Omilia in Romania Sec XX cunoaste la noi, ca si in catolicism si Protestantism, o reevaluare a rostului predicii in general si chiar a omiliei in special atat

t prin lucrarile de specialitate cat si prin indemnul autoritatii eclesiastice; In 1902 Iconomul Nicolae Iancu aprecia omilia pentru limbajul popular, afirmand ca popularitatea o arata ca fiind cea mai potrivita cu sufletul romanesc, de aceea recomanda predicatorului sa alcatuiasca mai intai omilii populare si apoi sa purceada la predici personale: Deci omilia trebuie sa premearga celelalte feluri de cuvintari daca vrem sa folosim poporului nostru ce este insetat de apa cea vie care este cuvantul lui Dumnezeu; Omilia ramane cea mai acomodala forma de predicare; Predicatorul trebuie sa inceapa sistematic cu omilii populare apoi dupa aceea sa inceapa in mod variat si cu predici in intelesul lor Nicolae Iancu. Indemnurile specialistilor sunt urmate de indemnurile arhieresti de a se tine predici regulat; din pacate aceste indemnuri s-au realizat mai tarziu. Arhim. Iuliu Scriban : impotriva acestor indemnuri se constata in 1920 lipsa predicii: cauza = tinuta dreapta: publicarea cartilor de predica; indemnul de a se predica; acestea le socoteste autorul cele 2 cuvantari pentru predici fapta contrara: nu s-a predicat: concluzie: nu suntem o biserica propovaduitoare in ciuda indemnurilor si a cartilor. Se vorbeste despre predica cu laude, fiindca se vede cinstea de care se bucura dar daca privim in suflete, daca asculti vorba intre patru ochi, se vede ca predica nu este prea bine privita Privelisti din campul Omileticii, Bucuresti 1929. Dar si atunci cand se predica, se facea intr-un chip lipsit de stralucire. Decadenta predicii in primele decenii ale sec XX se pare a fi cauzata de departarea de izvoarele revelatiei si de Scriptura. Gr. Comsa lupta pentru valorificarea acestor izvoare in predica => trecerea de la predica incosistenta a trecutului la predica vie; dorea incetarea sistemului practice in unele biserici dupa care se citea cazania, preotul administrand serviciile divine. La 1 oct. 1925 indata ce a devenit episcop, impune clericilor aradeni sa predice prin ordinul circular 3228. De aceea indatoram sub grea raspundere pe fiecare preot, sa predice necontenit si bine pregatit ca enoriasii lui sa iasa din Biserica, mangaiati si renascuti sufleteste. Efortul acesta de a introduce predica vie a fost sprijinit de lucrarea profesorului Bulacu in care este subliniata importanta omiliei considerata samburele predicii ortodoxe. Era in acea vreme intre predici o miscare proomilie pentru ca insusi aparitia lucrarii sale a fost posibila datorita preotilor dornici de a talmaci Scriptura poporului. In acelasi timp se fac indemnuri patetice pentru reintoarcerea la Evanghelie. Pprimele indemnuri spre omilie vin din Ardeal datorita vecinilor protestanti in biserica unde predica ocupa locul central.

