Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective vs
competenţe
Subiecte
Organizaţia Om organizaţional
Comportament organizaţional
Organizaţia formă raţională, instituţionalizată, de interacţiune a unui grup de persoane,
justificată de interesul (sau pretextul) atingerii unui scop comun.
Elementele esenţiale pentru a defini organizaţia :
1. Organizaţia presupune un grup de fiinţe umane
2. Există un scop sau mai multe scopuri explicit formulate, de obicei considerate comune
membrilor organizaţiei
3. Există o formă de structurare raţională, instituţionalizată a părţilor componente ale
organizaţiei.
4. Membrii grupului interacţionează între ei pentru a-şi atinge scopul comun.
Organizaţia o construcţie socială complexă, care regrupează un oarecare număr de
persoane interdependente care muncesc împreună pentru atingerea unui scop comun.
Om organizaţional/industrial omul pe care îl produce organizaţia, omul care poartă
amprenta modului de structurare şi funcţionare a organizaţiei, naturii şi scopului ei specific.
Omul organizaţional are aspiraţiile, ideologia, educaţia organizaţiei, bolile profesionale.
Sistemul birocratic oameni birocratici
Organizaţii militare oameni militari
Organizaţii comerciale oameni mercantili.
Caracteristicile structuralfuncţionale ale organizaţiilor modelează caracteristicile
structuralfuncţionale ale psihicului şi personalităţii umane.
Comportament organizaţional ansamblul reacţiilor adaptative ale individului sau
grupului, manifestările globale ale activităţii psihice individuale sau grupalorganizaţionale.
Comportamentul organizaţional poate fi efect al funcţionării şi structurării organizaţiei şi
poate fi cauză a unor modificări organizaţionale.
Psihologia organizaţională are 3 sarcini în raport cu comportamentul organizaţional, şi
anume:
anticiparea lui: cu cît comportamentul organizaţional este mai repede şi mai bine
anticipat, cu atît organizaţia va funcţiona mai bine şi va fi mai eficientă;
explicarea lui, adică stabilirea cauzelor şi a condiţiilor de producere sau de reproducere a
lui, a regularităţii sau dimpotrivă a iregularităţii;
conducerea (controlul) sau dirijarea lui în vederea finalizării corespunzătoare.
Psihologia organizaţională studiază înţelegerea, influenţarea, predicţia comportamentului
organizaţional.
Psihologia economică este o disciplină de sinteză între economie şi psihologie şi studiază
modalităţile prin care aspectele economice afectează comportamentul individual, precum şi
modul în care variabilele de personalitate intervin în determinarea atitudinilor sau
comportamentelor economice.
Psihologia publicităţii este definită ca o disciplină independentă sau ca parte a psihologiei
economice, studiază factorii psihologici care stau la baza construcţiei mesajului publicitar,
precum şi a celor ce sunt implicaţi în receptarea şi memorizarea mesajului sau în asigurarea
impactului scontat la nivelul reacţiilor atitudinale ori comportamentale ale consumatorului.
2. Accepţiunile psihologice ale noţiunii de conducere
Noţiunea de conducere este polisemică, şi asta datorită, pe de o parte, complexităţii ei
intrinseci, iar pe de altă parte, faptului că a constituit obiectul de cercetare şi investigare pentru
mai multe ştiinţe.
Primele studii psihologice asupra procesului de conducere şi, mai ales, a supra
conducătorilor au fost efectuate în 1904 de către L.M. Terman. După anii 50 ai secolului trecut în
psihologia organizaţional-managerială problematica conducerii este în topul cercetărilor. Aceste
studii introduc termenii de leader, leadership şi headship, primul desemnînd persoana
conducătorului, iar ultimii, însăşi activitatea de conducere. Mai apoi, o largă răspîndire au
început s-o capete termenii de manageri şi management.
Definiţiile conducerii variază în funcţie de accentul pus pe abilităţile conducătorului,
trăsăturile de personalitate, relaţiile de influenţă, orientarea cognitivă versus orientarea
emoţională, orientarea individuală versus orientarea de grup, accentul pus pe Ego versus accentul
pus pe interesele colective.
Există accepţiunea psihosocială a conducerii conform căreia conducerea este influenţa
interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată, graţie proceselor de comunicare, spre
atingerea unui scop sau a unor scopuri determinate. Din acest punct de vedere conducerea constă
din 3 elemente esenţiale: grupul, influenţa, scopul. Adică conducerea este un raport psihosocial.
M. Zlate (2007) susţine că această definire este una corectă deoarece nu se poate vorbi
despre conducere în afara relaţiilor concrete dintre oameni, fie ele directe, nemijlocite, de tipul
„faţă în faţă”; fie indirecte, realizate prin intermediari. Interacţiunea dintre oameni generează
intrarea în funcţiune a unor relaţii intersubiective (de comunicare, de intercunoaştere, relaţii
socioafective sau de subordonare, de dependenţă etc.) care, organizîndu-se şi ierarhizîndu-se, dau
naştere la o multitudine de structuri informale, neoficiale, psihologice, care îşi vor începe
funcţionalitatea alături de cele formale.
Ca urmare a interacţiunii apar fenomene de grup (cooperare, competiţie, conflict,
solidarizarea membrilor, subgruparea lor, consensul şi coeziunea membrilor grupului), cu efecte
asupra planului psihocomportamental. Interacţiunea duce şi la apariţia unor structuri mentale
colective (atitudini, opinii, credinţe, mentalităţi, prejudecăţi etc.) care influenţează pozitiv sau
negativ nu doar viaţa de grup, ci şi productivitatea muncii grupului sau organizaţiei.
Noţiunea de conducere nu poate fi abordată separat fără a lua în considerare influenţa şi
puterea.
Influienţa este tendinţa de a schimba comportamentul celorlalţi într-o anumită direcţie se
exercită în cadrul puterii.
Putere potenţialul sau capacitatea unei persoane de a exercita influienţă (fenomen
interpersonal, se exercită în relaţie cu celălalt).
Puterea poate să fie conferită de poziţia de autoritate prin desemnare oficială, sau poate fi un
lider emergent, datorită entuziasmului, experienţei, carismei, calităţilor personale.
Nevoia de putere:
caută poziţii de conducere în grup
sunt preocupaţi de acumularea simbolurilor de statut
se simt confortabil în competiţie
agreează situaţiile în care îi pot convinge pe ceilalţi de un anumit punct de vedere.
