Sunteți pe pagina 1din 80

PSIHOLOGIE ORGANIZAŢIONALĂ ŞI MANAGERIALĂ

An III – Zi, FR, ID – 2008 / 2009


Sinteză de curs
Titular disciplină: Lector. univ. drd. MIHAELA CORINA ŢUŢU

CUPRINS:
I. Noţiuni introductive. Definiţii şi tipologia organizaţiilor.
Managementul organizaţiilor
II. Evoluţia teoriilor organizaţional - manageriale
III. Individul şi grupul în organizaţii. Comportamentul organizaţional
IV. Activitatea de organizare
V. Activitatea de conducere
VI. Decizia
VII. Participarea
VIII. Motivaţie, satisfacţie, performanţă
IX. Comunicarea organizaţională
X. Integrarea profesională. Colaborarea sau cooperarea
XI. Competiţia şi conflictul organizaţional
XII. Climatul şi cultura organizaţională
XIII. Schimbarea organizaţională

1
Tema I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIŢII ŞI TIPOLOGIA
ORGANIZAŢIILOR. MANAGEMENTUL
ORGANIZAŢIILOR

Încă de la naştere şi în oricare moment al vieţii noastre, fiecare dintre noi


este inclus într-o anumită formă de organizare, fie că este vorba de familie, şcoală,
grupul de prieteni sau locul de muncă.
Omul este prin definiţie o fiinţă socială şi manifestă o tendinţă naturală către
asociere, drept urmare, organizaţiile corespund unor necesităţi umane
fundamentale. În plus, toate necesităţile şi obiectivele noastre individuale,
personale, se pot realiza mult mai eficient şi rapid în cadrul unui grup sau în orice
formă de organizare.
Acţiunea socială nu se desfăşoară haotic ci în cadrul unui sistem de norme,
reguli şi valori, deci într-un cadru organizat.
În acest context, societatea este un ansamblu de structuri organizaţionale iar
în cadrul acestui sistem distingem 2 nivele fundamentale: instituţiile şi
organizaţiile. Fiecare din aceste nivele subordonează alte forme de organizaţii.
Mai întâi, trebuie să delimităm înţelesul termenului de instituţie. În prezent
instituţiile comportă o accepţiune cu totul nouă şi distinctă de cea cunoscută în
trecut. Eugeniu Speranţia arăta în Introducere în sociologie că „altădată, instituţia
era legea fundamentală, dar era şi entitatea care exista graţie legii, moravurilor,
normelor în vigoare. Instituţie, în sensul acesta, este căsătoria, dar instituţie este şi
familia”.
Termenul de instituţie a fost încetăţenit în sensul dat de Emile Durkheim,
cel care considera sociologia „ştiinţa instituţiilor, a genezei şi funcţionării lor” şi
cel care a elaborat o teorie a faptului social. În viziunea lui Durkheim, “pentru a
exista un fapt social trebuie ca mai mulţi indivizi să-şi fi amestecat acţiunea lor şi
din această combinaţie să fi rezultat un produs nou”. Această sinteză are loc în
afara fiecăruia dintre noi şi are drept efect instituirea anumitor moduri de acţiune,
moduri de a judeca ce nu depind de fiecare voinţă individuală luată în parte. Orice
credinţă şi orice mod de conduită instituit de colectivitate , este deci instituţie (E.
Speranţia, 1944).
În prezent, termenul de instituţie are un înţeles mai nuanţat, stabilit de
Talcott Parsons: „o instituţie constă într-un ansamblu complex de valori, de norme
şi uzanţe împărtăşite de un anumit număr de indivizi” (Larousse. Dicţionar de
sociologie, 1996).
Organizaţiile constituie una din componentele numeroase ale instituţiilor şi
pot fi definite ca un sistem structural de interacţiune a oamenilor, cu scopul
realizării unor scopuri comune; de aici rezultă 3 aspecte importante:
1. existenţa unor obiective comune acceptate de către toţi membrii
organizaţiei; scopurile organizaţionale primează în faţa celor individuale, pentru că
numai aşa se poate asigura succesul unei organizaţii; obiectivele fiferă de la
organizaţie la alta şi de la o perioadă la alta;

2
2. pentru realizarea acestor obiective comune este necesară
interacţiunea dintre oameni; succesul sau eşecul unei organizaţii depinde de acest
proces de interacţiune şi de calităţile lui;
3. interacţiunile dintre oameni se realizează în cadrul unei structuri
specifice a organizaţiei; scopul acestei structuri este acela de a coordona, de a
mobiliza toate resursele (materiale, umane, financiare, de timp etc.) împărtăşite de
un anumit număr de indivizi.
După L. Vlăsceanu şi C. Zamfir, organizaţiile sunt un tip specific de
instituţie; în această calitate ele au la bază aceeaşi modalitate de structurare a
relaţiilor umane, adică au la bază un sistem de reguli, norme, valori, obiceiuri,
principii.
Organizaţiile sunt colectivităţi de indivizi şi grupuri care acţionează
împreună pentru a realiza obiective împărtăşite în comun.
Organizaţiile ocupă un loc extrem de important în viaţa socială, dar şi în cea
individuală. Societatea ţărilor dezvoltate a devenit o societate a organizaţiilor, în
care sarcinile sociale sunt îndeplinite în şi de către organizaţii. Întreprinderile de
afaceri, şcolile, universităţile, muzeele, armata, spitalele – toate sunt exemple în
acest sens.
Organizaţia este un ansamblu uman constituit în mod intenţionat pentru
realizarea unor scopuri specifice prin interacţiunea membrilor săi.
Organizaţia se deosebeşte de grupul social datorită dimensiunilor sale
formalizate şi ierarhizate care asigură cooperarea şi coordonarea indivizilor care o
compun pentru îndeplinirea scopurilor.
Organizaţiile sunt invenţii sociale, alcătuite din indivizi care dezvoltă relaţii
sociale si modele de interacţiune prin intermediul reţelelor de comunicare şi al
sistemelor de coordonare, indivizi care sunt dispuşi să coopereze unii cu ceilalţi în
relaţiile dintre posturi pentru îndeplinirea scopurilor şi obiectivelor
organizaţionale.
Definim organizaţiile ca entităţi sociale organizate şi structurate, alcătuite
dintr-un număr variabil de persoane ce interacţionează între ele pentru atingerea
anumitor obiective, comportamentul acestor persoane este prescris de un sistem
de norme, reguli formale.

Fiecare dintre noi face parte dintr-un tip de organizaţie; ele fac parte
integrantă din viaţa noastră de zi cu zi şi fac posibil ca obiectivele noastre
individuale, relaţiile cu ceilalţi, să fie realizate mult mai rapid şi eficient.

Psihologia organizaţional-managerială poate fi definită într-un mod foarte


sintetic, ştiinţa care studiază relaţiile dintre om şi organizaţie.
Psihologia organizaţional-managerială a existat o vreme ca o prelungire a
psihologiei sociale. Multe probleme depăşesc însă cadrul psihologiei sociale, între
cele două apărând diferenţe, şi anume:

3
Psihologia organizaţional-managerială: Psihologia socială:
- se orientează pe spre studiul grupurilor mari - se centrează pe grupurile mici
- se centrează pe relaţii şi structuri formale -se centrează pe relaţii informale,
oficiale, administrative care furnizează psihologice, subiective,
cadrul legal-juridic de existenţă al organizaţiilor în funcţionarea grupului
- are o finalitate ameliorativă - are mai ales o finalitate
descriptiv-explicativ-
interpretativă

De asemenea, între psihologia muncii şi psihologia organizaţional-


managerială - ramuri aplicative ale psihologiei, la o primă vedere există o mare
asemănare. Chiar dacă s-a dezvoltat la începuturile ei în cadrul psihologiei muncii,
psihologia organizaţional-managerială a devenit o ştiinţă de sine stătătoare,
autonomă.

Psihologia organizaţional-managerială: Psihologia muncii:


- are ca obiect de studiu sistemul om – muncă - are ca obiect de studiu sistemul
– mediu om – maşină – mediu
- investighează nivelul de conducere, pe care-l - investighează mai ales nivelul
studiază numai în relaţie cu cel de execuţie executoriu, cel al muncitorilor
- este interesată de studiul relaţiilor dintre grupuri
-studiază sistemul om- maşină -
dintre grupuri şi organizaţii, dintre organizaţie şi mediu la nivel microsocial,
alte organizaţii, fiecare dintre acestea constituind relaţia dintre om şi o maşină
tot atâtea sisteme om – muncă – mediu putând fi considerată ca un
sistem
Factorii care au favorizat apariţia psihologiei organizaţional-manageriale şi
constituirea ei ca ştiinţă sunt:
• factorii ontologici – factorii care se la referă începutul şi originile
psihologiei organizational-manageriale;
• factorii epistemologici – factorii care se referă în esenţă la teoria cunoaşterii,
la influenţa ştiinţelor conexe psihologiei asupra psihologiei organizational-
manageriale;
• factorii pragmatici – factorii care se referă la ceea ce este util şi avantajos
din punct de vedere practic.

Noţiunile fundamentale ale psihologiei organizaţional-manageriale sunt:


• organizaţie
• om organizaţional
• comportament organizaţional

Organizaţia este o construcţie socio-umană, un ansamblu de oameni, între


care există diferite tipuri de interacţiuni, în scopul realizării unor obiective comune
(scopuri organizaţionale).

4
Organizaţiile sunt grupuri mari de oameni între care există relaţii sociale
şi psihologice. Interacţiunile şi interdependenţele dintre oameni, dintre grupuri şi
dintre organizaţii sunt centrate pe realizarea scopurilor comune.

În definirea organizaţiilor se recurge adeseori la o multitudine de criterii.


Unul dintre acestea îl constituie sfera noţiunii respective, aşa încât vom întâlni
definiţii extensive sau definiţii restrictive. Astfel, organizaţia se referă la „structura
complexă a comunicaţiilor şi a altor relaţii într-un grup uman” (Simon, 1957).
Acelaşi autor mai defineşte organizaţiile şi ca „sisteme de comportamente
colective”. Alţi autori au insistat asupra caracteristicilor formale ale unei
organizaţii (relaţiile dintre membrii acestora, obiective etc.), alţii au ţinut să
sublinieze faptul că organizaţiile sunt creaţii umane, sunt mai mult decât o sumă de
indivizi, grupuri, birouri sau servicii, aceste elemente aflându-se într-o interacţiune
necesară realizării scopului comun. Totuşi, definiţiile extensive devin mai mult
enumerative sau descriptive, fără a surprinde însă notele definitorii ale unei
organizaţii, iar cele restrictive sunt eliptice şi necesită alte explicaţii suplimentare.
M. Zlate (2004) îmbină criteriul istoric cu cel problematic în definirea
organizaţiilor. Conform autorului, definirea organizaţiilor a parcurs trei mari etape:
- prima etapă este a anilor `60, când organizaţiile au fost definite în termeni
de scopuri, structuri formale şi în termeni integrativi;
- a doua este etapa anilor `70-80, definirea fiind făcută în termeni de
activităţi umane;
- a treia este cea a sfârşitului anilor `80 şi a perioadei actuale, când
organizaţiile sunt definite în termeni de performanţe controlate.

Deşi definiţiile date organizaţiilor sunt numeroase şi diverse, se pot


desprinde serie de trăsături comune, şi anume:
• organizaţiile au întotdeauna un scop;
• sunt alcătuite din oameni;
• comportă un anumit grad de structurare şi ierarhizare;
• operează într-un anumit mediu, ce are o influenţă asupra dezvoltării sale
şi a membrilor săi;
• îşi elaborează un sistem propriu de valori, o cultură proprie.

Omul organizaţional trebuie conceput nu doar ca fiind omul care îşi


desfăşoară activitatea într-un mediu organizaţional, ci, mai ales, ca omul care este
generat de acel mediu, el purtând pecetea acelui mediu respectiv.

Comportamentul organizaţional reprezintă ansamblul reacţiilor


adaptative ale individului sau grupului, manifestările globale ale activităţii psihice
individuale sau grupal-organizaţionale. Aceste reacţii şi manifestări sunt fie direct
observabile, fie direct inferate. Şi într-un caz, şi în altul însă, ele pot fi influenţate
şi dirijate (M. Zlate, 2004).

5
Comportamentul organizaţional poate fi definit din perspectiva a trei mari
accepţiuni:
- Accepţiunea fenomenologică (comportamentul organizaţional apare ca un
set de fenomene psihosociale, un fenomen viu, empiric, în multitudinea expresiilor
existenţiale. Comportament organizaţional este numai cel: a) suscitat sau facilitat
de organizaţie sau de diferite aspecte ale organizaţiei; b) cauzat, determinat, apărut
ca rezultat al proceselor organizaţionale; c) căruia membrii organizaţiei îi atribuie
relevanţă comportamental- organizaţională.
- Accepţiunea ştiinţifică (comportamentul organizaţional este o ştiinţă, o
disciplină academică inserată în alte discipline academice şi aflată în legătură cu
ele. Apare ca obiect de studiu, descris şi explicat de o serie de concepte şi teorii,
investigat cu metode specific, supus investigării şi cercetării empirice, orientat spre
formularea unor generalizări. Din această perspectivă, se pune problema evaluării
comportamentului organizaţional, a descoperirii şi utilizării unui ansamblu coerent
de criterii evaluative şi anume: criterii de eficienţă - productivitate, profit,
dezvoltare, inovare, adaptare la schimbare - şi criterii de binefaceri umane -
satisfacţie, dezvoltare personală, sănătate fizică şi psihică, securitate, calitatea
vieţii).
- Accepţiunea pragmatică (comportamentul organizaţional apare ca un
centru de interes pentru diferite grupuri, dorind să se evidenţieze valoarea şi
utilitatea acestuia).
Anticiparea şi explicarea comportamentului organizaţional implică analiza,
în timp ce ultima presupune intervenţia directă a psihologului.

Diversitatea organizaţiilor
Având în vedere varietatea şi diferenţierea extremă a organizaţiilor, s-ar părea
că gruparea lor reprezintă un demers dificil. În realitate, clasificarea organizaţiilor
constituie o necesitate imperioasă şi aceasta din cel puţin două motive. Primul este
de ordin teoretic: gruparea laolaltă a organizaţiilor asemănătoare permite realizarea
unor generalizări pornind de la caracteristicile lor comune. Cel de-al doilea motiv
este de ordin practic-acţional: includerea unor organizaţii asemănătoare în aceeaşi
categorie facilitează studiul comportamentului organizaţional în vederea corelării
lui la managementul acestuia. Clasificarea organizaţiilor, deşi absolut necesară,
este greu de realizat, date fiind multitudinea şi varietatea criteriilor care ar putea
sta la baza unui asemenea demers.

→ Clasificarea lui A. Etzioni: Etzioni, pornind de la premisa potrivit căreia


succesul unei organizaţii depinde de capacitatea acesteia de a-şi controla
participanţii, consideră că mijloacele de control al participanţilor, pe de o parte, şi
gradul de implicare a participanţilor, pe de altă parte, sunt cele două variabile
esenţiale care pot fi utilizate în clasificarea organizaţiilor. El desprinde trei tipuri
de mijloace de control: fizice (forţa fizică, arma), materiale (banii), simbolice
(prestigiul, stima, acceptarea). Implicarea se referă la gradul de dăruire a

6
membrilor faţă de organizaţie şi are trei forme particulare: implicare alienantă
(când scopurile organizaţiei sunt contrare celor ale indivizilor), implicare
calculativă (presupune un oarecare grad de convergenţă între scopurile individuale
şi cele ale organizaţiei), implicare morală (cu un mare grad de convergenţă între
scopurile organizaţiei şi cele ale indivizilor). Din combinarea acestor două
categorii de variabile rezultă nouă tipuri de organizaţii, aşa cum rezultă din analiza
tabelului următor:

Tip de putere Tip de implicare


Alienantă Calculativă Morală
Coercitivă 1 2 3
Utilitară 4 5 6
Normativă 7 8 9

→ Tipologia elaborată de P. M. Blau şi R. W. Scott: Blau şi Scott (1963)


utilizează drept criteriu pentru clasificare organizaţiilor ceea ce ei numesc „primul
beneficiar”. Pornind de la primul beneficiar sau de la beneficiul primar, cei doi
autori desprind următoarele tipuri de organizaţii:
- organizaţii reciproc avantajoase – primul beneficiar este chiar membrul
organizaţiei – partidele politice, sindicatele, sectele religioase etc.
- organizaţiile de afaceri – primul beneficiar este proprietarul sau patronul
organizaţiei – companiile private, băncile, firmele comerciale etc.
- organizaţiile de tip service – primul beneficiar este clientul – spitalele, agenţiile
de binefacere etc.
- organizaţiile de interes public – primul beneficiar este publicul luat în
accepţiunea sa foarte largă – armata, poliţia etc.

→ Tipologia propusă de D. Katz şi R. L. Kahn. Cei doi autori consideră că


organizaţiile pot fi clasificate în funcţie de factori de prim rang (primari sau
genotipali), şi factori de rangul doi (secundari). Factorii primari sunt constituiţi, în
principal, din activitate desfăşurată de organizaţii, ca şi din finalitatea acestora. În
funcţie de factorii primari, organizaţiile se împart în:
- organizaţii productive sau economice – interesate de crearea bogăţiei, a
producţiei de bunuri, furnizarea de servicii;
- organizaţii de întreţinere/menţinere – preocupate de socializarea oamenilor;
- organizaţii adaptative – centrate pe cunoaştere;
- organizaţii manageriale sau politice – axate pe coordonare şi control.
Cât priveşte factorii secundari, autorii se referă la structura organizaţiei,
natura materialului de procesat (fizic sau uman). În funcţie de aceşti factori se face
distincţia între organizaţii formatoare de obiecte şi cele formatoare de oameni.
Ultimele pot fi divizate în organizaţii care procesează oameni şi cele care schimbă
oameni.

7
Alte criterii de clasificare a organizaţiilor:
→ gradul de structurare:
• organizaţie informală – caracterizată prin relaţii spontane, nedefinite,
flexibile; scopurile organizaţionale nu sunt clar definite; normele şi regulile nu
sunt impuse, ci sunt acceptate în mod spontan; aceste forme de organizare se
transformă treptat în forme de organizare formale; exemple în acest sens sunt:
grupul de prieteni, cluburi private);
• organizaţie formală – caracterizată prin ierarhie, relaţii de autoritate bine
definite; canalele de informare sunt stricte, bine formate; şi aceste forme se pot
transforma în organizaţii informale.

→ gradul de implicare emoţională a oamenilor:


• grupuri primare – se caracterizează prin relaţii spontane, personale,
directe (prieteni, familie);
• grupuri secundare – sunt caracterizate prin relaţii formale,
interpersonale, raţionale, relaţii de tip contractual. Implicarea emoţională redusă
este înlocuită cu implicarea raţională.

→ obiectivele specifice pe care le îndeplinesc:


• organizaţiile sociale – care satisfac anumite necesităţi de ordin social al
oamenilor, adică sprijin reciproc de interrelaţionare (asociaţiile, fundaţiile,
cluburile etc.)
• organizaţiile economice – ofertante de bunuri şi servicii (firme,
întreprinderi)
• organizaţiile religioase – satisfacerea necesităţilor de ordin spiritual
(secte, biserici etc.).

→ forma de organizare:
• publice
• private

→ scopul principal declarat:


• profit
• nonprofit

→ dimensiunea sau numărul de angajaţi:


• mici
• mijlocii
• mari

Toate acestea sunt criterii care reflectă caracteristicile generale ale


organizaţiilor şi care nu sunt esenţiale pentru asigurarea succesului sau
performanţelor lor; definitorii în acest sens, sunt elementele interne ale
organizaţiilor, cum ar fi: organizarea, conducerea, funcţionarea etc.
8
Problematica managementului
Elementele care constituie esenţa unei organizaţii sunt: indivizii şi grupurile,
structura, tehnologia, procesele, sarcinile etc. , dar cel mai important aspect îl
reprezintă managementul.
În literatura de specialitate au existat numeroase formulări şi opinii cu
privire la definirea managementului, dar şi asupra sferei sale de cuprindere.
Astfel, William Newman (1964) defineşte managementul ca „importantă
tehnică socială, ca direcţionare, conducere şi control al eforturilor unei grupe de
indivizi în vederea realizării unui scop comun. Este evident că un bun conducător
este acela care face ca grupa să-şi atingă scopurile sale, în condiţiile unui minim de
cheltuieli de resurse, eforturi”.
Potrivit opiniei lui Jean Gerbier „managementul înseamnă organizare, arta
de a conduce, administra”, în timp ce în concepţia lui Joseph Massié
managementul reprezintă „arta de a conduce, de a administra, funcţie de conducere
cu următoarea accepţiune: ştiinţa şi arta de a folosi mijloacele materiale şi de a
conduce oamenii ale căror funcţii sunt diferite şi specializate, dar care cooperează
în cadrul aceleiaşi întreprinderi pentru a atinge un obiectiv comun”.
Managementul, ca acţiune practică, este considerat a fi „un sistem de
principii, cerinţe, reguli şi metode de conducere precum şi talentul de a le aplica.
Cu alte cuvinte, managementul reprezintă un complex de acţiuni desfăşurate cu
scopul de a asigura funcţionalitatea normală, eficientă a colectivităţilor umane
organizate (întreprinderi economice, organizaţii politice, unităţi de învăţământ etc.)
în ansamblul lor, cât şi a fiecărei verigi structurale componente. El are ca scop
atingerea obiectivelor organizaţiei, în condiţiile utilizării cât mai judicioase a
resurselor materiale, umane, financiare ş.a. de care dispune” (V. Cornescu, I.
Mihăilescu, S. Stanciu, 1997).

Deşi definiţiile date managementului sunt numeroase, una este


cuprinzătoare, le sintetizează pe toate: managementul este o sinteză între practică,
ştiinţă şi artă. El a pornit ca o activitate practică, ca un proces concret de
raţionalizare şi eficientizare a muncii; pe măsura evoluţiei sale istorice a ajuns o
artă, pentru ca în final, pe baza acumulării experienţei, a formulării unor principii
şi legi, a dezvoltării unor metode, tehnici şi proceduri specifice de investigare şi
acţiune, managementul să capete caracteristicile unei veritabile ştiinţe.

Procese şi relaţii de management


Obiectivele oricărei organizaţii se realizează printr-un ansamblu de procese
de muncă, procese ce se clasifică în două tipuri:
• procese de execuţie
• procese de management

Procesele de execuţie sunt efectuate de către executanţi (adică muncitori şi


persoane care nu au funcţii de conducere, cum ar fi: economişti, tehnicieni,
ingineri etc.) şi reprezintă ansamblul tuturor activităţilor prin care factorii de
9
producţie, muncă, capitalul etc. sunt asociaţi şi combinaţi după anumite reguli,
rezultând bunuri sau servicii necesare nevoilor de consum ale societăţii.

Procesele de management sunt realizate de către manageri (un grup de


persoane special împuternicite şi calificate, care orientează activitatea tuturor
salariaţilor) şi reprezintă ansamblul integrat al acţiunilor de prevedere, organizare,
coordonare, antrenare a personalului şi de control, în vederea realizării întocmai a
obiectivelor organizaţiei (T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, 1998).
Procesul de management nu se poate reduce la una sau alta din funcţiile
sale. El prezintă o serie de trăsături, care îi conferă complexitate:
a) este unitar, adică toate funcţiile managementului sunt corelate în aşa
fel încât ele formează un tot unitar;
b) este tipic, în sensul că toate funcţiile manageriale se exercită în toate
tipurile de organizaţii (organizaţii economice, poltice, culturale etc) şi la toate
nivelurile managementului (de top, mediu şi inferior);
c) este dinamic şi contextual, deoarece principiile, regulile, metodele,
tehnicile şi instrumentele manageriale, trebuie adaptate atât schimbărilor
permanente ale organizaţiei şi mediului, cât şi specificităţii contextului în care se
aplică (specificul organizaţiei, nivelul de pregătire şi experienţă a personalului,
mediul extern etc.);
d) este orientat către conducerea oamenilor, în acest mod realizându-se
conducerea activităţilor necesare îndeplinirii obiectivelor organizaţiei;
e) este continuu şi se realizează în etape (începând cu stabilirea
obiectivelor şi modalităţilor de acţiune în vederea realizării lor, continuând cu
realizarea propriu-zisă a acestor obiective şi exercitarea funcţiilor manageriale şi
finalizând cu evaluarea rezultatelor obţinute).
În aria de cuprindere a managementului, pe lângă procesele de management,
există şi o serie de relaţii, ce pot fi definite ca raporturi care se stabilesc între
elementele componente ale organizaţiilor, dar şi între acestea şi alte componente
ale altor sisteme, raporturi ce se regăsesc în toate procesele determinante ale
organizaţiilor.
Relaţiile de management au o multiplă determinare: în primul rând au o
determinare social-economică, ce rezidă în natura şi modalităţile de existenţă ale
proprietăţii asupra mijloacelor de producţie; în al doilea rând, relaţiile de
management au o determinare tehnico-materială, ce constă în dependenţa
managementului de caracteristicile obiectelor muncii şi mijloacelor de muncă; şi
nu în ultimul rând, relaţiile de management au o determinare umană, prin cultura
specifică fiecărei organizaţii, personalităţile managerilor, relaţiile dintre aceştia şi
angajaţi, grupurile de muncă etc.