Cauzele revigorarii omiliei in sec 20 >pregatirea teologica superioara a clericilor care au dobandit puterea de a inlocui citirea Cazaniei; > puterea propagandei sectarilor; >necesitatea instruirii credinciosilor; Privind retrospectiv, evolutia omiliei in prima jumatate a sec. XX se constata ca aparitia ei a fost regenerate mai ales de nevoi apologetico-misionare, ca o necesitate de a-i instrui pe credinciosi sa faca parte atacurilor eterodoxe, mai ales neoprotestante. Omilia a fost practicata mai ales la biserici din orase. >influenta bisericii catolice >interesul accentuat fata de operele parintilor; Totusi omilia nu era recunoscuta printr-o decizie sinodala care sa impuna prezenta ei in cult. Existau doar apeluri din partea teologilor exprimand prin lucrarile lor si anumite indicatii disperate ale ierarhiei. De aceea statutul predicii era inca neclar si omilia nu era privita ca un act obligatoriu. >Liturghier 1937 este prezenta predica inainte de Euharistie, dar nu cu statutul de act cultic obligatoriu, putand fi inlocuita de chinonic; OBS lui Scriban: atunci cand in diverse pricini trebuia sa se scurteze slujba, primul lucru la care se renunta era predica; aceasta n-a intrat in obicei, este vazuta ca adaos; In 1950 o decizie sinodala pentru dezvoltarea ulterioara a omiliei; s-a reglementat functia didactica a bisericii astfel: o dupa evanghelie, preotul sau diaconul rosteste predica; o la impartasire un credincios citeste cazania; o la finalul liturghiei preotul rosteste cateheza o predica a fost in legatura cu euharistia si cu citirea care trebuie sa le talcuiasca; o traducere rom: dupa citirea evangheliei omilie 2 momente de omil: exegetica; dupa impartasirea sluj omilia tematica. Este vorba de incercarea de a generalize practica veche, dupa citiri, se rostea de la amvon, talcuirea celor citite pentru catehumeni ce doreau botezul si pentru cei ce urmau la impartasire; Decizia sinodala privind caracteristicile ei generale fara indrumari amanuntite nu a fost respectata. Realitatea avea sa dicteze modul in care avea sa se aplice; Pr. Sebu aminteste ca decizia din `50 care prevedea ca la finalul Liturghiei preotul rostea cuvantarea catehetica, precizand ca nu s-a respectat tocmai in practica. >Cazania se predica inainte de impartasirea credinciosilor;
2

Liturghierul 1967 dupa evanghelie urmeaza talcuirea ei din Cazanie sau inainte de impartasirea credinciosilor se citeste cazania sau se rosteste predica; Liturghierul 1995 dupa evanghelie talcuirea ei din cazanie, predica se citeste in timpul impartasirii sau la sfarsit; Liturghierul 2000 prevede dupa evanghelie citirea, talcuirea din Cazanie la strana si predica in momentul impartasirii liturghisitorilor, sau daca se canta chinonicul, la sfarsit; Este evidenta coabitarea dintre cazanie si predica care era ceruta de insasi realitate, cei mai multi preoti in imposibilitatea de a alcatui omilia proprie. Patriarhul Iustin: tipareste cazania pentru intreaga biserica, pt ca la toate parohiile nu se mai poate propovadui credinciosilor cu molitfelnicul ci prin talcuirea Evangheliei. Desi cuprinde omilii exegetice si tematice, cazania nu a urmat inlocuirea predicii ci impulsionarea sa; cazania = izvor de inspiratie pentru predica personala. Propovaduirea nu trebuie sa se limiteze la citirea din cazanie ci sa fie adaugita cu marturie personala a preotului. Din 1990 BOR a fost o biserica invatatoare darn u a reusit sa devina o Biserica a cuvantului, in sensul de a insera omilia dupa citirea Evangheliei. Se afirma de catre oamenii bisericii necesitatea ca preotul sa redescopere dregatoria de capetenie si de mare cinste a propovaduirii. Problema omiliei devine o problema de interes pentru intreaga ortodoxie; 12 sept 1978 Seminarul ortodox de la Praga s-a pronuntat la revenirea la omilia patristica, caci se preteaza cel mai bine intr-o perspective pastorala si comunitara. Curs 2 - Dimensiunea liturgica a omiliei Omilia desi este tratata in cadrul Omileticii, nu este nicidecum un simplu act oratoric si in consecinta doar darul cuvantului combinat cu tehnica retorica nu sunt suficiente pentru realizarea unei omilii autentice. Trebuie intotdeauna inteles faptul ca Omilia pregateste o anume comunitate pentru unirea deplina cu Hristos. Omilia este intotdeauna integrata in Liturghie si este de neconceput alaturarea ei sau lasarea ei in afara acestui cadru; de aici