Teoriile contingenţei
Teoria favorabilităţii situaţiei de
conducere
Teoria maturităţii subordonaţilor
Teoriile cognitive
Teoria normativă a luării deciziei
Teoria „cale-scop”
Teoria atribuirii
Considerarea
include comportamente orientate
spre motivarea membrilor echipei
pentru a accepta obiectivele
acesteia şi pentru a lucra în direcţia
lor, cu menţinerea armoniei în grup
şi a satisfacţiei membrilor
face favoruri grupului
creează atmosferă prielnică
se preocupă de subordonaţi
combinarea acestor 2 aspecte a dus la identificarea a 4 stiluri de conducere:
I. considerare redusă şi iniţiere intensă de structură.
II. considerare intensă cu iniţiere slabă a structurii.
III. considerare şi iniţiere de structură reduse.
IV. considerare şi iniţiere de structură intense.
Relaţii
bune rele
S-a studiat grupurile înalt productive şi slab productive de către Likert timp de 1947-1961,
elaborînd ideea:
Continumul comportamental al liderului
Şcoala de la Michegan
Teoria atribuirii
În domeniul psihoorganizaţional, teoria atribuirii a fost formulată de Calder (1977), Green şi
Mitchell (1979). Ea postulează următoarele idei de principiu:
a. putem înţelege şi prevedea modul cum vor reacţiona oamenii la anumite evenimente, cunoscînd
cauzele acelor evenimente;
b. procesele cognitive prin care o persoană interpretează comportamentele alteia şi le atribuie o
cauză constituie punctul de maxim interes al comportamentelor interumane;
c. indivizii trebuie concepuţi/consideraţi ca fiind raţionali şi preocupaţi de stabilirea legăturilor
cauzale dintre evenimente;
d. liderul este văzut ca un „procesor” de informaţii, în sensul că el caută informaţiile care ar putea
explica de ce anume se întîmplă un eveniment; pornind de la aceste informaţii, el construieşte
explicaţii cauzale care îi ghidează comportamentul.
Prima legătură între un comportament observat şi atribuirea cauzală este mediată de cele trei
categorii de informaţii ale liderului, iar cea de-a doua legătură între atribuirea propriu-zisă şi
comportamentul liderului ca răspuns la atribuire este mediată de perceperea nevoii de responsabilitate.
După cum remarcăm, teoria atribuirii încearcă să explice de ce au loc anumite comportamente,
oferind în felul acesta o anumită predictibilitate răspunsurilor liderului la comportamentele
subordonaţilor. La fel ca în cazul celorlalte teorii cognitive, activitatea de procesare a informaţiilor este
elementul central, ceea ce asigură o anumită logică tuturor comportamentelor organizaţionale. Totuşi, nu
trebuie pierdut din vedere faptul că, în teoria atribuirii, percepţiile precedă comportamentul, mai curînd
decît invers. Nu cumva, în felul acesta, între cogniţie şi comportament apare un gol ? Cum ar putea fi
„umplut”?
Nu este exclus apoi ca între ceea ce spun angajaţii şi ceea ce fac ei să nu fie nici o legătură. Or, dacă
această legătură este presupusă ca existînd, nu se falsifică realitatea? În fine, există mari diferenţe
individuale în ceea ce priveşte capacitatea de a-i percepe şi, mai ales, de a-i înţelege pe alţii. Şi nu este
posibil ca un conducător să perceapă şi să atribuie ceea ce un altul nu percepe şi nu atribuie ? Sunt
întrebări la care teoria atribuirii urmează să formuleze răspunsuri mai ferme.
Stiluri manageriale
Stiluri manageriale evidenţiază modul de asumare şi exercitare a puterii managerului,
abilitatea de a influenţa, de a realiza un bun management al resurselor umane, de a valorifica
relaţiile interpersonale şi competenţa în rezolvarea conflictelor interpersonale.
Deosebirea „şef” şi „lider”
şef lider
relaţii oficiale, formale influenţează oamenii bazîndu-se pe relaţii
avînd 3 funcţii: neoficiale
administrative (de comandă)
economice (negociabile)
social-psihologice (comunicare,
motivare)
Organizatorul:
stabileşte relaţii ierarhice corecte;
planifică şi delimitează corect funcţiile angajaţilor şi structurile organizaţionale în
ansamblu;
manifestă nivel mediu al angajării şi cooperării;
utilizează sursele puterii legitime însă îşi asumă roluri şi sarcini pe care încearcă să le
îndeplinească cu conştiinciozitate. Evită implicarea în situaţii conflictuale, dar cînd acestea apar,
este capabil de a aplica metode ce conduc la stabilirea acordului între părţile interesate.
Practicianul
nu accentuiează asupra relaţiilor ierarhice;
cooperează în toate activităţile;
superiorii şi subordonaţii formează o echipă unită, în care subordonaţii înţeleg necesitatea
de a coopera cu superiorii lor;
pot fi abordaţi de angajaţi;
subordonaţii pot vorbi cu şefii lor despre probleme importante de muncă fără să ascundă
dificienţele;
oferă angajaţilor posibilitatea de dezvoltare a carierei;
acţionează după principiul „Managementul este promovat şi practicat de echipă şi nu de
persoană”;
pentru acest tip de manager, a exercita puterea înseamnă a stăpîni arta de a se adapta la
oameni, şi la situaţii pentru a da ordine corespunzătoare capacităţii şi statutului acestora;
în rezolvarea conflictului utilizează metode de analiză a cauzelor generatoare şi
implementează soluţii ce facilitează cooperarea eficientă.
Întreprinzător
este orientat mai mult în a dirija pe fiecare din subordonaţii săi pentru a obţine cele mai
bune rezultate;
relaţiile ierarhice sunt clare şi bazate pe competenţă;
preferă să fie înconjurat de oameni care acceptă să fie influenţaţi şi asimilează uşor
autoritatea;
Caută cele mai bune mijloace de a ajunge la putere, de a-şi promova ideile şi concepţiile şi
consideră că cel mai eficient mod de a obţine puterea este realizarea unor rezultate
impresionante.
Realistul
presupune angajare şi cooperare de nivel mediu;
Stabileşte relaţii ierarhice bazate pe încredere, curtoazie;
subordonaţii se informează frecvent în legătură cu dorinţele lui, însă el nu ia decizii fără a
se consulta cu ei pentru a vedea ce este real şi posibil să întreprindă;
consideră că influenţa reciprocă asigură autoreglarea sistemului.
Maximalistul
valorifică maximal atît cooperarea cît şi angajarea în atingerea obiectivelor organizaţiei
2. Motivaţia în muncă
Termenul motivaţie provine de la latinescul movere, care înseamnă mişcare. Din punct de
vedere psihologic motivaţia desemnează starea internă de necesitate a organismului care
orientează şi dirijează comportamentul în direcţia satisfacerii şi deci a înlăturării ei. Este vorba
de o serie de trebuinţe, tendinţe, dorinţe, porniri conştientizate sau neconştientizate care
mobilizează, dinamizează şi determină organismul să desfăşoare astfel de comportamente, care
să ducă la satisfacerea lor adecvată.
Literatura de specialitate explică motivaţia ca:
proces intern ce influenţează direcţia, persistenţa şi vigoarea comportamentului
îndreptat spre scop (Smith şi Sarason, 1982);
stare a organismului în care energia corporală este mobilizată şi dirijată într-o manieră
selectivă spre un ansamblu de elemente pe care îl numim scop (Newcombs, 1970);
totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobîndite,
conştiente sau inconştiente, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte (Al. Roşca,
1976);
combinaţia ipotetică utilizată cu scopul de a descrie forţele interne şi/sau externe ce
produc declanşarea, direcţia şi persistenţa comportamentului (F. Druţă, 1999).
Un comportament motivant este atunci cînd:
persoana se află într-o stare tensională generatoare de energie orientată spre realizarea sau
consumarea ei adecvată;
această stare este cauzată sau orientată de sau spre un obiect exterior, care apare în
calitate de scop;
intensitatea motivaţiei, generată de particularităţile motivelor şi de particularităţile
stimulentelor, este optimă.