10
Funcţiile managementului
Prima clasificare a funcţiilor manageriale îi aparţine lui Henry Fayol, în
viziunea căruia funcţia „administrativă” a întreprinderii este conducerea, care
trebuie să exercite următoarele funcţii: previziunea, organizarea, comanda,
coordonarea şi controlul.
Deşi punctele de vedere cu privire la delimitarea procesului de management
în funcţii au fost diferite, majoritatea specialiştilor consideră că esenţiale sunt
următoarele funcţii manageriale:
• previziunea (planificarea)
• organizarea
• coordonarea şi antrenarea (motivarea)
• controlul
Funcţiile managementului se exercită în toate organizaţiile (indiferent de
profilul şi dimensiunile lor) şi la toate nivelurile ierarhice, însă diferă ca formă de
manifestare şi conţinut; ele au o pondere diferită în ierarhia organizaţională (P.
Nica, A. Prodan, A. Iftimescu, 1996)

100

80

60 Series1
Series2
40
Series3
20

0
Prevedere Organizare Coordonare Control

Funcţii

Seria 1 – management inferior


Seria 2 – management mijlociu
Seria 3 – management superior

Previziunea - are drept scop elaborarea unor orientări privind desfăşurarea


activităţilor viitoare şi presupune stabilirea obiectivelor, a strategiilor, precum şi a
resurselor şi mijloacelor necesare realizării lor. Cu alte cuvinte, funcţia de
previziune permite coordonarea tuturor eforturilor în direcţia stabilită de către
manageri şi are în vedere următoarele aspecte: obiective, politic şi strategii,
programe, bugete, repartizarea sarcinilor, programarea muncii, controlul şi
evaluarea activităţilor. Ea se realizează prin intermediul diagnozei, prognozei,
planificării şi programării producţiei.

11
În esenţă, în cadrul funcţiei de previziune sunt cuprinse activităţi cum ar fi:
elaborarea direcţiilor posibile de evoluţie a organizaţiei, cuantificarea obiectivelor
şi rezultatelor dorite a se obţine, elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare a
organizaţiei, stabilirea mijloacelor necesare atingerii obiectivelor propuse,
programarea acţiunilor, în sensul stabilirii succesiunii şi a duratei lor, alocarea şi
dimensionarea resurselor etc.

Organizarea - reprezintă cea mai „vizibilă” şi expresivă funcţie a


managementului şi constă în stabilirea cadrului organizatoric optim desfăşurării
activităţii organizaţiei: definirea clară a proceselor de muncă (fizice şi intelectuale)
şi a componentelor acestora (operaţii, lucrări, sarcini etc.); elaborarea structurii de
organizare, a organismelor componente şi a relaţiilor din cadrul acestora;
combinarea armonioasă a resurselor materiale, de muncă, financiare etc.,
asigurându-se dispunerea optimă a potenţialului material şi uman al organizaţiei;
stabilirea legăturilor de cooperare şi de informare dintre oameni; delegarea
autorităţii pe diferite niveluri ierarhice ale firmei etc.

Coordonarea şi antrenarea. Deşi unii autori le tratează ca pe două funcţii


distincte, cele două acţiuni sunt strâns legate între ele şi vizează orientarea
personalului în scopul realizării obiectivelor organizaţionale, sincronizarea
acţiunilor oamenilor, precum şi motivarea acestora, proces prin care se
armonizează interesele şi necesităţile individuale cu cele organizaţionale – toate
acestea în scopul realizării eficienţei organizaţiei.

Controlul – ca funcţie a managementului, constă dintr-un ansamblu de


activităţi prin care se verifică în permanenţă modul de desfăşurare a activităţilor în
funcţie de anumite standarde, se verifică performanţele realizate de firmă sau de
diferite compartimente ale ei, în comparaţie cu obiectivele stabilite – toate acestea
în vederea surprinderii elementelor pozitive, dar şi negative (abaterile de la
standarde) şi stabilirii măsurilor corective necesare. Prin control se realizează,
deci, o evaluare a activităţilor şi rezultatelor organizaţiei. El trebuie să se exercite
în mod curent, să fie operativ şi să aibă un caracter preventiv, ameliorativ şi
corectiv.

Ca o concluzie la cele prezentate mai sus, putem afirma că funcţiile


manageriale nu trebuie privite distinct, între ele existând o intercondiţionare şi
interrelaţionare reciprocă. Exercitarea funcţiilor managementului prezintă
particularităţi atât de la o firmă la alta, de la un sistem managerial la altul, precum
şi de la o ţară la alta. În fond, este vorba de diferenţe în ceea ce priveşte
dezvoltarea economică a fiecărei ţări, de cadrul legislativ, de modelele culturale
specifice, tradiţii şi practici diferite - care se reflectă şi în funcţiile manageriale.

12
Tema II. EVOLUŢIA TEORIILOR ORGANIZAŢIONAL –
MANAGERIALE

Odată cu apariţia organizaţiilor şi a conceptului de management, s-au


dezvoltat şi preocupările şi reflecţiile asupra acestora.
Oscar Hoffman (1999) sublinia că „organizaţiile nu sunt realităţi sociale
neutre, independente de concepţiile oamenilor. Ele sunt construcţii socioumane şi
în această calitate capătă particularităţile proprii unei realităţi socioculturale”.
De-a lungul timpului, s-au derulat diverse teorii şi modele explicative,
puncte de vedere care au permis evidenţierea principalelor schimbări privind
modul în care a fost concepută organizaţia, înţeleasă şi interpretată, precum şi
modalităţile de raportare la aceasta.
Ca orice creaţie umană, organizaţia devine obiect de interpretare teoretică şi,
din acest punct de vedere, sunt utile a fi prezentate câteva abordări teoretice
importante.

În dezvoltarea sa, managementul a cunoscut diferite etape, având în vedere


modalităţile de abordare a problemelor, precum şi soluţionarea lor concretă.
Astfel, Herbert G. Hicks consideră că în dezvoltarea managementului pot fi
identificate următoarele etape:
• managementul preştiinţific (înainte de 1880)
• managementul ştiinţific (între anii 1880 – 1930)
• şcoala relaţiilor umane (între 1930 – 1950)
• după 1950 a avut loc un amplu proces de extindere, rafinament şi
dezvoltare a managementului.

O. Nicolescu şi I. Verboncu (1999) se opresc asupra a patru curente


(şcoli) principale, în funcţie de natura conceptelor şi metodelor utilizate, şi anume:
şcoala clasică (tradiţională), behavioristă, cantitativă şi sistemică.
În literatura de specialitate din România, majoritatea opiniilor converg
către considerarea următoarelor etape:
• conducerea empirică (managementul timpuriu)
• începuturile managementului ştiinţific
• conducerea ştiinţifică (concepţia modernă a managementului)

Richard Scott (“Organizations. Rational, Natural and Open Systems”,


1998) identifică 4 mari etape importante în evoluţia gândirii şi practicii
manageriale. Analiza sa porneşte de la un sistem de axe: “închis” - “deschis” şi
“raţional” - “social”.

13
Prima axă ia în calcul relaţiile organizaţiilor cu mediul şi evidenţiază
evoluţia teoriilor de la gândirea mecanică (organizaţiile ca “sisteme închise”)
spre cea gestalthistă (organizaţiile ca “sisteme deschise”), în timp ce a doua axă
surprinde evoluţia modelelor teoretice de la cele care interpretau organizaţiile ca
“sisteme raţionale”, menite să realizeze obiective clare şi specifice, către teoriile
care înţelegeau organizaţiile ca “sisteme sociale”, naturale, asemănătoare
organismelor vii.
axa 2

social 2 4

raŃional 1 3
axa 1
închis deschis

În concluzie, se pot desprinde 4 mari perioade în evoluţia istorică a


teoriilor despre organizaţii:
1. organizaţii ca sisteme raţionale şi închise (1900 – 1930)
2. organizaţii ca sisteme naturale şi închise (1930 – 1960)
3. organizaţii ca sisteme raţionale şi deschise (1960 – 1970)
4. organizaţii ca sisteme naturale şi deschise (după 1970).

La ora actuală, numărul teoriilor cu privire la organizaţii este foarte mare,


iar varietatea lor impresionantă. Baum enumeră nu mai putin de 10 perspective
contemporane asupra organizaţiilor. De aceea, una dintre problemele care se ridică
este cea a sistematizării lor.
Cea mai adecvată clasificare, după opinia noastră, este cea realizată de
Mielu Zlate (2004), care distinge între teoriile clasice, neoclasice şi moderne,
completate de o serie de abordări recente, pe care le vom sintetiza în cele ce
urmează.

A. Teorii clasice
Abordările clasice sunt dominate de imaginea unei organizaţii văzută ca
simplu instrument, maşină, cadru absolut formal în care se proiectează şi
realizează scopuri precise; ea dispune de obiective clare, procesele

14
organizaţionale sunt strict raţionale, tehnice iar aspectele umane sunt ignorate.
Totul se desfăşoară sub acţiunea unor reguli, norme şi reglementări stricte.
Teoriile clasice abordează aproape în exclusivitate anatomia organizaţiilor,
latura lor formală, oficială de organizare, ce poate fi redată sugestiv sub forma
organigramei.
Cele mai reprezentative modele teoretice dezvoltate în cadrul acestei
perioade sunt: Managementul ştiinţific, Managementul administrativ, Teoria
birocraţiei.

a. Managementul ştiinţific
Iniţiatorul acestei teorii este Frederick Taylor (1856 – 1917) iar lucrarea
sa fundamentală, “Principiile managementului ştiinţific” (1911), a pus în
evidenţă problemele majore cu care se confruntau organizaţiile, şi anume:
ineficienţa muncii prestate de către muncitori şi lupta permanentă dintre patronat
şi lucrători. Taylor identifică şi cauzele acestui fenomen: teama de şomaj a
muncitorilor, metodele ineficiente de muncă şi limitarea normelor de muncă, a
producţiei, pentru a nu-i determina pe muncitori să ceară o creştere a salariilor.
Ca urmare, Taylor propune transformarea managementului tradiţional şi
ineficient într-o veritabilă ştiinţă şi înlocuirea lui cu o nouă concepţie, denumită
management ştiinţific, şi care este sintetizată în câteva principii cu caracter de
lege:
• înlocuirea metodelor clasice, tradiţionale, bazate pe experienţă, prin metode
ştiinţifice, fundamentate pe analiza structurilor, proceselor, mecanismelor,
dar şi a elementelor producţiei;
• selecţia salariaţilor pe baza unor metode fundamentate în mod ştiinţific,
antrenarea şi instruirea lor;
• diviziunea muncii fizice şi intelectuale;
• colaborarea între salariaţi şi administraţie;
• evidenţa strictă a timpului de muncă şi normarea muncii;
• controlul tehnic al operaţiilor tehnologice;
• aplicarea salarizării în acord, pe baza unor indicatori specifici;
• stricta delimitare între funcţiile de conducere şi cele de execuţie etc.
Din această prezentare rezultă că Taylor a fost preocupat îndeosebi de
creşterea eficienţei prin îmbunătăţirea tehnicilor de planificare şi control ale
producţiei.

b. Managementul administrativ
Cunoscută şi sub denumirea de Teoria gestiunii administrative sau
Teoria organizării şi administraţiei, această abordare a fost promovată de
Henry Fayol (1841 – 1925). Contribuţiile esenţiale ale lui Fayol sunt: a)

15
evidenţierea funcţiilor întreprinderii; b) definirea managementului; c) elaborarea
principiilor generale ale managementului.
Funcţiile întreprinderii industriale sunt:
• tehnică (de producţie, fabricaţie, transformare);
• comercială (cumpărări, vânzări, schimburi);
• financiară (căutare şi girare de capitaluri);
• de securitate (a bunurilor şi persoanelor);
• contabilă (inventariere, bilanţuri, costuri);
• administrativă (legată de asigurarea optimă a funcţionalităţii întreprinderii).

Între toate funcţiile descrise există o strânsă interdependenţă. Detaliind


funcţia adminstrativă, Fayol identifică 5 atribute ale acesteia, care s-au păstrat
până astăzi în teoria modernă a managementului. Este vorba de prevederea,
organizarea, conducerea, coordonarea şi controlul, funcţii care i-au permis şi
elaborarea unei definiţii a managementului.
În ceea ce priveşte principiile generale ale managementului, acestea sunt
expuse în lucrarea “Administration industielle et générale” (1916) şi ele
reprezintă adevărate linii directoare în procesul de raţionalizare a activităţilor
organizaţionale:
• diviziunea muncii;
• autoritatea şi responsabilitatea;
• disciplina;
• unitatea de comandă şi acţiune (fiecare salariat trebuie să primească
instrucţiunile muncii de la o singură persoană);
• unitatea de direcţie (acelaşi obiectiv va fi dirijat de un singur manager,
utilizând un singur plan);
• subordonarea intereselor individuale faţă de cele ale organizaţiei;
• remunerarea corectă aangajaţilor;
• centralizarea şi descentralizarea;
• ierarhia;
• ordinea (toate materialele şi oamenii se găsesc la locul şi timpul potrivit);
• echitatea (managerii trebuie să fie corecţi);
• stabilitatea personalului;
• iniţiativa liberă;
• spiritul de echipă, unitatea personalului.
Cele 14 principii nu au aplicaţie universală ci, dimpotrivă, Fayol
accentuează necesitatea adaptării lor în contexte diferite şi în condiţii specifice.

c. Teoria birocraţiei
Creatorul acestei teorii este Max Weber (1864 – 1920) şi el a pornit în
studiul său, pe de o parte, de la distincţia dintre putere (supunere a oamenilor, în
16
pofida dorinţei lor) şi autoritate (îndeplinirea voluntară de către oameni a
ordinelor primite de la superiori), iar pe de altă parte, de la modul de acceptare de
către oameni a legitimităţii acestei autorităţi. Astfel, Weber distinge trei tipuri de
autoritate:
• tipul tradiţional (legat mai mult de persoană şi nu de funcţie, de sistemul
ereditar, de trecut şi de tradiţie);
• tipul carismatic (bazat pe calităţile personale ale celui ce-şi exercită
autoritatea);
• tipul raţional-legal (fundamentat pe credinţa în valoarea legilor şi normelor
de a asigura maximizarea performanţelor organizaţiei).

Corespunzător acestor tipuri de autoritate, M. Weber descrie şi trei forme


de organizare:
• organizaţia patriarhală (bazată pe tipul tradiţional de autoritate);
• organizaţia centrată pe lider (tipul charismatic de autoritate);
• organizaţia birocratică (tipul raţional – legal de autoritate).

Ultimul tip de organizare, cel birocratic, Weber îl consideră ca


reprezentând instituţia dominantă în societatea modernă. Este raţional pentru că
mijloacele sunt desemnate clar pentru realizarea unor scopuri specifice şi este
legal deoarece autoritatea este exercitată în baza unui sistem de reguli şi norme
specifice poziţiei pe care individul o ocupă în organizaţie.
Din punctul de vedere al lui Weber, birocraţia reprezintă cea mai eficientă
formă de organizare socială, un tip ideal de organizare, bazată pe reguli foarte
bine definite (precizie, rapiditate, continuitate, unitate – sunt câteva din
trăsăturile birocraţiei).
Principiile fundamentale ale organizării birocratice rezultă din lucrarea lui
Weber “The Theory of Social and Economic Organizations” (trad. 1947):
• specializarea şi diviziunea clară a muncii (ea va fi divizată şi vor fi clar
definite autoritatea şi responsabilitatea);
• principiul ierarhiei autorităţii (posturile sunt organizate astfel încât fiecare
poziţie se află sub autoritatea alteia mai înalte);
• selecţia personalului şi promovate în carieră (realizate pe baza calificării
tehnice, în concordanţă cu pregătirea şi experienţa);
• principiul sistemului de reguli şi reglementări formale, raţional stabilite
(toate actele administrative şi deciziile sunt emise numai în scris şi permit
ţinerea unei arhive);
• separarea managementului de proprietarii organizaţiei;
• stabilirea de către manageri a unor reguli şi proceduri ferme;
• principiul impersonalităţii şi imparţialităţii (regulile sunt aplicate în mod
identic tuturor angajaţilor).

17
Deşi a fost concepută ca formă ideal-raţională de organizare, în prezent
birocraţia a devenit sinonimă cu ineficienţa, excesul de acte şi documente etc. şi
suscită din ce în ce mai mult atenţia specialiştilor, care încearcă să descifreze şi să
prevadă destinul ei.
În esenţă, teoriile clasice ale organizaţiilor accentuează analiza a patru
elemente importante:
- cercetarea eficienţei;
- cercetarea principiilor ierarhiei funcţionale ale autorităţii;
- cercetarea celor mai perfecte structuri de organizare;
- cercetarea celor mai adecvate mijloace de control ale activităţii depuse.
Acestea urmăresc în final creşterea productivităţii muncii şi gradul ei de
utilitate socială. Locul central îl ocupă latura tehnică, organizatorică a muncii, în
timp ce latura umană este neglijată şi “exploatată”.
Natura soluţiilor, conform teoriilor clasice, o constituie alocarea raţională a
muncii pentru specializare şi eficienţă şi structura de autoritate în scopul meţinerii
controlului şi coordonării.

B. Teorii neoclasice
Dacă în prima etapă organizaţiile erau privite ca nişte simple instrumente,
“maşini”, cea de-a doua etapă se caracterizează prin deplasarea accentului către
aspectele umane, sociale. Organizaţiile încep să fie privite ca sisteme naturale,
ca organisme sau colectivităţi sociale. Preocupările de bază în cadrul acestei
etape se îndreaptă către analiza structurilor informale şi asupra modului în care
acestea influenţează structurile formale, mecanismele prin care se integrează
necesităţile individuale celor organizaţionale şi studierea comportamentului
social în cadrul organizaţiilor, angajaţii nemaifiind elemente pasive.
Se disting în cadrul acestor abordări: Şcoala relaţiilor umane, Teoria
sociometrică şi Teoria dinamistă.
a. Teoria (şcoala) relaţiilor umane
Reprezentantul principal al acestei teorii este Elton Mayo (şi cei doi
colaboratori ai săi, F.J. Roethlisberger şi W.J. Dickson) care a investigat
comportamentul uman, coordonând câteva experimente efectuate la Western
Electric Company, atelierele Hawthorne (Chicago) între anii 1927 – 1932.
În urma realizării experimentelor s-a constatat că muncitorii lucrează mai
bine dacă simt că sunt participanţi la gândirea acţiunilor, dacă sunt observaţi de
supervizori şi rezultatele lor înregistrate, supervizorii creează atmosferă relaxată
şi au sentimentul că aparţin unei echipe. De asemenea, s-a demonstrat că, alături
de unele aspecte fizice, cum ar fi: condiţiile de muncă, creşterea salariului,
scurtarea zilei de muncă, mărirea perioadei de odihnă etc., acţionează factori de
relaţii umane care influenţează eficienţa şi performanţele muncitorilor.
Deşi cercetările desfăşurate de către Mayo şi colaboratorii săi au
demonstrat că productivitatea muncii a crescut datorită elementului de noutate
18
introduse în timpul experimentelor, satisfacţiei şi mulţumirii pe care le-au simţit
angajaţii etc., totuşi, odată ce noutatea dispare, oamenii revin la vechile niveluri
de productivitate.
Un alt reprezentant de seamă al acestei şcoli este Abraham Maslow
(1908 – 1970), psiholog şi cercetător în ştiinţele comportamentului, autorul
celebrei piramide a trebuinţelor, ce explică geneza şi evoluţia motivaţiei umane.
Teoria ierarhiei nevoilor a fost dezvoltată în lucrarea „Motivaţie şi
personalitate” (1970) şi porneşte de la tipologizarea şi ierarhizarea nevoilor în
cinci grupe, începând de la baza piramidei spre vârf: nevoile fiziologice (hrană,
locuinţă, odihnă etc.), nevoi de securitate şi protecţie (evitarea ameninţărilor
datorate unor factori de mediu sau venite din partea altor fiinţe), nevoi de
apartenenţă (prietenie, interacţiune, dragoste, afiliaţie la organizaţii etc.), nevoi
de stimă şi statut (prestigiu şi recunoaştere din partea celorlalţi) şi nevoi de
autorealizare şi autoactualizare (dezvoltare personală). Maslow spune că pentru
a trece la trebuinţă superioară, trebuie ca trebuinţa inferioară să fie pe deplin
satisfăcută. Cu cât ne aflăm pe un nivel mai sus în ierarhie, cu atât mai deficilă
devine satisfacerea nevoilor specifice acelui nivel, dar ele întregesc potenţialul
uman şi personalitatea individului.
Ca o concluzie a acestor teorii, putem spune că a început să se simtă
nevoia unui nou tip de interpretare, şi anume, înlocuirea conceptului de om
economic, raţional (om motivat, în primul rând, de nevoi şi interese economice)
cu cel de om social (un om motivat de relaţiile cu semenii săi).

b. Teoria sociometrică
Fiind deopotrivă teorie şi metodă, sociometria a fost formulată de către
Jacob Levy Moreno (1889 – 1974), psihiatru, psiholog şi sociolog, preocupat
de modul de organizare a grupurilor umane, de dinamica relaţiilor socio-afective
ce se stabilesc între oameni, cât şi de rolul acestora în viaţa şi activitatea
oamenilor.
Universul social al lui Moreno este structurat în trei dimensiuni:
„societatea externă”, „matricea sociometrică” şi „realitatea socială” (S. Chelcea,
I. Mărginean, I. Cauc, 1998). Elementul central al vieţii sociale, de altfel şi
obiectul sociometriei, este matricea sociometrică, expresie a structurii sociale şi
relaţiilor afectiv-simpatetice (relaţii de respingere, atracţie sau indiferenţă între
membrii grupurilor mici). Dacă matricea sociometrică este esenţa societăţii, de
aici derivă faptul că este posibilă cunoaşterea tuturor disfunţiilor, stărilor
conflictuale generate de relaţiile de respingere dintre membrii grupurilor sociale
şi, mergând mai departe cu raţionamentul, se pot reconstitui şi restructura
grupurile, în funcţie de relaţiile preferenţiale exprimate de indivizi. Se ceează
astfel, armonia dintre oameni, se stimulează creativitatea şi se asigură progresul
social.

19
Deşi unele din ideile lui Moreno au fost considerate nerealiste şi criticate,
rămâne memorabil efortul lui de compatibilizare dintre om şi societate (dacă ne
raportăm la nivel macro) sau dintre om şi organizaţie (dacă ne raportăm la nivel
micro).

c. Teoria dinamistă
Promotorul teoriei este Kurt Lewin (1890 – 1974), care s-a orientat mult
mai direct şi profund pe investigarea grupurilor şi funcţionării acestora. Spre
deosebire de Moreno, Lewin pune în centrul atenţiei sale relaţiile conflictuale,
tensionate, din cadrul grupurilor, relaţii ce duc la evoluţia grupului şi a întregii
organizaţii. Grupul este văzut ca un câmp de forţe, care se confruntă în funcţie
de intensitatea şi orientarea acestora şi care se defineşte printr-o serie de
trăsături:
a) grupul este un tot, un întreg, compus la rândul său din părţi aflate în
interrelaţionare, interacţiune;
b) grupul este un tot dinamic; fiecare element component ocupă o poziţie
şi are o funcţionalitate specifică, nu poate fi explicat prin el însuşi ci prin
interacţiune cu celelalte elemente iar pentru cunoaşterea grupului trebuie
cunoscute locul şi importanţa fiecărui element în cadrul ansamblului;
c) grupul este un tot dinamicsupus schimbării, în sensul că orice
modificare a unui element component duce la schimbarea întregului.
După cum subliniază M. Zlate (2004), concepţia dinamistă a lui K. Lewin
are nu doar o valoare teoretică ci şi una practică, deschizând calea către un nou
tip de cercetare numit cercetare-acţiune.
Contribuţia fundamentală a teoriilor neoclasice o reprezintă introducerea
dimensiunii psihologice, umanizarea individului ca membru al organizaţiei,
accentul căzând pe relaţiile interumane.

C. Teorii moderne
Către jumătatea secolului al XX-lea se produce o direcţionare a
preocupărilor specialiştilor către studierea relaţiilor ce se stabilesc între organizaţii
şi mediu şi influenţa acestuia din urmă asupra dinamicii şi eficienţei organizaţiilor.
Teoriile moderne interpretează organizaţiile ca pe un întreg, ca un tot unitar
în interiorul căruia acţionează în strânsa dependenţă şi interdependenţă o
multitudine de factori şi fenomene. Prezintă organizaţiile ca pe un sistem închegat,
dinamic şi evolutiv.

Cele mai importante modele teoretice dezvoltate în această perioadă sunt:


Teoriile de contingenţă şi Teoria resurselor umane.

20
a. Teoriile de contingenţă
Fac parte din categoria teoriilor care argumentează faptul că orice
problemă a organizaţiilor, indiferent de natura ei (umană, tehnică, de structură
etc.), trebuie abordată în funcţie de specificul situaţiei, de context şi nu la modul
general. Joan Woodward (1916 - 1971) este o reprezentantă de seamă a acestor
teorii, realizând cercetări ample asupra particularităţilor întreprinderilor şi relaţia
acestora cu succesul organizaţional.
Studiile sale au evidenţiat existenţa a două funcţii ale organizaţiei
industriale, cea tehnică şi cea socială, ambele fiind influenţate de tipul de
tehnologie. Orice schimbare de tehnologie atrage după ea schimbări în cadrul
organizaţiei, cum ar fi: apariţia unor comportamente neeficiente, suprapunerea
anumitor funcţii, stresul organizaţional, alterarea funcţionalităţii activităţilor etc.
Concluzia la care ajunge cercetătoarea este aceea că nu există modele de
organizare, conducere, motivare – universal valabile. Toate aceste lucruri
trebuie adaptate cerinţelor situaţiei respective, tehnologiei, tipurilor de activităţi,
de oameni, de mediu – în care funcţionează o organizaţie, aspecte de care
depinde însăşi eficienţa organizaţiei. Aceleaşi principii pot produce rezultate
diferite în situaţii diferite.

