Sunteți pe pagina 1din 148

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI Facultatea de Ştiinţele Comunicării

STRATEGII ŞI TEHNICI DE RELAŢII PUBLICE

Suport de curs – Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

Lect. univ. Marcel N. Popescu

2010

SUMAR

Capitolul I. Ce sunt relaţiile publice

4

Capitolul II. Istoricul apariţiei şi dezvoltării Relaţiilor Publice

23

Capitolul III. Încotro evoluează relaţiile publice

38

Capitolul IV. Publicurile şi opinia publică. Sondajele de opinie

52

Capitolul V. Cercetarea primară. Procese, proceduri şi tehnici.

69

Capitolul VI. Cercetarea secundară în relaţiile publice

77

Capitolul VII. Teoriile comunicării, manipulare şi persuasiune

86

Capitolul VIII. Etica în relaţiile publice

95

Capitolul IX. Managementul relaţiilor publice

107

Capitolul X. Modalităţi de comunicare. Mass media şi alte canale de comunicare

114

Capitolul XI. Tactici şi tehnici de comunicare

124

Capitolul XII. Tehnici verbale scrise

137

Bibliografie

145

3

Capitolul I. Ce sunt relaţiile publice

Relaţiile publice (Public Relations, engl.). sinonim – “Comunicare instituţională” – reprezintă o modalitate de comunicare sistematică şi instituţionalizată a informaţiilor referitoare la o instituţie de stat, o organizaţie neguvernamentală sau o societate comercială, cu scopul formării unei imagini pozitive în rândul opiniei publice sau, aşa cum în cuvinte foarte puţine le definea Anthony Davis, relaţiile publice reprezintă managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile acesteia. În sens larg şi foarte general, de relaţii publice (RP) putem vorbi odată cu apariţia primelor formaţiuni statale, şi deci a primelor instituţii, dar RP, în sensul definiţiei de mai sus, au apărut în timpul primului război mondial când Preşedintele SUA, Woodrow Wilson, l-a însărcinat pe consilierul său George Creel să formeze o echipă de specialişti (“comunicatori”) a cărei sarcină era să crească vânzările la obligaţiunile de război (“Liberty Bonds”), care aveau drept scop finanţarea participării americane la război. În secundar – doar la început, pentru că apoi a devenit sarcina principală – echipa de comunicatori trebuia să “cenzureze” şi să “cosmetizeze” ştirile despre mersul operaţiunilor militare, astfel încât opinia publică americană să fie favorabilă participării SUA la război. Din această echipă făcea parte şi Edward L. Bernays care, în 1921, şi-a creat propria firmă de RP şi s-a intitulat, tot în

4

premieră, “PR Counsellor” (Consilier de relaţii publice). Tot el a fost primul profesor de RP, la prima universitate din lume unde s-a predat această disciplină – New York University. În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost creată “Office of War Information” (Biroul pentru Informaţii de Război), care a devenit apoi “US Information Agency”. Este deci, evident, că relaţiile publice s-au născut, ca disciplină ştiinţifică, în Statele Unite. Nu trebuie deci să surprindă pe nimeni supremaţia americanilor în materie de RP, care se menţine şi în zilele noastre.

Ce sunt relaţiile publice Există o diversitate copleşitoare de definiţii ale relaţiilor publice (472 identificate doar până în anul 1976, conform lui Anthony Davis). Cele mai cunoscute şi mai uzitate sunt trei. Prima dintre ele a fost dată la în „Declaraţia din Mexic”, în anul 1978, cu ocazia unei întruniri a specialiştilor din RP. Potrivit acesteia: „Relaţiile publice sunt arta şi ştiinţa socială de analiză a tendinţelor, predicţie a consecinţelor acestora, consiliere a conducerii organizaţiilor şi implementare a programelor de acţiune planificate, care vor servi atât organizaţia cât şi interesul public.” Potrivit Institutului pentru Relaţii Publice din Marea Britanie – „Relaţiile publice sunt efortul planificat şi susţinut de a crea şi a menţine bunăvoinţă şi înţelegere reciprocă între o organizaţie şi publicurile acesteia.” În sfârşit, Societatea pentru Relaţii Publice din America (PRSA) - „Relaţiile publice ajută o organizaţie şi publicurile acesteia să se adapteze nevoilor reciproce. Relaţiile publice întruchipează eforturile unei organizaţii de a câştiga cooperarea unor grupuri de

5

persoane. Relaţiile publice ajută organizaţiile să interacţioneze şi să comunice în mod eficient cu publicurile lor cheie.” Relaţiile publice, oricum ar fi ele definite, la modul concret presupun activităţi deosebit de complexe, care au fost grupate de

către PRSA în mai multe categorii, graniţele dintre ele fiind, în unele situaţii, mai greu de precizat. Tipurile de relaţii activităţi din domeniul relaţiilor publice, mai jos enunţate - şi care nu reproduce fidel clasificarea PRSA întrucât a intervenit şi experienţa autorului şi specificul spaţiului cultural european - se delimitează între ele atât prin formele concrete de desfăşurare, cât şi prin publicurile lor ţintă:

1. Informarea publică (publicitate) (“publicity”), constă în diseminarea, prin diverse media, a unor mesaje prestabilite, realizate cu un anume scop (de regulă, creşterea interesului pentru organizaţia respectivă sau pentru anumite persoane din organizaţie), cunoscut doar comunicatorului, fără a plăti aceste mesaje mijloacelor media care le dau curs; în sens mai larg, informarea publică are în vedere doar plasarea informaţiei în media sau alt mediu de comunicare (publicaţii specializate); Informarea publică - întrucât se referă la crearea de evenimente sau redactarea de texte în care informaţia ce se doreşte a fi transmisă este disimulată, “ambalată”, pentru a nu fi recunoscută ca atare, necesită o pregătire şi o redactare corespunzătoare – ceea ce presupune ca specialiştii în domeniu să fie pregătiţi în acest sens, abilitatea de se exprima în scris fiind o condiţie obligatorie. Din acest punct de vedere, specialistul în