Comportamentul motivat are o desfăşurare procesuală, ce se realizează în trei faze:
a) semnalarea motivului;
b) punerea în acţiune a comportamentelor, în vederea satisfacerii necesităţilor;
c) atingerea scopului.
Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă în sine, fără o anumită direcţionare
şi susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui obiectiv sau scop, un comportament are la
bază acţiunea unei cauze. Astfel, trebuie căutat răspunsul la întrebarea de ce?, de ce s-a produs?
Anume motivaţia este cea, care conţine răspunsul la întrebarea de mai sus. Motivaţia este un
component al orientării personalităţii individului, care pune organismul în mişcare și determină
conduita.
Motivaţia include în sine totalitatea de imbolduri interne ale comportamentului, fie că sunt
înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau
idealuri abstracte. Astfel, motivaţia stă în spatele tuturor deciziilor, atitudinilor şi acţiunilor
umane, fiind de aceea denumită „cauzalitatea internă” a conduitei umane.
În acelaşi timp, motivaţia trebuie considerată şi drept o lege generală de organizare şi
funcţionare a întregului sistem psihic uman, ea operând distincţia necesară între plăcut şi
neplăcut, între util şi inutil, între bun şi rău.
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrică a
întregii sale dezvoltări psihice şi umane. Psihologul roman Andrei Cosmovici (1996), susţine
ideea că la baza motivaţiei ar sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit căruia
organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificările
mediului. Cînd echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie reacţionează în vederea restabilirii lui.
Dezechilibrele se traduc în planul psihic prin apariţia unei trebuinţe fiziologice (nevoia de hrană,
apă, căldură etc.) sau trebuinţe formate în cursul existenţei (dorinţa de a vedea un film, de a citi o
carte,de a studia, de a te plimba cu automobilul etc.). Trebuinţa este tocmai o trăire a unei stări de
dezechilibru, provocată, de obicei, de o lipsă.
Este deosebit de important să se examineze factorii, ce declanşează activitatea subiectului,
ce o orientează spre anumite scopuri, care permit prelungirea ei dacă scopurile nu sunt imediat
atinse, ori care o opresc la un moment dat. Studiul motivaţiei înseamnă tocmai analiza acestor
factori şi a mecanismelor, ce le explică efectele.
Comportamentul uman trebuie considerat o activitate dirijată şi nu o reacţie oarecare, scopul
fiind cel, care, în mare parte, reglează această dirijare. Acceptând acest punct de vedere,
motivaţia trebuie înţeleasă drept o structură cognitiv-dinamică, care dirijează acţiunea spre
scopuri concrete, aspectul dinamic al intrării în relaţie a subiectului cu lumea, orientarea activă şi
preferenţială a acestuia spre o categorie de situaţii şi obiecte.
Schematic motivația ar putea fi reprezentată astfel:
nevoi
necesităţi
impulsuri dinamică
trebuinţe Motivaţia are două laturi
tendinţe direcţională
dorinţe
aspiraţii
interese
idealuri
convingeri
concepţii despre lume
Tipurile motivaţiei
Există mai multe forme/tipuri ale motivaţiei, ce se clasifică, de obicei, două câte două
perechi opuse, contrare.
I. Motivaţia pozitivă şi negativă
Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări, cum ar fi lauda, încurajarea şi se soldează cu
efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi apropierea activităţilor,
angajarea în ele, preferarea persoanelor etc.
Pozitive vor fi apreciate acele motive, a căror satisfacere, nu intră în conflict cu exigenţele şi
etaloanele morale, care funcţionează la nivel social sau care, prin natura lor, generează
comportamente şi activităţi orientate spre atingerea unor scopuri sociale.
Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimulări, cum sunt ameninţarea,
blamarea, pedepsirea şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.
Motivele negative se caracterizează prin faptul că satisfacerea lor, pe lângă un efect
adaptativ de moment, asociat cu reducerea tensiunii iniţiale şi obţinerea unei doze de plăcere şi
satisfacţii de moment, generează efecte perturbatoare, secundare, care, cumulându-se în timp,
conduc la serioase dezechilibre şi disfuncţii în planul intern al sistemului personalităţii sau în
planul relaţionării individului cu mediul social.
În cea mai mare parte, aceste motive se leagă şi se adresează primordial sferei biologicului şi
fiziologicului. Din categoria lor fac parte, trebuinţa pentru alcool, pentru fumat, pentru droguri,
pentru mâncăruri excesiv de condimentate sau excesiv de grase, trebuinţa de acumulare excesivă
a bunurilor materiale, trebuinţa de aventură.
II. Motivaţia cognitivă şi afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică pentru curiozitatea pentru nou, complex,
pentru schimbare. Se numeşte cognitivă, deoarece acţionează dinnăutrul proceselor cognitive
(percepţiei, gândirii, memoriei, imaginaţiei), stimulând activitatea intelectuală.
Astfel de explorare se trece la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes ştiinţific,
pentru ca în final să se ajungă la înclinaţia creativă. Ea îşi găseşte satisfacţia în nevoia de a
înţelege, explica, rezolva cu un scop în sine.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a simţi bine în compania altora.
Când copiii învaţă pentru a-şi satisface părinţii sau pentru a nu pierde aprobarea, dragostea lor,
spunem că sunt animaţi de o motivaţie afectivă.
III. Motivaţia intrinsecă şi extrinsecă
Deşi activităţile noastre sunt motivate, nu în toate activităţile motivele ocupă aceeaşi poziţie.
Dacă sursa generatoare este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect, atunci vorbim de
existenţa unei motivaţii directe sau intrinseci. Specificul acestei forme de motivaţie constă în
satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate ei.
Dacă sursa generatoare a motivaţiei sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană nu
izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate, atunci avem de a face cu o motivaţie indirectă sau
extrinsecă.
Din punctul de vedere al eficienţei – nivelul de performanţă şi consumul de efort (energie) şi
timp – activitatea intrinsec motivată este superioară celei extrinsec motivate.
Astfel, pe când activitatea intrinsec motivată, având sursa de satisfacţie în ea însăşi, se
efectuează cu plăcere şi cu un efort de mobilizare relativ redus, cea extrinsec motivată se
efectuează sub semnul unei solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară şi cu un
efort intens de mobilizare voluntară.
De acest lucru ne dăm seama dacă punem alături două situaţii legate, de pildă, de activitatea
de învăţare: prima, în care studentul învaţă dintr-o atracţie interioară, încercând satisfacţie în
cursul desfăşurării activităţii propriu-zise, întărirea venind din conştientizarea lărgirii şi
îmbogăţirii orizontului de cunoaştere; cea de-a doua, în care studentul învaţă, fie pentru a fi
lăudat şi a primi o recompensă, dar fără a avea imboldul interior către aceasta, fie că optează
pentru o profesie datorită salariului mare, fie de frica şi controlul din partea părinţilor.
În raport cu mai multe tipuri de sarcini şi solicitări, activitatea începe pe suportul unei
motivaţii extrinseci şi, apoi, treptat, se poate transforma în activitate intrinsec motivată.