cele mai delicate probleme pe care le ridica omilia astazi cele liturgice; Chiar si astazi in pofida afirmatiilor transante cu privire la legatura intima dintre textul citit si omilie, aceasta din urma continua sa fie separata de citit. Cazurile cand imediat dupa citirea Evangheliei urmeaza omilia sau interpretarea textului sunt aproape inexistente. Foarte frumos spunea Breck: noi trebuie sa aducem in acord ortopraxia cu ortodoxia. Aceasta situatie nu poate fi remediata decat prin relevarea aspectului liturgic al Omiliei si daca acesta lipseste este indispensabila construirea lui. Inserarea unui cuvant eminamente oratoric in mediul Liturghiei ar impieta farad or si poate desfasurarea ei. Se vorbeste de reconditionarea ei in locul pe care l-a avut initial Liturghia. Omilia nu mai poate reveni doar ca piesa didactica, la locul pe care l-a avut candva deoarece locul rezervat s-a sacralizat, nu a ramas un loc al invataturii prin excelenta. Acum este nevoie sa fie tratata ca piesa dependenta de ansamblul liturgic sin u ca o cuvantare de sine statatoare. S-a spus ca trebuie cautat un echilibru intre omiletica si liturgica, intre proclamarea cuvantului din Occident si Doxologia din rasarit. Omilia este cea mai in masura a realiza acest deziderat intrucat desi act oratoric, are in insasi structura ei elemente liturgice definitorii. Rupta
3

de cadrul liturgic nu mai este omilie autentica, fiind despartita de elementele sale esentiale care o fac sa vieze. In cadrul comunitatii euharistice omilia il dezvaluie pe Hr. Relatia dintre cuvant si cultul divin Intemeietorul cuvantului sau cultului crestin este Hristos care a pus temelia lui la cel de Taina. Principiul fundamental este inchinarea in duh si adevar. De aceea cultul nostru are structural un caracter doxologic si nu urmareste expres initierea credinciosilor in actele credintei. Acest deziderat este rezervat catehezei sau lectiei de religie. De aceea idealul predicii ortodoxe nu este instructia ci a face pe ascultator sa traiasca o viata noua conforma cu cele predicate. Scopul essential al cultului care implica si predica este dialogul cu Dumnezeu, prin care se realizeaza comuniunea cu Dumnezeu, predica avand rolul de a deschide aceasta cale prin care se ofera credinta autentica. Toata Liturghia Ortodoxa este doxologica caci totul este dialog intre preoti si credinciosi pe de o parte si intre acestia pe de alta parte. Acest dialog nu este unul de comprezenta ci un dialog transfigurator, de aceea cultul este si o proclamare a mantuirii in care predica joaca un rol insemnat. Predica este ea insasi un act de cult prin care se comunica o putere harica asa cum sustin si Parintii care considerau predica o ierurgie sau o slujba sfanta. In cartea sa Altarul si amvonul preotul Ionescu Marin spune ca predica este o parte integranta a cultului divin iar Omiletica este sora buna cu liturgica. Asadar intre cult si predica este o relatie stransa chiar o relatie ontologica, pentru ca intre ele este o interdependenta, exista o fireasca si substantiala intrepatrundere un raport de dependenta. Predica tine fiintial de organismul cultului si ea insasi este cult. Predica face parte din cult, ea este incadrata in cult, inttodeauna este legata de cult, o predica in afara actelor liturgice nu exista. Fara predica este posibil sa se alunice in formalist si sentimentalism vag si prin urmare predica este necesara si utila cu atat mai mult cu cat suntem beneficiarii unui cult asa de frumos. Omilia act liturgic Se vorbeste despre predica liturgica care are doua sensuri: cea care are loc in cadrul cultului si cea prin care se exprima cultul. Omilia este o predica liturgica in sensul dintai pentru ca este incadrata in structura liturghiei asa cum a caracterizat-o parintele Cristescu, professor de omiletica, inainte de razboiul ultim si dupa: Omilia este integrate in Sf. Liturghie. Pericopa Evanghelica si Apostolica ce se citeste la liturghia catehumenilor trebuieste talcuita credinciosilor. Prin aceasta se afirma ca omilia este esential liturgica. Omilia se integreaza in Sf Liturghie si alcatuieste cu ea un tot omogen. Predica daca n-are mireasma cultui nu-i predica. Este incadrata in cult chiar daca cultul vorbeste lui Dumnezeu iar ea despre Dumnezeu. Predica nu este un discurs oratoric ci un act liturgic, un act solemn de comunicare si de impartasire. Definita ca act liturgic, predica este cu mult mai mult decat o predica liturgica, ea insasi este cult si mai mult nu este un act oarecare importanta secundara in randuiala liturghiei. DImpotriva, momentul predicarii este unul din cele mai solemne momente liturgice. V. Gordon. Omilia trebuie sa intretina admosfera de rugaciune iar rostirea preotului trebuie sa fie tot o rugaciune. Caci de nu va fi asa cuvantul va fi samanta aruncata pe cale. De aceea s-a spus: Preotul chiar cand predica, oficiaza, slujeste lui Dumnezeu. Cuvintele predicii au duh si mireasma sacra. Pr Ilie Bratan