6

informare publică trebuie să fie un fel de “reporter intern” pentru organizaţie, iar activitatea sa este doar un segment al RP care are în plus, pe lângă celelalte tehnici specifice, actul de manageriat (elaborarea unei politici de RP şi urmărirea înfăptuirii ei). Informarea publică sau, termen sinonim, publicitatea, în cele mai multe cazuri presupune ca la nivelul organizaţiei să se creeze evenimente, care să stârnească interesul presei, care ulterior să se transforme în materiale de presă. De remarcat faptul că, în literatura noastră de specialitate, pentru a nu mai vorbi de limbajul comun, se foloseşte adesea termenul de publicitate pentru reclamă (advertising, în limba engleză), ceea ce creează adesea confuzii. De aceea, ori de câte ori citiţi o carte de specialitate sau ascultaţi pe cineva şi este folosit termenul de „publicitate” trebuie să discerneţi dacă este vorba de publicitate, informare publică (publicity) sau reclamă (advertising). Scopul publicităţii este de a obţine o atitudine favorabilă a publicurilor organizaţiei faţă de organizaţie. 2. Comunicarea (“communication”) – comunicare de informaţii pur şi simplu, informaţii ce au preponderent un conţinut obiectiv. Cea mai cunoscută formă de comunicare este comunicatul de presă. Scopul acestui tip de activitate de comunicare este de a se menţine în atenţia presei, chiar dacă informaţiile transmise au puţine şanse de a fi făcute publice, neprezentând trăsăturile a ceea ce numim ştire de presă. Deci, în acest caz,

7

publicul ţintă îl reprezintă, în principal, jurnaliştii şi mai puţin publicurile ţintă.

3. Afaceri publice (“public affairs”) – activitate de comunicare orientată către instituţiile guvernamentale şi către grupurile de influenţă în politica internă (decizii politice, legislaţie). Afacerile publice reprezintă o componentă esenţială a unui program de RP, care, deşi concepută de un specialist în RP, este dusă la îndeplinire de reprezentanţii oficiali ai unei organizaţii, singurii care pot fi acceptaţi ca parteneri de dialog de către factorii de conducere de la nivelul instituţiilor guvernamentale, sau de către liderii diverselor grupuri de influenţă. Scopul acestei activităţi este de a sensibiliza pe cei cărora le sunt destinate informaţiile, la problemele specifice ale organizaţiei, în vederea obţinerii unor acte normative care să le fie favorabile.

4. Relaţii publice financiare (“financial public relations”) reprezintă un tip specializat de comunicare îndreptat către zona afacerilor (instituţii şi oameni de afaceri).

5. Relaţii publice comunitare (“community relations”) – activitate de comunicare îndreptată către cetăţenii şi organizaţiile cetăţeneşti din zona geografică deşi acestea nu constituie publicurile propriu-zise ale organizaţiei ci, mai degrabă, mediul său social - în care operează organizaţia, pentru a obţine o atitudine de bunăvoinţă a acestora faţă de activităţile organizaţiei.

6. Relaţiile publice pe orizontală (“industry relations”) – activitatea de comunicarea cu organizaţii din acelaşi

8

domeniu de activitate, cu scopul principal de a se cunoaşte mai bine, de a se corela în anumite iniţiative, de a preveni stări conflictuale la care se poate ajunge tocmai din lipsă de comunicare. Acest tip de RP este frecvent întâlnit în rândurile ramurilor şi subramurilor economice, ale asociaţiilor profesionale.

7. Relaţiile publice cu minorităţile (“minority relations”) – activitatea de comunicare cu grupuri şi persoane care aparţin minorităţilor rasiale sau etnice, în măsura în care acestea prezintă diferenţe culturale semnificative faţă de populaţia majoritară, şi deci necesită o abordare specifică. Acesta este un tip special de RP întrucât comunicarea către aceste minorităţi trebuie adaptată la specificul modelelor culturale ale acestora.

8. Reclama (“advertising”) – activitate de comunicare în media, şi plătită ca atare. În reclamă, apare evident faptul că organizaţia vorbeşte despre sine, sau despre produsele şi serviciile sale, ceea ce constituie încă o diferenţă faţă de publicitate, în care mass media se pronunţă, „de la sine” despre organizaţie (ghilimele exprimă tocmai faptul că această atenţie pe care mass media o acordă organizaţiei este, cel mai adesea, provocată prin tehnici şi metode de relaţii publice). Reclama trebuie să creeze la public dorinţa pentru un produs, sau o atitudine favorabilă faţă de o organizaţie în mod direct, nedisimulat. Într-un fel, orice reclamă nu este altceva decât o „laudă de sine”, ceea ce, în anumite condiţii, o face mai puţin credibilă. Activitatea de

9

reclamă este extrem de specializată, ceea ce face ca apelul la societăţile de profil să fie o regulă la marile organizaţii. 9. Activităţile agentului de presă (“press agentry”) – constau în planificarea de activităţi sau regizarea de evenimente (reale sau inventate, contrafăcute), menite să atragă atenţia asupra unor organizaţii sau persoane. Aceste activităţi sunt realizate de către o persoană fizică, care are calitatea de „agent de presă” dar o desfăşoară în beneficiul unor persoane juridice, pe bază de contract. Agentul de presă a fost o realitate, în principal, din spaţiul relaţiilor publice din SUA, unde a cunoscut o mare dezvoltate la începuturile conturării relaţiilor publice ca disciplină ştiinţifică. 10. Promoţia (“promotion”) – constă în crearea de evenimente deosebite, special elaborate pentru a stimula interesul publicului ţintă pentru un produs sau un serviciu, fiind direct legată de activitatea de marketing. Şi în legătură cu acest termen semnalez o confuzie frecventă, în locul său fiind utilizat termenul de „promovare”. Diferenţa este de la gen la specie – „promovarea” este o activitate complexă care face parte din mixul de marketing şi care, între tehnicile sale, o poate include şi pe cea de „promoţie”. Termenul de promovare se mai foloseşte şi pentru a defini activităţi organizate pentru a trezi interesul opiniei publice faţă de o persoană, sau o organizaţie, cu scopul şi de a forma un curent de opinie favorabil. Activitatea de promovare nu

10

este destinată în primul rând presei, ci publicului ţintă, în unele cazuri mergând însă mână în mână cu presa, sub forma campaniilor de promovare. Activităţile de promovare încearcă să ştige susţinere şi aprobare pentru “obiectul” (instituţie, persoană, produs, idee) promovat. Ele se realizează prin intermediul relaţiilor publice. Exemple de campanii de promovare sunt, spre exemplu, cele de promovare a unei anumite imagini a unei organizaţii sau persoane, cele destinate pentru strângerea de fonduri, cum au fost cele desfăşurate în urma inundaţiilor. De asemenea, nu trebuie confundate evenimentele cu scop declarat promoţional, cu evenimentele pe care, aşa cum se arată mai sus, sunt create pentru a servi publicităţii. De asemenea, activitatea de promoţie nu este destinată presei, ci direct, publicului ţintă.