Şi, sub acest aspect, ne putem referi tot la activitatea de învăţare. Un student, care, iniţial, nu
are nici o atracţie pentru învăţătură, pe măsură, ce asimilează cunoştinţe şi pe baza lor
dobândeşte capacităţi şi competenţe, pe care înainte nu le-ar fi putut bănui, va trece de la
suportul motivaţiei extrinseci la cel al motivaţiei intrinseci – satisfacţia rezultând din însăşi
activitatea de învăţare.
O specie particulară a motivaţiei intrinseci este motivaţia cognitivă sau epistemică. Forma ei
iniţială este curiozitatea, privită ca o trebuinţă de a obţine informaţie fără a avea nevoie de
adaptare imediată.
Cum pot fi apreciate aceste forme ale motivaţiei din perspectiva productivităţii lor? Fără
îndoială că ele sunt inegal productive. Motivaţia pozitivă, intrinsecă şi cea cognitivă sunt mult
mai productive decât motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă.
Productivitatea mai mare sau mai mică a formelor motivaţiei depinde de particularităţile
concrete ale situaţiei, dar şi de factorii, cum ar fi: vârsta subiecţilor, temperamentul și caracterul
lor.
Motivaţia profesională are ca sursă stimulatoare chiar situaţia de muncă – mai exact spus,
însăşi activitatea didactică. Ea apare din raportarea omului la munca sa, la particularităţile ei de
desfăşurare. Dacă în motivaţia economică activitatea constituia doar un mijloc pentru obţinerea
unor stimuli capabili să satisfacă anumite trebuinţe, de data aceasta, activitatea reprezintă un
scop în sine. (M. Zlate, 2004)
Apare întrebarea: „Ce aspecte ale muncii didactice capătă valoare stimulatoare?”
Caracterul plăcut al consumului energetic îi permite muncii să devină sursă
motivaţională. Munca este un consum de energie (fizică, intelectuală, psihonervoasă),
care nu întotdeauna duce la o epuizare a organismului, ci, dimpotrivă, poate fi plăcut.
Conţinutul muncii şirul de activităţi şi operaţii ce trebuie executate în vederea
realizării scopurilor. Nu întotdeauna o activitate bogată, interesantă, creativă este
stimulatoare, iar una repetativă şi sărăcăcioasă este nemotivată. Totul depinde de
percepţia individului şi de ce valoare oferă individul muncii date. Munca se poate
transforma într-o adevărată sursă motivaţională, în condiţiile în care personalul îi acordă
o anumită valenţă pozitivă.
Condiţiile muncii localul, mobilierul, utilajele, materialele etc.
Apare întrebarea „De ce aceleaşi condiţii de muncă nu au aceleaşi valenţe motivatorii?”
Scopul muncii: claritatea, precizia, caracterul său realizabil etc.
Aceşti stimuli satisfac nevoia de autorealizare şi sentimentul valorii şi al utilităţii.
Pentru psihologi, este importantă cunoaşterea nivelului real la care se află structurată nevoia
de realizare şi autorealizare, precum şi gradul de satisfacţie produs de îndeplinirea ei. De la ce
anume consideră individul că „ceva” reprezintă pentru el o realizare.
Motivaţia psihosocială derivă din faptul că în cadrul procesului de muncă omul se raportează nu
numai la activitatea sa, ci şi la semenii săi, la ceilalţi colegi sau parteneri de muncă, la grupul din
care face parte, luat în totalitatea sa, la alte grupuri învecinate. Aceasta permite ca grupul şi, mai
ales, fenomenele care apar şi funcţionează să devină surse importante declanşatorii sau
evocatorii ale motivaţiei oamenilor. Munca, în afară de caracteristicile ei intrinseci (scop,
conţinut, condiţii de executare etc.), are şi alte trăsături, printre care, desigur, un loc aparte îl
ocupă faptul că ea favorizează realizarea contactelor sociale dintre oameni. Omul munceşte nu
numai pentru bani, nu numai pentru că îi place sarcina de muncă sau condiţiile în care ea este
executată, ci şi pentru că ea îi acordă statut social, îi prilejuieşte stabilirea de nenumărate
contacte sociale, a unor relaţii afective sau de comunicare, îi satisface, prin intermediul grupului,
anumite nevoi.
Stimulii acestui tip de motivaţie sînt:
contactele sociale;
interacţiunea membrilor;
scopul grupului;
structurile grupurilor;
structura de comunicare a angajaţilor;
statutul social;
recunoaşterea meritelor;
popularitatea realizărilor printre membrii grupului;
aprecierea verbală a performanţelor emise de manageri.
Aceşti stimuli satisfac nevoia de apartenenţă la grup, nevoia de comunicare, de relaţionare,
nevoia de securitate, nevoia de a oferi ajutor, afecţiune, respectiv şi de a le solicita, nevoia de
statut social, de stimă şi preţuire.
3. Teoriile motivaţiei
Motivaţia prezintă un grad înalt de complexitate fapt care a determinat formularea unui
număr mare de teorii. Deosebirile dintre aceste teorii sunt mai mari sau mai mici, ele fiind
determinate de aspectele prioritare care sunt abordate şi de importanţa care li se conferă în cadrul
ansamblului.
Literatura ştiinţifică oferă peste 50 de teorii ale motivaţiei. Cele mai apreciate sunt: Teoria
trebuinţelor umane a lui Maslow, Teoria motivaţiei a lui Murray, Teoria lui McClleland: teoria
cu privire la motivaţia realizării şi Teoria ERD a lui Alderfer.
1) Teoria trebuinţelor umane a lui Maslow
Pentru Maslow, psiholog American, trebuinţele pot fi grupate în 5 categorii principale,
ierarhizate astfel încît o trebuinţă superioară nu se exprimă decît, atunci cînd sunt satisfăcute
trebuinţele de nivel imediat inferior: trebuinţe fiziologice (hrană, apă, oxigen, sex), a căror
satisfacere asigură supravieţuirea; trebuinţe de siguranţă (securitate, adăpost, de a fi protejat de
toate ameninţările şi pericolele, de a trăi într-un mediu structurat, ordonat, previzibil); trebuinţe
de afiliere (de apartenenţă la un grup, nevoia de afecţiune, dragoste, de relaţii interpersonale şi
sociale); trebuinţe de stimă şi statut (de a fi respectat şi apreciat de alţii, de a obţine o poziţie cât
mai înaltă în sistemul de prestigiu al grupului şi societăţii); şi trebuinţe de autorealizare (de
dezvoltare personală, de amplificare şi punere în valoare a tuturor disponibilităţilor sau, după
cum se exprima însuşi Maslow, de a deveni ceea ce este sau ceea ce este capabil să fie). Primele
trei sunt numite trebuinţe de deficit sau homeostazie, ultimele două, dar mai ales cea de
autorealizare, trebuinţe de creştere care asigură dezvoltarea personală a individului. Aceste
trebuinţe nu sunt independente între ele, ci ierarhizate sub forma unei piramide, prezentate în
figura de mai jos.
