proceselor
esenţiale ale organizaţiei: producţia (realizarea “produselor”
specifice); susţinerea (asigurarea “intrărilor” şi a “ieşirilor”);
menţinerea (asigurarea funcţionalităţii interne); adaptarea (prin
feed-back-ul dintre “ieşiri” şi “intrări”) şi conducerea.