11. Propaganda (“propaganda”) – activitatea de influenţare a opiniei publice în favoarea unei anumite doctrine politice, fiind strâns legată de marketingul politic. Propaganda trebuie să creeze în public nişte reflexe condiţionate de acceptare, faţă de o idee, o doctrină, înlocuind astfel acţiunile dictate de raţiune. De multe ori, propaganda se duce cu mijloace care frizează manipularea, lucru neacceptat de deontologia care guvernează activitatea de relaţii publice. Anthony Davis consideră propaganda ca o specie diferită de

se

bazează inevitabil pe un element de laudă de sine şi

comunicare, care diferă de RP întrucât

propaganda

11

tinde să elimine toţi oponenţii”, în timp ce – „RP sunt întotdeauna pozitive în ceea ce priveşte tonul, ţinteşte să evite „înfloriturile” sau lauda de sine şi este îndreptată spre atingerea unei înţelegeri benevole, a acceptării şi a sprijinului.”. Totuşi, opinia potrivit căreia propaganda este parte a RP este mai apropiată de realitate chiar şi dacă ţinem seama numai de faptul că oricând, un bun specialist în RP poate face propagandă în sprijinul unui partid politic. 12. Managementul problemelor (“issues management”) – o activitate care presupune identificarea problemelor de maxim interes pentru organizaţie şi acţionarea sistematică asupra acestor probleme. În acest caz, publicul ţintă este publicul intern al organizaţiei. Deci, în acest caz, avem o comunicare internă, de la nivelul managementului organizaţiei către membrii săi. Pe lângă activităţile mai sus descrise, care sunt segmente a ceea ce numim relaţii publice, mai există o serie de activităţi pe care le putem caracteriza ca fiind (mai mult sau mai puţin) asociate relaţiilor publice. Cercetarea ştiinţifică pentru cunoaşterea structurii grupurilor şi a opiniei acestora, ca şi a mecanismelor prin care aceasta se structurează este de resortul disciplinelor sociologice sau, cel mult al psihologiei sociale. Desigur că cercetarea ştiinţifică, în principal sub aspectul cercetării opiniei publice, trebuie să se facă prin apelul la instituţii specializate (institute de sondare a opiniei publice, centre de cercetări sociologice) dar, chiar şi în această situaţie, pregătirea multidisciplinară a

12

specialistului în RP este absolut necesară cel puţin sub un dublu aspect: el trebuie să ştie ce să ceară de la un astfel de institute specializat şi apoi să ştie cum să interpreteze rezultatele unor astfel de cercetări. Grafica publicitară, ca activitate prin care se realizează materialele care constituie suportul imagistic al informaţiilor are o importanţă deosebită pentru atingerea obiectivelor propuse. Desigur că grafica artistică este o profesiune vocaţională, iar grafica publicitară o ramură a celei dintâi. Adesea graficienii produşi de institutele de arte plastice nu cunosc, sau nu dau curs, principiilor graficii publicitare (în care primează claritatea şi puterea de expresie a imaginii) care, în multe situaţii sunt chiar în contradicţie cu cele ale graficii artistice (în care primează esteticul pur). Deci, nu oricine poate deveni şi grafician, decât dacă are talent pentru o astfel de activitate. Dar, orice specialist în RP este dator să stăpânească principiile generale ale graficii publicitare, să aibă cunoştinţe solide despre semne şi simboluri, despre forme şi culori etc. care-l vor ajuta să ştie ce să ceară unui grafician, în funcţie de politica şi obiectivele pe care şi le-a stabilit în activitatea sa de RP la un moment dat. În plus, cunoaşterea programelor de calculator pentru paginare şi grafică este un avantaj indiscutabil pentru orice practician de RP. Marketingul reprezintă o activitate complexă, specifică, în principal sferei de activităţi comerciale (chiar dacă vorbim de marketing politic, sau marketing artistic, sau de marketing sportiv – tot în sfera comercialului ne aflăm căci, în primul caz, se vând iluzii contra voturi, în cel de-al doilea, se vând spectacole, iar în cel de-al treilea, se vinde competiţia sportivă, sau chiar sportivul).

13

Marketingul, în cea mai modernă abordare (mixul de marketing), presupune abordarea de tip sistemic a celor patru componente ale sale (cei patru P): produsul, plasamentul, preţul şi promovarea. Deci, cu problemele specifice ale RP, marketingul se întâlneşte doar într-una dintre componentele sale, şi anume în partea de promovare. Iar în acest caz, subiectul marketingului nu mai este, ca în cazul RP, publicul în general, ci consumatorii unui produs sau serviciu (deci doar un segment din public, ceea ce numim „public targhetat”, sau „public ţintă”), la care se adaugă, cel mult, agenţii de vânzări. Cercetarea de marketing este însă foarte utilă specialiştilor în RP, pentru că segmentul de consumatori este un segment important al propriului public căruia i se adresează, opinia consumatorilor fiind uneori determinantă în formarea opiniei publice a întregului public. În anii 90, în multe organizaţii, marketingul şi RP au fost abordate global, în cadrul conceptului de “Comunicare de Marketing Integrată” sau “Comunicare Integrată”, ceea ce se pare că nu a fost în avantajul nici uneia dintre cele două discipline, care au totuşi personalităţi şi, mai ales obiective, distincte. Merchandisingul (M) se ocupă doar de ambalajul unui produs, dar, prin extensie, poate aborda şi “ambalajul” unei idei, sau al unei personalităţi (până la Preşedintele unei ţări). Când este vorba de produse, M este profund legat de marketing, iar când este vorba de o idee sau o personalitate, M este dator RP, care stabilesc strategia în funcţie de care se realizează “ambalajul”.

14

Principiile de bază ale activităţii în domeniul RP În activitatea de RP, Dour Newsom, Judz VanSlyke Turk şi Dean Kruckerberg, autorii uneia dintre cele mai celebre lucrări dedicare relaţiilor publice care, nu întâmplător se numeşte „Totul despre relaţiile publice”, enunţă 10 principii de bază:

1. Specialistul în RP trebuie să se bazeze pe realitate, pe ceea ce este, nu pe ceea ce s-ar dori să fie.

2. Activităţile de RP trebuie să fie desfăşurate în interesul public, nu în interesul personal al celui care transmite informaţia.

3. Practicienii de RP trebuie să refuze orice client sau orice program care îşi propune să înşele (să manipuleze) opinia publică (principiul deontologic).

4. Specialistul în RP are datoria să păstreze buna reputaţie a presei, prin acea că nu trebuie să o inducă în eroare prin neadevăruri sau adevăruri parţiale, care i-ar atrage astfel alterarea credibilităţii.