În aria aceloraşi cercetări se înscriu şi preocupările lui P.R. Lawrence şi


J.W. Lorsch, care au încercat să răspundă la întrebarea: Ce moduri de
organizare sunt necesare pentru a face faţă diferenţelor de mediu ale
organizaţiilor?
Criticând teoriile clasice, dar şi pe cele neoclasice, pentru credinţa în
existenţa unor forme de organizare ideale, perfect adaptate oricăror situaţii, cei
doi cercetători au susţinut că nu există „cea mai bună” structură sau o singură
formă de organizare, valabilă în orice situaţie şi având aceeaşi eficienţă.
Modelul de contingenţă propus de cei doi afirmă că structurile de organizare
depind de structura sarcinii pe care o îndeplinesc, ceea ce determină ca structuri
diferite să coexiste în cadrul aceleiaşi organizaţii, cu condiţia ca fiecare să-şi
realizeze sarcinile sale specifice (Lawrence, Lorsch, 1967).

b. Teoria resurselor umane


Deşi studiile întreprinse în cadrul teoriilor contingenţei au adus contribuţii
substanţiale la cunoaşterea şi înţelegerea relaţiilor ce se stabilesc între organizaţii
şi mediu, ele au avut şi câteva limite, determinate de absenţa, în cadrul acestei
relaţii, a factorului uman.
În acest context şi fiind deschisă calea de către Şcoala Relaţiilor Umane, au
apărut la orizont noi preocupări şi perspective în înţelegerea şi interpretarea
comportamentului organizaţional.
Vom prezenta în continuare cele mai importante contribuţii în domeniu.

21
James G. March şi Herbert A. Simon (acesta din urmă obţinând în 1978
premiul Nobel pentru economie), s-au ocupat în mod deosebit de studierea
proceselor de luare a deciziei şi de capacităţile cognitive ale oamenilor, relaţia
dintre inteligenţa artificială şi cea umană.
Faţă de teoriile anterioare, care erau centrate pe modelul „omului
economic”, motivat în mod exclusiv de interesele proprii, teoria
comportamentului administrativ (aşa cum mai este cunoscută teoria celor doi
autori) dezvoltă ideea existenţei unui „om administrativ”, care nu încearcă să
găsească alternativa „cea mai bună”, ci una „satisfăcătoare”. Dacă oamenii, puşi în
faţa mai multor căi de acţiune, având valenţe pozitive şi negative, ar fi ajutaţi să
aleagă variantele cele mai convenabile, atât pentru ei cât şi pentru organizaţie, am
asista la armonizarea relaţiilor dintre ei, cu consecinţe favorabile pentru
organizaţie. Dacă, dimpotrivă, oamenii aleg variantele cu valenţe negative, atunci
vor apărea tensiuni şi conflicte, cu repercursiuni, atât asupra lor cât şi asupra
organizaţiei.
De aici rezultă că deciziile pot fi luate la bunul simţ, în mod empiric, ceea ce
simplifică foarte mult procesul de luare a deciziei; March şi Simon au promovat
ideea unei raţionalităţi limitate în cadrul acestui proces, ierarhia organizaţională
nefiind altceva decât un sistem unitar, închegat, de mijloace şi scopuri ce
contribuie la simplificarea tuturor activităţilor şi deciziilor din întreaga organizaţie.

Cele mai importante idei ale perioadei sunt surprinse de către Douglas
Mc.Gregor (1906 - 1964), care defineşte în lucrarea „Dimensiunea umană a
întreprinderii”(1960) două concepţii manageriale arhicunoscute, cu privire la
natura umană şi comportamentul organizaţional. Acestea sunt Teoria X (care
surprinde concepţia managementului ştiinţific) şi Teoria Y (care reprezintă esenţa
abordării relaţiilor umane).
Teoria X prezintă o serie de postulate axate în principal pe controlul din
partea organizaţiei a oamenilor ei. Astfel:
• omul este în mod natural leneş şi trebuie motivat cu stimulente exterioare;
• scopurile individuale ale oamenilor sunt divergente în raport cu scopurile
organizaţiei, de aceea este necesar controlul exterior;
• omul nu este capabil de autodisciplină şi autocontrol;
• omul preferă să fie dirijat, evită responsabilităţile.
Teoria Y stabileşte, în locul principiului dirijării şi controlului (aşa cum
prevedea Teoria X), principiul integrării şi participării oamenilor la prosesul
muncii:
• dacă munca este bine organizată şi condusă, ea poate să devină o activitate
plăcută şi poate să pună în evidenţă capacităţile şi talentele individuale;
• omul este capabil de autodisciplină şi autocontrol; condiţiile exterioare şi
stimulentele externe nu sunt singurele căi de a determina omul să
muncească;
22
• în condiţii favorabile omul poate să-şi asume anumite responsabilităţi.
Concluzia studiilor lui McGregor este aceea că, pentru un bun randament
al organizaţiei şi pentru un grad ridicat de satisfacţie în muncă a oamenilor, trebuie
puse în aplicare principiile postulate de Teoria Y.
Rensis Likert (1903 – 1981) se înscrie pe aceeaşi direcţie deschisă de
McGregor, fiind în mod special interesat de studierea stilurilor de management,
care influenţează eficienţa organizaţională.
În urma cercetărilor sale, Likert distinge practicarea a patru stiluri
manageriale: stilul autoritar agresiv, autoritar binevoitor, consultativ şi participativ.
Fiecare stil caracterizează un anumit tip de organizaţie (de exemplu, primele două
stiluri se regăsesc în organizaţiile neproductive, în timp ce ultimele două sunt
practicate îndeosebi în cele productive) şi au consecinţe diferite (stilul autoritar
este efcient doar pe termen scurt, pe termen lung ducând la insatisfacţii, randament
scăzut, fluctuaţii de personal, absenteism etc., în timp ce stilul permisiv şi cel
consultativ conduc la productivitate înaltă, însă pe termen lung, creşterea
veniturilor, satisfacţie în muncă crescută etc.).

Contribuţia esenţială a teoriilor resurselor umane a fost introducerea


conceptului de management participativ, concept asupra căruia vom reveni în
capitolele viitoare. Cooperarea dintre manageri şi subordonaţi, ca modalitate nouă
de abordare a conducerii organizaţiilor, a deschis calea spre problematica
schimbării organizaţionale şi a implicaţiilor acesteia asupra evoluţiei organizaţiei
în ansamblul său.
Preocupările mai mult sau mai puţin recente în domeniul organizaţional şi
managerial au ca punct de plecare una sau alta din teoriile descrise pe parcursul
acestui capitol şi sunt prezentate pe scurt în cele ce urmează:
• Chris Argyris - interesat de relaţia dintre individ şi organizaţie, de modul în
care evoluţia individului este influenţată de condiţiile de muncă, propune un
model integrat al relaţiei om-organizaţie şi corelarea aspectelor de ordin
psihologic, individual, cu cele de ordin social, de mediu, precum şi luarea în
considerare atât a elementelor interne ale organizaţiei cât şi a celor externe;
• Karl E. Weick – şi-a concentrat atenţia asupra procesului de organizare şi
mai puţin pe analiza organizaţiei şi a structurilor de organizare; teoria
elaborată de el se înscrie pe linia abordărilor cognitive, relevând importanţa
proceselor cognitive în construcţia, modelarea şi susţinerea activităţilor şi
mediului organizaţional şi caracteristicile evolutive ale acestor procese;
• Oliver Williamson – propune o abordare situată în zona teoriilor
economice, şi anume analiza costurilor tranzacţionale; aceasta explică
formarea instituţiilor prin costurile (de informare, de luare a deciziei, de
control etc.) scăzute sau avantajele unor tranzacţii ce sunt făcute la nivelul
societăţii; tranzacţiile se pot realiza fie la nivelul pieţei, fie în cadrul

23
organizaţiilor, acestea din urmă oferind cadrul pentru cele mai reduse
costuri;
• Peter F. Drucker – este de părere că managementul este „funcţia esenţială a
timpurilor noastre” (P.Drucker, 1968) iar succesul oricărei firme se
datorează în primul rând datorită responsabilităţilor sociale ale managerilor,
dar şi organizării responsabilităţilor lucrătorilor; pentru aceasta este nevoie
de o muncă bine organizată, autocontrolul, perfecţionarea personalului şi
diminuarea rezistenţei la schimbare; nu există o organizare perfectă şi este
nevoie de elaborarea unei strategii pentru asigurarea evoluţiei structurilor
organizaţionale.

Tema III . INDIVIDUL ŞI GRUPUL ÎN ORGANIZAŢIE.


COMPORTAMENTUL ORGANIZAŢIONAL

În cadrul organizaţiilor este foarte importantă studierea comportamentului


indivizilor şi grupurilor, ce poate să asigure capacitatea de a înţelege cum pot fi
conduse în mod eficace şi cum să structurăm mai bine organizaţiile.
Scopurile studierii comportamentului organizaţional sunt cele de anticipare
(comportamentul constant care apare în organizaţii permite unele previziuni asupra
viitoarelor sale apariţii), explicare (de ce apar aceste comportamente) şi de
determinare a comportamentului (managementul acestuia, în sensul realizării
obiectivelor şi scopurilor organizaţionale propuse).
Personalitatea are o mare influenţă asupra comportamentului organizaţional
iar studiile în domeniu au desprins o serie de dimensiuni care o definesc şi o
caracterizează: extraversiunea (gradul de sociabilitate al oamenilor), stabilitatea
emoţională (gradul de control emoţional), agreabilitatea (măsura în care o persoană
este prietenoasă şi abordabilă), conştiinciozitatea (gradul de responsabilitate al
oamenilor şi orientarea lor către realizări), deschiderea la nou (flexibilitatea şi
receptivitatea la nou).
Alături de aceste dimensiuni, există o serie de caracteristici specifice ale
personalităţii, care, la rândul lor, influenţează comportamentul organizaţional,
caracteristici surprinse de G. Johns în lucrarea Comportament organizaţional:
locul controlului (un set de convingeri referitoare la faptul că se poate controla
comportamentul cuiva prin diferite forţe, exterioare (soartă, noroc) sau interioare
(iniţiativa proprie, voinţa etc.), automonitorizarea (măsura în care oamenii observă
şi îşi reglează comportamentul lor în cadrul social şi în relaţiile umane) şi
autostima (gradul în care o persoană se autoevaluează pozitiv).

Concepţia organizaţiei despre om este foarte importantă, deoarece ea


influenţează mijloacele de acţiune în cadrul organizaţiei, ea generează un anumit
comportament în cadrul organizaţiei. Factorii care influenţează concepţia despre
om în cadrul organizaţiei sunt: tipul de societate, tipul de organizaţie, evoluţia
progresului tehnic, particularităţile concrete ale fiecărei organizaţii în parte.
24
• Teoria X (Mc. Gregor) promovează concepţia conform căreia omul obişnuit
este lipsit de ambiţie, trebuie constrâns pentru a fi determinat să muncească,
în acelasi timp este o persoană care evită responsabilităţile şi este dominată
de nevoia de securitate.
• Teoria Y (Mc. Gregor) suţtine că oamenii dispun de capacitatea de
autocontrol, ei dispun de motivaţie intrinsecă şi îşi doresc să îşi asume
responsabilităţi.

Psihologia managerial-organizaţională are ca obiect de studiu omul concret,


aşa cum apare el influenţat şi determinat de cadrele şi mediile organizaţionale şi
determinând, la rândul lui, aceste medii. Omul din mediul organizaţional este omul
care dezvoltă caracteristici specifice mediului organizaţional de apartenenţă. De-a
lungul istoriei noţiunii, acesta a fost numit de specialişti om: economic, industrial,
administrativ, organizaţional, raţional, social, complex, mecanic, instrumental,
asociativ, birocratic. O clasificare amplă îi aparţine lui Edgar Schein, care descrie
patru modele ale omului organizational, şi anume:
A. Modelul de om economic şi raţional – consideră că omul este motivat
îndeosebi de stimulente economice şi va încerca să obţină un maxim de câştig,
obiectivul final fiind satisfacerea placerilor; el este un element pasiv, uşor de
manipulat şi controlat de organizaţie.
B. Modelul de om social – consideră că omul este motivat de trebuinţe
sociale, nevoia de statut şi nevoia de relaţiile cu ceilalţi (nevoia de participare şi
relaţii informale); el răspunde pozitiv la cerinţele organizaţiei (dar numai dacă
aceasta satisface nevoile sociale ale membrilor săi).
Deşi s-au obţinut rezultate pozitive în ceea ce priveşte climatul psihosocial,
munca a rămas în esenţă aceeaşi, o muncă simplificată şi care nu a pus în valoare
capacităţile oamenilor, motiv pentru care s-a conturat un nou model.
C. Modelul de om care se autoactualizează – bazat pe principiul muncii
îmbogăţite, pe nevoile de realizare a capacităţilor şi talentelor oamenilor, pe o
muncă creativă şi cu sens. Omul este motivat în muncă de diverse trebuinţe,
începând de la trebuinţele primare pâna la cele superioare, el vede organizaţia ca
pe un spaţiu propice pentru autorealizare, pentru “creştere”.
Corespunzător acestui model, Mc.Gregor a elaborat Teoria Y, potrivit căreia
munca poate deveni o activitate plăcută iar oamenii, în condiţii favorabile, pot să-şi
asume responsabilităţi, sunt capabili de autodisciplină şi autocontrol.
Şi acest model a avut unele lipsuri, în sensul că problemele organizaţiilor
s-au limitat doar la aspectele psihologice ale relaţiilor interpersonale; ca urmare, a
fost elaborat cel mai nou model.
D. Modelul de om complex – caracterizat de faptul că omul este o fiinţă
extrem de complexă, cu reacţii complexe şi caracterizat de o largă varietate de
motivaţii. El este capabil să înveţe noi motive în cadrul experienţelor şi
interacţiunilor sale cu ceilalţi. Omul este determinat atât de complexitatea
motivaţiilor, intereselor şi potenţialităţilor sale cât şi de complexitatea mediului
social şi organizaţional.

25
Conform acestui model, japonezul William G. Ouchi a elaborat Teoria Z,
care are ca punct central participarea. Important nu este individul singular,
conducător, ci reţeaua, grupul, care realizează funcţiile specifice managementului.

În cadrul unei organizaţii, rareori munca este individuală; dimpotrivă, ea


presupune diviziunea sarcinilor şi coordonarea eforturilor mai multor persoane în
vederea realizării cu succes a obiectivelor. Grupul aduce cu sine o nouă psihologie,
şi anume psihologia de grup sau colectivă, un nou gen de comportament,
comportamentul de grup, a cărui structură, funcţionalitate şi finalitate sunt mult
mai complexe decât comportamentul individual. Efectele produse de grup sunt
mult mai puternice şi extinse decât cele produse de individ.
Noţiunea de grup de muncă a apărut ca urmare a cercetărilor efectuate de E.
Mayo. El a ajuns la concluzia că oamenii din mediile industriale dezvoltă grupuri,
cel mai adesea ca mijloace de apărare împotriva constrângerilor formale, dar şi
pentru a-şi satisface o serie de nevoi socioumane.
Notiunea de echipă de muncă i se datorează lui Leavitt, care a avansat ideea
potrivit căreia echipa de muncă reprezintă unitatea de bază a organizaţiei. Leavitt
vorbea chiar despre organizaţia-echipă.
Un grup constă din oameni care muncesc împreună, dar pot munci şi unul
fără celălalt. O echipă este un grup de oameni care nu-şi pot face munca, cel puţin
nu eficient, fără ceilalţi membri ai echipei lor. Toate echipele sunt grupuri pentru
că au oameni cu relaţii unificate, dar nu toate grupurile sunt echipe – acestea din
urmă conţin oameni care sunt ţinuţi împreună de interdependenţa lor şi de nevoia
lor de a colabora pentru atingerea scopurilor comune.
Proiectarea organizaţională este o activitate menită să asigure buna
funcţionalitate viitoare a unui obiectiv organizaţonal. Această activitate trebuie
desfăşurată înaintea înfiinţării organizaţiei sau a unui nou departament.
Tipurile de proiectare organizaţonală se pot reduce la două, ce vizează asigurarea
funcţionalităţii optime şi eficiente a obiectivului organizaţiei :
- Proiectarea materială: operează cu factori neînsufleţiţi, poate fi realizată
anticipat, în întregime şi cu multă precizie;
- Proiectarea umană: operează cu factori vii, de o natură complexă şi cu o
dinamică excepţională şi nu se realizează anticipat, în intregime şi nici în amănunt.
S-au conturat două concepţii ce pun accentul pe rolul factorilor psihologici în
formarea unui grup: concepţia sociometrică (J. Moreno) şi concepţia dinamicii
grupului (K. Lewin).
Reconstrucţia grupului de muncă vizează:
• înlăturarea cauzelor care au produs perturbări în funcţionalitatea grupului
• optimizarea funcţionării lui în plan relaţional psihosocial şi productiv

26
IV. ACTIVITATEA DE ORGANIZARE

Activitatea de organizare asigură atât realizarea obiectivelor organizaţiei, cât


şi existenţa ca atare a acesteia, precum şi a membrilor ei. Organizarea este
esenţială pentru individ, dar mai ales pentru grupuri şi sistemul organizaţional,
acestea din urmă neexistând anterior organizării.
Sub aspect psihosocio-organizaţional, organizarea are următoarele
caracteristici:
- este expresia nevoii de participare a membrilor organizaţiei la definirea şi
îndeplinirea scopurilor organizaţiei;
- este un factor de eficacitate pentru grup şi organizaţie;
- presupune raţionalitatea.

Există două tipuri de organizare, aflate în interacţiune şi interdependenţă:


1. procesuală (descompunerea în elemente componenete a proceselor de muncă şi
apoi regruparea lor într-un tot unitar);
2. structurală (preia rezultatele organizării procesuale, încadrându-le în structuri
organizatorice).

Structurile organizatorice reprezintă dispunerea logică, raţională a


elementelor ce compun organizaţia (posturi de muncă, funcţii, compartimente
/departamente, relaţiile dintre ele); ele reprezintǎ modul în care o organizaţie îşi
împarte munca în sarcini specifice şi realizeazǎ coordonarea acestora sau modul în
care grupurile şi membrii individuali ai organizaţiei sunt reuniţi (organizaţi) pentru
a-şi îndeplini munca.

Elementele componente ale organizării procesuale şi structurale sunt:


a) activităţile (de cercetare-dezvoltare, de producţie, comercială,
economică/financiar-
contabilă, de personal, de marketing);
b) compartimentele (de conducere, de stat-major, funcţionale,
operaţionale/productive, auxiliare);
c) relaţiile/legăturile dintre compartimente (de stat-major, funcţionale, ierarhice
sau operaţionale, de cooperare, auxiliare, de reprezentare).

Diviziunea muncii se desfǎşoarǎ în douǎ moduri :


- pe verticalǎ (împǎrţirea autoritǎţii pentru planificarea şi luarea deciziilor )
- pe orizontalǎ (grupeazǎ în posturi şi compartimente activitǎţile de bazǎ care
trebuie îndeplinite pentru atingerea scopurilor organizaţiei).
Diviziunea verticalǎ a muncii este caracterizatǎ de autonomie, control şi
comunicarea între nivele ierarhice .
Diviziunea orizontalǎ a muncii este strâns legatǎ de proiectarea postului şi
de diferenţiere. Diferenţierea reprezintǎ predispoziţia managerilor din
departamente separate de a avea viziuni diferite în termeni de obiective, ritm de
lucru şi stil în relaţiile interpersonale.
27
Coordonarea este procesul prin care se faciliteazǎ sincronizarea,
comunicarea şi feed-back-ul între responsabilitǎţi.
Gary Johns distinge cinci metode principale de coordonare:
1. Supravegherea directǎ
2. Standardizarea proceselor de muncǎ
3. Standardizarea abilitǎţilor personale
4. Adaptarea reciprocǎ
5. Standardizarea rezultatelor
Alte metode de coordonare:
6. Integrarea.Procesul prin care se obţine coordonarea între compartimente
diferenţiale
7. Rol de legaturǎ. O persoanǎ care este desemnatǎ sǎ asigure coordonarea între
compartimentul propiu şi altul.

Autorul evidenţiază următoarele caracteristici structurale tradiţionale:


• Aria de control. Numǎrul de subordonaţi supravegheaţi direct de un
superior ierarhic.
• Organizaţia platǎ. Este o organizaţie cu relativ puţine niveluri ierarhice de
autoritate.
• Organizaţia înaltǎ este o organizaţie cu relativ multe niveluri ierarhice de
autoritate .
• Formalizarea se referǎ la mǎsura în care rolurile de muncǎ sunt detaliat
definite de cǎtree organizaţie.
• Centralizarea reprezintǎ mǎsura în care puterea decizionalǎ este localizatǎ
într-o anume parte a organizaţiei.
• Complexitatea este mǎsura în care o organizaţiei împarte munca vertical,
orizontal şi geografic.
• Structuri mecaniciste. Structuri organizaţionale caracterizate prin înǎlţime,
specializare, centralizare şi formalizare .
• Structuri organice. Structuri organizaţionale caracterizate prin aplatizare ,
descentralizare, specializare şi formalizare reduse .
• Organizaţiile reţea. Legǎturi între organizaţii specializate care pentru
coordonare se bizuie foarte mult pe mecanismele pieţei
• Reducerea de personal. Reducerea intenţionatǎ a dimensiunii forţei de
muncǎ cu scopul de a îmbunǎǎţi eficacitatea sau eficienţa organizaţionalǎ.

În funcţie de gradul lor de formalizare, structurile organizatorice se clasifică


în:
1. structuri formale (a. birocratice – ierarhic-liniare, funcţionale, mixte, bazate
pe grupuri parţial suprapuse; b. adhocratice - grupurile operative; c. matriceale, în
şase părţi – corpul operaţional, vârful strategic, managementul mediu,
tehnostructura, personalul de supoirt logistic, ideologia - ; d. orizontale);

28
2. structuri informale, neoficiale, psihologice – apărute ca urmare a
interacţiunii indivizilor într-o situaţie de grup.
Între structurile formale şi cele informale pot exista relaţii de tolerare
reciprocă, iar de cele mai multe ori relaţii de organizare defensivă a unora în raport
cu celelalte, în funcţie de mai mulţi factori:
• gradul de structurare a formalului şi informalului
• relaţiile dintre liderii formali şi cei informali
• stilul de conducere
• vârsta membrilor organizaţiei
• pregătirea profesională
• trăsăturile de personalitate
• mărimea grupului
Structurile formale pot reprezentate grafic prin organigramă, iar cele
informale prin sociogramă.
Intervenţia psihosociologului, în scopul ameliorării şi optimizării structurilor
organizatorice, se poate realiza în trei faze ale ciclului functional organizaţional:
a) faza de proiectare a structurilor
b) faza de implementare a structurilor
c) faza asimilării şi funcţionării ca atare a structurilor

Tema V. ACTIVITATEA DE CONDUCERE

1. Precizări conceptuale
Problema conducerii (leadership-ului) reprezintă un aspect fundamental în
funcţionarea tuturor organizaţiilor şi, totodată, obiect de studiu pentru diverse
ştiinţe. Problematica sa extinsă şi complexă este cercetată din multiple unghiuri de
vedere, existând variate definiţii şi accepţiuni ale conducerii, mai mult sau mai
puţin satisfăcătoare.

Şi în cadrul psihosociologiei s-au formulat, în timp, definiţii multiple cu privire


la conducere, în funcţie de accentul pus pe un aspect sau altul. Deoarece
conducerea a fost definită şi încadrată în sfera altor noţiuni (influenţă socială – a
conduce însemnă a influenţa -, control, putere, autoritate), devin absolut necesare
anumite precizări conceptuale pe care le prezentăm în cele ce urmează.

Relaţia prin care o persoană determină o altă persoană să acţioneze într-un


anumit mod este descrisă prin noţiunile de influenţă socială, control, putere şi
autoritate.

29
a) Influenţa socială → este conceptul cel mai general, ea putând fi orientată în
trei direcţii:
- influenţă pozitivă: comportamentul celui influenţat (subordonaţii)se
modifică în sensul intenţionat de către persoana care influenţează (liderul);
- influenţă nulă: influenţa nu are niciun rezultat.
- influenţă negativă: când rezultatul este opus celui dorit.

b) Controlul → reprezintă o influenţă pozitivă asupra celorlalţi, care s-a


realizat în sensul dorit. La
polul opus, lipsa controlului presupune fie ineficienţa influenţei fie inexistenţa
acesteia.

c) Puterea → reprezintă tot o formă de exercitare a influenţei sociale, dar spre


deosebire de influenţă, ea se referă doar la potenţialitatea (posibilitatea) de a
influenţa şi controla comportamentul celorlalţi.
Petit şi Dubois (1998), raportând conducerea la putere, identifică trei ipostaze:
- conducerea ca atribut personal al liderului
- conducerea ca relaţie interpersonală şi intragrupală
- conducerea ca relaţie într-un context organizaţional constrângător
Puterea poate fi impusă prin mijloace coercitive (manipularea sistemului de
sancţiuni şi recompense). Atunci când este folosită adecvat, puterea poate deveni
un mijloc (instrument) foarte util în cadrul organizaţiilor . Când leadership-ul este
bazat exclusiv pe putere, stabilitatea şi eficienţa organizaţională va fi afectată,
intrând în funcţiune diverse mecanisme de apărare din partea subordonaţilor
(forme de sabotaj asupra liderului, diminuarea intenţionată a productivităţii,
conflicte deschise, părăsirea organizaţiei).

d) Autoritatea → reprezintă puterea legitimă, dreptul de a impune anumite


comportamente ca urmare a poziţiei (funcţiei) deţinute de conducător în structura
ierarhică a organizaţiei. A deţine complet autoritatea necesită recunoaşterea sau
acceptarea ei de către persoana care potenţial constituie obiectul influenţei.
Autoritatea unui lider înseamnă dreptul acestuia de a decide şi de a solicita
subordonaţilor să se supună deciziilor respective în vederea realizării obiectivelor
organizaţionale.
În afara autorităţii formale, care se datorează poziţiei pe care o persoană o
deţine în cadrul organizaţiei, există şi o autoritate individuală, datorată persoanei
ca atare (prin recunoaşterea de către ceilalţi a capacităţilor individuale).
Spre deosebire de putere, autoritatea presupune un anumit grad de
acceptare. Un conducător cu putere dar fără autoritate va fi la fel de ineficient ca şi
un conducător cu autoritate dar fără putere.
Într-o organizaţie, totalitatea relaţiilor de influenţă acceptate formal
constituie structura de autoritate.

