ASPECTE PASTORALE

ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ

Biserica Ortodoxă Română face parte din marea familie a Bisericilor

Ortodoxe păstrând cu sfinţenie unitatea dogmatică, cultică şi canonică cu toate
celelalte Bisericii Ortodoxe surori, toate împreună alcătuind Biserica Ortodoxă,
aşa cum diferite pietricele alcătuiesc împreună un mozaic, principiul dătător de
unitate care stă la temelia Bisericii Ortodoxe şi pe care îl respectă toate
Bisericile Ortodoxe naţionale fiind acela de unitate în diversitate. Dacă putem
vorbi de unitatea Bisericii Ortodoxe realizată prin aceeaşi învăţătură dogmatică,
acelaşi cult şi aceea rânduială canonică, diversitatea se referă printre altele,
dincolo de bogăţia tradiţiilor creştine naţionale care înfrumuseţează şi definesc
specificul ortodox în general, şi la problematica pastorală specifică fiecărei
Biserici Ortodoxe naţionale. În consecinţă, putem afirma că Biserica Ortodoxă
Română, pe lângă aspecte pastorale cu caracter general pe care le întâlnim şi în
alte Biserici Ortodoxe naţionale, se confruntă cu o problematică pastorală
specifică spaţiului românesc şi credincioşilor ei. Fără a avea pretenţia că vom
reuşi să identificăm toate aspectele pastorale care caracterizează lucrarea
misionară a Bisericii Ortodoxe Române astăzi, vom încerca în cele ce urmează
să abordăm temele sau aspectele pastorale cele mai importante.

I. Pastoraţie şi parohie
Biserica Ortodoxă Română este cunoscută ca având unul din cele mai
bune sisteme de organizare parohială şi eparhială din lumea ortodoxă. În cadrul
acestui sistem organizatoric, parohia nu este şi nici nu trebuie considerată o
simplă unitate administrativ-bisericească cu caracter autonom şi singular, ci ea
trebuie văzută ca o unitate ce reproduce într-un anume loc şi context imaginea a
ceea ce este Biserica în totalitatea ei. Altfel spus, parohia este o parte organică
ce aparţine unui corp unitar bisericesc. De aceea experienţa ei influenţează viaţa

1
întregului ansamblu eclezial, viaţa întregii Bisericii. Unitatea Bisericii la nivel
naţional are la temelia ei coerenţa şi unitatea celei mai mici comunităţi ortodoxe,
cea a parohiei, coerenţă şi unitate care este în primul rând o problemă de
organizare, dar şi de spiritualitate în acelaşi timp.
Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română în special, a
fost permanent preocupată spre a păstra integritatea parohiei, lucrând permanent
la consolidarea unităţii şi vieţii religioase în parohie. Este foarte adevărat că
această preocupare nu a putut fi menţinută ca o constantă în viaţa Bisericii, mai
ales în ultimii cincizeci de ani de dictatură totalitară, când misiunea şi lucrarea
Bisericii au fost îngrădite la maximum din multe puncte de vedere, ceea ce a dus
la o serie de deficienţe sub aspectul lucrării pastorale a Bisericii.
Este îndeobşte cunoscut faptul că intensitatea credinţei creştine
ortodoxe în România a depins din totdeauna de viabilitatea parohiei, în special a
celei rurale, dar şi a celei urbane. Din nefericire, moştenirea creştină a parohiei
rurale a sărăcit mult din pricina influenţelor nefaste ale regimului comunist ateu,
păstrându-se totuşi vie legătura credincioşilor cu Biserica, ca şi conştiinţa de
enoriaş care nu a avut de suferit prea mult, în schimb parohia urbană a devenit în
ultima parte a secolului douăzeci, în mare măsură, o unitate bisericească mai
mult nominală. În ultimul timp parohia de la sat a cunoscut o nouă morfologie,
acolo unde s-a extins periferia oraşelor, iar parohiile de la oraş, care în trecut
aveau o anume identitate proprie, dispunând de slujitori şi predicatori de mare
calitate, până la sfârşitul anilor nouăzeci, datorită sistematizării urbane, acestea
şi-au pierdut identitatea şi coerenţa, prin mişcarea populaţiei de la sat la oraş şi
crearea marilor cartiere muncitoreşti, ceea ce a dus la marile aglomerări urbane
de azi, în care credincioşii Bisericii au devenit anonimi, cetăţeni nominali, au
pierdut conştiinţa de enoriaş, care se menţine în spaţiul rural, devenind cumva,
oameni fără rădăcini.
În ciuda acestei evoluţii demografice nefavorabile şi pe fondul
dezorientării spirituale şi intelectuale a comunităţii sociale din cauza influenţelor