5. Specialistul în RP trebuie să fie un comunicator eficient, un partener de comunicare acceptat de către toţi cei cu care vine în contact, astfel încât informaţiile transmise să fie luate în seamă şi corect percepute de cei cărora le sunt adresate.

6. Practicienii în domeniul RP trebuie să fie capabili de a cunoaşte ştiinţific opinia publică şi nu să se bazeze pe presupuneri nefundamentate.

7. Specialiştii în RP trebuie să fie buni cunoscători ai psihologiei, sociologiei, psihologiei sociale, semioticii astfel

15

încât intuiţia să fie doar punctul de pornire şi nu fundamental activităţii. 8. Specialiştii în RP trebuie să posede aptitudini

multidisciplinare, care să le permită o abordare multidisciplinară.

9. În activităţile de RP, crizele de comunicare trebuie, pe cât

posibil, evitate. 10. Reputaţia unui specialist în RP este la fel de importantă ca şi performanţa sa profesională.

Termeni de referinţă în domeniul RP Organizaţie. Se mai foloseşte ca sinonim impropriu şi termenul de “instituţie”, care în teoria organizaţiilor înseamnă altceva, respectiv structuri normative şi de constrângere a comportamentului oamenilor astfel încât să se asigure perpetuarea societăţii. Astfel, instituţia nu este o prezenţă tangibilă ci ea se manifestă şi îşi îndeplineşte funcţiile prin intermediul organizaţiilor formale. Cea mai simplă şi clară definiţie a organizaţiilor aparţine sociologului francez Raymond Boudon – “ansambluri umane ordonate şi ierarhizate în vederea cooperării şi coordonării membrilor pentru a atinge anumite scopuri.”. Publicul este de asemenea un termen generic prin care se înţelege un grup de oameni care, într-o anumită situaţie au un interes comun, sau împărtăşesc valori comune. Din punctul de vedere al poziţiei faţă de organizaţie, publicul poate fi extern sau intern, iar relaţiile publice acţionează în ambele sensuri, cu scopuri şi cu tehnici şi mijloace diferite.

16

Din punctul de vedere al comportamentului faţă de actul de

comunicare, se pot distinge patru categorii de public extern (J E Grunig, F C Repper):

1. Publicul tuturor problemelor (active la toate problemele).

2. Publicul apatic.

3. Publicul unei singure probleme.

4. Publicul problemelor fierbinţi.

Din punctul de vedere al raportului cu organizaţia, publicurile pot fi:

1. Publicuri tradiţionale (cele care sunt familiare, obişnuite, tradiţionale pentru organizaţie) şi publicuri netradiţionale (care interferează accidental sau neaşteptat cu organizaţia).

2. Publicuri latente, conştiente şi active.

3. Publicuri primare (care afectează, influenţează în mod direct activitatea organizaţiei) şi publicuri secundare (care interferează cu organizaţia dar nu-i influenţează activitatea în nici un fel.

4. Publicuri interne şi externe.

5. Publicuri naţionale şi internaţionale.

Există şi multe alte clasificări ale publicului, în funcţie de diverse criterii, dar acestea sunt poate cele mai importante pentru activitatea de RP. Pentru specialistul în RP, inventarierea publicului asupra căruia trebuie să acţioneze este deosebit de importantă şi ea se realizează cu ajutorul metodelor şi tehnicilor sociologiei. În acest sens, şapte sunt întrebările pe care un

17

practician în RP trebuie să şi le pună în legătură cu publicul organizaţiei pe care o reprezintă (D. W. Guth, C. Marsh):

1. Cât de mare este puterea fiecărei categorii de public de a influenţa capacitatea organizaţiei de a-şi atinge scopurile propuse?

2. Care este interesul urmărit de public în raport cu organizaţia?

3. Există valori comune ale publicului cu organizaţia şi care sunt acestea?

4. Care sunt liderii de opinie şi factorii care influenţează atitudinea publicului?

5. Care este profilul socio-demografic al publicului?

6. Care este opinia publicului despre organizaţie, în general?

7. Care este opinia publicului despre anumite probleme specifice ale organizaţiei? Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi dat decât de

cercetarea sociologică.

Calităţile unui practician de RP De la bun început trebuie spus că numai o persoană cu calităţi multiple poate să facă faţă multitudinii de activităţi pe care le presupune activitatea de RP. Practic, el trebuie să fie un cercetător, un consilier, un planificator, un educator, un comunicator şi un şef de echipă (Pat Jakson, Redactor şef la “PR Reporter”). Trăsăturile de personalitate. În general, un practician de succes în domeniul RP trebuie să aibă o puternică încredere în forţele proprii, să fie rezistent la situaţii de stres, să-i placă provocările şi competiţia şi să se simtă confortabil într-un mediu

18

dinamic, aflat în continuă schimbare. Cu titlu orientativ, întrucât nimeni nu poate pretinde că deţine adevărul absolut în această problemă, a fost făcută şi o listă de trăsături de personalitate care ar caracteriza un practician ideal în domeniul RP (Edward L. Bernays). Acestea sunt următoarele: 1 – caracter şi integritate morală; 2 – preponderent raţional şi logic (nu sentimental); 3 – creativ şi imaginativ; 4 – discret şi sincer; 5 – obiectiv; 6 – în situaţii critice vede mai degrabă soluţiile decât problemele; 7 – cult; 8 – stăpânit de o permanentă curiozitate intelectuală; 9 – putere de analiză şi capacitate de sinteză, 10 – intuitiv, 11 – o bună instrucţie în domeniul ştiinţelor sociale şi, evident, în domeniul RP. Baza educaţională. Întrucât baza educaţională este dată, în primul rând, de formaţia profesională dobândită în universitate, nu apreciem aici modul în care programa răspunde acestei nevoi fundamentale. Dar, pe lângă ceea ce i se oferă studentului la cursurile obligatorii şi facultative, este util ca studenţii să cunoască profilul de cunoştinţe ideal, aşa cum a fost stabilit el de către Asociaţia Internaţională de Relaţii Publice (AIRP). Lista de discipline cuprinde două grade de importanţă, pornind de la disciplina de bază care este, în accepţiunea lor, Strategii şi tehnici de RP, care poate avea însă denumiri diferite – „Teoria şi practica relaţiilor publice”; „Relaţiile publice, principii şi strategii” etc. În jurul acestei discipline fundamentale pentru specialistul în RP gravitează disciplinele de gradul I. Acestea sunt, în accepţiunea AIRP ( cu menţiunea că aceeaşi disciplină poate avea denumiri diferite în diferite universităţi): Teoria comunicării, Publicitatea, Marketingul, Introducere în teoria organizaţiilor, Crearea şi gestionarea imaginii