4

Este necesara insa silinta, pentru racordarea cuvantului la cadrul liturgic, ceea ce presupune abordarea unui anume limbaj, limbaj liturgic Inca din 1938 Iuliu Scriban vorbea despre datoria preotului de a apara predica bisericeasca apreciind-o ca fiind una cu specific liturgic. S-a afirmat chiar ca preotul are limbaj blagoslovit. Limba lui este dulcea limba a Cazaniei. Afirmatia aceasta vorbeste despre un limbaj binecuvantat pentru ca prin preot, graiul care este un dar general uman, devine in cadrul liturgic unul sfant, forma superioara a vorbirii fiind predica in cadrul liturgic, adica omilia, vorbirea in forma ei inalta este cuvantare liturgica, este propovaduire si aceasta gasim numai in biserica. Cuvantul vestit in chip liturgic face ca predica sa fie rostita dar si primita, ca o rugaciune. Clement Alexandrinul foloseste cuvantul omilia si omilin cu sens de rugaciune asa cum era intrebuintat si de Platon si platonicieni. Se pastreaza astfel sensul de convorbire darn u pe calea cuvantului ci pe cea a rugaciunii. In acest sens Omilia este convorbire interumana dar si una intre Dumnezeu si om. In omilie nu doar vorbeste despre Dumnezeu celorlalti ci ca in orice rugaciune vorbeste si cu DUmnezeu impreuna cu ceilalti. Azi de multe ori se prefera interpretarea ruguros stiintifica informativa insa credinciosii nu au neaparat nevoie de aceasta interpretare pentru ca ei nu doresc atat cunoasterea conceptuala despre Dumnezeu cat mai ales vor sa-l vada pe Dumnezeu. Crestinul nu vine la biserica pentru a asculta o doctrina teoretica, vine pentru a dobandi putere. Puterea aceasta provine din insasi comuniunea cu Dumnezeu si este o impartasire din puterea Duhului, realizata prin actele cultice intre care nelipsita este omilia. Omilia nu mai poate fi privita ca oficiu eminamente uman. Ea este o lucrare sinergica, o marturie a interactiunii dintre interpret si interpretat. Predica nu are misiunea de a transmite idei. Ea comunica un mesaj divin, o putere de sus, un har. IN acest sens insusi Pr Staniloae recomanda o propovaduire epiclectica, nu una speculativa, una care sa mijloceasca realmente coborarea Sf Duh in sufletul oamenilor, ascultatorilor, tulburati adesea de angoase existentiale. Pr Staniloae: Bine ar fi daca si cuvantul de propovaduire al preotului ar lua forma binecuvantarii, a rugaciunii, a invocarii Duhului Sfant, asa cum este orice cuvant al Sfintei Scripturi si al Sfintilor Parinti si nu ar ramane o simpla expunere speculativa despre Dumnezeu. Cultul Bisericii Ortodoxe mediu al lucrarii Sf Duh in Ortodoxia. Un alt fapt pentru care omilia este in mod real un act liturgic este implicarea afectiva a credinciosilor in realitatea ei. Nu exista omilie fara acordul acestora. Ea este o impreuna lucrare precum liturghia in ansamblul sau. Auditorii nu sunt pasivi. NU depinde totul de emitator, de vorbitor intrucat o trasatura esentiala a comunicarii este caracterul ei cooperativ. Asa cum Euharistia este o lucrare a intregii biserici tot asa si in cazul omiliei. Predica, asemeni liturghiei este o impreuna lucrare pentru ca asa cum slujba nu este o reprezentatie pentru comunitate ci un act al intregii comunitati tot asa cel care predica este unul dintre cei care oficiaza. Un mirean chiar si cu binecuvantare nu poate rosti omilia, tocmai pentru ca face parte din randuiala Sfintei Liturghii si asa cum epicleza este rezervata preotului tot asa si omilia. Insa dorim a sublinia ca fara implicarea comunitatii omilia nu poate exista. Dar care este aportul comunitatii daca in principiu niciun membru al ei nu poate rosti omilia. Rolul comunitatii este acela de a se ruga pentru preot inainte de a predica sau inainte de slujba. Astfel comunitate nu se comporta ca la o conferinta ci se roaga pentru sine ca sa inteleaga pentru cum se roaga si preotul sa vorbeasca eficient.