Exercitarea autorităţii de către lider se poate realiza sub diverse forme,


delimitându-se mai multe tipuri de autoritate (Vlăsceanu, 1993, p. 211):
30
 Autoritatea directă (line authority) → Conducătorii dau ordine şi
instrucţiuni subordonaţilor lor direcţi. Ei deţin responsabilitatea directă privind
realizarea obiectivelor organizaţionale, iar autoritatea lor nu este una limitată.
Acest tip de autoritate urmează un traseu descendent, de la vârful ierrarhiei
organizaţionale spre baza ei.
 Autoritatea auxiliară (staff authority) → Este bazată pe competenţa
profesională, fiind limitată la domeniul specific de activitate a persoanei
respective. Facilitarea privind privind realizarea obiectivelor organizaţionale este
însă indirectă (prin asistenţă, consultanţă şi programe oferite liderilor), aceste
persoane reprezentând personalul auxiliar, în timp ce autoritatea directă constituie
personalul de bază şi autoritatea legitimizată de funcţia deţinută.
Deseori între personalul de bază şi personalul auxiliar există conflicte
latente sau manifeste, tocmai ca urmare a diferenţierii privind gradul lor de
autoritate.
 Autoritatea funcţională → aparţine unei persoane sau unui departament
(unităţi funcţionale) care se află într-un anumit stadiu privind procesul de realizare
a unor activităţi sau obiective organizaţionale ce sunt specifice altor persoane sau
departamente (unităţi funcţionale). Este limitată pe o anumită perioadă de timp şi
la un anumit obiectiv.

Problema autorităţii vizează şi un alt aspect deosebit de important, şi anume


delegarea autorităţii → distribuirea de către lider a anumitor sarcini sau obiective
subordonaţilor, plus autoritatea necesară realizării lor. Necesitatea delegării
autorităţii este certă, problema care se pune este cea a gradului în care autoritatea
trebuie să fie delegată, precum şi a gradului în care subordonaţii trebuie să accepte
delegarea autorităţii.

Alte două concepte se referă la responsabilitate şi răspundere:


• Responsabilitatea → înseamnă datoria (obligaţia) fiecărei persoane faţă de
ea însăşi de a-şi îndeplini cu succes sarcinile sau activităţile desemnate de lider şi
pe care le-a acceptat (în sens contrar, persoana nu se simte neapărat responsabilă).
• Răspunderea → asumarea responsabilităţii propriilor performanţe trebuie să
fie însoţită şi de răspunderea în faţa superiorului (autorităţii superioare) a modului
în care acea persoană şi-a îndeplinit sarcinile, deci a modului în care şi-a exercitat
responsabilitatea şi autoritatea ce i-a fost delegată.
Responsabilitatea şi răspunderea aparţin direct persoanei în cauză, ele neputând
fi delegate altor persoane.

Având în vedere toate aceste precizări conceptuale, într-un mod sintetic-


integrativ putem defini conducerea sau leadership-ul ca fiind :
 “o relaţie privilegiată, prin care o persoană îşi exercită puterea, influenţând
şi controlând activitatea altora, fără s-o impună prin coerciţie” (Neculau, 2007, p.
73). Conducerea apare, în concepţia autorului, ca emergenţă a grupului mai mult
decât o calitate a personalităţii individuale, ca un raport psihosocial, ca “loc” al
confluenţei dintre trei factori:
31
- Situaţia (natura sarcinii, sructura socială, particularităţile grupului, reguli);
- Liderul (competenţă, autoritate, motivaţie, trăsături de personalitate);
- Participanţii sau membrii organizaţiei (aşteptările lor, trăsături de
personalitate, mecanisme de apărare).

 “ansamblul relaţiilor intra- şi intergrupale prin intermediul cărora o persoană


sau un grup de persoane influenţează comportamentul de grup, dirijează,
supraveghează şi controlează activităţile, asigurând menţinerea grupului ca sistem
organizat” (Cristea, 2000, p. 263).

Din punctul de vedere al psihosociologiei organizaţionale ne interesează nu


conducerea şi liderul în general, ci conducerea eficientă şi liderul eficient.
Concepând leadership-ul ca un continuum cu doi poli, M. Zlate ( 2004)
preciza că un leadership eficient are următoarele caracteristici:
→ schimbare, progres, inovare
→ anticiparea a ceea ce urmează să se întâmple
→ orientarea spre cauze
→ predominarea activismului şi iniţiativei
→ centrarea pe responsabilizarea membrilor
→ orientare proactivă
Predominanţa acestor caracteristici amplasate la un pol sau la polul opus
reprezintă indicatorul eficienţei sau ineficienţei conducerii.
Liderul eficient, în concepţia lui Gibson, Ivancevich şi Donnelly (1997)
trebuie să fie capabil să atingă scopurile individuale, de grup şi organizaţionale,
eficacitatea lui fiind măsurată prin gradul de realizare a unui scop sau combinaţii
de scopuri.

Cu referire la noţiunea de leadership (respectiv lider) trebuie făcute unele


delimitări conceptuale comparativ cu noţiunea de management (respectiv
manager), deoarece în literatura de specialitate aceşti termeni sunt utilizaţi în
diverse moduri. Aceste noţiuni au fost considerate:
a) identice (termenul echivalent în limba română fiind cel de conducere; cele
două noţiuni se suprapun total, între ele neexistând nicio diferenţă; ambele
reprezintă un ansamblu de procese, acţiuni şi funcţii prin care se realizează
coordonarea diferitelor categorii de resurse – materiale, umane, financiare,
informaţionale – şi realizarea scopurilor organizaţionale);
b) complet opuse (leadership-ul reprezintă mai mult dimensiunea umană, de
implicare şi antrenare în activitate, înseamnă a face ceea ce trebuie - “conducerea
psihologică” - , în timp ce managementul se referă la exercitarea efecivă a unor
funcţii, însemnă a face cum trebuie -“conducerea administrativă”);
c) ca o relaţie de la parte la întreg (suprapunerea parţială a celor două noţiuni:
leadership-ul ca parte esenţială a managementului – ca modalitate prin care
managementul asigură eficienţa organizaţională – sau managementul ca parte a
leadership-ului – ca instrument prin intermediul căruia se realizează leadership-ul).

32
În realitate nici una dintre cele trei situaţii nu este satisfăcătoare. M. Zlate
(2004) consideră că între sferele celor două noţiuni există o relaţie de coincidenţă
parţială, că “leadership-ul şi managementul, liderii şi managerii au, fiecare,
elemente proprii, specifice, care le asigură individualitatea şi relativa autonomie,
dar şi o serie de elemente comune, fapt ce facilitează interacţiunea şi potenţarea lor
reciprocă”. Autorul susţine acest punct de vedere prin următoarele argumente:
• Funcţiile leadership-ului (respectiv liderilor) şi managementului (respectiv
managerilor) sunt aproximativ aceleaşi (previziune, organizare, coordonare,
antrenare, control); ceea ce diferă este modul lor de îndeplinire.
• Este posibil ca liderii şi managerii să posede aceleaşi calităţi şi abilităţi
(conceptuale, umane, tehnice), dar îi proporţii diferite.
• Pe fondul aceloraşi calităţi, responsabilităţi şi competenţe prezente la lideri
şi manageri, punerea lor în funcţiune se realizează diferit, în funcţie de specificul
situaţiei.
• Stimularea reciprocă a calităţilor şi însuşirilor, compensarea sau
decompensarea lor se datorează numai ca urmare prezenţei la una şi aceeaşi
persoană atât a însuşirilor de lider cât şi a celor manageriale (îmbinarea calităţilor
de lider cu cele de manager).
Aceeaşi abordare a noţiunilor de leadership şi management - din perspectiva
coincidenţei parţiale -, o regăsim la M. Vlăsceanu: „conducerea reprezintă un
ingredient esenţial al activităţii de management, după cum managementul
reprezintă fundamentul şi suportul activităţii de conducere [...] schimbările majore
produse la nivel social şi organizaţional în contextul societăţii contemporane
revendică din ce în ce mai mult necesitatea integrării şi armonizării cerinţelor şi
elementelor specifice conducerii eficiente cu cele caracteristice managementului”
(Vlăsceanu, 2003, p. 290). Nu întotdeauna însă calitatea de lider implică automat şi
pe cea de manager, după cum calitatea de manager nu implică automat şi pe cea de
lider.
Cu referire la utilizarea termenilor în psihosociologia organizaţională, actual
se preferă maniera interşanjabilă a noţiunilor de leadership şi conducere
(respectiv, lider şi conducător) şi folosirea de sine stătătoare a noţiunii de
management (respectiv, lider).

Referindu-ne la accepţiunea psihoorganizaţionlă a conducerii, o definiţie


reprezentativă şi relevantă în acest sens este dată de către autoarea menţionată
anterior: conducerea este “un proces dinamic de organizare şi coordonare de către
un grup, într-o anumită perioadă de timp şi într-un anumit context organizaţional
specific, a altor grupuri de membri ai organizaţiei, în scopul realizării unor sarcini
sau scopuri specifice” (Vlăsceanu, 1993, p. 24). La baza leadership-ului se află
spiritul de echipă: starea ce reflectă dorinţa oamenilor de a gândi, simţi şi
comporta armonizat, în vederea realizării unui scop comun.

33
Deşi de-a lungul timpului conducerea a fost considerată în mod succesiv:
practică → artă → ştiinţă, actual ea este interpretată ca fiind simultan o sinteză
între practică, artă şi ştiinţă. Pornind ca o activitate practică, un proces concret de
raţionalizare şi eficientizare a muncii, pe măsura evoluţiei sale istorice a ajuns o
artă, pentru ca în final, pe baza acumulării experienţei, a formulării unor principii
şi legi, a dezvoltării unor metode şi proceduri specifice de investigare şi acţiune, să
aibă caracteristicile unei veritabile ştiinţe. Cele trei ipostaze se presupun reciproc,
succesul conducerii însemnând echilibrul lor armonic.

2. Modele explicativ interpretative ale conducerii

Având în vedere diversele accepţiuni acordate noţiunilor de leadership


(activitatea de conducere) şi lider (conducător, persoana care conduce), în timp
s-au desprins mai multe modele explicativ- interpretative ale activităţii de
conducere care fără a fi universal acceptate au încercat fiecare să aducă o anumită
clarificare asupra acestei problematici.
Astfel, unii autori au considerat conducerea ca fiind o caracteristică a
persoanei (a liderului), care era considerat predestinat pentru o astfel de calitate,
aceea de conducător sau lider, aceste perspective asupra fenomenului conducerii
ducând la generarea modelului conducerii ca funcţie a persoanei.
Alţi autori au considerat conducerea o caracteristică, o proprietate a grupului
condus, iar liderul acea persoană care, răspunzând cerinţelor situaţiei concrete de
conducere (cerinţele grupului şi caracteristicile acestuia etc.), devine capabilă să
ocupe o astfel de poziţie, rezultând astfel modelul conducerii ca funcţie a situaţiei.
Un al treilea model asupra conducerii este acela care încearcă depăşirea
puterii explicative şi limitelor modelelor anterioare considerând conducerea ca
funcţie atât a persoanei cât şi a situaţiei, dar mai ales a relaţiei dintre ele. Acest
ultim model este cunoscut sub denumirea de modelul mixt al conducerii.

Teoriile conducerii au fost numeroase, dar fiecare dintre ele poate fi inclusă
în unul din cele trei modele definite anterior.
Clasificarea teoriilor conducerii:
1. teorii personologice: - teoria conducerii charismatice
- teoria trăsăturilor
2. teorii comportamentiste: - teoria celor două dimensiuni polare
- teoria continuumului comportamental
3. teorii situaţionale primare: - teoria supunerii faţă de legea situaţiei
4. teoriile contingenţei: - teoria favorabilităţii situaţiei de conducere
- teoria maturităţii subordonaţilor
5. teorii cognitive: - teoria normativă a luării deciziei
- teoria “cale – scop”
- teoria atribuirii
6. teoriile interacţiunii sociale: - teoria legăturilor diadice – verticale
- teoria conducerii tranzacţionale
34
Din asocierea şi gruparea teoriilor rezultă cele trei modele ale conducerii:
• modelul conducerii ca funcţie a persoanei
• modelul conducerii ca funcţie a situaţiei
• modelul conducerii ca funcţie a relaţiei dintre persoană şi situaţie

Pentru de a ilustra stadiul de evoluţie a cercetărilor în acest domeniu, vom


trece în revistă fiecare model.

a. Modelul conducerii ca funcţie a persoanei


La realizarea acestui model şi-au adus contribuţia o serie de autori care prin
studiile efectuate au încercat să surprindă caracteristici fizice, intelectuale, precum
trăsături de personalitate ce ar face distincţia între lideri şi cei conduşi. Se
evidenţiază, în acest sens, modelul charismatic al conducerii iniţiat de Max Weber
(1920), care considera liderul ca fiind înzestrat de la natură cu anumite însuşiri
care îi confereau succes în conducere (termenul “charismatic” este echivalent,
astfel, cu cel de “har”). Weber vorbeşte chiar de o autoritate charismatică – “o
autoritate asupra oamenilor la care ei se supun în virtutea credinţelor lor în această
calitate extraordinară a persoanei considerate” (apud M.Zlate, 1981, p.135).
Ulterior, deşi modelul charismatic nu este complet abandonat, se consideră
că succesul conducerii se datorează unor trăsături proprii, specifice celui care
conduce. Cercetările în acest sens au arătat că liderii ar avea unele trăsături mai
pregnante decât subordonaţii lor, dar nu cu mult.
• Într-un studiu de început, Tead (1935) arăta că trăsăturile liderului cu succes
în conducere ar fi: energia nervoasă şi psihică, simţul obiectivelor şi direcţionare,
entuziasm, prietenie, abilităţi de predare, integritate, măiestrie tehnică, hotărâre,
inteligenţă, credinţă.
• In alte studii au fost evidenţiate trăsături distinctive ale liderilor cu succes,
ca: însuşiri fizice, aptitudini tehnice, percepţie, cunoştinţe, memorie, imaginaţie,
persistenţă, îndârjire şi curaj (Bernard, 1948); sau nivel mediu de educaţie,
activism în organizaţiile sociale, morală şi standarde etice înalte (Wald şi Doty,
1954); capacitatea de ajustare, aspect plăcut, nevoia de asimilare, decizie, teama de
insucces (Henry, 1848).
Se constată un mare număr de caracteristici ale liderului legate de succesul de
conducere dar, deşi toate sunt dezirabile la un lider nu toate sunt şi esenţiale pentru
succesul unui lider.
Ralph M. Stogdill, făcând o sinteză a tuturor datelor de cercetare cuprinse în
124 lucrări publicate până în 1948 în revistele de specialitate, a constatat că în
acestea se fac referiri la o serie de factori cum ar fi:
- factori fizici şi constituţionali (vârsta cronologică, talia, greutatea,
calităţi fizice, sănătatea, aspectul exterior etc.);
- factori psihologici (inteligenţă, maniera de a comunica, instrucţia,
judecata şi decizia, intuiţia, originalitatea, adaptabilitate, trăsături temperamentale,
caracterul, iniţiativa, perseverenţa, ambiţia, grad de responsabilitate, încrederea în
sine, controlul etc.);

35
- factori psihosociali (sociabilitate, diplomaţie, popularitatea, prestigiul,
cooperarea, capacitatea de influenţare etc);
- factori sociologici (nivelul socio-economic, statut economic şi social,
mobilitate socială etc).

Rezultatele obţinute:
a) Corelaţia dintre conducere şi factorii bio-constituţionali s-a dovedit a fi zero sau
negativă.
b) Între conducere şi factorii psihologici au apărut rezultate neconcordate şi chiar
contradictorii (lideri cu trăsături psihice considerate necesare conducerii s-au
dovedit a nu avea succes şi invers, lideri care nu posedau acele trăsături au
obţinut succes în activitatea lor; aceleaşi particularităţi psihologice prezente la
un lider duceau la succes sau eşec, în funcţie de particularităţile situaţiei;
succesul unor lideri s-a datorat funcţionării negative, şi nu pozitive a trăsăturilor
psihice repective, iar la unii chiar unor anomalii psihice).
c) Cu referire la factorii psihosociali şi sociologici, s-a constatat că aceştia sunt
legaţi mai mult de
poziţia socială a individului şi nu de caracteristicile sale personale, iar pe de altă
parte liderii şi subordonaţii lor provin, în general, din medii sociale diferite.
Anterior lui Stogdill, în 1940, K. Bird ajunsese la rezultate similare în urma
analizei datelor cuprinse în 20 de cercetări elaborate pe tema conducerii.

În contextul acestor cercetări practic nu s-a putut ajunge la o listă de


trăsături care, în orice lucrare vizând conducerea, să apară în corelaţie cu
conducerea efectuată cu succes. De asemenea, s-a constatat că liderii nu pot fi cu
prea mult diferiţi faţă de subordonaţii lor. Spotts arată în acest sens că extremele în
personalitate, în general, nu sunt asociate cu conducerea, dacă nu pentru altceva,
atunci pentru singurul motiv că ele fac persoana prea diferită de ceilalţi membri ai
grupului său. S-a ajuns totuşi la un acord general printre specialişti, acela că ar
trebui să existe la toţi liderii nişte abilităţi minimale, dar acestea nu exclud faptul
că aceleaşi abilităţi să poată fi întâlnite şi la ceilalţi oameni care nu sunt lideri. S-au
evidenţiat, totodată, multiple cazuri în care lideri aflaţi în aceeaşi situaţie, dar cu
caracteristici foarte variate au desfăşurat cu acelaşi succes activitatea de conducere
precum şi cazuri în care, în situaţii foarte diferite, unul şi acelaşi lider a dat dovadă
de o mare capacitate de conducere.
Cercetările mai recente au evidenţiat totuşi prezenţa anumitor atribute
psihice necesare liderului, cum ar fi:
- inteligenţa,
- extraversiunea
- autocunoaştere şi încredere în sine
- empatie şi sensibilitate interpersonală
- capacitatea de a anticipa
- capacitatea şi rapiditatea deciziei
Ca urmare a eşecului în încercarea de a găsi o listă cu caracteristici general
valabile pentru desfăşurarea cu succes a activităţii de conducere cât şi a
36
observaţiilor făcute în practică, dar şi ca urmare a dezvoltării psihologiei sociale şi
sociologiei, interesul cercetărilor s-a mutat de la persoana liderului la sarcină
(situaţie).

b. Modelul conducerii ca funcţie a situaţiei


Autorii acestui model pornesc de la premisa că nu trebuie să ne aşteptăm ca
un lider să fie în orice situaţie mai bun decât ceilalţi (subordonaţii săi) şi că situaţia
va determina în mare măsură abilităţile de conducere necesare. Chiar Stodgill
evidenţiază acest aspect : “Nu este prea dificil să identifici persoanele care sunt
lideri. Dar este cu totul altceva să-i plasezi pe aceşti oameni în diferite situaţii în
care să fie capabili să funcţioneze ca lideri. De aceea, orice analiză adecvată asupra
conducerii include nu numai un studiu al liderului dar şi al situaţiei în care actele
de conducere au loc.” (apud J.L.Bergson, 1979, p.260).

Deşi pare o abordare mai complexă decât cea în care conducerea era
considerată funcţie a persoanei, modelul situaţional nu surprinde nici el decât o
anumită parte a fenomenului conducerii, căzând deseori în cealaltă extremă, a
accentuării importanţei situaţiei în determinarea eficienţei conducerii, pierzând din
vedere liderul, ca posibil factor de condiţionare în obţinerea succesului sau apariţia
insuccesului în conducere.

Acest model, în care lumea psihică internă a persoanei este neglijată,


“personalitatea fiind exclusă aproape total din procesul concret, real al conducerii ”
(M.Zlate, 1981, p.141), corespunde de fapt concepţiei behavioriste (cu originea în
behaviorismul social (E. Tolman) – psihosociologia americană. H. Jennings tocmai
pentru acest fapt critică situaţionalismul, pentru că “subapreciază personalitatea şi
pierde din vedere acel moment când omul devine stăpân pe situaţie”. J. Piaget
critică şi el situaţionalismul nefiind de acord cu concepţia conform căreia omul ar
fi “o ladă goală” pe care o umple societatea, ignorându-se rolul personalităţii.

A. Gouldner şi A. Neculau evidenţiază fiecare câte o întrebare la care


modelul situaţional al conducerii nu poate da răspuns:
1. De ce nu s-au descoperit trăsături care, fără să fie universale, să fie cel puţin
comune liderilor în mai mult de una sau două situaţii ?
2. De ce de înregistrează deosebiri atât de mari între indivizi care devin lideri
în situaţii similare ?

Referitor la acelaşi model al conducerii, M. Zlate arată că “modelul situaţional


pune accent pe grup ca element al situaţiei”, iar această perspectivă este una
limitată pentru că situaţia “nu reprezintă doar totalitatea psihologiilor de grup, a
expectaţiilor grupului, ci o totalitate de factori sociali, psihologici, psihosociali,
organizaţionali care, numai împreună, ca urmare a interacţiunilor lor, dau naştere
la ceea ce numim situaţia socială. Funcţia de conducere trebuie să fie tratată în
raport cu o astfel de situaţie socială” (M. Zlate, 1981).

37
c. Modelul mixt al conducerii
Acest model încearcă depăşirea limitelor modelelor anterioare prin
considerarea conducerii ca fiind funcţie atât a liderului, cât şi a situaţiei, dar mai
mult a funcţiei lider-situaţie.

Cecil A. Gibb (1947) pe baza unor principii ale conducerii (conducerea nu


există decât într-o situaţie-problemă şi natura sa depinde de scopul grupului;
accesul unei persoane la rolul de lider depinde de scopul grupului şi de capacitatea
persoanei de a ajunge să-l atingă; la baza conducerii se află interacţiunea socială)
prefigura interpretarea conducerii ca un raport dinamic între personalitate şi
variabilele situaţionale, ca o funcţie a interacţiunii lor.

Dacă în modelul situaţional era vorba doar de adaptarea liderului la situaţie,


în modelul mixt al conducerii relaţia devine mult mai complexă. “Este vorba
despre o adaptare a persoanei la situaţie dar şi de structurarea, stăpânirea şi
transformarea situaţiei, nu este vorba de interpretarea persoanei în sine, ca tip
invariabil, ci ca produs al situaţiei, al relaţiilor sociale şi interpersonale care apar şi
funcţionează în cadrul ei, deci ca tip variabil perfectibil, nu e vorba de
exclusivitatea rolului situaţiei sau a persoanei în determinarea comportamentului
conducătorului, ci de ponderea acestor roluri în funcţie de o serie de parametri cum
ar fi natura grupului, scopurile lui etc”. (M.Zlate, 1981, p.144).
Astfel, avem de-a face cu două mari variabile:
• Situaţia
• Persoana

Ceea ce aduce în plus acest model este considerarea posibilităţii de formare


a liderului în timp, chiar şi prin simpla confruntare cu anumite tipuri de situaţii,
ajungând să-şi dezvolte capacitatea de a produce modificări în plan situaţional, să
genereze tipuri de situaţii care să-i asigure succesul în conducere, ca şi
considerarea multitudinii de elemente ce sunt implicate în studiul conducerii.

A. Neculau (1977) consideră că în analiza conducerii şi a oricărui tip de


lider trebuie să se ia în considerare în primul rând natura grupului (grupul
considerat nu ca o moleculă socială izolată, ci ca segment al organizaţiei şi produs
al contextului social) şi specificul situaţiei concrete în care acţionează (este plasat)
grupul, şi nu calităţile personale ale liderului.

Sintetizând, putem delimita trei dimensiuni esenţiale implicate în conducere:


A. Liderul, ca persoană ce presupune anumite calităţi (însuşiri):
- fizice şi constituţionale
- psihologice
- psihosociale
- sociale
B. Situaţia, care presupune în principal:
38
- sarcina de efectuat
- oamenii implicaţi în situaţia de conducere în calitate de subordonaţi,
consideraţi individual
- autoritatea formală asociată poziţiei celui care exercită activitatea de
conducere
- grupul de muncă (în ansamblul său)
- cultura organizaţională
- mediul extern al organizaţiei
C. Relaţia lider – situaţie de conducere, incluzând toate aspectele legate de
modul în care interacţionează şi se intercondiţionează liderul şi situaţia.

3. Concepţii eronate despre lider

Având în vedere diversele abordări cu privire la lider şi lidership, s-au formulat


diverse concluzii bazate mai mult pe mit decât pe realitate:
1. A fi lider însemnă a controla, a manipula, a domina. Liderul nu influenţează
grupul prin dominare şi constrângere, ci acţionează în interesul grupului cu
acordul acestuia. Leadership-ul este o formă de putere a oamenilor şi nu asupra
oamenilor, este o relaţie reciprocă între lider şi grup.
2. Liderul este înnăscut. Nu întotdeauna trăsăturile de personalitate conduc la
un leadership eficient; acesta se învaţă, se dezvoltă şi nu este un rezultat al
eredităţii; astfel, oricine poate deveni lider într-o organizaţie.
3. Liderul are charismă. Nu există o formulă ideală pentru a fi lider sau care să
prezică eficienţa leadership-ului; există persoane care au devenit lideri fară a fi
charismatici, există lideri charismatici care sunt eficienţi, la fel cum există şi
lideri necharismatici care sunt eficienţi.
4. Liderul determină performanţa. Liderul nu determină destinul unui grup,
subordonaţii având propria lor contribuţie la obţinerea performanţei; performanţa
grupului depinde de interacţiunea dintre lider şi membrii grupului (se poate
întâmpla ca lipsa performanţei să se datoreze ineficienţei grupului).

4. Condiţii ale apariţiei liderului într-un grup

Studiind necesitatea unui grup de a avea un lider pentru diverşi factori


situaţionali, John K. Hemphill a constatat că anumite variabile (cum ar fi mărimea
grupului, natura sarcinii cu care grupul se confruntă) sunt esenţiale. Autorul
precizează următoarele condiţii favorizante pentru apariţia unui lider:
• Când grupul se măreşte (problemele de coordonare, administrare şi
comunicare pot fi uşor rezolvate de către un lider; în aceste condiţii, membrii
grupului sunt mai receptivi la ideea de a candida pentru a deveni lideri comparativ
cu membrii unui grup mai mic; într-un grup mai mare, creşte încrederea în lideri
de a stabili reguli precise, de a-i informa pe membri şi de a lua decizii de grup).
• Când reuşita unei sarcini de grup este considerată de membrii săi ca
depinzând de aceştia.