19

organizaţiilor, Etica şi legislaţia presei, Agenţii de relaţii publice, Managementul proiectelor de RP, Cercetarea opiniei publice, Analiza mass media, Comunicarea prin grafică, Redactarea, Jurnalism, Sociologie, Psihologie. Disciplinele de gradul II, a căror cunoaştere şi însuşire este importantă îndeosebi pentru formarea unei baze de cunoştinţe necesară înţelegerii corecte a realităţii sociale, sunt: Structuri organizaţionale, Statistica socială, Limbi străine, Ştiinţele naturii, Managementul resurselor umane, Management general, Administraţia publică, Politici publice, Economia politică, Managementul afacerilor, Corporaţii şi relaţii publice corporatiste, Filosofia comunicării, Comunicare multimedia, Antropologie culturală. Pe plan internaţional, şi îndeosebi în SUA, pregătirea unui specialist în domeniul RP are două componente: Pregătirea preliminară, prin care se înţelege pregătirea de specialitate pe care viitorul practician în domeniul RP o primeşte în mediul universitar şi Pregătirea continuă, fără de care Societatea de RP din America (PRSA) nu menţine acreditările acestora, pe care le reînnoiesc periodic. Aceasta se realizează prin instruiri periodice instituţionalizate. Pregătirea preliminară. În prezent, atât pe plan mondial, şi cu atât mai mult în România, practicienii în PR au formaţii de bază dintre cele mai diferite, unele aparent fără nici o legătură cu această activitate. Cum s-a ajuns aici? Simplu! Pentru că este o disciplină relativ tânără (primul standard la nivel naţional, în prima ţară din lume care a consacrat învăţământul de RP – SUA, a fost elaborat în 1975 şi revizuit în 1981), care este încă în curs

20

de maturizare la nivel de învăţământ universitar. Chiar şi în prezent, datorită schimbărilor deosebite în domeniul mijloacelor de comunicare, există o comisie, la nivelul “Public Relations Society of America”, care analizează actuala structură atât a instruirii preliminare, cât şi a celei continue. Pregătirea continuă este o cerinţă comună tuturor profesiunilor care presupun un nivel ridicat de calificare şi, mai ales, sun dependente de progresele ştiinţei şi tehnologiei contemporane. În lipsa unei astfel de pregătiri instituţionalizate şi obligatorii, cum este cazul în SUA, specialiştii în RP din România trebuie să-şi planifice singuri participarea la diferite forme de perfecţionare profesională, atât în domeniul strict al RP, cât şi în domeniul disciplinelor complementare de gradul I sau II. Reglementarea activităţii de RP în România (conform informaţiilor de pe pagina de web a ARRP). Asociaţia Română a Profesioniştilor în Relaţii Publice (ARRP) este o organizaţie non-profit, care funcţionează din iunie 1995 şi care îşi propune să reprezinte interesele tuturor profesioniştilor în Relaţii Publice din România. ARRP promovează activitatea profesionistă de Relaţii Publice pe căi specifice:

elaborarea unor standarde profesionale compatibile cu cele de la nivel internaţional;

consolidarea încrederii publicului în activitatea de Relaţii Publice;

încurajarea comunicării sociale etice şi eficiente;

îmbunătăţirea condiţiilor de formare şi perfecţionare a specialiştilor în Relaţii Publice.

21

Asigurarea autorităţii profesionale a specialiştilor în Relaţii

Publice din România este unul dintre obiectivele principale ale ARRP. În urma eforturilor Asociaţiei, în anul 1997 ocupaţia de "Specialist în relaţii publice" a fost introdusa în Clasificarea Ocupaţiilor din România (C.O.R.), la poziţia

2447.01.

22

Capitolul II. Istoricul apariţiei şi dezvoltării Relaţiilor Publice

Noţiunea, termenul de “relaţii publice” a fost pentru prima oară folosit în accepţiunea lui modernă, în anul 1897, în paginile “Ghidului anual al scrierilor despre Căile ferate” al Asociaţiei Căilor Ferate din Statele Unite. Dar, adevăratul întemeietor al “relaţiilor publice” ca disciplină de sine stătătoare este Edward L. Bernays, primul care s-a intitulat “consilier de relaţii publice” şi primul care a a creat un curs de RP la Universitatea din New York. Nepot al lui Freud, Bernays a trăit 103 ani (m. 1995) şi a avut o activitate prodigioasă, marcată de numeroase succese, atât pe plan comercial, cât şi pe plan politic, în calitatea sa de consultant de RP. Alte personalităţi cărora li se atribuie statutul de fondatori ai RP sunt George Creel şi Ivy Ledbetter Lee, toţi cetăţeni americani, SUA fiind, de fapt, ţara în care această disciplină s-a născut. În sens larg, înţelegând prin RP orice acţiune menită să influenţeze opinia publică şi comportamentul oamenilor, primul “specialist” în RP poate fi considerat Sfântul Pavel care a scris “Epistolele” sale pentru a încuraja creşterea numărului creştinilor şi pentru a susţine moralul primilor conducători ai bisericilor creştine răspândite pe întreg teritoriul Imperiului Roman. La fel şi Profetul Mahomed poate fi considerat un “specialist” în RP. În situaţii de crize politice şi de conflicte, el se retrăgea în

23

singurătate, pentru perioade scurte, şi reapărea cu versete atribuite lui Dumnezeu (reunite apoi în Coran) în care se prezentau căile pentru rezolvarea problemelor apărute.

Relaţiile publice înainte de a fi

«relaţii publice»

De-a lungul istoriei, RP au fost folosite pentru promovarea războaielor, pentru lobby în slujba unor cauze politice, pentru promovarea religiei, pentru a vinde produse, pentru a strânge taxele dar şi pentru a face cunoscute evenimente şi oameni. Astfel, în 1095, Papa Urban al II-lea a promovat războiul împotriva Califatului musulman de la răsărit, creştinii participanţi urmând să primească iertarea tuturor păcatelor. Aşa s-au născut “Cruciadele” care, deşi nu au avut rezultate militare remarcabile, s-au bucurat în epocă de un succes deosebit, marcând practic destinul întregii omeniri. În secolul al XV-lea, Nicolo Machiaveli şi-a folosit talentul de publicist pentru a susţine partidul aflat la putere, condus de Cesare Borgia. Lucrările sale “Principele” şi “Discursurile” sunt un model, valabil şi astăzi, de control al opiniilor maselor şi de propagandă politică. O influenţă deosebită asupra dezvoltării RP, dar şi asupra evoluţiei culturii umane în general, a avut-o inventarea tiparului cu litere mobile, în anul 1450, de către Johann Gutemberg. Despre Relaţii Publice în accepţiunea modernă a termenului, putem vorbi, pentru prima oară, în spaţiul social şi geografic al Statelor Unite ale Americii. Aproape tot ceea ce s-a întâmplat în Europa, în acest domeniu, nu a fost altceva decât o preluare, rareori creativă, a modelelor americane. De aceea, istoria apariţiei

24

şi dezvoltării Relaţiilor Publice este, în primul rând, istoria apariţiei şi dezvoltării Relaţiilor Publice în SUA.