Piramida trebuinţelor umane a lui A.H. Maslow
Există şi o altă variantă de ierarhizare a trebuinţelor, care constă din 8 nivele:
1. trebuinţele fiziologice;
2. trebuinţele de securitate;
3. trebuinţe sociale, de dragoste, afecţiune şi apartenenţă;
4. trebuinţe de stimă;
5. trebuinţe de autoactualizare;
6. trebuinţe de cunoaştere;
7. trebuinţe estetice;
8. trebuinţe de concordanţă între simţire, cunoaştere şi acţiune.
Ultimele trei niveluri ale ierarhiei mai sunt cunoscute şi sub numele „de a doua ierarhie a
trebuinţelor”. Satisfacerea a patru categorii de necesităţi din ierarhie este considerată obligatorie
pentru o viaţă normală.
Ierarhia trebuinţelor a devenit o paradigmă larg folosită în afaceri, publicitate şi alte domenii
aplicative ale psihologiei.
Conform lui Maslow, trebuinţa care motivează comportamentul este cea nesatisfăcută.Dacă
trebuinţele fiziologice (foame, sete, dorinţă sexuală, nevoie de somn) sunt satisfăcute, apar alte
trebuinţe, cele de securitate şi de confort material: nevoia de a avea o casă a ta, un mijloc de
locomoţie; manifestarea acestor noi nevoi s-ar traduce la copii prin frica de necunoscut, de
imprevizibil. Odată satisfăcut acest nivel, lasă să apară nevoile de afecţiune, sau de dragoste, în
diferitele lor manifestări: tandreţe filială şi conjugală, coeziune familială, prietenie. Un alt aspect
interesant al teoriei lui Maslow este acela că trebinţele sunt prezentate în manieră
multidimensională, de exemplu, dragostea, adesea considerată ca o entitate unitară, este văzută
ca un complex de motivaţii foarte diferite: dorinţă sexuală, simbioză pe planul vieţii materiale,
tandreţe, concordanţă de interese pe plan cognitiv etc. Odată realizat acest „strat de trebuinţe”,
apar motivaţii mai sociale, care se pot grupa sub denumirea de trebuinţă de stimă.Adler,
discipolul dizident al lui Freud, insistă mai mult asupra poziţiei sociale a individului în grupul
său social decât asupra libidoului. Reluată de psihosociologii americani, această idee a sfârşit în
diverse concepte: trebuinţa de stimă, de independenţă profesională, ceea ce numim în viaţa de zi
cu zi „ambiţie”. În sfârşit, nivelul cel mai înalt al ierarhiei trebuinţelor, se referă la realizarea de
sine,a intereselor, aptitudinilor şi valorilor. Fiecare persoană trebuie să tindă spre realizarea
acestui nivel.
Această teorie este considerată clasică în psihologie şi ea a fost adesea utilizată ca model
teoretic în practica organizaţională. Astfel teoria dată explică fenomenul formării permanente a
indivizilor după ce au obţinut o meserie (de altfel calificată) şi care le asigură o situaţie materială
dar nu şi satisfacţii, îşi doresc o formaţie corespunzătoare intereselor lor.
A. Maslow (1968) a elaborat clasificarea sa pornind de la aprecierea locului şi importanţei
conţinutului motivului în structura personalităţii. Totodată, a stabilit un raport invers proporţional
între nivelul de integrare şi valoarea conţinutului trebuinţelor.
Maslow introduce noţiunea demeta –motivaţiepentru a explica mecanismele motivaţionale la
persoanele armonioase, conştiente de sine. Această meta -motivaţie conduce la maximalizarea
potenţialului propriu, la creşterea şi dezvoltarea psihică. Atunci cînd aceste meta - nevoi nu sunt
satisfăcute, apare meta -patologia:
Meta -motivaţia /meta -patologia:
Nevoia de adevăr /neîncredere, cinism, scepticism;
Bunătate /ură, repulsie, dezgust;
Frumuseţe /vulgaritate, lipsă de simţ artistic;
Unitate, integritate /tendinţă de dezintegrare a personalităţii;
Vivacitate /robotizare, lipsa emoţiilor, sărăcia vieţii psihice;
Nevoia de transcendenţă /tendinţa de a gîndi în extreme, viziune simplistă asupra vieţii;
Unicitate /pierderea simţului individualităţii, a sentimentului propriului eu;
Perfecţiune /pierderea speranţei;
Necesitate /haos, lipsă de predictibilitate;
Completitudine -finalitate /încetarea demersului de orientare spre scop, egoism;
Ordine /insecuritate, pierderea speranţei, tendinţa de a fi permanent în garda;
Justiţie, dreptate /neîncredere, teamă;
Simplitate /complexitate inutilă, confuzie;
Bogăţie interioară, totalitate /depresie, pierderea interesului pentru lume şi viaţă;
Nevoia de uşurinţă /oboseală, încordare, rigiditate;
Trebuinţa ludică /depresie, lipsa de umor, lipsa de entuziasm;
Auto -suficienţă /tendinţa de a pune responsabilitatea pe seama celorlalţi;
Nevoia de semnificaţie /lipsa de sens.
Critici aduse teoriei lui Maslow
Unele studii experimentale nu susţin deloc generalitatea acestei teorii. Astfel, într-un studiu
realizat de Barbara Goebel şi Dolores Brown (1981), subiecţii de diferite categorii de vârstă, de
la 9 la 80 de ani, trebuiau să ierarhizeze trebuinţele în ordinea importanţei; s-ar putea crede că
nivelurile inferioare ale trebuinţelor se vor găsi în medie satisfăcute, în funcţie de dezvoltarea
vârstei, apărând şi trebuinţele superioare, dar studiul relevă că la orice vârstă domină trebuinţa
de afecţiune. Pe de altă parte, ordinea trebuinţelor nu este totdeauna aceeaşi: astfel, la adulţii
tineri trebuinţa de realizare este importantă şi se dezvoltă mai mult, în timp ce trebuinţa de stimă
rămâne mai slab exprimată. Un alt studiu (Hali şi Nougaim, 1968) făcut într-o mare întreprindere
americană, structurată cu niveluri ierarhice foarte numeroase la categoria personal, arată că
trebuinţa de reuşită rămîne întotdeauna foarte puternică, chiar şi la cei care au beneficiat de
numeroase avansări. Se pare deci, că există profile cu diferite priorităţi în funcţie de indivizi sau
în funcţie de diferite vârste. Observaţia, ca şi biografiile, arată că anumite personalităţi au o
trebuinţă de realizare atât de puternică încât nu mai există nici măcar satisfacerea trebuinţelor
fiziologice (ex. Marie Curie a fost găsită de mai multe ori leşinată din cauza lipsei de hrană, în
decursul studiilor sale).
2) Teoria motivaţiei a lui H. Murray
În elaborarea clasificării sale, H. Murray (1930), psiholog american, a pornit de la
consideraţia că, pentru a înţelege motivaţia comportamentului uman, trebuie să se ţină seama de
un număr suficient de mare de variabile definite empiric, în aşa fel, încît să poată fi apropiate de
modelele cercetării ştiinţifice.
Murray, la fel ca şi Maslow, consideră că un comportament, gînd sau sentiment dat poate
apărea datorită mai multor motivaţii. Trebuinţa reprezintă în concepţia lui un construct ipotetic.