39
• Când recompensele pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor sunt
substanţiale.
• Când sarcina este de grup (colectivă), şi nu individuală.
• Când în cadrul grupului există o persoană cu o experienţă anterioară de
lider.

Alţi autori (Hamblin, Helmreich şi Collins) menţionează alte condiţii:


• Când grupul se află într-o situaţie tensionată sau trece printr-o criză (de
exemplu schimbarea sarcinii şi comunicarea rezultatelor slabe comparativ cu
succesul altui grup care a avut aceeaşi sarcină). Liderul, în acest caz, ajută la
creştera performanţelor şi la depăşirea cu succes a situaţiei tensionate sau a crizei.

5. Ipostaze ale liderului

În sens larg, conceptul de “lider” cuprinde orice persoană care îndeplineşte


oficial sau îşi asumă spontan - în cadrul unui grup - funcţii de conducere; aşadar,
cuvântul “lider” se atribuie atât şefului formal, cât şi celui neoficial (informal).

Există numeroase încercări de a defini fenomenul conducerii, mulţi autori


încercând o clasificare a definiţiilor cunoscute, gruparea lor pe categorii, fiecare
categorie relevând o ipostază a conducerii în sens larg. Astfel, s-a ajuns la un
număr redus de categorii asupra cărora s-a stabilit un acord general. Luând în
considerare acele categorii care consideră activităţile de conducere ca fapte,
evitând judecăţile de valoare (C. Gibb, E. Hollander), prezentăm în cele ce
urmează diversele ipostaze ale liderului:

a. Liderul instituţional: este conducătorul formal, oficial (director de


întreprindere, şef de unitate etc), având ipostaza persoanei care exercită în mod
oficial sarcini de conducere, ca verigă necesară a organizării grupului. Bernard
Bass (1960) asociază liderul instituţional cu noţiunea de status, ceea ce însemnă că
subordonaţii pot recunoaşte sau nu, valoarea sa de lider, rolul asumat (acceptat) de
către lider. Când liderul formal nu acoperă cerinţele postului, atunci funcţionează,
de regulă, şi un lider informal care îl secondează pe cel oficial sau este un contra-
model al acestuia, în sensul că posedă calităţile care lipsesc celui dintâi.

b. Liderul ca persoană centrală în grup: se referă la persoana care


concentrează atenţia celorlalţi, care întruneşte aprecierea şi stima celorlalţi.
Influenţa sa în grup rezultă adeseori din faptul că devine persoana de referinţă cu
care doresc să se asemene ceilalţi, fiind luată drept etalon în aprecierile şi
comparaţiile făcute de membrii grupului.
În concepţia lui S. Freud (1920), persoana centrală reprezintă persoana în
jurul căruia un grup se cristalizează, persoana cu care ceilalţi se identifică.
Aplicând concepţia lui Freud şi echipamentul său metodologic asupra leadership-
ului în grup, Fritz Redl studiază grupuri de copii şi adolescenţi în situaţii şcolare şi
colonii de vacanţă, pentru a evidenţia prezenţa fenomenelor afective şi instinctuale
40
intrapsihice la nivelul membrilor grupului aflat în proces de formare. Redl numeşte
emoţie de grup “manifestările ce se produc în şi între persoanele formând un grup,
desemnând manifestările instinctuale şi emoţionale care au loc între persoanele
supuse presiunii de către procesele inerente formării unui grup” (1978). Autorul a
descoperit un număr de formaţii de grup care se produc în jurul unei persoane
centrale, zece tipuri de roluri jucate de persoana centrală, respectiv zece tipuri de
lideri şi leadership, termenul central desemnând persoana în jurul căreia se produc
procesele, persoana care suscită membrilor grupului relaţii emoţionale în raport cu
ea, în procesul de formare.

c. Liderul sociometric sau persoana populară, preferată: coincide cu ceea


ce Bales numeşte lider socio-afectiv (care întruneşte popularitatea în rândul
participanţilor). Persoana preferată reprezintă persoana cu care membrii grupului
doresc să se asocieze în diverse activităţi. Tehnica utilizată pentru identificarea
liderului sociometric este sociometria (tehnică elaborată de J. Moreno). În general,
liderul sociometric nu coincide cu liderul formal. Pe de altă parte, persoana
preferată nu este neapărat şi eficace, operativă; popularitatea sociometrică nu
înseamnă neapărat şi conducere (R. Bales a constatat că persoana preferată este cel
mai puţin asociată cu conducerea).

d. Liderul situaţional: este persoana care se angajează spontan în acte de


conducere în situaţii diferite, persoana care se impune prin dinamismul său, prin
frecvenţa relativă a actelor de conducere în raport cu specificul situaţiilor, în
efortul de a atinge un scop comun.

e. Liderul ca persoana cea mai influentă: după Seeman şi Morris, poziţia


liderului este definită în funcţie de status-ul relativ, într-o ierarhie de influenţe
dispuse într-o piramidă. Influenţa apare constituită, conform lui Stogdill, în grade
diferite şi la nivele diferite în piramida puterii ce funcţioneză în cadrul unităţii
sociale. Conducerea înseamnă deci o structură ierarhică în cadrul grupului, iar
liderul se detaşează prin influenţa sa în determinarea scopului şi a mijloacelor de
acţiune.

41
6. Stilurile de conducere

a. Definirea stilului de conducere

Dacă cercetările iniţale privind eficienţa conducerii s-au centrat exclusiv pe


identificarea trăsăturilor de personalitate ale liderului, începând cu anii '50 centrul
de interes devine analiza stilului sau a comportamentului acestuia, conducerea
fiind determinată de modul în care este exercitată de lider.

Au existat însă accepţiuni diferite şi în ceea ce priveşte definirea stilului de


conducere:
- o accepţiune behavioristă, care identifică stilul de conducere cu
comportamentul (stilul de conducere reprezintă o mulţime de caracteristici ale
comportamentului liderului; se au în vedere diverse tipuri de comportamente care
se pot învăţa şi schimba în scopul optimizării stilului de conducere, şi mai puţin
sau chiar deloc trăsăturile de personalitate care sunt mai greu de determinat şi
foarte greu de schimbat).
- în cea de-a doua accepţiune se face o distincţie clară între noţiunea de
comportament şi cea de stil de conducere, acesta din urmă fiind considerat o
variabilă pur interioară legată de structurile bazale ale personalităţii şi de aceea
aproape imposibil de schimbat. F. Fiedler (1971) consideră că noţiunea de
comportament al liderului implică elementul acţional (iar schimbarea situaţiei
determină şi schimbarea comportamentuli liderului), în timp ce noţiunea de stil de
conducere indică nevoile fundamentale ale liderului care îi motivează
comportamentul (o variabilă inernă de personalitate, constantă).

Ambele accepţiuni sunt însă nesatisfăcătoare, deoarece personalitatea nu


poate fi nici total neglijată şi nici considerată ca o entitate imuabilă, nesupusă
schimbării.

Se impune astfel o nouă perspectivă, mult mai adecvată în interpretarea


stilului de conducere şi anume, perspectiva dinamică, psihosocială care permite
corelarea stilului de conducere cu trăsăturile de personalitate. Din această
perpectivă M. Zlate (1981) defineşte stilul de conducere “modul concret de jucare
al unui rol, de transpunere efectivă în plan comportamental a exigenţelor ce
derivă din statutul de conducător”.

Se constată că, pentru a obţine schimbarea stilului de conducere în vederea


eficienţei, nu este întotdeauna necesară schimbarea trăsăturilor de personalitate, ci
doar o restructurare a trăsăturilor existente, o reechilibrare a lor. De asemenea,
între stilul de conducere şi trăsăturile de personalitate există corelaţie, dar nu şi
identitate: persoane cu trăsături de personalitare asemănătoare, pot manifesta stiluri
de conducere diferite şi invers, persoane cu acelaşi stil de conducere au trăsături de
personalitate diferite.

42
Deoarece stilul de conducere nu există în sine, ci se particularizează în
diverse contexte şi situaţii devine absolut necesară interpretarea lui situaţională:
“latura atitudinal-motivaţională şi comportamentală se regăsesc reunite în stilul de
conducere care capătă valenţe deosebite atunci când este interpretat situaţional”
(Zlate, 1981).
Stilul de conducere este rezultanta a trei categorii de factori:
a) factori individuali (particularităţile liderului): tipul de personalitate,
pregătirea profesională, experienţa în activitatea de conducere, nivelul
motivaţional etc.);
b) factori ce ţin de particularităţile muncii: organizarea tehnologică a
muncii, diviziunea muncii etc.;
c) factori ce ţin de particularităţile mediului social în care se desfăşoară
activitatea de conducere: tipul de organizaţie, formele de organizare, ierarhia,
cultura, sistemul informaţional, mediul socio – economic şi politic etc.

b. Nivelurile constitutive ale stilurilor de conducere

J. B. Richie (1976) arată că atunci când abordăm stilul de conducere trebuie


să avem în vedere distincţia între atitudini (ce crede conducătorul sau ce spune că
ar crede) şi strategie (mijloacele sau metodele folosite de acesta în exercitarea
propiu-zisă a conducerii), delimitându-se astfel existenţa a două niveluri
constitutive ale stilului de conducere:
A. nivelul cognitiv-afectiv (atitudinal, orientativ):
→ include un set relativ omogen structurat de cunoştinţe, credinţe, convingeri,
stări afective pozitive sau negative;
→ reprezintă un ansamblu atitudinal care oferă temeiuri de percepere a situaţiilor
de conducere şi de opţiune pentru un curs sau altul al opţiunii; abordarea unei
strategii sau alteia de conducere se fundamentează în mare parte pe nivelul
cognitiv-afectiv al stilului, având o premisă individuală de generare;
→ nivelul atitudinal este atât generativ de acţiuni (alegerea unei strategii) – “aşa
trebuie să fie” - , cât şi justificator pentru alternativa aleasă – “de aceea am făcut
astfel”.
→ este de natură expresivă, reprezentând o caracteristică a persoanei, un semn
distinctiv al personalităţii sale, al modului său de raportare la sine şi la ceilalţi.

B. nivelul acţional-comportamental (rezolutiv, activ):


→ implică iniţierea acţiunilor de conducere şi aplicarea strategiilor de abordare şi
soluţionare a problemelor.
→ vizează atingerea unor parametrii de eficacitate şi eficienţă, este stilul acţional
(în acţiune);
→ are o natură instrumentală, reprezentând mai mult o caracteristică a situaţiei,
fiind influenţat atât de seturile cognitiv-afective ale conducătorului, cât şi de o
serie de factori extrinseci sau cerinţe specifice situaţiei date (tehnologie,
constrângeri financiare, presiunea timpului etc).

43
Cele două niveluri corelate ale stilului de conducere se regăsesc evidenţiate
în cadrul teoriei elaborate de MC Gregor cu privire la fenomenul conducerii
(1957). El formulează teoria X şi teoria Y, care trebuie considerate ca reprezentând
extrema pozitivă şi cea negativă a unui continuum ce simbolizează filosofia
conducerii (concepţia conducătorului despre natura umană), astfel încât credinţele,
atitudinile unui conducător cu privire la oameni şi natura umană pot fi regăsite în
orice punct de pe acest continuum. Se constată, în acelaşi timp, că stilul de
conducere autoritar se fundează pe teoria X, iar stilul de conducere democratic-
participativ se fundează pe teoria Y.

FILOSOFIA CONDUCERII STILUL DE CONDUCERE


TEORIA “X”: prin natura sa, omul nu Autoritar: atitudinea pasivă în
este înclinat să muncească; atitudinea sa muncă impune practici
faţă de muncă este pasivă, de aceea el autoritare. Oamenii aşteaptă să
trebuie constrâns să muncească. El nu li se spună ce să facă şi cum să
este tentat să-şi asume responsabilităţi. facă.
Munca reprezintă pentru el o activitate
fundamental neplăcută pe care o face
numai din obligaţie.
TEORIA “Y”: prin natura sa, omul este Democratic-participativ:
înclinat spre muncă. El este dispus să-şi adecvate orientării active în
asume responsabilităţi. Găseşte în muncă muncă sunt practicile colective,
o satisfacţie în sine. Tinde deci să aibă o democrat-participative.
atitudine activă.

Analizând implicaţiile adoptării de către un conducător a unui set sau altul de


supoziţii cu privire la natura umană se constată că alegerea unei strategii
manageriale, şi mai ales eficienţa acesteia este influenţată (dar nu exclusiv) de
nivelul cognitiv-afectiv al stilului de conducere.

c. Tipologii ale stilurilor de conducere

În literatura de specialitate există numeroase tipologii ale stilului de


conducere, în raport cu dimensiunile care sunt luate în consideraţie drept criterii
(dimensiuni) fundamentale. S-au conturat mai multe modalităţi operaţionale, având
la bază un număr diferit de criterii.
În funcţie de numărul de dimensiuni considerate distingem:

I. Tipologii unidimensionale: deşi pornesc de la considerarea mai multor


activităţi ale conducătorului (specificul activităţilor şi tehnicilor de lucru,
repartizarea sarcinilor, formarea grupurilor, participarea la activitate, efectuarea
aprecierilor), se axează doar pe un singur criteriu care este esenţial: practicile de
luare a deciziilor.

44
 În funcţie de acest criteriu, Kurt Lewin, R. Lippit şi R.K. White, stabilesc
trei stiluri de conducere:
a) Stilul autoritar: liderul refuză orice sugestie din partea
subalternilor; centralizarea autorităţii, accent pe autoritatea formală; liderul ia
deciziile iar subalternii execută; control absolut din partea liderului asupra
subordonaţilor, comunicare descendentă.
b) Stilul democratic: încredere mare a managerului în
subordonaţi; stimularea capacitatăţii creative a subordonaţilor; formularea de
sugestii şi propuneri dinsubordonaţilor; participarea subordonaţilor la luarea
deciziilor; motivare pozitivă, climat de muncă agreabil; delegare de autoritate;
comunicare descendentă, ascendentă dar şi pe orizontală, accent pe relaţiile
interumane.
c) Stilul liber, permisiv (laissez – faire): lipsa totală de participare
a liderului la activitate, grupul fiind lăsat să se organizeze singur; poate duce la
dezordine şi anarhie.

 Plecând de la studiile iniţiate de către K. Lewin, R. Likert identifică patru


stiluri de conducere, de-a lungul unui continuum ce merge de la stilurile cele mai
autoritare spre cele mai participative. Modelul său este denumit modelul celor
patru sisteme de conducere, în care Likert consideră că dimensiunea fundamentală
a unui stil de conducere, care generează toate celelate diferenţe, o reprezintă
practicile de luare a deciziei:
1. Sistemul 1 (autoritar-exploatator): deciziile (ca şi puterea şi controlul)
sunt concentrate la vârful ierarhiei organizaţionale, ele fiind luate pe baza unor
informaţii trunchiate şi de multe ori inexacte deoarece sistemul comunicaţional
este foarte slab structurat; Deciziile sunt luate de către lider fără a ţine seama de
părerea subalternilor, chiar descurajând orice încercare a acestora de a formula
sugestii sau opinii, ceea ce dă acestui stil o puternică notă de subiectivism;
productivitatea este destul de scăzută.
2. Sistemul 2 (autoritar-binevoitor): deciziile importante se iau la vârful
ierarhiei organizaţionale dar este permis ca, într-un cadru bine stabilit, unele
decizii să fie luate şi la nivelurile inferioare; liderul este mai receptiv la punctele de
vedere ale subalternilor şi fără a le stimula în mod special exprimarea, atunci când
ele sunt formulate, el este deschis spre acceptarea lor, dacă sunt justificate.
3. Sistemul 3 (democrat-consultativ): deciziile strategice sunt luate la vârful
ierarhiei, iar cele curente la nivelurile de bază ale organizaţiei; deşi diviziunea între
funcţia de decizie şi cea de execuţie este formal menţinută, liderul ia decizii pe
baza consultării sistematice a subalternilor, el este receptiv la sugestii, stimulând
participarea sistematică a angajaţilor la elaborarea deciziilor; în ultimă instanţă
însă deciziile sunt luate tot de către lider.
5. Sistemul 4 (democrat-participativ): este cel mai democratic; nu mai este
fundat pe diviziunea strictă dintre funcţia de decizie şi cea de execuţie, grupul ca
un întreg având funcţia de a exercita conducerea activităţii şi deci de a decide
(deciziile sunt luate la toate nivelurile organizaţiei).

45
În viziunea autorului, cu cât stilul de conducere al unei organizaţii este mai
apropiat de sistemul 4, cu atât acesta este mai eficient, în sensul unei productivităţi
mai mari, al costurilor mai scăzute, al unui grad mai mic de absenteism. În realitate
însă, sistemul 4, aşa cum a fost conceptualizat de Likert, nu reprezintă în nici un
caz forma perfectă sau stilul cel mai bun de conducere; el este eventual un stil mai
bun în raport cu altele.

B. Tipologii bidimensionale:
 Robert R. Blake şi Jane S. Mouton elaborează în 1964, aşa numita grilă
managerială, în scopul evidenţierii diverselor stiluri de conducere, grilă concepută
pe baza armonizării a două dimensiuni fundamentale:
1. preocuparea conducătorului pe sarcină (producţie).
2. preocuparea conducătorului pe relaţii umane.
Din modul de interacţiune a celor două dimensiuni rezultă cinci stiluri de
conducere:
Stilul secătuit (1.1). – lideri incompetenţi – interes minim atât pentru
oameni, cât şi pentru rezultate;
Stilul centrat pe sarcină ( 9.1. ) – lideri populişti – interes mare pentru
oameni şi redus pentru producţie;
Stilul populist ( 1.9. ) – lideri autoritari – interes redus pentru oameni
şi ridicat pentru producţie;
Stilul centrat pe grup ( 9.9. ) – lideri participativi – reformatori;
liderul viitorului, liderul ideal, preocupat atât de rezolvarea problemelor
oamenilor, cât şi de procesele de producţie;
Stilul moderat – oscilant ( 5.5. ) – lideri conciliatori , echilibraţi, cu o
atenţie de intensitate medie pentru producţie şi pentru oameni.

orientare
spre oameni 9.1. 9.9.
9

5 5.5.

1 1.1. 1.9.
orientare spre
5 9 rezultate

 Modelul celor patru sisteme de conducere elaborat de Likert reprezintă de


fapt o variantă a modelului elaborat de Blake şi Mouton: practicile autoritare
descrise de Likert corespund dimensiunii centrare pe producţie, în timp ce
practicile democratice corespund dimensiunii centrare pe oameni.

46
D. Tipologii multiidimensionale:

 W. J. Reddin (1970) identifică trei dimensiuni ale conducerii:


1. orientarea conducătorului spre sarcină (definind gradul în care
conducătorul organizează şi direcţionează eferturile subordonaţilor spre atingerea
scopurilor organizaţionale; rolul său principal este de a planifica, a organiza şi a
controla).
2. orientarea conducătorului spre relaţii umane (măsura în care
conducătorul se preocupă de dezvoltarea relaţiilor interpersonale).
3. orientarea conducătorului spre randament, productivitate,
eficienţă (măsura în care un conducător realizează standardele de performanţă
corespunzătoare poziţiei lui şi anume: atingerea scopurilor organizaţionale,
obţinerea unui grad înalt de angajare a grupului spre realizarea acestor scopuri,
producerea unui înalt nivel de satisfacţie a membrilor grupului).
Din modul de combinare a celor trei dimensiuni rezultă mai multe stiluri de
conducere, respectiv de lider:
Stilul negativ ( 1.1.1. ) – delăsător (nu este orientat spre nici una din cele trei
dimensiuni);
Stilul birocrat ( 1.1.9. ) – orientat doar spre randament;
Stilul altruist ( 9.1.1. ) – orientat doar spre oameni;
Stilul autocrat ( 1.9.1. ) – orientat doar spre sarcină;
Stilul autocrat binevoitor ( 1.9.9. ) – orientat spre sarcină şi randament;
Stilul oscilant (ezitant) ( 9.9.1. ) – orientat spre oameni şi sarcină;
Stilul promotor ( 9.1.9. ) – orientat spre oameni şi randament;
Stilul realizator ( 9.9.9. ) – orientat maximal spre toate cele trei dimensiuni;
Stilul echilibrat ( 5.5.5. ) – interes mediu pentru toate cele trei direcţii.
Autorul elaborează grila tridimensională a conducerii eficiente cu scopul
de a demonstra că un conducător îşi poate creşte eficienţa prin schimbarea
adaptativă a stilurilor de conducere.
Teoria dezvoltată de Reddin face parte din teoriile de contingenţă, teorii
care explică relaţia dintre stilul de conducere şi situaţie (stilul este contingent cu
situaţiile sau contextul social în care tinde să se configureze). Reddin abordează
eficienţa conducerii din perspectiva flexibilităţii liderului, respectiv a capacităţii
sale de a folosi mai multe stiluri în funcţie de cerinţele situaţiei. Capacitatea unui
lider de a adopta mai multe stiluri eficiente alternative este definită de autor
flexibilitate iar tendinţa de menţinere a aceluiaşi stil, indiferent de context -
rezistenţă la stil.
Pentru a fi eficient, liderul trebuie să satisfacă 3 cerinţe:
1. să ştie să analizeze situaţia dată pentru a selecta stilul pe care acesta
îl cere;
2. să fie suficient de flexibil pentru a adopta stilul cel mai adecvat în
raport cu situaţia dată;
3. să poată modifica situaţia dacă acest lucru se impune.
De asemenea, liderul ar trebui să ştie ce implică termenul de “situaţie”.
Reddin consideră ca elementele componente ale situaţiei :
47
1. Tehnologia ( modul de efectuare a muncii ) ;
2. Superiorul ierarhic ;
3. Colegii de la acelaşi nivel ierarhic ;
4. Subordonaţii .
Fiecare dintre aceste elemente presupune mai multe faţete, şi în funcţie de
acestea ar trebui ales stilul potrivit.
Prezentăm în continuare alte abordări în cadrul teoriilor de contingenţă:
 P. Hersey şi K. Blanchard preiau ideea celei de-a treia dimensiuni de la
Reddin – eficienţa – şi sunt de acord cu faptul că eficienţa depinde de capacitatea
de a adopta stilul cel mai convenabil situaţiei date. Autorii evidenţiază aceleaşi
stluri fundamentale ca şi Reddin, pe baza combinării dimensiunilor “consideraţie”
şi “structură”, neutre iniţial, dar care pot dveni eficiente sau nu, după cum sunt
bine utilizate sau nu. Ei definesc şi situaţia într-un mod similar cu al lui Reddin
(organizaţia, superiorii, colegii, subalternii, cerinţele sarcinii), dar se concentrează
numaii asupra unuia dintre elementele acesteia şi anume subalternii: făcând
referire la gradul de maturitate al acestora, maturitatea fiind definită ca o capacitate
de a-şi impune obiectivele înalte, dar realizabile, voinţa şi capacitatea de a-şi
asuma responsabilităţi, nivel de instruire şi / sau experienţă.

 Robert J. House elaborează o teorie asupra conducerii care pleacă de la


teoria expectaţiei asupra motivaţiei (pentru a motiva şi satisface un angajat,
superiorul trebuie să acţioneze pe una sau mai multe din componentele acestui
model: expectaţie, instrumentalitate, valenţă). Autorul afirmă că liderul trebuie să
adopte stilul care este cel mai susceptibil de a completa deficienţele mediului în ce
priveşte expectanţa, instrumentalitatea şi valenţa.
House ia în considerare următoarele elemente situaţionale :
- caracteristicile personale ale subalternilor ;
- tipul de sarcini pe care ei trebuie să le realizeze ;
- sistemul formal de autoritate al organizaţiei ;
- grupul primar de muncă .

Astfel, în funcţie de cerinţele situaţiei, liderul pentru a putea deveni eficient,


trebuie să aleagă din cele patru stiluri pe care le evidenţiază autorul (directiv,
participativ, suportiv şi orientat spre realizare), pe acela care va duce la
motivarea şi satisfacerea subordonaţilor, asigurând atingerea obiectivelor şi care
nu devine redundant în raport cu celelalte elemente ale situaţiei.

 Fred E. Fiedler propune o teorie prin care postulează că performanţa


grupurilor este contingentă interacţiunii dintre stilul de conducere şi caracterul
favorabil-nefavorabil al situaţiei. El precizează că, atunci când liderul se găseşte
într-o situaţie care îi este foarte favorabilă sau foarte nefavorabilă, ar trebui să
utilizeze un stil de conducere orientat spre sarcină, iar atunci când situaţia îi este

48
intermediar favorabilă (favorabilitate medie), el ar trebui să utilizeze un stil
orientat către individ (relaţii umane ).
Pentru a stabili stilurile de conducere ale liderilor (orientarea spre sarcină
sau orientarea spre relaţii), Fiedler a pus la punct o tehnică originală, care
presupune evaluarea unei persoane cu care, cel căruia vrem să-i stabilim stilul, a
lucrat cel maii prost, evaluare făcută în baza unor adjective favorabile şi
defavorabile dispuse perechi la extremele unui continuum în 8 trepte. Instrumentul
este cunoscut sub denumirea de “Least Preferred Co-worker Scale” (“LPC-scale”):
scala “ cel mai puţin preferat colaborator “.
Pentru a determina măsura în care o situaţie este favorabilă conducătorului,
respectiv gradul în care el controlează situaţia, Fiedler accentuează importanţa a
trei factori :
a. relaţiile subordonat-conducător ;
b. structura sarcinii ;
c. puterea formală asociată poziţiei pe care conducătorul o ocupă .
Din combinarea celor trei factori se obţin 8 tipuri de situaţii cu un grad de
favorabilitate pentru lider pornind de la foarte favorabil până la foarte defavorabil.
Pentru Fiedler este mai uşor să schimbi situaţia decât stilul de conducere al
unui lider, el pornind de la ideea că oamenii sunt relativ inflexibili, în sensul că,
prin natura lor, ei sunt orientaţi fie pe sarcină fie pe relaţie. De aici, apare şi
necesitatea de a acţiona în special asupra situaţiilor, pentru ca ele să fie adecvate
stilului specific unui conducător. Rezultatele din alte investigaţii pun însă la
îndoială acurateţea acestui model.