Începuturile şi dezvoltarea RP în SUA În SUA, ţara de origine a RP, au existat cinci perioade în dezvoltarea RP. Prima corespunde anilor 1600 – 1799, numită perioada preliminară (proto-istoria RP), caracterizată prin dezvoltarea canalelor de comunicare şi a utilizării primelor tactici şi instrumente de RP (informarea publică, promovarea şi activităţile agentului de presă). Astfel, în 1620, Compania “Virginia” a lansat, prin foi volante (fluturaşi), prima campanie sistematică de promovare a unei vânzări (pământ) printr-o “ofertă promoţională” (50 de acri de pământ gratuit celui care convingea o familie din Anglia să se stabilească în SUA). Primul comunicat de presă a fost transmis, de către “Colegiul Regelui” (acum Universitatea Columbia), în anul 1758. În preajma Războiului de Independenţă (1776), funcţiile, utilizările şi tacticile RP erau deja constituite (broşuri, ziare, eroi, sloganuri, simboluri, retorică, organizaţii, informare publică, agentul de presă, mitinguri, parade, expoziţii, benzi desenate etc.), ele fiind folosite din plin de către cei care au promovat Revoluţia Americană, pentru a intensifica eforturile de război şi pentru susţinerea noilor planuri politice (Exemplul “Partidei de ceai” de la Boston). Perioada comunicării/iniţierii sau istoria timpurie a RP (1800 – 1899), este perioada Războiului Civil, a Expansiunii spre Vest şi a industrializării, iar din punctul de vedere al RP a fost perioada agentului de presă şi perioada informării publice. În 1830, Amos Kendall, un fost reporter, devenea primul „secretar

25

prezidenţial de presă” (deşi nu a avut acest titlu, dar a activat ca atare) pentru Preşedintele Andrew Jackson. Activitatea sa a însemnat o contribuţie foarte importantă la dezvoltarea RP. În 1850, organizaţia Partidului Democrat din New York a făcut primele „sondaje de opinie”, iar campania politică de la alegerile prezidenţiale din 1888 (Harrison – Cleveland) a marcat un evident salt calitativ în folosirea tehnicilor şi metodelor de RP. În aceeaşi perioadă, diverse grupuri de interese au descoperit că prin intermediul tehnicilor de PR îşi pot promova ideile şi pot influenţa opinia publică în sprijinul lor. De asemenea, Colonizarea Vestului a fost mult sporită prin mijloace ale RP ( promovarea figurilor de eroi ai Vestului ca Generalul Custer, Davy Crockett, Buffalo Bill, Wyatt Earp), iar sloganuri ca – „Mergeţi către vest tineri, şi creşteţi odată cu ţara!” au influenţat multe destine. În această perioadă, activităţile de RP s-au dezvoltat şi în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei de divertisment americane, de departe cea mai dezvoltată industrie de acest gen din lume. P.T Barnum, cel mai de succes agent de presă al secolului al XIX-lea, care a creat şi a lansat mari vedete ale show-ului, acţiona conform unui principiu care merită cunoscut, deşi astăzi nimeni nu-l mai pomeneşte, dar în RP toţi specialiştii de succes îl folosesc: „La fiecare minut se naşte un fraier” (în sensul că „terenul” pe care se sprijină RP este naivitatea oamenilor). În domeniul universitar, primele universităţi care au avut structuri dedicate RP au fost Universitatea Yale, în 1899 – „Birou pentru RP şi pentru absolvenţi” şi Universitatea Harvard, în 1900 – „Birou de Informare Publică”.

26

Revoluţia industrială a sporit mult eficienţa activităţilor de RP şi i-a pus la îndemână mijloace tehnice din ce în ce mai

performante. Inventarea linotipului a făcut posibilă sporirea influenţei presei scrise, a cărei tiraj putea creşte oricât de mult. Aceasta, deşi marii „rechini” sau „baroni tâlhari” cum mai erau numiţi de public (milionari de talia lui Vanderbilt, Morgan,

erau atât de puternici financiar şi

relaţional încât nu le păsa de Guvernul SUA şi cu atât mai puţin de public, de imaginea pe care o aveau la nivelul opiniei publice şi chiar afirmau public acest lucru. La sfârşitul secolului însă, marii industriaşi au început să conştientizeze importanţa imaginii lor publice şi au început astfel să acorde atenţie RP-ului. Prima companie care a înfiinţat un „Departament de informare publică, în anul 1889, a fost Corporaţia Westinghouse. În aceeaşi perioadă apar şi primele magazine universale (în 1876, în Philadelphia, s-a deschis primul magazin universal pe o suprafaţă de două hectare) faţă de care nevoia de RP nu mai putea fi neglijată. Astfel au apărut primele „broşuri de magazin” care, de atunci sunt nelipsite de la orice lanţuri de magazine care se respectă. Agentul de presă apare în peisajul RP odată cu naşterea presei populare, în anul 1830, când preţul ziarelor scăzând foarte mult (ca urmare a inovaţiilor tehnologice ), numărul de exemplare vândute a cunoscut un salt uriaş. Scopul agentului de presă era de a crea „evenimente” de presă, de a ajunge în paginile ziarelor cu informaţii care îi interesau pe el şi clienţii săi, fără a plăti (deci fără regim de publicitate). De aceea, activitatea agenţilor de presă atunci, ca şi în prezent, dar cu mult mai puţin ostentativ, avea multe aspecte contrare moralităţii, cinstei, onoarei etc. Ei

Carnegie, Rockefeller

)