2
nefaste ale totalitarismului ateu şi a secularismului, preoţii ortodocşi au fost
obligaţi să îşi desfăşoare lucrarea pastorală înlăuntrul bisericilor, îngrijindu-se de
participarea credincioşilor la Sfânta Liturghie, de săvârşirea Sfintelor Taine şi a
celorlalte slujbe ale Bisericii şi de îndrumarea morală a credincioşilor, reuşind
astfel să menţină vie credinţa credincioşilor.
Problemele majore de ordin pastoral le ridică în special parohiile din
marile oraşe. Pastoraţia din mediul urban a fost dintotdeauna deosebită de cea
din mediul rural, deosebire care persistă şi astăzi, datorită schimbărilor care au
avut loc în structura societăţii româneşti şi pe care în parte, le-am amintit mai
sus, determinând stări de lucruri noi în structura şi viaţa parohiei, care la rândul
lor cer o serie de metode şi mijloace pastorale specifice, menite să revigoreze şi
să facă eficientă activitatea pastorală a Bisericii. În cele ce urmează vom căuta
să identificăm şi să prezentăm caracteristicile şi cerinţele activităţii pastorale
specifice parohiei din mediul urban.
1. Parohia din mediul urban, în special cea din marile oraşe este alcătuită
dintr-o populaţie foarte diferită, atât ca stare socială cât şi din punct de vedere
profesional. Desprinse din mediul rural pe fondul urbanizării şi industrializării
excesive, persoanele care alcătuiesc astăzi parohiile urbane nu au reuşit să se
integreze mediului citadin decât sub aspectul confortului, devenind odată cu
trecerea timpului, cetăţeni care nu mai păstrează caracteristicile locuitorilor de la
sat, dar nici pe cele ale orăşeanului intelectual sau muncitor. Acest factor
presupune o gamă variată de oameni cu convingeri diferite, de la credincioşii
practicanţi ai vieţii religioase, până la liber cugetătorul sau ateul convins, ceea ce
face deosebit de dificilă activitatea pastorală a preotului.
2. Ţinând cont de modul în care se prezintă astăzi parohiile din marile
centre urbane, în special în marile cartiere de blocuri (mai puţin parohiile din
centrele vechi, istorice ale oraşelor, care sunt mai bine definite şi cu un număr
mai mic de credincioşi), se impune cu necesitate o rearondare sau o reîmpărţire a
acestora, potrivit criteriilor administrative şi pastorale, întrucât este cu neputinţă