 Vroom şi colaboratorii săi (Vroom şi Yetton, 1973 şi Vroom şi Jago,


1988) încearcă să precizeze acele situaţii în care conducerea de tip participativ
(democratic) ar fi mai potrivită. Elaborând modelului normativ al conducerii (ca
model de decizie managerială) , autorii pleacă de la supoziţia fundamentală că
oamenii sunt destul de flexibili, astfel încât ei îşi pot schimba sau orienta stilul de
conducere în funcţie de situaţia specifică cu care se confruntă ( de exemplu, într-o
anumită situaţie un conducător poate lua decizii într-un mod autoritar, aşteptând
ca subordonaţii să le execute, pe când într-o altă situaţie un conducător poate
adopta un stil democratic, permiţând subordonaţilor să-şi spună părerea cu privire
la alternativa cea mai bună de acţiune ).Autorii au încercat să surprindă o serie de
reguli, pe cât posibil de precise, pe baza cărora cei cu funcţii de conducere să poată
stabili gradul de participare la luarea deciziei într-o situaţie dată.
Vroom şi Yetton identifică cinci stiluri de conducere de-a lungul unui
continuum care porneşte de la cele mai autoritare şi ajunge la cele mai
participative, cinci stiluri de luare a deciziilor, fiecare conducător putând să-şi
aleagă, să-şi schimbe sau să-şi adapteze stilul în funcţie de împrejurări sau de
factorii situaţionali. Fiecare stil este reprezentat printr-un simbol (ex. A I, C II) în
care prima literă reflectă propietăţile de bază ale stilului:

49
Autocrat I (A I): liderul ia deciziile singur şi rezolvă problema pe baza
informaţiilor de care dispune în acel moment.
Autocrat II (A II): liderul obţine de la subordonaţi informaţiile necesare pentru a
lua o decizie şi apoi decide singur cu privire la modul de
soluţionare a problemei. Rolul grupului este de a oferii
liderului informaţii şi nu de a sugera sau evalua soluţii
alternative.
Consultativ I (C I): liderul prezintă problema unor membrii relevanţi ai grupului,
solicitându-le în mod individual idei şi sugestii. Apoi ia
deciziile singur, indiferent dacă acestea reflectă sau nu
părerile grupului.
Consultativ II liderul prezintă problema întregului grup, solicitând opiniile
(C II): şi sugestiile grupului. Apoi ia singur o decizie care va reflecta
sau nu influenţa (sfaturile) grupului.
Grup II (G II): liderul prezintă problema întregului grup, solicitând grupului
să-şi spună opiniile şi să evalueze împreună diferite
alternative pentru a se ajunge la un consens cu privire la
soluţia aleasă. El nu încearcă în nici un fel să influenţeze
grupul în adoptarea unei soluţii acceptând şi implementând
orice soluţie oferită de grup (este vorba de stilul participativ
de conducere).

In modelul propus, se au în vedere nu numai stilurile de conducere, ci şi


caracteristicile sau atributele situaţiei care revendică adoptarea unui stil sau
altuia.
Pentru analiza şi clasificarea situaţiilor care determină alegerea unui stil sau
altul, autorii evidenţiază 8 caracteristici sau factori care, în opinia lor, ar determina
tipurile de situaţii:
1. Importanţa calităţii deciziei ce trebuie luată.
2. Măsura în care liderul dispune de suficientă informaţie şi expertiză
(competenţă) pentru a lua singur o decizie de calitate.
3. Măsura în care problema este structurată (măsura în care sunt cunoscute
soluţiile alternative, modalităţile de obţinere a soluţiei).
4. Măsura în care acceptarea deciziei şi angajarea subordonaţilor este
importantă pentru implementarea eficientă a acesteia.
5. Probabilitatea cea mai mare ca decizia de tip autoritar să fie acceptată de
subordonaţi.
6. Măsura în care subordonaţii sunt motivaţi să realizeze scopurile
organizaţionale, aşa cum sunt ele prezentate şi explicitate în formularea problemei.
7. Măsura în care este probabil ca subordonaţii să se împotrivească deciziei.
8. Măsura în care subordonaţii dispun de suficientă informaţie pentru a lua o
decizie de înaltă calitate.

Fiecare din cele 8 carecteristici poate lua forma unei întrebări la care
conducătorul va răspunde prin da sau nu, în funcţie de modalităţile de răspuns şi
50
de regurile de decizie stabilite de autori se indică stilul care trebuie evitat în
situaţia dată şi stilul care pentru situaţia dată va fi cel mai eficient. Regula
fundamentală: dacă liderul nu are suficientă structură şi informaţie pentru a lua o
decizie de înaltă calitate, el trebuie să recurgă la consultarea grupului (Cătălin
Zamfir, 1990).

Eficienţa în concepţia celor doi autori este considerată în funcţie de:


a. calitatea deciziei (raţionalitatea);
b. acceptarea de către subordonaţi a deciziei;
c. perioada de timp necesară pentru realizarea deciziei.

Plecând de la arborele decizional elaborat de Vroom şi colaboratorii săi în


cadrul acestui model mangerial, putem identifica şi descrie tipurile de situaţii (pe
baza caracteristicilor considerate de autori) care determină alegerea unui stil de
conducere sau altul, precum şi stilul de conducere adecvat situaţiei date, deci stilul
de conducere eficient.
Modelul a fost astfel proiectat asfel încât alegerea stilului adecvat de
conducere să protejeze atât calitatea deciziei cât şi acceptarea acesteia de către
subordonaţi. M. Mouldner şi A. Stemering constată că stilurile autoritare sunt
eficiente în situaţiile în care decizia trebuie luată rapid, în situaţii de risc şi de
stress, în timp ce stilurile democratice sunt eficiente (deci recomandate) în
situaţiile în care subordonaţii pot şi doresc să contribuie la calitatea deciziilor, în
care sarcina este nestructurată şi în care acceptarea deciziei este importantă
(participarea la decizii crescând gradul de acceptare a deciziilor, precum şi
motivarea persoanelor implicate). J. Hage afirmă că în condiţii de risc este mai
eficient stilul democratic, deoarece responsabilitatea tinde să devină colectivă.

51
În tabelul ce urmează redăm o sinteză comparativă asupra modelelor
contingenţei propuse de Fiedler, Hersey şi Blanchard, House şi Vroom.

Modele ale contingenţei


Fiedler Hersey şi House Vroom-Jago
Blanchard
Suportiv Autocrat (A I)
Stil Orientat spre Orientat spre Directiv Autocrat (A II )
de sarcină sarcină Participativ Consultativ (C I)
conducere Orientat spre Consultativ (C II)
Orientat spre Orientat spre realizare Grup ( G II )
relaţie relaţie
Relaţiile
Variabile conducător – Gradul de Caracteristicile Cele opt atribute
situaţionale subordonat maturitate al sau caracteristici
subalternilor subalternilor
Structura
sarcinii Caracteristicile
Puterea poziţiei sarcinii
liderului
Calitatea deciziei
Criterii de Satisfacţia şi Satisfacţia şi Acceptarea
eficienţă a Performanţa performanţele performanţele deciziei
liderului grupului grupului grupului Timpul necesar
Realizării deciziei

 Keith Davis deosebeşte patru stiluri de conducere, în funcţie de mai multe


criterii, evidenţiate în tabelul următor:

Model
AUTOCRATIC CUSTODIAL SUPORTIV COLEGIAL
Criterii
Resursele
Baza modelului Puterea economico – Conducerea Parteneriatul
financiare
Susţinerea
Orientarea Autoritatea Către echipa de
Către bani performanţel
managerului formală lucru
or angajaţilor
Către
Orientarea
Supunere Către beneficii performanţe Responsabilitate
angajaţilor
în muncă
Rezultate Sentiment de
Dependenţa de Dependenţa de
psihice asupra participare la Autodisciplina
superiori organizare
angajaţilor activităţi
52
Nevoile
De subzistenţă De securitate De status De autorealizare
angajaţilor
Performanţă Cooperare Participare la Entuziasm
Minimă
(rezultate) pasivă activităţi moderat

 Tipologia elaborată de Fritz Redl:


În studiul său cu privire la fenomenul conducerii în grup, F. Redl descoperă
un număr de zece formaţiuni de grup care se produc în jurul unei persoane
centrale (persoana centrală fiind definită de Freud ca persoana în jurul căreia un
grup se cristalizează, persoana cu care ceilalţi se identifică); el prezintă zece tipuri
de roluri jucate de persoana centrală (de lider) în procesul fundamental de formare
al grupului, respectiv zece stiluri de conducere:
1. Suveranul patriarh (paternalistul)
2. Liderul
3. Tiranul
4. "Starul"
5. Agresivul pur
6. Organizatorul
7. Iniţiatorul
8. Eroul
9. "Proasta influenţă"
10. "Bunul exemplu"
Pentru a putea identifica cele 10 stiluri în cadrul grupului de conducere al
unei organizaţii, reunit cu scopul de a discuta pentru luarea unei decizii, Roger
Mucchielli (1974) propune o grilă de observaţie. Cu ajutorul acestei grile se poate
stabili stilul de conducere al fiecărui participant, modul în care fiecare încearcă să
influenţeze grupul şi deciziile sale.

Caracteristicile celor 10 stiluri de conducere:


1. Paternalistul: aspect sever, dar nu neamical; decis, dar cu maniere
blânde; apără ordinea şi disciplina; atitudine paternalistă şi moralizantă; ceilalţi
acceptă poziţia lui, fără a o comenta; în raport cu ceilalţi, oferă securitate,
sentimentul protecţiei; ideiile nonconforme în raport cu normele lui trebuie să fie
reprimate imediat; dacă unul din membrii grupului iese din rând, grupul îl
sancţioneză urgent; nevoia de încredere totală şi necritică.
2. Liderul: se face ascultat fără prea multe comentarii exterioare;
personifică şi formulează valorile grupului, se vrea a fi interpretul lor; obţine
deplina simpatie a majorităţii; se identifică cu exigenţele instituţiei, pe care o
reprezintă; are un ascuţit simţal exigenţelor şi trebuinţelor celorlalţi; consideră că
cei care se izolează de exigenţele grupului sunt vrednici de milă şi se simt
nefericiţi; ceilalţi trebuie să se comporte într-o manieră unitară, ajungând la
identitatea deplină cu valorile lui.

53
3. Tiranul: provoacă în acelaşi timp teamă şi admiraţie (teamă prin felul său
poruncitor, nemilos, autoritate personală necontestată, exigenţă maximă şi
admiraţie pentru forţa sa proprie, curaj, impermeabilitatea sa la ameninţare,
capacitatea de a depăşi dificultăţile cu orice preţ).
4. “Starul”: se vrea în centrul grupului, obiect al sentimentelor pozitive
puternice, al afecţiunii şi încrederii; se vrea admirat, e satisfăcut de propria
persoană şi de popularitatea sa; fericirea deplină este expresia amiciţiei,
devotamentului celor din jur; are nevoie ca ceilalţi să-l susţină necondiţionat ca
adevăraţi admiratori; îi place să radieze încredere, admiraţie, să fie consultat în
toate situaţiile.
5. Agresivul pur: consideră că ceilalţi au întotdeauna ceva de ascuns, că nu
sunt sinceri şi trebuie să le dovedească acest lucru; oamenii sunt fricoşi şi trebuie
să le spună acest lucru în faţă; adevărul trebuie să fie spus indiferent de consecinţe;
realitatea, aşa cum este ea, e mai importantă decât modul în care o prezintă; chiar
dacă provoacă ostilitatea celor din jur, pentru el e mai importantă satisfacţia de a
spune lucrurilor pe nume. Există ceva sadic în el; declanşează agresivitatea prin
propria agresivitate.
6. Organizatorul: oferă grupului mijloace de a-şi satisface obiectivele;
creează posibilitatea ca fiecare să-şi manifeste dorinţele şi capacităţile sale reale;
consideră că oamenii au nevoi şi conflicte ascunse, de aceea trebuie ajutaţi să le
exprime şi să le rezolve deschis, în interesul grupului; vine în intâmpinarea
cerinţelor grupului şi-l determină să-şi exprime aceste cerinţe într-o manieră liber
acceptată.
7. Iniţiatorul: este cel care incită, dorind să elibereze grupul de inhibiţiile
sale; cel mai important pentru el este impulsul spre acţiune; el nu caută să
antreneze o acţiune în urma lui (ca liderul - cel de-al doilea stil), ci să declanşeze o
acţiune de grup; consideră că adesea oamenii nu ştiu sau nu pot să-şi exprime
tendinţele, impulsurile mai puţin dezirabile, de aceea ei trebuie ajutaţi sa facă acest
lucru; odată descătuşate energiile latente se vor manifesta de al sine.
8. Eroul: vine în ajutorul grupului dezorientat (descumpănit); înfruntă cu
curaj pericolele la care grupul e supus sau care inhibă activitatea grupului, îşi
asumă riscul şi astfel contrazice laşitatea, descurajează tendinţele individualiste de
a se autoproteja; prin acest aspect el este în sensul valorilor morale: un curaj în
serviciul binelui comun.
9. "Proasta influenţă": influenţează prin simpla sa prezenţă, dând
exemplul unei asigurări liniştite în negare, disoluţie, nerealizarea sarcinii şi
obligaţiilor; el arată, în evitarea lui însuşi că se poate sustrage de la datorie şi nu e
nemulţumit de contaminarea grupului; preferă să fie detaşăt şi nonimplicat şi crede
că aceasta îi linişteşte pe cei din jur; consideră că, în general, nu are sens să
schimbi ceva, pentru că în realitate oricum nu se poate face nimic.
10. "Bunul exemplu": consideră că cel mai bun mod de a rezolva situaţiile
apărute o constituie exemplul personal; el acţioneză cum trebuie, fără a ceda la
tendinţele egocentrice sau antisociale care îl domină fără a avea nevoie de a lupta
contra lui însuşi; acţionează într-o manieră dezinteresată şi altruistă, prin care se
impune şi este urmat dar fără a urmări acest lucru cu obstinaţie.
54
Făcând o revizuire a acestor stiluri se constată că de fapt, ultimele două
tipuri ("proasta influenţă" şi "bunul exemplu") nu reprezintă propriu-zis stiluri de
conducere; în realitate este vorba de încercarea de a influenta grupul prin
contagiune. De asemenea, în general, stilul tiran se asociază cu stilul pur agresiv,
iar stilul organizator este şi iniţiator. Astfel, cele zece stiluri nu există în formă
pură, chiar în cadrul aceluiaşi stil întâlnim unele diferenţe.

Desigur, există şi alte criterii de clasificare a stilurilor de conducere, însă


ceea ce trebuie reţinut este faptul că nici unul nu există în stare pură; modelele sunt
complementare (unul din ele poate fi dominant). În prezent are loc o evoluţie a
acestor stiluri de conducere, în sensul combinării diferitelor elemente specifice
unui anumit model şi în sensul adaptării la condiţiile de mediu, necesităţile
organizaţiei şi particularităţile oamenilor.

d. Eficienţa stilurilor de conducere

Stilul de conducere influenţează organizaţia în care sunt practicate în


multiple direcţii: nivelul productivităţii muncii, relaţiile psiho-sociale din cadrul
grupului, atitudinile membrilor grupului, coeziunea lui, motivaţia
comportamentelor subordonaţilor etc.
În aprecierea eficienţei stilurilor de conducere, au fost propuse diverse
criterii.
M. Zlate (1981) precizează că evalurea eficienţei stilurilor de conducere
se realizează în funcţie de trei criterii:
 semnificaţia şi ponderea efectelor pozitive şi negative ale stilurilor în
structura general – globală a activităţii de conducere (afecte aparent pozitive pot fi,
în esenţă, negative, şi invers)
 consecinţele rezultate în urma practicării îndelungate a unui stil de
conducere (unele stiluri au efecte pozitive pe termen scurt şi negative pe termen
lung)
 gradul de adecvare a stilului de conducere la particularităţile situaţiei (nu
putem vorbi de existenţa unui stil de conducere eficient în orice situaţie ci de stiluri
inegal eficiente, în funcţie de specificul situaţiei, în sensul că un stil de conducere
poate fi eficient în anumite situaţii şi ineficient în alte situaţii)
Alţi autori, precum M. Vlăsceanu (1993) precizează că eficienţa stilurilor de
conducere este influenţată de următorii factori:
a. calităţile personale şi filosofia liderului
b. atitudinile şi filosofiile caracteristice membrilor individuali ai organizaţiei
c. climatul organizaţional şi cultura organizaţională
d. contextul de conducere (natura sarcinii de muncă, presiunea timpului,
nivelul de conducere în ierarhia organizaţională, caracteristicile grupului de
muncă).

55
Având în vedere varietatea factorilor implicaţi în evaluarea eficienţei
stilurilor de conducere au fost formulate şi o serie de recomandări, a căror
respectare poate asigura această eficienţă:
1) cunoaşterea bună de către lideri a realităţii din organizaţia condusă, a
factorilor interni şi externi care acţionează asupra acesteia
2) existenţa unui bun sistem informaţional, care să asigure informaţii
corecte, adecvate
3) formularea clară a obiectivelor şi sarcinilor
4) adecvarea leadership-ului la particularităţile organizaţiei şi la situaţiile
nou apărute în evoluţia ei
5) orientarea activităţilor liderilor spre aspecte esenţiale
6) organizarea raţională a activităţii de conducere şi utilizarea raţională a
timpului
7) utilizarea de metode şi tehnici moderne de conducere
8) manifestarea unei atitudini pozitive faţă de nou
9) stimularea iniţiativei şi a creativităţii angajaţilor
10) preocuparea pentru creşterea nivelului motivaţional al angajaţilor etc.
11) preocuparea pentru educarea şi formarea subordonaţilor
12) manifestarea unei atitudini echilibrate (optime) faţă de funcţie, rezultate
(sarcină), oameni şi organizaţie;
13) capacitatea de autoperfecţionare a liderului şi a stilului său de conducere

Toate aceste dimensiuni şi recomandări privind stilul de conducere şi


leadership-ul sunt de natură să determine amplificarea performanţelor organizaţiei.
Practic, leadership-ul marchează toate domeniile şi performanţele majore ale
organizaţiei.

Tema VI. DECIZIA

Deşi funcţiile conducerii sunt multiple, decizia reprezintă funcţia esenţială a


conducerii, deoarece orice activitate a unui lider, precum şi toate funcţiile specifice
procesului de conducere implică necesitatea de a lua decizii. Decizia se regăseşte
la toate nivelurile ierarhice ale unei organizaţii şi în toate funcţiile conducerii.
Astfel, majoritatea autorilor consideră că a conduce înseamnă, în primul rând, a lua
decizii.
Realitatea, complexitatea şi dinamica vieţii sociale şi organizaţionale
necesită din ce în ce mai mult considerarea procesului decizional ca un proces
raţional, şi nu limitat exclusiv la calităţile personale (intuiţie, experienţă,
imaginaţie). Astfel, “succesul sau eşecul activităţii de conducere, ca şi
performanţele unui conducător depind în cea mai mare măsură de calitatea
deciziilor luate şi ca atare, sunt analizate în raport cu capacitatea decidentului de a
lua decizii eficiente” (Vlăsceanu, 1993).
56
Decizia implică o serie de elemente, cum ar fi:
a) existenţa unui obiectiv ce trebuie realizat într-o anumită etapă;
b) evidenţierea posibilităţilor de acţiune;
c) alegerea, pe baza unui proces raţional de gândire, a posibilităţii optime de
acţiune;
d) structurarea conţinutului variantei optime în scopul furnizării informaţiilor
necesare realizării obiectivelor.
Deşi există diverse modalităţi de definire a deciziei, având în vedere
complexitatea fenomenului, se constată că în toate tipurile de definiţii există un
element comun şi esenţial: opţiunea (alegerea unei soluţii din mai multe posibile):
“a decide înseamnă a opta, a alege o alternativă din multitudinea celor existente
în vederea traducerii ei în fapt” (Zlate, 2007). În literatura de specialitate sunt
menţionate numeroase tipuri de decizie, clasificarea realizându-se în funcţie de
mai multe criterii. Importanţa acestor clasificări rezidă mai ales în evidenţierea
implicaţiilor psihosociale şi organizaţionale a diferitelor tipuri de decizie care
determină modificări importante la nivel interacţional grupal. Din această
perspectivă “decizia apare ca fiind un reglator al comportamentului uman grupal“
(M. Zlate, 1981).

Principalele criterii de clasificare şi tipurile de decizii corespunzătoare:


CRITERIUL TIPUL DE DECIZIE
1. Nivelul ierarhic a. decizii la nivelurile ierarhice
superioare (de conducere)
b. decizii la nivelurile ierarhice
inferioare (administrative şi
executorii)
2. Gradul de angajare a a. decizii strategice
elementelor sistemului şi b. decizii tactice (administrative)
perspectiva de acţiune c. operaţionale (curente)
(importanţa obiectivelor
urmărite)
3. Modalitatea de luare a a. decizii programate (structurate)
deciziei b. decizii neprogramate
(nestructurate)
c. decizii semiprogramate
(negociate)
4. Condiţiile în care se iau a. decizii în condiţii de certitudine
deciziile b. decizii în condiţii de
incertitudine
c. decizii în condiţii de risc
5. Modalitatea de alegere a. decizii raţionale (vizează
calitatea deciziei)
b. decizii afective (vizează
acceptarea deciziei)

57
6. Natura deciziei a. decizii individuale
(unipersonale)
b. decizii colective (decizii luate
în grup)

În funcţie de problemele concrete ce trebuie rezolvate şi de condiţiile


informaţionale, pot exista trei situaţii decizionale, şi anume:
1. de certitudine (în care posibilitatea evenimentelor este calculată cu
certitudine);
2. de risc (în care manifestarea stărilor condiţiilor obiective se cunoaşte cu o
anumită probabilitate) – gradul de certitudine este mai redus;
3. de incertitudine (există condiţii obiective pentru care nu se cunoaşte
probabilitatea de apariţie şi care influenţează evoluţia deciziilor) –
gradul de certitudine este aproape nul.
Aceste criterii nu sunt separate, diferitele tipuri de decizii care corespund
unui criteriu, corelându-se într-un anumit fel cu deciziile aparţinând celorlalte
criterii. Referindu-ne la primul criteriu (nivelul ierarhic) putem reface clasificarea,
după cum urmează: deciziile la nivelurile ierarhice superioare sunt decizii
strategice şi neprogramate (nestructurate), în timp ce deciziile la nivelurile
ierarhice inferioare sunt decizii tactice, operaţionale, de corecţie.

Deciziile strategice vizează activitatea de ansamblu a organizaţiei, precum şi


o perioadă mai lungă de timp: 3 – 5 ani), cele tactice se referă la activităţi parţiale,
probleme mai simple şi perioade mai scurte de timp, de obicei sub 1 an, în timp ce
deciziile curente vizează problemele de zi cu zi şi care trebuie rezolvate operativ,
în maxim câteva luni.
Deciziile specific manageriale, ca decizii strategice, sunt cele mai
importante, ele vizând aspecte majore ale funcţionării unei organizaţii. Deciziile
strategice sunt decizii creative – şi nu rutiniere, ca cele tactice. În deciziile
strategice, liderul trebuie să fie centrat nu atât pe simpla rezolvare a unei probleme,
ci mai ales pe formularea problemei. Cu cât nivelul ierarhic este mai înalt, cu atât
şi necesitatea acestui tip de decizie este mai mare.

Din punct de vedere psihologic decizia are o natură complexă, dublă (M.
Zlate, 1981): individuală (decizii individuale) - şi psihosocială (decizii colective):
Se pune, în mod firesc, întrebarea: care tip de decizie este mai bună? Acest
lucru depinde de situaţie, de specificul ei:
♦ sunt situaţii în care este mai bine ca deciziile să fie luate în grup (cazul
problemelor complexe, nestructurate)
♦ în alte situaţii este mai indicat ca deciziile să fie luate în mod individual
(cazul problemelor mai simple, structurate, cu o singură soluţie, formulabilă prin
aplicarea unui algoritm logic).
Pe fondul unor decizii de grup, orice act de conducere implică însă şi o
mulţime de decizii individuale.

58
Componentele esenţiale ale oricărui procesului decizional sunt: decidentul
(persoana sau grupul); problema de rezolvat; soluţia la respectiva problemă care
urmează a fi identificată şi adoptată prin decizie; activitatea de realizare a
respectivei decizii.

Procesul decizional nu este altceva decât procesul de elaborare a deciziilor,


constituit dintr-o succesiune de faze prin care se pregăteşte, se elaborează, se
adoptă şi se implementează decizia. Numărul acestor faze este diferit, în funcţie de
tipul deciziei, însă structura generală a acestui proces decizional, etapele lui, sunt
următoarele:
1) Identificarea şi definirea problemei, adică sesizarea unei situaţii
decizionale, împreună cu toate caracteristicile sale, pe baza cărora se derulează în
continuare procesul decizional.
2) Documentarea, selectarea şi prelucrarea informaţiilor necesare luării
deciziilor, în vederea cunoaşterii exacte şi complete a situaţiei sau problemei care
impune luarea unei decizii. Este o etapă în care sunt puse în evidenţă atât aspectele
de ordin cantitativ, cât şi cele de ordin calitativ ale informaţiilor.
3) Stabilirea criteriilor şi obiectivelor decizionale, adică punctele de vedere
şi nivelele propuse a fi realizate.
4) Determinarea variantelor decizionale şi analiza lor comparativă, adică
evantaiul de soluţii şi alternative posibile, împreună cu evidenţierea avantajelor şi
dezavantajelor.
5) Alegerea variantei optime, adică a deciziei propriu – zise. Din toate
variantele se alege cea care se preconizează a avea cele mai bune rezultate, cu
aceleaşi cheltuieli, de resurse umane, materiale şi financiare.
6) Implementarea variantei optime, care înseamnă redactarea, transmiterea
şi aplicarea deciziei adoptate, împreună cu metodele şi căile de acţiune adecvate.
7) Evaluarea rezultatelor, ce presupune compararea rezultatelor obţinute cu
obiectivele propuse, în scopul depistării şi înlăturării abaterilor. Pe baza acestei
etape se proiectează noul ciclu al procesului de management.