27

exploatau „monştrii” pentru a atrage public la circ, inventau legende pentru a promova politicieni, spuneau minciuni imense pentru a atrage atenţia şi, în general, furnizau mai mult divertisment ieftin decât informaţii adevărate. Părintele agenţilor de presă, alături de Barnum, pomenit deja, a fost Ivy Ledbetter Lee. Meritul său (poate) cel mai important este că – anticipând următoarea perioadă a dezvoltării RP -, în 1906, prin „Declaraţia de principii” transmisă întregii prese, a statuat un adevărat cod moral al agentului de presă, care a făcut ca activitatea şi profesia

să crească mult în prestigiu. În activitatea sa, ca reprezentant al unor mari companii, a transformat crizele de imagine ale unor companii sau personalităţi, pe care până atunci toţi se străduiau să le mascheze, să le minimalizeze, în evenimente deschise presei şi publicului şi recunoscute cu onestitate, ceea ce, aparent paradoxal, a contribuit la îmbunătăţirea imaginii celor aflaţi în astfel de situaţii. Ulterior însă, Lee a mai abdicat de la principiile sale, mai ales în perioada când a lucrat pentru Rockefeller, dar Codul etic era deja o realitate şi o cerinţă a profesiei. O altă activitate de RP care s-a consolidat în această perioadă a fost informarea publică. Practicienii acestei activităţi încercau să „implanteze” în presă informaţiile care îi interesau, sub forma unor poveşti atrăgătoare, dar rareori ancorate în realitate. În esenţa sa, această activitate este contrară, cel puţin în parte, „Declaraţiei de principii” a lui Lee potrivit căreia:

să oferim presei şi publicului informaţii prompte şi

trebuie „

adevărate despre nişte subiecte care sunt valoroase şi interesante pentru public.”

28

Perioada reacţiei/răspunsului, sau a istoriei propriu- zise, corespunde intervalului dintre 1900 şi 1939. Începutul de secol XX marchează, pe planul dezvoltării industriale şi financiare, sfârşitul dezvoltării industriale nereglementate, sălbatice şi abuzive în raport cu muncitorii, cu întreg poporul (publicul) american. Cazurile de abuzuri, de corupţie deveneau adesea scandaluri de presă datorită unei categorii speciale de ziarişti numiţi „muckrakers” (scormonitori în gunoaie), termen folosit pentru prima oară de Th. Roosevelt (preşedinte la SUA) mai întâi peiorativ (când era comisar la poliţia din New York, iar aceşti ziarişti „scormoneau” prin anchetele nu tocmai curate ale poliţiştilor), apoi cu admiraţie şi respect (când era Preşedinte). Primul „muckraker” faimos a fost Joseph Pulizer (astăzi, cel mai important premiu în jurnalistică poartă numele său), care i-a sprijinit editorialistic pe greviştii din 1892. Astfel a fost posibil să se impună legi ca „Legea Sherman Antitrust” şi alte legi care să reglementeze problemele sociale pe care le generau marile corporaţii, ca şi capitalismul, în general. În această perioadă, datorită tocmai activităţilor de RP, opinia publică americană începe să conştientizeze forţa sa în raport cu marile corporaţii sau cu statul, putând astfel vorbi de apariţia conştiinţei publice, a opiniei publice. Un exemplu este şi înfiinţarea, în 1899, a Ligii Naţionale a Consumatorilor (NCL) ca o reacţie a consumatorilor – aparent total lipsiţi de apărare – şi producătorii de bunuri sau servicii, mai ales marile corporaţii. NCL a fost la baza Legii Alimentelor şi Medicamentelor Curate (1906), prima lege care a reglementat un anumit tip de producţie destinat consumului uman. Astăzi, practic nu există domeniu al producţiei de bunuri

29

materiale sau servicii care să nu fie foarte sever reglementat prin norme şi standarde. Astfel, corporaţiile nu mai puteau să ignore nici presa şi nici publicul. Celebra expresie aparţinând lui Carnegie, milionar de top – „La naiba cu publicul!”, intra în istoria, de loc demnă, a formării şi activităţii corporaţiilor. Primele două societăţi comerciale specializate pe informare publică sunt înfiinţate la Boston şi New York, în anul 1900, iar primii practicanţi erau, în majoritate, foşti jurnalişti. Cel mai important birou de informare publică aparţinea lui Ivy Lee şi George Parker. În scurt timp, marile firme fie apelau la contracte cu firmele specializate, fie îşi creau propriile departamente. După Yalle şi Harvard, în 1904, Universitatea din Pennsylvania şi cea din Wisconsin, ambele de stat, înfiinţează birouri de informare publică. Până în 1917, mai toate universităţile importante beneficiau de astfel de structuri. Cele mai importante ONG-uri americane, începând cu celebra YMCA („Asociaţia Tinerilor Creştini) angajau specialişti proprii în informare publică. Mari companii, precum Ford, au început să folosească sondajele de opinie publică încă din 1912, pentru cercetarea pieţei, iar primul birou de presă la nivel guvernamental a fost înfiinţat în 1905 în cadrul Serviciului Forestier al SUA. Intrarea SUA în Primul Război Mondial (1917) a fost un factor de dinamizare şi pentru RP (contribuţia lui George Crell la dezvoltarea propagandei). După război, în anii 20, asistăm la o creştere extraordinară a publicităţii, pe fondul creşterii economice şi a consumului populaţiei. Acum apar organisme ca Asociaţia Americană a

30

Agenţiilor de Publicitate, Biroul de Audit al Tirajelor, Biroul Naţional pentru Panotaj etc., care demonstrează tocmai nevoia de o anumită „ordine” în publicitate. Apar media noi în publicitate. În 1921, o staţie de radio NBC din New York difuza primul spot publicitar audio. Se impune ca un nou suport media filmul, iar ca suporturi de reclamă noi – înscrisurile pe maşini, reclamele luminoase, reclamele „desenate” de avioane în zbor etc. Până în 1929 advertising-ul devenise o industrie de miliarde de dolari. Cercetarea opiniei publice se perfecţionează şi, cu această ocazie, apar şi primele critici cu privire la manipularea opiniei publice prin presă şi prin tehnici de RP. Pentru prima oară, o mare companie, American Telephone & Telegraphy (A T&T), prin glasul specialistului său în RP – Arthur Page - afirmă primordialitatea

publicului („ceea ce o companie trebuie să facă

adapteze dorinţelor publicului). Anii ’30 (New Deal), care au urmat crahului bursei din 1929, au fost ani de depresiune economică, în care cea mai mare provocare pentru RP a fost vânzarea de bună dispoziţie americanilor, prin intermediul industriei de profil, cea a show- ului. Tot în anii 30 se înfiinţează şi „Gallup Poll” care avea să devină cea mai prestigioasă instituţie de sondare a opiniei publice. La rândul lor, Preşedinţii americani, prin intermediul tehnicilor de RP din ce în ce mai complexe, şi-au sporit influenţa personală în formarea opiniilor publice, cel mai reprezentativ exemplu fiind cel al lui Franklin Roosevelt, creatorul programului de reforme numit New Deal. El şi-a construit o imagine care, în fapt nu îi aparţinea în totalitate, dar „dădea bine” la cetăţenii

este să se

31

americani (un om vesel, care are încredere în propriile sale forţe), şi care l-a ajutat să fie ales de patru ori. La fel şi soţia sa, Eleanor Roosevelt, care a fost foarte apreciată de către americani pentru multiplele sale activităţi publice, în care se implica tot la sfatul specialistului în RP, în cazul de faţă – Louis McHenry Howe.