Ea are o bază fiziologică care organizează şi direcţionează procesele intelectuale şi abilităţile
perceptive ale subiectului. Trebuinţele pot izvorî din procese interne ale organismului sau din
evenimentele mediului extern.
El a identificat un număr de 20 de trebuinţe fundamentale, şi anume:
1) trebuinţa de dominare - nevoia de a controla mediul, de a direcţiona şi influenţa
comportamentul celorlalţi prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă. Nevoia de a
restrânge, interzice sau de a redirecţiona un comportament.
2) trebuinţa de deferenţă - nevoia de a admira sau susţine o persoană considerată superioară.
Nevoia de a preţui, onora, elogia. Nevoia de a se conforma unor tradiţii.
3) trebuinţa de autonomie - nevoia de a rezista constrângerilor şi restricţiilor. Nevoia de a fi
independent şi liber de a acţiona conform propriilor impulsuri. Nevoia de a se opune
convenienţelor. Nevoia de a evita activităţile propuse de personalităţi dominatoare.
4) trebuinţa de agresivitate - nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi prin forţă. Nevoie de luptă,
de revanşă. Nevoia de a se opune în forţă, de a pedepsi, de a deprecia, umili, ridiculiza.
5) trebuinţa de supunere - tendinţa de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe externe, de a se
accepta injurii, blamări, critică, pedeapsă. Nevoia de a admite propria inferioritate, căutarea
şi satisfacţia obţinută din durere, pedeapsă, boală, ghinion.
6) trebuinţa de realizare - nevoia de a îndeplini sarcini dificile, de a depăşi obstacole şi de a
atinge standarde ridicate în activitate. Tendinţa de a rivaliza cu ceilalţi, de a stăpâni,
manipula, organiza obiecte, persoane, idei.
7) trebuinţa de stimulare - nevoia de a căuta şi de a obţine satisfacţii de pe urma unor impresii
senzoriale.
8) trebuinţa de exhibiţionism - nevoia de a face impresie, de a fi văzut şi auzit, de a activa,
uimi, fascina, intriga, şoca, amuza sau de a întreţine atmosfera.
9) trebuinţa ludică - nevoie de a reacţiona din plăcere fără un scop anume. Nevoia de a râde, de
a glumi, de a acorda timp unor activităţi sportive, de a dansa, de a frecventa petreceri
(inclusiv băutură şi joc de cărţi).
10) trebuinţa de afiliere - nevoia de a fi aproape şi de a coopera cu alte persoane care seamănă
cu subiectul sau îl agrează. Nevoia de a câştiga afecţiunea, de a adera şi de a rămâne loial
faţă de prieteni.
11) trebuinţa de respingere - nevoia de a se separa de persoane apreciate negativ. Nevoia de a
abandona, exclude, rejecta sau de a rămâne indiferent faţă de o persoană considerată
inferioară.
12) trebuinţa de suport - tendinţa de a fi gratificat prin intermediul unui ajutor, simpatie, de a
avea un susţinător, de a fi susţinut, ajutat, protejat, iertat, consolat, încurajat de afecţiunea
altuia.
13) trebuinţa de existenţă socială - nevoia de a acorda simpatie, de a gratifica nevoile altor
persoane neajutorate (copii, persoane slabe, infirme, lovite de viaţă, bolnave). Nevoia de a
ajuta, îngriji, susţine, consola, trata etc.
14) trebuinţa de evitare a inferiorităţii - nevoia de a evita umilirea, de a ieşi din situaţiile jenante
sau de evitarea condiţiilor în care subiectul poate ieşi învins. Reţinerea de la unele activităţi
datorită fricii de eşec.
15) trebuinţa de apărare a Ego-ului - nevoie de a se autoapăra de atacuri, critici, balamare.
Nevoia de a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă.
16) trebuinţa de contracarare - nevoia de a repara un eşec printr-o contraacţiune, de a depăşi
slăbiciunea, de a reprima teama, de a menţine autorespectul şi mândria la un standard înalt.
17) trebuinţa de evitare a durerii - nevoia de a evita, de a scăpa de situaţiile periculoase. Nevoia
de a-şi lua măsuri de precauţie.
18) trebuinţa de ordine - nevoia de a pune lucrurile la locul lor de curăţenie, organizare,
echilibru, exactitate, precizie.
19) trebuinţa de înţelegere - nevoia de a adresa întrebări şi de a primi răspunsuri. Interesul
pentru probleme teoretice, nevoia de a analiza şi generaliza evenimentele.
20) trebuinţa sexuală - nevoia de a iniţia şi menţine o relaţie erotică.
Murray arată că nu este obligatoriu ca toate aceste trebuinţe de bază să se manifeste la o
singura persoană. Există oameni care au resimţit de-a lungul existenţei lor toate aceste nevoi, pe
când alţii nu au trăit niciodată unele din ele. Unele din aceste trebuinţe sunt congruente unele cu
altele, în timp ce altele se află în opoziţie.
Teoria lui McClleland: teoria cu privire la motivaţia realizării
D.C. McClelland, unul dintre discipolii psihologului H. Murray, a ilustrat că principalii
agenţi de motivare a comportamentului uman sunt:
Nevoia de realizare – dorinţa permanentă a individului de a dori reuşita şi autodepăşirea.
Nevoia de putere – dorinţa de a-i influenţa pe ceilalţi şi de a-i conduce.
Nevoia de afiliere – dorinţa de a stabili, menţine şi consolida o relaţie afectivă pozitivă cu
ceilalţi.
Autorul pleacă de la ideea că motivele se dezvoltă în jurul experienţelor afective,
presupunîndu-se că omul acţionează ca şi cum ar aştepta un rezultat plăcut sau s-ar feri de un
eşec, un rezultat neplăcut. Dacă o situaţie de realizare anterioară a determinat un efect pozitiv,
persoana se va angaja mai uşor în comportamente de realizare; invers, dacă un individ a fost
pedepsit pentru că a greşit, atunci se poate dezvolta o frică de greşeală, de ratare şi aceasta va fi
un motiv pentru ocolirea greşelii. Aşa dar motivele acţiunii apar din experienţa individului şi ca
urmare, motivaţia poate fi educată şi dezvoltată. McClelland susţine că trebuinţa de realizare
poate fi la unii oameni de nivel înalt, iar la alţii de nivel scăzut.
După McClelland persoanele înalt realizatoare se caracterizează prin:
realizatorul este o persoană care îşi fixează scopuri cu un risc moderat, el nu-şi ia
sarcini prea uşoare a căror îndeplinire nu i-ar da nici o satisfacţie, nici prea grele, care
comportă o mică posibilitate de realizare;
preferă să abordeze şi să rezolve el însuşi problemele;
se orientează spre acele situaţii în care poate găsi repede aprecierea (feedback-ul)
asupra performanţei lor, aceasta deoarece realizatorul este o persoană căreia îi place să
ştie continuu cît de bine face ceva;
oamenii cu înaltă trebuinţă de realizare îşi fixează standardele de realizare pentru ei
însăşi şi acţionează pentru atingerea lor.