Luarea deciziei (individuale şi de grup) depinde de mai mulţi factori:


 factori psihoindividuali (aspectele psihologice individuale, trăsăturile de
personalitate, tipul de personalitate);
 factori psihosociali (aspecte legate de rol, tipul de interacţiune şi de discuţii în
cadrul grupului decizional, fenomene şi comportamente de grup);
 factori psihoorganizaţionali (tipul organizaţiei, structura organizaţiei, specificul
activităţii liderului).

În procesul de elaborare a deciziilor este utilizată o gamă largă de metode şi


tehnici de analiză şi de luare a deciziilor. Apelul la o metodă sau alta este
determinat de complexitatea problemelor ce trebuie rezolvate, de timpul aflat la
dispoziţie, de resursele necesare, de gradul de pregătire a decidentului etc.
Există şi se utilizează mai multe categorii de metode:

59
a) metode tradiţionale (vizează un ansamblu de procedee utilizate de decidenţii
individuali şi în care un rol esenţial îl au intuiţia, experienţa, imaginaţia etc.);
b) metode comparative (sunt utilizate în fundamentarea unor decizii care au la
bază principiul continuităţii fenomenelor; ele constau în compararea unor elemente
prezente cu elemente trecute sau cu unele previzionate, toate incluse în planuri,
programe etc.);
c) metode de optimizare (au ca obiectiv obţinerea optimului economic şi se
bazează pe instrumente şi modelare matematică).

TEMA VII. PARTICIPAREA

Participarea reprezintă “ansamblul contribuţiilor concrete, efective, active


pe care şi le aduc participanţii la buna realizare a scopurilor organizaţionale” (M.
Zlate).
Desprindem, astfel, următoarele aspecte:
- conţinutul participării (totalitatea contribuţiilor aduse);
- subiecţii participării (participanţii externi şi externi);
- caracteristicile participării (concretă, efectivă, activă).
Din punctul de vedere al psihologiei organizaţional-manageriale, improtantă
este participarea care influenţează pozitiv organizaţia.
Problema participării (în special practicile participative şi managementul
participativ) la viaţa organizaţională a fost abordată în decursul a trei perioade
importante:
a) etapa iniţiatorilor (anii `40 - `50) - primele cercetări experimentale, analize
globale;
b) etapa socio-tehnică (anii `60 - `70) - studii extinse, analize diferenţiate;
c) etapa maturizării teoretice şi a analizei multilaterale (anii `80 - `90) –
studiul sistematic al participării, cercetări internaţionale comparative.
Argumentele aduse privind evoluţia ascendentă a studiilor participării
organizaţionale sunt:
- argumentul umanist
- argumentul împărţirii puterii
- argumentul eficienţei organizaţionale
- dezvoltările economice şi tehnologice recente
- strategiile generale de conducere

Dimensiunile participării sunt multiple, şi anume:


• cadrul participării (coordonatele spaţio-temporare ale participării)
• caracterul participării - caracterul psihologic
- caracterul psihosociologic
- caracterul sociologic şi juridic
- caracterul economic
60
• nivelul participării - nivelul executiv
- nivelul de conducere
• modelele participării - modelul participării idilice (participarea provocată)
- modelul participării conflictuale
• natura participării - obiectivă
- subiectivă
• finalitatea participării - scop în sine
- instrumentală

Formele participării au fost clasificate, după diverse criterii, în câteva


categorii relevante.
1) M. Vlăsceanu evidenţiază următoarele forme ale participării:
A. După gradul de structurare - participare formală
- participare informală
B. După modul de realizare - participare directă
- participare indirectă
C. După gradul de vizibilitate - participare manifestă
- participare latentă
2) G. Strauss identifică şi el trei forme ale paerticipării:
D. participare necesară
E. participare informală
F. participare formală

Formele participării acţionează împreună, şi nu izolat, amplificându-şi efectele;


de asemenea, ele sunt amalgamate, şi nu pure, având o natură contradictorie; sunt
amplasate de-a lungul unui continuum, nefiind fixe, predeterminate.

Tema VIII. MOTIVAŢIE, SATISFACŢIE, PERFORMANŢĂ

În cadrul organizaţiilor şi managementul lor, o componentă majoră o


reprezintă motivarea, fenomen care a înregistrat, ca multe altele, o mare varietate
de abordări. Ea reflectă o anumită concepţie managerială şi economică promovată
în cadrul organizaţiilor, şi poate asigura o corelare adecvată a intereselor şi
necesităţilor oamenilor cu realizarea obiectivelor organizaţionale. Motivarea
îndeplineşte mai multe roluri, printre care: rolul managerial (toate funcţiile
manageriale, deciziile, sistemul informaţional etc. – sunt condiţionate de motivarea
personalului); rolul organizaţional (prin motivare se asigură succesul şi eficienţa
unei organizaţii); rolul individual (motivarea asigură satisfacţia sau insatisfacţia
membrilor organizaţiei); rolul economic (gradul de satisfacţie sau insatisfacţie al
oamenilor se reflectă în performanţele organizaţiei); rolul social (se referă la faptul
că motivarea influenţează relaţiile din cadrul grupurilor şi climatul psihosocial).
61
Motivaţia reprezintă starea internă de necesitate a organismului care orientează
şi dirijează comportamentul în direcţia satisfacerii ei.
Putem vorbi de comportament motivat atunci când:
- persoana se află într-o stare tensională generatoare de energie orientată spre
consumarea ei adecvată;
- această stare este determinată sau orientată de sau spre un obiect extern ce
apare în calitate de scop;
- intensitatea motivaţiei generată de particularităţile motivelor şi stimulentelor
este optimă.
Cunoaşterea şi stăpânirea autentică a fenomenelor motivaţionale
organizaţionale derivă din extrema complexitate a acestora, provenită din:
• natura şi conflictul relaţiei dintre motivaţie şi comportament;
• diversitatea, mobilitatea, înlănţuirea riguroasă / aparentă a motivelor între
ele, trecerea de la unele la altele sau convertirea unora în altele;
• diferenţele interindividuale privind atât natura şi structura motivaţiei, cât şi
funcţionalitatea ei concretă şi modalităţile de satisfacere a ei.
• dihotomizarea, gruparea lor în perechi polare (motivaţie pozitivă/negativă;
extrinsecă/intrinsecă; cognitivă/afectivă)
• raţionalizarea ulterioară a comportamentelor
• dificultatea metodologică privind investigarea şi, mai ales, măsurarea
motivaţiei

Din punctul de vedere al psihologiei organizaţional-manageriale, studiul


comportamentului organizaţional motivat va trebui sa includă:
- elaborarea de teorii şi concepţii proprii care să fundamenteze ştiinţific
fenomenele motivationale organizaţionale;
- descoperirea, inventarierea şi cunoaşterea în profunzime a formelor
motivaţionale specifice care stimulează şi dirijează comportamentul
organizaţional;
- conştientizarea de către lideri şi subordonaţi, că orice activitate în cadrul
organizaţiei are consecinţe în plan motivaţional;
- cunoaşterea dinamicii “capitalului organizaţional” (diagnosticarea
potenţialului motivator; optimizarea scopurilor/obiectivelor angajaţilor şi dozarea
corespunzătoare a acestora);
- elaborarea unui set de măsuri concrete care să contribuie la prevenirea sau
ameliorarea unor comportamente ca urmare a intrării în funcţiune a diferitelor
tipuri de motivaţii;
- elaborarea unor programe de motivare a angajaţilor, a unor practici
motivaţionale care să contribuie la stimularea, direcţionarea şi menţinerea
comportamentelor organizaţionale motivate.

Asupra motivaţiei oamenilor în obţinerea performanţelor acţionează diverşi


factori, însă pot fi grupaţi în două mari categorii:

62
a) factori interni sau individuali care se referă la percepţia sarcinilor, atitudini,
nevoi, interese, comportamente, sistemul de valori etc.
b) factori externi sau organizaţionali care se referă la sistemul de salarizare,
precizarea sarcinilor, grupul de muncă, comunicarea, feed-back-ul, timpul liber
etc.
Au existat multiple abordări ale motivaţiei şi s-au realizat diverse
sistematizări ale acestora, concretizate în două mari categorii de teorii:
a) teorii de conţinut – care pun accent pe factorii specifici, individuali, ce
motivează oamenii – motivaţia individuală;
b) teorii de proces – care pun accent pe factorii organizaţionali şi dinamica
motivării – motivaţia organizaţională.

Abordările privind motivaţia individuală presupun trei elemente


fundamentale (interesele, atitudinile şi nevoile) iar teoriile reprezentative sunt:
Teoria ierarhiei nevoilor (A. Maslow), Teoria achiziţiei succeselor (Mc.Clelland),
Teoria Imaturitate – Maturitate (Chris Argyris), Teoria X – Y (Mc.Gregor), Teoria
echităţii (J.S. Adams).
În a doua categorie de abordări cele mai importante teorii sunt: Teoria
factorilor duali (Herzberg), Teoria condiţionării operante (B.F.Skinner), Teoria
performanţelor aşteptate (Victor Vroom).
Multitudinea de teorii ale motivării demonstrează faptul că nu există o reţetă
unică privind motivarea în organizaţii; ea este un fenomen care are un specific
anume, plasat în zona managementului; managerii au menirea de a găsi formula
potrivită pentru organizaţiile pe care le conduc.

Din toate aceste teorii, rezultă o multitudine de elemente implicate, direct şi


indirect, în conceperea şi exercitarea motivării. Aceşti factori (elemente, variabile)
pot fi grupaţi în trei categorii:
a) Variabile individuale care reflectă caracteristicile fiecărui angajat
(aceşti factori explică şi impun necesitatea unei motivări diferenţiate, personalizate
la nivelul fiecărui component al organizaţiei): calitate, efort, pregătire,
comportament etc.;
b) Variabile organizaţionale prin care desemnăm acele elemente din
cadrul firmei care reflectă starea şi caracteristicile sale, indiferent de natura lor, ce
influenţează abordarea, conţinutul şi rezultatele motivării personalului: concepţia
managerială generală, cultura organizaţională, climatul organizaţional, situaţia
economică a organizaţiei, comunicaţiile etc.;
c) Variabile contextuale – încorporează acele elemente din mediul
exterior al firmei, ce au influenţă importantă asupra conţinutului şi efectelor
proceselor motivaţionale din cadrul său: cultura naţională, nivelul de dezvoltare a
ţării, taxele şi impozitele, nivelul veniturilor populaţiei etc.

Managementul fiecărei organizaţii este necesar să conştientizeze existenţa


acestor categorii de variabile organizaţionale şi să acţioneze diferenţiat asupra lor,
în sensul amplificării acelor variabile care potenţează motivarea şi performanţele
63
salariaţilor şi organizaţiei, iar pe de altă parte, în sensul limitării influenţelor acelor
variabile cu impact negativ.

Există numeroase tipuri de motivare, de regulă prezentate pereche,


constituindu-se pe principiul contrastului motivaţiilor.
1. Motivarea pozitivă şi negativă – au la bază criteriul influenţei
motivaţiilor asupra mărimii satisfacţiilor personalului:
• motivarea pozitivă – are în vedere creşterea eforturilor şi contribuţiei
personalului la realizarea obiectivelor firmei, pe baza amplificării satisfacţiilor sale
din participarea la procesul muncii ca urmare a realizării sarcinilor atribuite;
• motivarea negativă – vizează sporirea eforturilor oamenilor pe baza diminuării
satisfacţiilor în procesul muncii, dacă sarcinile şi obiectivele de realizat nu sunt
realizate.

2. Motivarea economică şi moral – spirituală – sunt partajate în funcţie


de natura mijloacelor utilizate pentru motivarea personalului firmei:
• motivarea economică – se referă la motivarea realizată prin satisfacerea
nevoilor de ordin economic: salarii, prime, gratificaţii, penalizări, amenzi,
autoturisme de serviciu etc.;
• motivarea moral – spirituală – are în vedere satisfacerea aspiraţiilor de ordin
moral, ce vizează în primul rând sistemul de valori, atitudinile şi comportamentele
salariaţilor: acordarea de încredere, laude, mulţumiri, critici, mustrări, medalii etc.

3. Motivarea intrinsecă şi extrinsecă – bazate pe natura relaţiilor


motivaţionale care se produc şi amplasarea sursei care generează efectul
motivaţional:
• motivarea intrinsecă (internă, directă) – constă în determinarea salariatului să
se implice şi să obţină rezultate în cadrul firmei, determinând astfel satisfacţii ce
ţin de personalitatea sa, de Eul său;
• motivarea extrinsecă (externă, indirectă) – constă în determinarea salariatului
de a obţine rezultate, care vor genera din partea organizaţiei anumite reacţii
(formale sau informale, economice sau moral – spirituale) care îi vor produce
satisfacţii.

4. Motivarea cognitivă şi afectivă – în funcţie de componenta


personalităţii umane avută în vedere în procesul motivării:
• motivarea cognitivă – are în vedere latura intelectuală a angajaţilor, axându-se
pe satisfacerea nevoilor individuale de a fi informat şi a cunoaşte, a învăţa, a inova
etc.;
• motivarea afectivă – vizează dimensiunea afectivă a oamenilor, concentrându
se asupra satisfacerii nevoilor cum ar fi: să se simtă bine la locul de muncă, să fie
apreciaţi şi simpatizaţi de colegi, să se bucure de prestigiu etc.

64
În funcţie de categoriile de stimuli implicaţi în majoritatea organizaţiilor,
capabili a se institui în stimuli motivaţionali, M. Zlate a stabilit trei tipuri majore
de motivaţie:
• motivaţie economică
• motivaţie profesională
• motivaţie psihosocială

Satisfacţia muncii constituie o stare/reacţie afectivă plăcută apărută în contextul


muncii organizaţionale.
Există un indice global (general) al satisfacţiei muncii şi o satisfacţie “de faţetă”
(munca în sine; salariul; supervizarea; colegii; promovarea).
Cu referire la modelele explicativ-interpretative ale satisfacţiei, cinci dintre
ele sunt esenţiale:
- modelul satisfacerii nevoilor
- modelul discrepanţei
- modelul realizării valorilor
- modelul echităţii
- modelul trăsăturilor personale şi al componentelor genetice
Satisfacţia muncii este influenţată pozitiv/negativ de diverşi factori:
1. factori organizaţionali
2. factori de grup
3. factori personali
Starea de satisfacţie/insatisfacţie este un indicator al motivaţiei, al modului ei
eficient/ineficient de realizare.
Motivaţia şi satisfacţia apar într-o dublă calitate: cauză şi efect.

Motivaţia şi satisfacţia se raportează, împreună la performanţa activităţii, cu


efect pozitiv sau negativ asupra acesteia.
Satisfacţia, deşi legată de performanţă, nu este decât una din cauzele ei posibile.
Relaţia dintre satisfacţie şi performanţă nu este constantă, ea variind în funcţie
de diverse condiţii particulare.
Existenţa tensiunilor şi conflictelor conduc, în timp, la scăderea performanţei.
Cercetările actuale sunt centrate pe elaborarea unor metode noi de stimulare,
care să ducă la creşterea concomitentă atât a satisfacţiei, cât şi a performanţei.

65
Tema IX. COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ

Comunicarea reprezintă veriga cea mai importantă a lanţului organizaţional,


de tăria sau slăbiciunea ei depinzând bunul mers al organizaţiilor. Ea reprezintă
una din funcţiile importante ale organizaţiei, alături de celelalte funcţii (organizare,
conducere, decizie, participare, control).
Într-un sens extensiv, comunicarea se referă la:
• „procesul de transmisie şi recepţie de informaţie între două unităţi ale unui
sistem, capabile să decodifice semnificaţia unui mesaj” (Cristea, 2000);
• schimbul de informaţii, mesaje, semnificaţii între două sau mai multe surse
(psihologice şi nepsihologice) cu scopul influenţării uneia dintre ele” (Zlate, 2007).
Orice interacţiune, orice schimb de mesaje constituie de fapt o relaţie
comunicativă, comunicarea repezentând atât factorul declanşator cât şi vehiculul
interacţiunii.
Comunicarea nu se referă doar la transmiterea de informaţii (schimbul
cognitiv), ci şi de semne şi simboluri, de semnificaţii pe care cei aflaţi în
interacţiune le ataşează schimbului cognitiv.

Într-un sens restrictiv, comunicarea implică mai multe elemente


componente: emiţătorul (locutorul); receptorul (interlocutorul); mesajul; canalul de
comunicare.

În decursul timpului au existat mai multe etape privind studiul comunicării,


delimitându-se trei perspective majore: cibernetică, psihosocială şi
psihoorganizaţională.
I. Perspectiva cibernetică interpretează comunicarea din punctul de
vedere al teoriei informaţiei şi a teoriei generale a sistemelor, acesta fiind modelul
clasic al comunicării elaborat de Shannon şi Weaver, preluat şi aplicat şi în
ştiinţele sociale. Astfel, comunicarea este considerată un proces bilateral de emisie
(transmisie) şi recepţie a informaţiei, punându-se astfel accentul pe aspectele
formale ale comunicării şi pe modalităţile logice de structurare a mesajelor.
Conform acestui model, există o sursă care codifică şi transmite mesaje şi
un destinatar, care primeşte, decodifică şi dă un anumit răspuns:
- codificarea este procesul prin care cel ce iniţiază comunicarea îşi traduce
ideile într-un limbaj (set de simboluri) care conţine mesajul
- decodificarea se referă la faptul că destinatarul interpretează mesajul,
asociindu-i o semnificaţie, încercând să descopere intenţia sursei
- feedback-ul include informarea partenerului, corectarea mesajului, întărirea
sau recunoaşterea primirii mesajului
- zgomotul repezintă factorii de distorsiune care pot interveni în cadrul
comunicării (în formularea şi interpretarea mesajului, în canalul (mediul) de
comunicare.
„Un mesaj, elaborat de o sursă, este codificat de un transmiţător sub forma
unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul căruia se confruntă cu primejdia
66
distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot, după care parvin la
receptorul ce le decodifică, restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l
astfel destinatarului” (Dinu, 1999).
Modelul cibernetic al comunicării este limitat, deoarece ignoră aspectele
psihologice (psihoindividuale, psihosociale, psihoorganizaţionale) ale comunicării.

II. Perspectiva psihosocială a comunicării este cea care evidenţiază


prezenţa proceselor şi mecanismelor psihologice în explicarea acesteia. Termenii
de emiţător şi receptor sunt înlocuiţi cu cel de locutor şi, respectiv, interlocutor
pentru a desemna câmpul de conştiinţă al emiţătorului şi, respectiv, al receptorului.
Pentru ca actul comunicării să aibă loc trebuie îndeplinite mai multe condiţii: o
intenţie, un receptor, o situaţie, un context lingvistic, un cod (o limbă), un mesaj şi
o interacţiune verbală explicită sau implicită ((Păuş, 2006).
Dincolo de factorii ce ţin de capacitatea de exprimare, comunicarea implică
interacţiunea a trei categorii de factori: psihologici, interpersonali şi obiectivi.

III. Perspectiva psihoorganizaţională accentuează rolul factorilor


psihoorganizaţionali (experenţiali şi contextuali) ai comunicării şi, totodată,
postuleză factorii determinanţi ai eficienţei comunicării organizaţionale
(competenţele sau abilităţile de comunicare – de codare şi decodare a mesajului, de
iniţiere şi întreţinere a comunicării).

Comunicarea organizaţională a prezentat un interes major în cadrul studiilor


cu privire la organizaţii, dar cu nuanţe diferite în timp:
 abordările organizaţionale clasice (Taylor şi Fayol) au accentuat rolul
comunicării manageriale (între lideri şi subordonaţi), cu deosebirea că în timp ce
pentru Taylor esenţială era comunicarea ierarhică, pentru Fayol aspectul central îl
constituia comunicarea orizontală şi între linii ierarhice diferite.
 abordările organizaţionale neoclasice (relaţii şi resurse umane)
evidenţiază rolul comunicării informale (între membrii grupului);
 abordările organizaţionale moderne relevă aspectul integrativ al
comunicării (la nivelul organizaţiei în ansamblul său);
 abordările organizaţionale actuale sunt cu mult diferite faţă de cele
anterioare, deoarece natura societăţii şi a muncii în contextul actual s-au schimbat
ca urmare a noilor tehnologii informaţionale foarte sofisticate, a
suprainformatizării, aspecte care induc modificări de perspectivă şi în planul
comunicării organizaţionale.

Comunicarea organizaţională este „un proces, de regulă intenţionat, de


schimb de mesaje între persoane, grupuri şi niveluri organizaţionale din cadrul
organizaţiei cu scopul înfăptuirii atât a obiectivelor individuale, cât şi a celor
colective” (Cornescu, Mihăilescu, Stanciu, 2003).

67
Formele comunicării sunt multiple, în funcţie de diverse criterii:
1. În funcţie de canalul de comunicare sau gradul de oficializare:
 comunicarea formală
 comunicarea informală

2. După sensul / direcţia comunicării:


 comunicarea verticală descendentă (de sus în jos)
 comunicarea verticală ascendentă (de jos în sus)
 comunicarea laterală sau pe orizontală
 comunicarea încrucişată (în diagonală sau oblică)

3. În funcţie de modul de transmitere:


 comunicarea verbală (orală)
 comunicarea nonverbală
 comunicarea scrisă

4. După maniera de desfăşurare:


 comunicrea directă (personală)
 comunicarea indirectă (impersonală)

5. În funcţie de natura emiţătorului şi receptorului delimităm:


 comunicarea interpersonală (între indivizi)
 comunicare organizaţională (între diferite subdiviziuni şi grupuri ale
organizaţiei)

 Comunicarea formală:
Este o comunicare bazată strict pe circuitul ierarhic (linii de autoritate şi
relaţii de raportare formală), prestabilită şi reglementată prin norme, regulamente,
indicaţii pe linie ierarhică. Este absolut necesară pentru realizarea scopurilor
organizaţionale, a unei bune funcţionări şi eficienţe organizaţionale.

• Comunicarea descendentă se realizează de la vârful ierarhiei


organizaţionale (şef) spre baza acesteia (subordonaţi), fiind specifică stilului de
conducere autoritar şi având ca scop principal influenţa subordonaţilor, schimbarea
comportamentului acestora în vederea creşterii performanţelor lor.
Comunicarea descendentă presupune:
- implementarea scopurilor, strategiilor, obiectivelor;
- transmiterea normelor/instrucţiunilor/directivelor/comenzilor şi a raţiunilor
acestora ;
- furnizarea informaţiilor cu referire la practici şi proceduri;
- feedback-uri privind performanţele realizate;
- îndoctrinarea.

68
• Comunicarea ascendentă se realizează în sens opus comunicării
descendente, de la nivelurile ierarhice inferioare (subordonaţi) spre cele superioare
(şefii ierarhici), cu precizarea că nu este un revers al comunicării descendente
deoarece părţile aflate în comunicare (şefi şi subordonaţi) nu deţin acelaşi statut.
Spre deosebire de comunicarea descendentă, comunicarea ascendentă are o
frecvenţă mai redusă, iar calitatea ei depinde de modul în care sunt interpretate de
către şefi informaţiile primite de la subordonaţi, de reţinerea sau nu a acestor
informaţii. Importanţa comunicării ascendente rezidă în faptul că ea asigură
feedback-ul comunicării descendente.
Comunicarea ascendentă implică:
- transmiterea problemelor şi excepţiilor;
- furnizarea sugestiilor pentru îmbunătăţirea activităţii;
- elaborarea şi transmiterea rapoartelor de stare sau de performanţă;
- revendicări şi dispute;
- informaţii contabile şi financiare.

Comunicarea descendentă este legată de exercitarea funcţiilor manageriale


de previziune (planificare), organizare, coordonare şi antrenare (motivare), în timp
ce comunicarea ascendentă este legată de exercitarea funcţiei manageriale control
(reglare).

Comunicarea managerială are un impact major asupra activităţii, eficienţei


şi schimbărilor organizaţionale, ea putându-se realiza pe mai multe planuri:
• interpersonal (relaţiile cu subordonaţii)
• informaţional (acţiuni ce vizeză crearea şi dezvoltarea reţelei informaţionale)
• decizional (alegerea soluţiei optime din mai multe posibile)
Funcţiile comunicării manageriale sunt multiple (Cândea, Cândea, 1996)
→ de informare(monitorizarea informaţiilor din interiorul şi din afara
organizaţiei);
→ de comandă şi instruire(asigurarea unităţii şi continuităţii acţiunilor
subordonaţilor în vederea realizării scopurilor organizaţionale);
→ de influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire(controlul asupra informaţiei
şi comportamentului subordonaţilor;
→ de integrare şi menţinere a informaţiilor(asigurarea eficienţei organizaţionale).

• Comunicarea orizontală se realizează în cadrul unuia şi aceluiaşi


departament (comunicare intradepartamentală) sau între departamente diferite
amplasate la acelaşi nivel ierarhic (comunicare interdepartamentală), având drept
scop asigurarea coordonării activităţilor în vederea rezolvării unor probleme
comune (departamentului respectiv sau diferitelor departamente). Este o
comunicare de la egal la egal, între persoane care deţin acelaşi statut, frecvenţa şi
eficienţa comunicării orizontale depinzând de tipul de structură organizaţională.
Comunicarea orizontală presupune:
- rezolvarea problemelor intradepartamentale;

69
- coordonarea interdepartamentală;
- instrucţiunile staff-ului pe linie departamentală

• Comunicarea încrucişată se realizează între persoane aflate la diferite


niveluri ierarhice, având ca scop cunoaşterea interpersonală şi crearea unui climat
de cooperare (prin adunări generale ale angajaţilor, sesiuni de formare, evenimente
şi sărbători în cadrul organizaţiei).