Epoca

planificării/prevenirii

sau

a

maturizării

RP

corespunde perioadei 1940-1979. În 1940 starea naţiunii s-a modificat din nou, ca urmare a intrării SUA în război. Evident că instituţiile şi specialiştii în RP au început să servească efortului de război. De fapt, războiul se pare că a dezvoltat RP într-o profesiune în plin avânt. În anul 1949, mai mult de 100 de universităţi americane, ofereau cursuri de RP. Două agenţii specializate, create în timpul războiului – Office of War Information şi War Advertising Council vor influenţa pozitiv dezvoltarea teoriei şi practicii în domeniul RP. În această perioadă, rolul filmului în RP creşte considerabil, fie că este vorba de filme propagandistice, fie că este vorba de filme artistice. Şi astăzi, industria americană a filmului serveşte adesea unele interese majore ale Statelor Unite (credeţi că întâmplător „negrul cel bun” este un personaj atât de mult folosit în filme de acţiune, cu mare priză la public?). Consilierii în domeniul RP devin personaje foarte importante, apreciate şi bine plătite, iar marile companii nu mai concep să nu facă apel la astfel de specialişti. Astfel, Henry Ford II, şi-a datorat succesul de imagine în opinia publică, lui Earl Newsom, care s-a implicat de la compunerea de scrisori pentru diverse ocazii până la discursuri. El a fost primul practician de tip nou (consilier în RP), întrucât s-a limitat doar la

32

astfel de activităţi şi la a da sfaturi, şi nu a redactat niciodată comunicate de presă şi nici nu a susţinut conferinţe de presă. Anii 50 marchează o puternică creştere economică însoţită de o creştere a consumului şi a calităţii vieţii. Temele care puteau genera crize sociale erau suficiente şi ele se manifestau destul de vizibil: teama de comunişti, de ruşi, de bomba atomică rusească,

de mccarthysm, de tehnologie, de delicvenţa juvenilă. În 1955 se înfiinţează „Asociaţia Internaţională de Relaţii Publice” (IPRA), care acum grupează profesionişti din peste 60 de ţări. Dezvoltarea televiziunii, în anii 50, a influenţat major dezvoltarea RP.

o temă majoră pentru RP, deşi, din punct de vedere legal, o

decizie a Curţii Supreme legaliza dreptul unui practician de RP de

a reprezenta cazul unui client în faţa publicului, chiar dacă

reprezentarea este necinstită. Astfel, în 1954 Societatea de Relaţii Publice din Statele Unite (PRSA) elaborează codul deontologic al profesiunii, care va înlocui „Declaraţiile de principii” ale lui Lee. Această acţiune a contribuit la creşterea prestigiului profesiunii. În 1959, PRSA a adoptat o „Declaraţie de Principii şi un cod etic mai amplu”, iar în 1964 a adoptat un program de acreditare deschis tuturor membrilor societăţii. Tot în anii 50 au marcat un punct de cotitură pentru eliminarea segregării din şcoli, ca şi pentru întreaga problematică a relaţiilor rasiale. Liderul de culoare, Martin Luther King, apelează intens la tehnici de RP pentru a dobândi susţinere în iniţiativele sale.

Onestitatea în RP a devenit, din nou, după „Declaraţiile

lui Lee,

33

Anii 60 şi 70, au fost anii războiului din Vietnam, anii unor tulburări rasiale de proporţii, anii mişcării Hippy, anii de luptă pentru drepturi civile, dezarmare, programe spaţiale ambiţioase, anii mişcării pentru pace, anii începerii mişcărilor pentru protejarea naturii, anii primei crize majore a petrolului etc. De o importanţă vitală pentru RP a fost însă consolidarea şi dezvoltarea mişcării de protecţie a consumatorilor. Deşi Liga Naţională a Consumatorilor (NCL) fusese înfiinţată încă din 1889, cea din anii 70 a schimbat fundamental trăsăturile acestei mişcări, orientând-o mai mult spre realizarea unor programe, decât spre rezolvarea unor situaţii punctuale de abuz faţă de consumatori. Preşedintele John Kennedy a fost cel care, enunţând cele patru drepturi de bază ale consumatorilor (dreptul de a fi informat, dreptul la siguranţă, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ascultat) este considerat fondatorul mişcării moderne a protecţiei consumatorilor. De altfel el a fost primul preşedinte care a avut un consilier pe problemele drepturilor consumatorilor, funcţie care s-a păstrat până astăzi în administraţia prezidenţială. Această mişcare a schimbat şi viziunea clasică a producătorilor care, în anii de avânt economic şi de creştere a consumului aveau ca deviză: „Dacă poţi să-l produci, atunci poţi să-l şi vinzi!”. De acum înainte, sub impactul marketingului, producătorii au început să producă ţinând seama de nevoile pieţei şi nu încercând să modeleze piaţă conform produselor lor. Mişcarea consumatorilor şi mişcarea ecologistă a fost întrecută, ca amploare şi consecinţe, de mişcarea femeilor pentru drepturi egale cu bărbaţii, paralel cu o implicare tot mai masivă a femeilor în viaţa economică şi socială. Toate acestea au contribuit

34

major la dezvoltarea activităţii în domeniul RP, căci toate presupuneau o bună şi corectă penetrare a opiniei publice, din ce în ce mai importantă şi mai consolidată ca forţă a democraţiei. Epoca profesionalismului a debutat în 1980. Anii 80 au fost, într-un fel, „anii Reagan”. Specialiştii în RP ai lui Ronald Reagan (între care remarcabil a fost Pete Roussel) au reuşit o performanţă deosebită, care demonstrează deja atingerea unei limite superioare a profesionalismului: nimic din ceea ce făcea administraţia Reagan şi era nepopular nu afecta imaginea preşedintelui. La începutul anilor 80, mai multe firme mari de RP au fost achiziţionate de firme mari de advertising (pentru milioane de dolari), ceea ce au făcut posibile operaţiuni de comunicare gigantice, în care advertising-ul se îmbină cu relaţiile publice. De fapt, anii 80 şi 90 au marcat o creştere globală foarte mare a RP, explicabilă prin urmă