3
ca un preot să se poată îngriji de pastoraţia a patru-cinci mii de familii. Fără o
reîmpărţire a parohiilor urbane de mari dimensiuni nu putem vorbi de regăsirea
conştiinţei de enoriaş, denaturată astăzi, în marea majoritate a cazurilor, în
parohiile de la oraş.
3. Parohia urbană suferă astăzi de o acută lipsă a educaţiei şi instrucţiei
religioase a credincioşilor, datorate în special educaţiei ateiste desfăşurată de
regimul comunist, care a obligat pe preotul ortodox să desfăşoare doar o
pastoraţie de tip liturgic, prin săvârşirea cu precăderea rânduielilor de cult în
biserică sau în casele credincioşilor, după caz.
4. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că după 1989, libertatea religioasă,
de cele mai multe ori greşit înţeleasă, la care se adaugă falsa concepţie că
poporului român i-ar fi străină învăţătura Mântuitorului Hristos, au făcut
posibilă declanşarea, de către curentele neoprotestante şi sectele de tot felul, a
unor virulente acţiuni de evanghelizare şi de prozelitism sectar nemaiîntâlnite în
România, care, evident, reprezintă semne şi motive de reală îngrijorare pentru
lucrarea pastorală desfăşurată în mediul urban.
Aceste realităţi pe care Biserica Ortodoxă şi preoţii săi le constată şi le
conştientizează reclamă programe şi iniţiative cu caracter pastoral-misionar care
să facă posibilă o mai bună integrare a Bisericii în viaţa societăţii şi o mai
deplină rezolvare a cerinţelor religioase ale credincioşilor ei. În primul rând se
impune cu necesitate o revigorare a zelului pastoral-misionar, care trebuie să
caracterizeze pe preotul ancorat în realităţile pastorale ale parohiei, prea puţin
diferite de la o parohie la alta. Astfel, se desprind ca necesare o serie de astfel de
iniţiative pastoral misionare pe care de altfel Biserica Ortodoxă Române le
cultivă cu responsabilitate şi stăruinţă.
1. După anii `90, preoţi şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,
conştienţi de necesitatea readucerii şi păstrării credincioşilor în jurul Sfântului
Altar au iniţiat construcţia de noi bisericii în mai toate oraşele mari din ţară şi
chiar în mediul rural, pretutindeni unde se simţea nevoia de noi lăcaşuri de cult.

4
 2. Ca o măsură imediată, în paralel cu rearondarea parohiilor din mediul
urban, a fost sporit numărul de preoţi la parohiile deja existente, tocmai pentru a
micşora distanţa care se crease între preot şi păstoriţii săi.
3. Deloc lipsită de importanţă a fost preocuparea Bisericii de a reclădi
identitatea parohiilor urbane printr-o mai atentă selectare a preoţilor care doreau
să îşi desfăşoare activitatea pastorală în mediul urban, cercetându-se şi
verificându-se mai atent pregătirea teologică şi liturgică a preotului candidat,
precum şi a vocaţiei şi a zelului acestuia pentru slujirea preoţească.
4. Acolo unde s-a simţit nevoia s-a insistat asupra evidenţierii
dimensiunii sfinţitoare şi pastorale a Sfintei Liturghii şi reaşezarea ei, acolo unde
era cazul, în centrul cultului parohiei şi a activităţii preotului, la care s-a adăugat
preocuparea permanentă a clerului de a antrena pe credincioşi pentru a participa
la Sfânta Euharistie în vederea împărtăşirii.
5. Pentru ca parohia să îşi cristalizeze răspunsul ei teologic, eclezial, în a
mărturisi pe Hristos, trebuie ca, în special, cateheza mistagogică, de explicare a
cultului Bisericii, să îşi redobândească locul privilegiat pe care l-a avut în
trecutul Bisericii răsăritului, tocmai pentru ca bogăţia doctrinară, mistică şi
artistică pe care o are cultul Bisericii Ortodoxe şi care dă identitate Ortodoxiei
întregi, să fie regăsită de către credincioşi şi folosită ca formă de edificare şi
întărire a lor în credinţa ortodoxă, efort la care contribuie în mod necesar
predica, cuvântul de învăţătură al preotului, ştiut fiind faptul că pastoraţia nu
poate fi concepută fără predicarea cuvântului lui Dumnezeu.
6. Ca o formă de a contribui la reclădirea familiei creştine şi indirect a
parohiei, în urma demersului hotărât al Bisericii Ortodoxe Române s-a reuşit
introducerea predării Religiei ca disciplină de sine stătătoare în învăţământul de
stat, la nivel primar, gimnazial şi liceal. Mai mult, dorinţa Bisericii a fost aceea,
ca propriul învăţământ teologic să cunoască o cât mai largă paletă a
specializărilor (teologie-litere, teologie-asistenţă socială, teologie-pictură,
patrimoniu, limbi clasice, limbi străine) în vederea cuprinderii unor zone cât mai

5
largi din societatea românească spre a răspândi lumina învăţăturii lui Hristos.
Din nefericire această deosebită realizare a Bisericii Ortodoxe Române a luat
sfârşit atunci când dublele specializări au fost desfiinţate în urma hotărârilor de
la Bologna. Toate acestea reprezintă aşadar, forme şi mijloace prin care Biserica
Ortodoxă Română îşi propune să revigoreze activitatea pastoral-misionară a
parohiilor din mediul urban şi nu numai.