McClelland estimează că aproximativ 10% din populaţie posedă un foarte înalt nivel al
trebuinţei de realizare şi că dezvoltarea trebuinţei de realizare se poate face prin favorizarea unor
condiţii dintre care amintim:
a) rezultatele finale sau scopurile activităţii să fie specifice şi făcute explicit;
b) scopurile dorite sau rezultatele de realizat să prezinte un grad moderat de risc pentru
individ;
c) oamenii antrenaţi în realizarea sarcinii trebuie să cunoască rezultatul eforturilor lor
(este necesară oferirea aprecierilor, feedback-ului);
d) recompensele sau sancţiunile asociate cu succesul sau insuccesul să fie în legătură cu
realizarea scopurilor: un premiu semnificativ pentru o realizare semnificativă şi numai o
pedeapsă minimă pentru acele insuccese ce nu sunt cruciale.
Aceste condiţii trebuie respectate atît în mediile educaţionale, cît şi în cele organizaţionale.
Teoria ERD a lui Alderfer
Clayton Alderfer, psiholog american, a dezvoltat o altă teorie a motivaţiei bazată pe nevoi,
numită teoria ERD. Ea porneşte de la clasificarea nevoilor făcută de Maslow şi comprimă
sistemul celor cinci categorii de nevoi din piramida lui Maslow într-un sistem care cuprinde trei
tipuri de nevoi:
E: nevoi de existenţă. Acestea sunt nevoi care sunt satisfăcute de anumite categorii
materiale. Ele corespund total nevoilor fiziologice ale lui Maslow, dar şi anumitor nevoi
de siguranţă.
R: nevoi relaţionale. Aceste nevoi sunt satisfăcute de comunicarea liberă şi schimbul de
sentimente şi concepţii cu ceilalţi membri ai organizaţiei. Ele corespund destul de bine cu
nevoile de apartenenţă şi cu acele nevoi de stimă (după teoria lui Maslow) care implică
feedback cu ceilalţi. Nevoile relaţionale sunt satisfăcute, mai degrabă, de interacţiunea
deschisă, sinceră, cinstită, decît de lucruri plăcute, dar necritice.
D: nevoi de dezvoltare. Acestea sunt satisfăcute de implicarea personală puternică în
mediul de muncă. Ele cuprind atît utilizarea completă a abilităţilor şi deprinderilor
individuale, cît şi dezvoltarea creativă de noi calităţi şi deprinderi. Nevoile de dezvoltare
corespund nevoilor de împlinire de sine ale lui Maslow şi acelor aspecte din nevoile sale
de stimă care implică realizare şi responsabilitate.
Teoria ERD are la bază două premise fundamentale:
cu cît nevoile de nivel inferior sunt mai mult satisfăcute, cu atît mai mult sunt dorite
necesităţile de rang superior;
cu cît nevoile de rang superior sunt mai puţin satisfăcute, cu atît mai mult este dorită
satisfacerea necesităţilor inferioare.
Modelul propus de Alderfer este mai flexibil decît cel al lui Maslow. Teoria ERD nu
presupune că o necesitate de rang inferior trebuie satisfăcută înainte ca o necesitate mai puţin
concretă să devină operaţională, iar indivizii pot căuta satisfacerea nevoilor de dezvoltare chiar
dacă nevoile lor relaţionale nu au fost satisfăcute. Mai multe nevoi pot fi activate simultan, iar
deplasarea între niveluri este posibilă în ambele sensuri. Mai exact, dacă o nevoie de un nivel
mai înalt nu poate fi satisfăcută, persoana va insista asupra uneia inferioare.
4. Satisfacţia în muncă
Satisfacţia de la orice activitate (muncă, învăţătură) constituie un factor psihologic
mobilizator sau motivaţional, generator al unei atitudini pozitive faţă de muncă.
Satisfacţia generală constituie măsura în care angajatul este mulţumit/satisfăcut de munca
pe care o realizează, atît sub aspectul modului ei de organizare, cît şi sub cel al recompenselor pe
care le primeşte pentru activitatea prestată (recompense materiale sau morale) şi al climatului
interpersonal în care îşi desfăşoară munca.
Satisfacţia muncii este definită ca o stare emoţională care rezultă din opinia personală a
unui angajat asupra muncii sale. Elementele care determină satisfacţia muncii ţin de raportul
dintre aşteptările individului (rezultatele dorite ale muncii) şi rezultatele efective obţinute.
Atunci cînd între aceste două variabile există o discrepanţă mare − satisfacţia în muncă este
minimă.
BARIERE ÎN COMUNICARE
Propoziţii Bariere
2. "Daca nu... atunci", " Ai face bine....atunci", "Ai face avertismente şi ameninţări
bine să.... sau"
3. "Ar fi trebuit să....", " Ar fi bine să....", "Este de datorit morala şi predica
să....",
"Mi-i ruşine să vă spun că...."
4. "Uite ce aş face eu... ", "Te-ai gândit să...." Sfatul şi oferirea de soluţii
5. "Uite unde greşeşti...", "Nu ai dreptate, pentru că .... " încercarea de convingere pe baza
de argumente
Comunicind agresiv, persoana jigneşte, umileşte, dispreţuieşte pe ceilalţi, lezează
sentimentele oamenilor, are un ton ridicat, foloseşte expresii ofensatoare, face acţiuni
deranjante, are o atitudine de superioritate, nu accepta alte opinii si idei, manifesta violent
nemulţumirea, este certăreaţă, ostila si răutăcioasa, intrerupe interlocutoul, găseşte
defecte in tot ce fac alţii.
Comunicind pasiv, persoana manifesta negare de sine,, nu-si apară interesele, nu-si
exprima sentimentele de vinovăţie, neajutorare, singurătate, nelinişte, se considera
neimportanta, se devalorizează, evita confruntările directe, este timida, umila, considera
ca prin pasivitate va fi accepta, are frica sa nu deranjeze, sa nu ofenseze, reacţionează
bolnăvicios la critica.
Comunicind asertiv, persoana arata respect fata de sine si ceilalţi, isi exprima
necesităţile, dorintile, sentimentele, preferinţele intr-un mod deschis si onest, tine cont de
opiniile, sentimentele, emoţiile celorlalţi, comunica deschis cu oamenii, critica
constructiv, asculta oamenii fara a-i intrerupe, are incredere, in forţele proprii, tine cont
de sugestiile oamenilor si mulţumeşte sincer, cere si ofera ajutor si plăcere.
Stresul ocupaţional
Stresul ocupaţional este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea
modernă, fiind generat de viaţa profesională, de mediul muncii, cu consecinţe nemijlocite asupra
activităţii profesionale, şi asupra sănătăţii celor care prestează munca respectivă.
Simptomele stresului ocupaţional sunt uşor de evidenţiat şi observat, el manifestîndu-se prin
comportamente cum ar fi:
întîmpinarea din partea angajaţilor a unor dificultăţi în adaptarea la schimbările care
se impun postului de muncă ocupat;
scăderea dramatică a productivităţii muncii.
Cu alte cuvinte, se manifestă o dublă acţiune: la nivelul persoanei care receptează situaţia
stresantă şi la nivelul organizaţiei asupra căreia se răsfrînge existenţa unui climat stresant.
Stresul a fost definit ca rezultat al interacţiunii stimul-răspuns, interacţiune care exprimă
un oarecare dezechilibru al relaţiei persoanei cu mediul său.