• Comunicarea directă este o comunicare „faţă în faţă”, putându-se realiza


univoc, unilateral (în sens descendent, spre interlocutor – absenţa feedback-ului)
sau biunivoc, bilateral (presupune feedback-ul – şedinţele, interviul, prezentarea
publică). Poate fi atât formală cât şi informală.

• Comunicarea indirectă este o comunicare impersonală, unilaterală (prin


documente scrise, radio, televiziune, film) sau bilaterală (prin telefon, e-mail).

• Comunicarea verbală presupune în mod explicit utilizarea riguroasă a


codurilor verbale în structurarea mesajelor, se bazează pe feedback şi interacţiune,
este circulară şi permisivă (permite reveniri, detalieri), depinde de aspectele
situaţionale (de context, dispoziţie, stres, oboseală) şi de caracteristicile individuale
ale celui care transmite mesajul.

• Comunicarea nonverbală presupune mesaje corpo-vizuale, oferind în


special informaţii despre sentimentele şi atitudinile interlocutorului şi despre
modul în care acesta participă la actul comunicării.
Ca indicatori ai comunicării nonverbale menţionăm:
→ expresiile faciale (generate de diverse emoţii: surpriză, frică, supărare, bucurie)
→ „limbajul” corpului (gesturi, mişcări, posturi)
→ contactul vizual (regularizează fluxul informaţional, monitorizează feedbak-ul,
exprimă emoţiile)
→ contactul fizic (sugerează factorii care conduc la afecţiune, dependenţă,
agresivitate, dominanţă)
→ timpul (pauzele sau tăcerea în comunicare, punctualitatea)
→ spaţiul fizic (respectarea teritoriului, încălcarea, invazia, contaminarea)
→ distanţa intimă (0 – 0,5 m), distanţa personală (1 – 1,5 m), distanţa socială
(1,5 – 4 m), distanţa publică (aprox. 4 m)
Comunicarea nonverbală reprezintă un feedback foarte eficient pentru
comunicarea verbală: ea poate accentua, completa sau contrazice anumite aspecte
ale comunicării verbale.

• Comunicarea scrisă este indispensabilă desfăşurării actvităţilor


organizaţionale şi conţine documente scrise: rapoarte, dări de seamă, procese –
verbale, regulamente interne, programe de activităţi, note informative, scrisori
oficiale. Contribuie la realizarea funcţiilor conducerii, având un caracter pragmatic

70
şi obiectiv (reduce la maximum aspectul subiectiv şi funcţia conotativă a
limbajului).

 Comunicarea informală:
Este o comunicare neoficială, în care fluxul informaţional trece dincolo de
circuitul ierarhic formal, de organizarea ierarhică a autorităţii, informaţiile putând
circula în toate sensurile şi în toate direcţiile. Practic, orice membru al organizaţiei
poate comunica direct, fără să parcurgă circuitul ierarhic, la baza comunicării
informale aflându-se aspectele psihologice, interacţiunile informale care pot avea
efecte atât pozitive (în special crearea şi menţinerea unui climat de lucru favorabil,
de cooperare între membrii organizaţiei) cât şi negative, în funcţie de acurateţea
informaţiilor comunicate (de exemplu, zvonurile – convingeri neverificate puse îm
circulaţie – pot avea un impact puternic negativ în plan personal şi organizaţional).
Comunicarea informală are următoarele caracteristici relevante:
- rapiditatea cu care circulă informaţiile;
- ancorarea informaţiilor transmise în sfera rezultatelor organizaţiei sau în
sfera vieţii personale;
- corectitudinea relativă sau parţială a informaţiilor transmise şi receptate;
- reputaţia proastă a comunicării informale în cazurile exreme când
informaţiile sunt inexacte, fără bază reală şi neverificabile;
- potenţialele efecte pozitive ale comunicării informale.

Comunicarea informală completează comunicarea formală, se întâlneşte în


primul rând în cadrul grupurilor de muncă şi reprezintă o caracteristică specifică
leadersip-ului informal.

Transmiterea mesajelor se face prin intermediul canalelor de comunicare.


Canalele de comunicare reprezintă ansamblul căilor de acces la ceilalţi parteneri
ai comunicării (Zlate, 2004). Ele pot fi:
- bazate pe prezenţa faţă în faţă a partenerilor;
- interactive;
- statice personale;
- statice impersonale.
În cadrul comunicării, canalele de comunicare se pot asocia, se pot înlănţui
şi intersecta, constituind pattern-urile de comunicare dintre membrii grupului sau
organizaţiei, pattern-uri care arată cine poate să comunice şi cui poate să
comunice într-o organizaţie. Aceste pattern-uri, care depind în primul rând de
structura organizaţională (structura organizaţiei determinând modul de transmitere
a informaţiei), reprezintă reţelele de comunicare.
Reţelele de comunicare provin din configuraţia (dispunerea) canalelor de
comunicare între diferite posturi de muncă în cadrul organizaţiei, fiind constituite
din totalitatea comunicărilor directe sau indirecte posibile (şi nu neapărat utilizate).
Reţelele de comunicare pot fi atât formale cât şi informale. În funcţie de
structura organizaţiei, A. Bavelas şi H. Leavitt diferenţiază mai multe tipuri de
reţele de comunicare:
71
a) Reţele centralizate (verticale): sunt utilizate în grupurile în care ezistă relaţii
ierarhice, bazate pe autoritate:
- Reţeaua în „X” este bazată pe conducerea autoritară exercitată exclusiv de
un singur membru al grupului (mesajul se transmite într-o singură direcţie,
participanţii comunică cu şeful, dar nu şi între ei);
- Reţeaua în „Y”, deşi se întâlneşte în grupurile aparent democratice, are în
mod clar tendinţa de a deveni autoritară (comunicarea tinde să se orienteze doar
asupra unor membri ai grupului).
b) Reţele descentralizate (orizontale): caracterizează grupurile în care există
relaţii directe, „faţă în faţă”, de la egal la egal, fără diferenţieri de statut ierarhic:
- Reţeaua în „lanţ” este caracteristică grupurilor în care se practică o
conducere liberă, laissez – faire (conducătorul este pasiv, comunicarea nu este
eficientă);
- Reţeaua în „cerc” apare în special în grupurile cu conducere democratică,
şeful implicând pe toţi membrii grupului în comunicare).
În afară de reţelele de comunicare „faţă în faţă” există şi reţele electronice de
comunicare (e – mail, reţele locale, fax; conferinţe computerizate,
videoconferinţe), care au scopul de a distribui şi colecta informaţii din diferite părţi
ale organizaţiei (mai ales atunci când cantitatea de informaţii este foarte mare).
Diferenţierea reţelelor de comunicare se face prin:
- forma lor geometrică;
- gradul de flexibilitate;
- suma vecinilor;
- suma distanţelor dintre participanţi;
- indicele de centralitate;
- indicele de periferialitate.

Ansamblul reţelelor de comunicare utilizate la un moment dat (configuraţia


funcţionării reale a canalelor de comunicare), totalitatea comunicărilor directe sau
indirecte reale constituie structurile de comunicare. Astfel, reţelele de comunicare
specifică totalitatea canalelor de comunicare posibile, virtuale (arată cine cu cine
poate comunica), în timp ce structurile de comunicare indică totalitatea canalelor
de comunicare reale, folosite (arată cine cu cine comunică efectiv).
Structurile de comunicare au fost clasificate după Claude Flement, în:
→ structuri omogene (fiecare membru al grupului comunică cu toţi ceilalţi,
colectând informaţii, căutând individual soluţia şi împărtăşind-o celorlalţi);
→ structuri centralizate (informaţia iniţială este centralizată de o singură persoană,
care deduce soluţia şi o comunică celorlalţi);
→ structuri intermediare (cu doi membri centralizatori şi ceilalţi – persoane
periferice – care sunt excluşi de la cunoaşterea rezultatului sau soluţiei).
Studiul reţelelor şi structurilor de comunicare ne furnizează informaţii privind
productivitatea muncii şi în acelaşi timp, indirect, informaţii privind climatul
psihologic şi moralul grupului de muncă sau al organizaţiei (un climat autoritar,
rece, impersonal sau un climat democratic, cald, uman).

72
Între reţelele şi structurile de comunicare pot exista relaţii:
• de coincidenţă
• de necoincidenţă

În cadrul comunicării pot apărea o serie de dificultăţi, de fenomene


perturbatoare – care ţin fie de sistem (la nivelul componentelor comunicării) fie de
proces (ca rezultat al interacţiunii din interiorul comunicării) – cu efect negativ
asupra acesteia, cele mai relevante fiind:
 blocajul comunicării (întreruperea completă, temporară sau permanentă a
comunicării, atât din cauze obiective cât şi subiective, psihologice);
 bruiajul comunicării (apariţia zgomotelor, perturbarea parţială şi temporară
a comunicării de factori obiectivi sau psihologici care se interpun în timpul
transmiterii mesajului);
 filtrajul informaţiilor (atât emiţătorul cât şi receptorul „filtrează”
informaţiile, pe unele lăsându-le să treacă, pe altele nu, în mod conştient,
voluntar);
 distorsiunea informaţiilor (deformarea, denaturarea involuntară a mesajului
în cursul transmiterii lui de la emiţător la receptor, de la o verigă de comunicare la
alta);
 omisiunea informaţiilor (emiţătorul filtrează intenţionat mesajul, sau nu
poate cuprinde întregul mesaj şi îl transmite utilizând informaţii incomplete);
 supraîncărcarea (atunci când receptorul trebuie să facă faţă unei abundenţe
informaţionale extreme).

Toate formele perturbatoare ale comunicării afectează în mod diferenţiat


eficienţa comunicării şi, totodată, ele pot interveni atât în plan orizontal (la nivelul
grupurilor sau departamentelor aflete la acelaşi nivel ierarhic) cât şi pe plan
vertical (niveluri ierarhice diferite) descendent sau ascendent, dar într-un mod
diferit (de exemplu, filtrajul apare mai pregnant în comunicarea ascendentă; de
asemenea, ele sunt mai frecvente în plan vertical decât orizontal).
Toate aceste bariere în comunicare pot fi depăşite, utilizând diverse modalităţi
sau tehnici. Gary Johns (1996) menţionează următoarele tehnici organizaţionale de
îmbunătăţire a comunicării:
 alegerea mijlocului de comunicare corect pentru a reda corespunzător (cu
acurateţe) mesajul avut în vedere. În acest sens, foarte importantă este ierarhizarea
diverselor mijloace de comunicare în funcţie de amplitudinea informaţiei pe care o
pot transmite (capacitatea potenţială de informare şi transfer a unui canal de
comunicare);
 feedback-ul la 360 de grade: presupune evaluarea performanţelor bazate pe
evaluările persoanei respective făcute de şefi, subordonaţi, beneficiari şi
cumpărători; actual, evaluarea performanţelor se poate face în dublu sens (şi de la
subordonaţi spre şef); se bazează mai ales pe competenţa comportamentului decât
pe performanţa profesională netă;
 sondajele de opinie printre angajaţi şi feedback-ul lor, elaborate prin

73
chestionare cu răspunsuri anonime prin care angajaţii îşi declară atitudinile şi
opiniile sincere despre organizaţie şi practicile ei; fluxul comunicării ascendente se
intensifică prin feedback (rezultatele sondajului sunt trimise înapoi la angajaţi);
 sistemul „liniilor fierbinţi” interne şi reţeaua de televiziune internă, pentru
a facilita comunicarea cu angajaţii;
 instruirea echipei manageriale (dezvoltarea abilităţilor de comunicare a
managerilor prin programe eficiente de instruire).

Tema X. INTEGRAREA PROFESIONALĂ. COLABORAREA


SAU COOPERAREA

Integrarea profesională – reprezintă dimensiunea activă a socializării, prin


care se realizează asimilarea şi transmiterea reciprocă a unor valori culturale,
norme de conduită, modele profesionale şi de viaţă – toate cu scopul de a creşte
gradul de coeziune şi eficienţă a grupurilor.
Procesul de integrare profesională cunoaşte mai multe etape în derularea sa:
a) acomodarea (are loc cunoaşterea şi informarea reciprocă, învăţarea de către
subiect a rolurilor care îi sunt atribuite în cadrul mediului integrator);
b) adaptarea (familiarizarea cu normele şi comportamentele cerute de mediul
integrator şi conformarea la acesta);
c) asimilarea (interiorizarea normelor şi valorilor grupului integrator de către
subiectul integrării);
d) participarea (subiectul ajunge să-şi formeze anumite convingeri, idealuri
profesionale şi strategii de acţiune);
e) iniţiativa (integrarea propriu – zisă).

Colaborarea sau cooperarea reprezintă o reţea de interacţiuni care asigură


realizarea scopurilor comune.
Tipuri de cooperare:
a) primară, secundară şi terţiară (în funcţie de repartizarea beneficiului şi a
rezultatelor obţinute de participanţi);
b) spontană sau organizată;
c) formală sau informală;
d) pe termen lung sau pe termen scurt etc.

Factori care favorizează comportamentul de cooperare:


a) resursele acumulate de grup (informaţie, memorie colectivă);
b) existenţa unui climat psihosocial deschis, în care predomină relaţiile
interpersonale de natură informală;
c) motivaţia acţiunii, a participării şi performanţei partenerilor;
d) manifestarea unor interacţiuni reciproce multiple, care au la bază acelaşi sistem
de norme, valori, interese;
74
e) încrederea şi receptivitatea faţă de sugestiile sau cerinţele grupului;
f) necesitatea recunoaşterii valorii celuilalt;
g) conştientizarea existenţei şi importanţei ierarhiei, a statusurilor şi rolurilor
fiecărui individ din grup;
h) gradul de acceptare şi internalizare a obiectivului propus etc.

Analizându-se modul de desfăşurare a procesului de cooperare în cadrul


grupului, s-au desprins o serie de elemente specifice (indicatori ai cooperării) şi
anume:
a) comunicarea informaţiilor ce privesc colectivitatea;
b) comportamentul prosocial (efortul de a sprijini pe ceilalţi, fără a aştepta
obţinerea de recompense);
c) încrederea reciprocă a partenerilor;
d) cunoaşterea reciprocă a partenerilor;
e) gradul de respectare a normelor comportamentale;
f) disponibilitatea pentru schimbare şi capacitatea de a reacţiona pozitiv la
schimbări impuse de mediu.

Tema XI. COMPETIŢIA ŞI CONFLICTUL ORGANIZAŢIONAL

Cooperarea – reprezintă relaţia de coordonare a eforturilor îndreptată spre


atingerea unui scop comun ce nu poate fi atins prin eforturi fizice individuale.
Competiţia – reprezintă rivalitatea mutuală sau o “luptă” între două sau mai
multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil.
Conflictul – reprezintă opoziţia mutuală, incompatibilitatea absolută în
raport cu o ţintă indivizibilă.
Din punctul de vedere al psihologiei organizaţional-manageriale, importantă
este calitatea acestor trei fenomene generatoare de efecte pozitive sau negative.

Competiţia sau concurenţa reprezintă o formă de interacţiune între indivizi


sau grupuri, care are drept rezultat obţinerea unor beneficii de partea uneia din
părţile implicate, fără a se lua în considerare cea de a doua parte a relaţiei,
interacţiunii.
Tipuri de competiţie:
a) directă sau indirectă;
b) formală sau informală;
c) spontană sau conştientă;
d) de scurtă sau de lungă durată.

Factori care favorizează comportamentul competitiv:


a) un climat în care predomină relaţii de tip formal, distante;
b) interacţiuni reciproce multiple, care au la bază opoziţia de scopuri şi interese;
75
c) existenţa unor dificultăţi de comunicare;
d) atitudini de indiferenţă faţă de nevoile celorlalţi etc.

Cercetările au pus în evidenţă o serie de aspecte ce apar şi se manifestă în


cadrul grupului, vis-à-vis de competiţie:
a) la nivelul comunicării competiţia poate duce la blocarea comunicării, la
comunicarea de informaţii false etc.;
b) în planul percepţiei sociale poate duce la diminuarea sensibilităţii faţă de
ceilalţi membri ai grupului;
c) la nivelul atitudinal competiţia poate dezvolta atitudini ostile;
d) în planul realizării sarcinii şi al motivaţiei competiţia poate duce la
minimalizarea intereselor celorlalţi, a intereselor grupului şi promovarea
intereselor proprii.
Cu toate aceste aspecte negative, procesul de competiţie, în anumite limite
poate avea efecte benefice, contrare celor expuse mai sus.

Conflictul – reprezintă un blocaj al mecanismelor normale de funcţionare a


unei organizaţii.
În esenţă, prin conflict înţelegem lupta dintre elementele oponente sau
incompatibile.
Delimităm trei accepţiuni majore ale noţiunii de conflict:
1. Accepţiunea sociologică: conflictul este un mecanism de reechilibrare a
forţelor în scopul menţinerii şi consolidării sistemelor sociale;
2. Accepţiunea psihosocială: conflictul este expresia confruntării forţelor,
intereselor şi energiilor umane în vederea realizării scopurilor;
3. Accepţiunea psihoindividuală:
• accentuează încărcătura psihologică a conflictului;
• deplasează centrul de greutate de la situaţie la modul de conştientizare sau
de percepere a ei;
• subliniază rolul simultaneităţii incompatibilităţii scopurilor, dorinţelor,
pulsiunilor individului.

Sursele conflictului şi factorii de influenţă:


a) caracteristicile forţelor aflate în opoziţie / conflict (aspiraţii personale,
convingeri, scopuri şi obiective proprii urmărite etc.);
b) natura conflictului, a scopului şi semnificaţia sa motivaţională;
c) intensitatea şi gradul de implicare a părţilor în conflict;
d) atitudinea mediului social în care se manifestă conflictul;
e) nivelul redus de acceptabilitate a căilor, soluţiilor de rezolvare a unei situaţii
conflictuale etc.

76
Conflictele pot fi grupate în două mari categorii:
• tipologii generale - conflictul veridic
- conflictul contingent
- conflictul deplasat
- conflictul de atribuire
- conflictul latent
- conflictul fals
• tipologii particular-organizaţionale:
- conflicte de obiective / scopuri
- conflicte de strucură
- conflicte ierarhice
- conflicte distributive şi procedurale
- conflicte de putere
- conflicte socioculturale

Formele concrete de conflict la care recurg angajaţii pot fi sistematizate în


două mari grupe:
a) Forme acţionale simple, tradiţionale:
- hărţuirea verbală
- delegaţia
- defilarea
- frânarea producţiei
- întreruperea temporară a lucrului
- acţiunea directă
b) Forme acţionale mai noi (unele dintre acestea având caracter ilegal):
- greva
- pichete de grevă ofensive
- ocuparea localului întreprinderii
- sechestrarea
Nivelul conflictului se referă la instanţa la care acesta apare şi numărul
persoanelor angrenate. J. Gordon a stabilit şase niveluri ale conflictului:
• intrapersonal
• interpersonal
• intragrupal
• intergrupal
• intraorganizaţional
• interorganizaţional

Costurile conflictelor sunt duble:


• costuri obiective (economice)
• costuri subiective (psihologice)

77
Modalităţi de atenuare şi eliminare a conflictului:
a) metode analitice (utile atunci când conflictele au un caracter individual şi
interindividual): rezolvarea de probleme, convingerea, influenţa, persuasiunea,
autoritatea;
b) metode de negociere (în cazul conflictelor intra şi intergrupale, conflicte
colective): negocierea, compromisul, consensul, concilierea, arbitrajul etc.;
c) metode profilactice (prin care se ţin sub control, prin analize permanente,
sursele tensionale, cu scopul de a dezamorsa în timp util şi a împiedica evoluţia
lor către conflict).

Tema XII. CLIMATUL ŞI CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ

Climatul organizaţional – desemnează totalitatea caracteristicilor sociale ale


mediului în care fiecare colectiv îşi desfăşoară activitatea.

Dimensiunile climatului psihosocial:


(a) dimensiunea socio – afectivă (relaţiile afective ce se stabilesc în cadrul
grupurilor de muncă);
(b) dimensiunea motivaţional – atitudinală (atitudinea faţă de grup, de muncă,
satisfacţia sau insatisfacţia etc.);
(c) dimensiunea instrumental – executivă (factorii care se referă la condiţiile şi
mijloacele de realizare a sarcinilor);
(d) dimensiunea structurală (vârsta, pregătirea profesională, mediul de
provenienţă, proporţia bărbaţi – femei etc.);
(e) dimensiunea proiectiv – anticipativă (perspectivele sociale şi profesionale,
stările de incertitudine etc.).
Factorii care determină climatul organizaţional:
a) vârsta, structura şi mărimea organizaţiei;
b) profilul activităţii şi a muncii;
c) caracteristicile factorului uman;
d) valoarea managerilor şi stilul lor de conducere;
e) situaţia economico – financiară şi eficienţa organizaţiei.

Cultura organizaţională:
→ reprezintă un ansamblu de valori, credinţe, aspiraţii şi comportamente
conturate în decursul timpului într-o organizaţie şi care influenţează
funcţionalitatea şi performanţele organizaţiei.

Cu referire la cultura organizaţională, cercetătorii au desprins şase


dimensiuni pereche ale acesteia. Este vorba despre:
(a) orientarea spre proces (spre activităţile de realizat şi mijloacele utilizate) în
raport cu orientarea spre rezultate (spre anumite obiective);
78
(b) orientarea spre salariaţi (preocuparea pentru problemele personale) în raport
cu orientarea spre muncă (preocuparea exclusivă pentru activitatea profesională a
salariaţilor);
(c) orientarea intraorganizaţională (identificarea salariaţilor, ca interese,
aşteptări şi comportamente, cu firma în care lucrează) în raport cu orientarea
profesională şi extraorganizaţională (competenţele pe care salariaţii le au, precum
şi datoria acestora de a-şi pregăti viitorul);
(d) orientarea de tip sistem deschis (deschiderea organizaţiei către nou veniţii)
în raport cu cea de sistem închis (atitudini distante faţă de nou angajaţi);
(e) orientarea spre un control redus (atmosferă destinsă, glume faţă de
organizaţie şi munca lor etc.) în raport cu cea spre un control intens (cultivă un
anumit respect faţă de organizaţie şi modul de a munci);
(f) orientarea pragmatică (subordonarea întregului comportament
organizaţional pentru obţinerea performanţelor bune) în raport cu cea normativă,
prescriptivă (pune în prim – plan respectarea procedurilor de muncă).

Funcţiile şi importanţa culturii organizaţionale:


a) integrarea salariaţilor în cadrul organizaţiei;
b) direcţionarea rolurilor şi comportamentelor organizaţionale în vederea
realizării obiectivelor organizaţiei;
c) protecţia salariaţilor faţă de “ameninţările” potenţiale din mediul ambiant
(financiar, politic, social, juridic, ştiinţific);
d) păstrarea şi transmiterea valorilor şi tradiţiilor organizaţiei;
e) potenţarea performanţelor organizaţiei.

Tema XIII. SCHIMBAREA ORGANIZAŢIONALĂ

Schimbarea reflectă dimensiunea activă a unei organizaţii, dinamismul ei,


faptul că reacţionează la diverşi factori interni sau externi; schimbarea nu are loc
de la sine, ci ea trebuie iniţiată şi condusă; este un proces absolut necesar oricărei
organizaţii.

Factori care determină schimbarea:


a) externi (progresul tehnic şi tehnologia, mediul politic, economic şi social,
concurenţa etc.);
b) interni (strategia organizaţiei, stilul managerial, atitudinea salariaţilor, cultura
organizaţională etc.).

Schimbarea în organizaţie nu are loc de la sine. Ea trebuie iniţiată şi condusă.


Pentru manageri se pune problema învăţării pentru schimbare.
Înfăptuirea schimbării presupune un proces complex, care cunoaşte mai multe
etape:
79
a) conştientizarea nevoii de schimbare;
b) diagnosticarea situaţiei pe baza informaţiilor culese şi analizate;
c) identificarea forţelor care sprijină şi a celor care se opun schimbării;
d) elaborarea unor variante de schimbare şi alegerea variantei optime;
e) schimbarea propriu – zisă;
f) depistarea eventualelor neajunsuri (evaluarea schimbării);
g) consolidarea noilor valori care susţin schimbarea.

Schimbarea a devenit un proces absolut necesar oricărei organizaţii.


Societatea românească, prin problemele cu care se confruntă, provoacă toate
organizaţiile la schimbare iar managementul organizaţiilor trebuie să răspundă la
această provocare ce este premisa existenţei şi funcţionării adecvate a
organizaţiilor.

BIBLIOGRAFIE
1. Bogathy, Zoltán, coord., Manual de psihologia muncii şi organizaţională,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
2. Cornescu,Viorel, Management: teorie şi practică, Editura Actami,
Bucureşti, 1994.
3. Lafaye, Claudette, Sociologia organizaţiilor, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
4. Johns, Gary, Comportament organizaţional, Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
5. Preda, Marian, Comportament organizaţional. Teorii, exerciţii şi studii de
caz, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
6. Vlăsceanu Mihaela, Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura
Polirom, Bucureşti, 2003.
7. Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţiile şi cultura organizaţională, Editura Trei,
Bucureşti, 1999.
8. Vlăsceanu Mihaela, Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Editura
Paideia, Bucureşti, 1993.
9. Zlate, Mielu, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Vol. I,
(Cap. I – III, V, VIII – X), Editura Polirom, Iaşi, 2004.
10. Zlate, Mielu, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Vol. al
II -lea, (Cap. XI – XVI), Editura Polirom, Iaşi, 2007.
11. Zorlenţan, T., Burduş, E., Căprărescu, G., Managementul organizaţiei,
Editura Economică, Bucureşti, 1998.

80