II. Familia creştină şi provocările ei

Schimbările produse în ultimii 20 ani în România au adus o oarecare
descătuşare de energii care din nefericire au determinat, cel puţin deocamdată,
unele urmări negative în multe domenii ale vieţii. Căderea regimului comunist
antireligios a făcut posibilă redobândirea de către om a unui mare dar, care pare
să îl împovăreze tot mai mult, libertatea. Nu întotdeauna libertatea a fost
înţeleasă în adevăratul ei sens, acela că libertatea nu înseamnă numai
posibilitatea alegerii, ci înseamnă deopotrivă şi asumarea responsabilităţii. În
numele libertăţii şi al drepturilor omului, familia creştină este supusă astăzi în
România la nenumărate atacuri. Într-o ţară majoritar ortodoxă în care ierarhia
valorilor vieţii de familie este bine definită, a afirma că familia este o instituţie
perimată, depăşită şi deloc modernă, aşa cum se afirmă în unele medii, este o
greşeală impardonabilă.
Gândind la perspectivele familiei creştine în acest nou context, socotim
că ea, familia, trebuie să fie sprijinită în aspiraţiile ei de către stat şi de către
Biserică. Din nefericire, în ultimii ani, statul român, supus la o serie de presiuni
venite de aiurea, alături de protecţia pe care o asigură familiei prin diferite legi,
este obligat, mai mult sau mai puţin, să aibă în atenţie necesitatea adoptării unor
alte legi, în numele drepturilor omului (fără a se face cumva amintire şi de
responsabilităţile lui), care se referă la libertatea în ceea ce priveşte avortul,
homosexualitatea, prostituţia, căsătoriile de probă, divorţul, adulterul etc, prin
care se aduc familiei creştine grave şi ireparabile lovituri. Într-o astfel de

6
situaţie, se constată că doar Biserica, la modul serios, rămâne în postura de a fi
cea care apără instituţia sfântă a familiei. Cum face aceasta?
 În primul rând, prin a propovădui cu timp şi fără timp, sfinţenia legăturii
şi a complementarităţii dintre bărbat şi femeie, asemănată cu legătura dintre
Hristos şi Biserică (Efeseni 5, 31-32);
 Apoi, prin preocupare de a păstra neschimbată scara valorilor morale în
legătură cu lumea şi omul, implicit cu familia creştină, şi a o face cunoscută
elevilor şi tinerilor la orele de Religie, cu precizarea că familia creştină este acea
„ecclesia domestica” cu rol deosebit pentru Biserică şi societate;
 Prin declanşarea de acţiuni ferme şi hotărâte din partea Bisericii pentru a
face cunoscută învăţătura Mântuitorului despre viaţă şi familie, în contextul
socio-politic în care încep sa se facă cunoscute „ alternativele ” la viaţa de
familie, pe care Biserica trebuie să le condamne prin orice mijloace;
 Prin săvârşirea cu evlavie, seriozitate şi responsabilitate pastorală a
Tainei Cununiei de către preot, precedată de întâlniri ale acestuia cu tinerii care
se vor căsători, în vederea administrării Tainei Spovedaniei şi după caz, a
Euharistiei, întâlniri cu prilejul cărora, preotul va căuta să le împărtăşească
tinerilor care este învăţătura ortodoxă despre familie, care sunt responsabilităţile
soţilor unul faţă de celălalt, care este importanţa familiei pentru viaţă şi pentru
mântuire;
 Cercetarea permanentă de către preot a familiilor din parohia sa,
printr-un program de vizite pastorale bine stabilit, pentru a interveni şi a aduce
pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu acolo unde se constată tensiuni de ordin
familial;
 Organizarea de seri duhovniceşti şi de întâlniri cu caracter catehetic
destinate tinerilor, în care pot fi abordate teme legate de învăţătura ortodoxă în
general, dar şi teme pertinente prilejuite de provocările cu care se confruntă
tinerii în contextul actual.