Originile studierii stresului ca reacţie vin din medicină, deaceea stresul este studiat mai mult
din perspectivă fiziologică. Cercetările efectuate de Hans Selye, pe la mijlocul secolului trecut,
marchează începutul acestei abordări. Selye a introdus noţiunea de boală legată de stres în
termenii sindromului general de adaptare (general adaptation syndrome), sugerînd că stresul este
un răspuns nespecific al corpului uman la solicitările exercitate asupra sa (Selye, 1976).
Mai tîrziu s-a constatat că stresul este nu doar un factor ce ţine de individ sau de mediu, ci
este încadrat mai degrabă într-un proces permanent în care individul tranzacţionează în diferite
medii, evaluează factorii stresori şi îşi propune să treacă peste situaţiile stresante. Este un defect
în homeostază sau un dezechilibru care impune o soluţie de reechilibrare sau o restaurare a
homeostaziei (Dewe et al., 1993).
Modele ale stresului
Există mai multe modele ale stresului, în general, şi ale stresului ocupaţional, în special.
În Figura 1 este ilustrat un model simplu al stresului orientat pe teoria Mediu-Persoană-
Reacţie (M-P-R).
Pentru a înţelege mai bine esenţa mobbingului este necesară cunoaşterea comportamentelor
(acţiunilor, practicilor) la care recurg agresorii în raport cu victimele lor. Acestea sunt:
1. Acţiuni vizând împiedicarea victimei de a se exprima
superiorii ierarhici sau colegii refuză victimei posibilitatea de a se exprima;
victima este constant întreruptă când vorbeşte;
este criticată nejustificat munca victimei;
se critică viaţa privată a victimei;
victima este terorizată prin apeluri telefonice;
victima este ameninţată verbal sau prin scris;
refuzarea contactului cu victima (se evită contactul vizual, se fac gesturi de respingere
etc.);
ignorarea prezenţei victimei (de exemplu, prin adresarea unei alte persoane ca şi când
victima nu ar fi prezentă, nu ar fi văzută).
2. Acţiuni vizând izolarea victimei
victima nu este lăsată să se adreseze altei persoane;
victimei i se atribuie un post de muncă ce o îndepărtează şi izolează de colegi;
se interzice colegilor să vorbească cu victima;
se neagă prezenţa fizică a victimei.
3. Acţiuni ce presupun desconsiderarea victimei în faţa colegilor
se lansează zvonuri la adresa victimei;
se pretinde că victima este bolnavă mental;
constrângerea victimei pentru a se prezenta la un examen psihiatric;
se imită acţiunile, gesturile, vocea victimei pentru a o ridiculiza mai bine;
sunt atacate convingerile politice sau credinţele religioase ale victimei;
se glumeşte pe seama vieţii private a victimei, originii sau naţionalităţii ei;
victima este obligată să accepte activităţi umilitoare;
notarea inechitabilă şi în termeni rău intenţionaţi a muncii victimei;
opiniile victimei sunt puse sub semnul întrebării sau contestate;
agresarea victimei în termeni obsceni sau insultători;
hărţuirea sexuală a victimei (prin gesturi sau propuneri).
4. Discreditarea profesională a victimei
încredinţarea unor sarcini inutile sau absurde;
acordarea de activităţi inferioare competenţelor;
atribuirea în permanenţă a unor sarcini noi, deja peste puterile victimei, superioare
calificării ei;
impunerea executării unor sarcini umilitoare.
5. Compromiterea sănătăţii victimei
încredinţarea unor sarcini periculoase şi nocive pentru sănătate;
ameninţarea cu violenţe fizice;
agresarea fizică a victimei, fără gravitate, cu titlu de avertisment;
se provoacă intenţionat victimei cheltuieli cu intenţia de a-i produce prejudicii.
Dacă aceste comportamente durează mai mult de o dată pe săptămînă, pe o perioadă de mai
mult de 6 luni (valoare-prag), atunci se declanşează mobbingul.
Dinamica mobbing-ului
I fază- este firească în orice organizaţie: divergenţe de opinie, conflicte, lupta pentru putere
etc.
II fază- se începe instalarea treptată a mobbingului, este afectat puţin cîte puţin echilibrul
psihic al victimei apar simptomele stresului.
III fază- presupune necesitatea intervenţiei conducerii organizaţiei, care de cele mai multe
ori nu are loc, conflictele fiind lăsate să mocnească, persoanele agresate nefiind
apărate. De multe ori conducerea, din păcate, susţine ideea preconcepută asupra
vinovăţiei victimei.
IV fază- cea mai dură, are loc izolarea socială a victimei, înlăturarea victimei de la locul de
muncă.
Cauzele mobbing-ului
1. Erori în organizarea muncii;
2. Conceperea neclară a sarcinilor care trebuie realizate;
3. Coordonarea, controlul/ direcţionarea neconstructivă a angajaţilor;
4. Lipsa regulilor şi a delimitărilor clare;
5. Relaţii interpersonale nefavorabile între membrii grupului.
Efectele mobbing-ului
anxietate generalizată cu atac de panică, cu simptomatologie obsesiv-compulsivă;
sindrom posttraumatic de stres (PTSD);
tulburări comportamentale: anorexie, bulimie, alcoolism, toxicomanie (mai frecvent cu
medicamente), auto-/heteroagresivitate;
pierderea motivaţiei pentru activitate (în speţă cea profesională);
scăderea satisfacţiei, performanţelor, randamentului;
pensionare medicală prematură;
alterarea capacităţii de adaptare, a echilibrului socioemoţional, a stimei de sine, etc.
Activităţi de formare
Activitate practică
Procedura de realizare:
Bibliografie
1. Avram E., Cooper C.L. Psihologie organizaţional- managerială. Tendinţe actuale. Iaşi:
Polirom, 2008.
2. Bogathy Z. Negocierea în organizaţii. Timişoara: Eurostampa, 1999.
3. Boncu Ş. Negocierea şi medierea- perspective psihologice. Iaşi: Institutul European, 2006.
4. Pitariu H. Managementul resurselor umane. Bucureşti: ALL, 1994.
5. Pitariu H.D., Budean A.D. Cultura organizaţională, modele şi metode de intervenţie. Cluj-
Napoca: ASCR, 2007.
6. Revista de psihologie organizaţională
7. Cândea R.M., Cândea D., Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert, Bucureşti,
1998.
8. Sîntion F., Iliescu D. Teorii ale leadershipului. Cluj-Napoca: Sinapsis, 2007.
9. Ticu C. Evaluarea psihologică a personalului. Iaşi:Polirom, 2004.
10. Ticu C., Stoica-Constantin A. Managementul resurselor umane: ghid practic şi instrumente
pentru responsabili de resurse umane şi manageri. Iaşi: Institutul European, 2002.
11. Zlate M. Leadership şi management. Iaşi: Polirom, 2004.
12. Zlate M. Tratat de psihologie organizaţional- managerială. Vol.I-II. Iaşi: Polirom, 2004.
13. Klaus W. Vopel Команда (консультирование и тренинг организаций). Москва: Генезис,
2005.
14. Урбанович А.А. Психалогия управления (учебное пособие). Минск: Харвест, 2001.