7
 Este imperios necesar ca Biserica să arate permanent că familia creştină
depăşeşte dimensiunea exclusiv instituţională, juridică, socială, având o firească
continuitate în orizontul teologic, sacramental, al darului lui Dumnezeu. În
contextul actual caracterizat de schimbări socio-culturale profunde, considerăm
că este absolut necesară o intensificare a lucrării pastorale a Bisericii noastre,
pentru a conştientiza, în special familiile tinere, că adevărata viaţă de familie
este aceea care depăşeşte simpla atracţie naturală şi se apropie de orizontul tainei
lui Dumnezeu prin credinţă, nădejde şi dragoste, spre a deveni iubirea răspuns la
iubirea nesfârşită a lui Hristos. Considerăm că această străduinţă nu este deloc
uşoară, dar în acelaşi timp avem convingerea că este singura modalitate care ne
poate descoperi sensul autentic al trecerii noastre împreună prin timp, precum şi
adevărata bucurie a vieţii.

III. „ liturghie după Liturghie ” sau despre misiunea filantropică

a Bisericii
În ultima vreme poate fi auzită tot mai des acuzaţia, potrivit căreia
Biserica Ortodoxă este o Biserică a trecutului, care nu are posibilitatea de a se
ancora în realitatea existenţială a credincioşilor, întrucât nu este capabilă sau
poate este indiferentă, în a desfăşura o evidentă operă de asistenţă socială şi
caritativă, după modelul Bisericilor apusene, Catolică şi Protestante.
Considerăm că această acuzaţie nu are fundament, deoarece Biserica Ortodoxă a
desfăşurat şi desfăşoară o bogată, dar specifică operă de caritate şi de asistenţă
socială. Dincolo de intenţia sinceră şi pozitivă a celor care formulează astfel de
aprecieri, trebuie să observăm că această provocare adresată Bisericii Ortodoxe
de a da prioritate problemelor sociale, poate fi şi o capcană pregătită Bisericii
noastre, care este recunoscută, prin specificul şi structura ei, ca o Biserică a
rugăciunii, a comuniunii liturgice şi euharistice. Pentru o biserică sărăcită sub
aspect haric şi sacramental, aşa cum este Biserica Protestantă, este de înţeles
uşurinţa cu care centrul de greutate a fost mutat de la Sfânta Liturghie pe

8
activitatea socială care devine astfel mai importantă decât comuniunea cu
Hristos în Liturghie.
Trebuie să arătăm dintru început că Biserica Ortodoxă îşi desfăşoară
activitatea filantropică în strânsă legătură cu cultul divin public, opera socială
împletindu-se armonios cu viaţa liturgică a Bisericii. De la începutul Bisericii
creştine şi până astăzi, în strânsă legătură cu Sfânta Liturghie, ofranda, colecta şi
agapa nu au lipsit din viaţa comunităţilor creştine. Aşa se face că astăzi nu există
adunare de cult de la care să lipsească ofrandele de pâine şi vin, la care se
adaugă cele de fructe sau alte alimente, care după ce sunt binecuvântate de preot
sunt împărţite credincioşilor nevoiaşi din comunitate. De asemenea, cu prilejul
marilor sărbători din anul bisericesc, credincioşii aduc la Biserică pentru
binecuvântare preparate specifice sărbătorilor respective (Crăciun, Paşti,
Înălţarea Domnului) sau pârgă de fructe la diferite momente din an, care se
împart creştinilor săraci, această practică fiind o tradiţie păstrată cu sfinţenie de
către credincioşi.
Biserica nu a fost niciodată indiferentă faţă de nevoile şi suferinţele
credincioşilor săi, de aceea colecta, începând de la Sfântul Apostol Pavel
(I Corinteni 16, 1) şi până astăzi, a fost una din formele benevole şi eficiente de
milostenie şi de ajutor pentru cei aflaţi în suferinţe sau loviţi de diferite
calamităţi. Pentru Biserica Ortodoxă Română este bine cunoscută Colecta pentru
Fondul Central Misionar care este o formă eficientă menită să sprijine lucrarea
pastoral-misionară a Bisericii noastre atât în ţară cât peste hotare.
Însă, poate cea mai reprezentativă formă de milostenie strâns legată de
viaţa liturgică a Bisericii este agapa sau ospăţul dragostei creştine. Fie că este
vorba de agapele prilejuite de ocaziile speciale din viaţa unei parohii (sfinţirea
bisericii, sărbătoarea hramului bisericii, agapele prilejuite de cultul celor
adormiţi) sau de organizarea permanentă a agapei după fiecare Sfântă Liturghie
cum se întâmplă la tot mai multe parohii, aceste mese ale dragostei creştine sunt
forme de caritate desfăşurate de către Biserica noastră.

9
 Cât priveşte alte forme de activitate filantropică, trebuie să afirmăm că
Biserica şi nu statul, a fost cea care le-a creat şi le-a organizat pentru prima dată,
fie că vorbim de spitale, azile de bătrâni sau văduve, orfelinate, case de oaspeţi
pentru primirea străinilor ş.a. Este suficient să amintim celebra operă
filantropico-socială fără egal în istorie „Vasiliada”, organizată de Sfântul Vasile
cel Mare. Mai apoi, mânăstirile au fost cele care s-au angajat în lucrarea
filantropică şi de asistenţă socială, manifestându-se până astăzi nu doar ca spaţii
de credinţă şi cultură, dar şi ca aşezăminte de transpunere în fapt a iubirii
creştine.
Nici Biserica Ortodoxă Română nu s-a deosebit de-a lungul timpului de
celelalte Biserici Ortodoxe sub aspectul activităţii filantropice, însă după 1948
preocuparea filantropică a Bisericii sub aspect instituţionalizat a fost aproape
desfiinţată. În ultimii 20 ani Biserica Ortodoxă Română a făcut eforturi
considerabile pentru a desfăşura o necesară şi obligatorie activitate filantropico-
socială. Aşa se face că astăzi, există la nivelul Administraţiei Patriarhale şi la
nivel eparhial, departamente speciale pentru iniţierea şi coordonarea
programelor de asistenţă socială, care au avut drept finalitate introducerea
asistenţei religioase în armată, spitale, penitenciare, organizarea de spitale,
cabinete medicale, orfelinate sau case de copii, azile de bătrâni, cantine sociale
ş.a. Trebuie să recunoaştem şi să afirmăm că astăzi se poate vorbi, de o operă
caritativă şi socială bine conturtă, fapt care arată că Biserica noastră este
conştientă de necesitatea operei de asistenţă socială. În consecinţă nu se poate
spune că Biserica Ortodoxă nu se implică în social, ci o face pe măsura
specificului ei doctrinar şi a vieţii liturgice, fiind o operă care a reînceput cu
speranţa de îmbunătăţire şi extindere.
Iată aşadar, câteva din aspectele pastorale care caracterizează activitatea
pastoral-misionară a Bisericii Ortodoxe Române, care o definesc ca o Biserică a
prezentului, condusă de dorinţa de a fi prezentă de acolo unde este nevoie de
lucrarea ei, semn că Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos este conştientă

10
de misiunea ei în lume şi nu este indiferentă faţă de condiţia umană şi de nevoile
societăţii contemporane.
BIBLIOGRAFIE

 Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, Parohie, Pastoraţie, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2002;
 Bria, Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989;
 Idem, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, Ed. mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1996;
 Coman, Vasile, Scrieri de teologie liturgică şi pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe
Române a Oradei, Oradea, 1983;
 Metallinos, Gheorghios D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru,
Trad. Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004;
 Mihăiţă, Conf. Dr. Nifon, Misiologie creştină, Ed. Asa, Bucureşti, 2002;
 Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2 , Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001;
 Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3 , Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004;
 Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996;
 Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, Parohie, Înnoire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001;
 *** Pastoraţie şi Misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2001;
 *** Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995;

11