UN alt fapt este acela ca interpretarea desi se face de clerici, nu se face excluzand comunitatea deoarece pastrarea adevarului presupune colaborarea dintre ierarhia sacramentala si mireni. Chiril al Ierusalimului: toti au privilegiul de a asculta Evanghelia Carisma veritas este un bun al intregii comunitatii nu doar al ierarhiei conform si Enciclicii Patriarhilor Orientali din 6 ianuarie 1848 nu intamplator se rostea de credincios dupa predica solemn AMIN, care insemna acordul comunitatii cu interpretarea pe care o facea preotul. Credinciosii ar trebui sa rosteascsa amin pentru ca atunci abia implinesc omilia, abia atunci devine un act liturgic, un rol al impreunei lucrari dintre preot si oameni, intre oameni si Dumnezeu. Omiletica curs 3 Omilia element constitutive al Liturghiei Omilia este tot atat de veche cat insusi crestinismul. Este incadrata in cult inca din perioada apostolilor. Faptele Ap ne arata ca predica era legata de Euharistie asa cum era de la inceput si asa cum se stie ca la Cina cea de Taina Mantuitorul a vorbit. De atunci asa se intampla mereu in Biserica incat a ramas ca o traditie sfanta obiceiul ca Sf Euharistie sa fie legata de rugaciuni si de predica. Legatura cu predica se face in interiorul liturghiei pentru ca predica apartine liturghiei, facand parte integranta din structura ei intima. Spusa aceasta corijeaza vechea viziune asupra predicii. La inceputul sec XX nu era cunoscuta drept parte principala a cultului, recunoscandu-ise doar caracterul pregatitor. Preotul Marin Ionescu afirma: Predica a fost, este si va fi pururea o parte integratoare a cultului divin ceea ce inseamna ca in lipsa predicii Liturghia este incompleta. Considera predica parte esentiala a Liturghiei, se intreaba de ce unii nu recunosc predica, ca parte a cultului? Daca pericopa evanghelica ce se citeste in postul Sfintei Liturghii face parte din acest cult, de ce atunci predica ce talcuieste acest text sa o socotim ca un corp strain in cultul divin? Multi se fereau a afirma hotarat necesitatea predicii in Sf Liturghie, intrucat considerau acest fapt ca o influenta protestanta. Pr Braniste, foarte pertinent afirma ca predica face parte integranta din randuiala Liturghiei si de aceea trebuie sa fie inbunatatita calitatea rostirii predicilor intrucat daca predica nu se integreaza in atmosfera cultului nu adauga nimic slujbei ci mai mult dauneaza. In acelasi timp afirma: predica trebuie sa fie in cult ceea ce este sistematizarea si aplicarea in treptele pedagogice ale invatamantului. Prin urmare Pr Braniste concepe Predica mai degraba ca final de drum decat ca inceput, este un finis nu un start. Viziunea aceasta este dominatoare in biserica noastra pentru ca nu intamplator spatial rezervat cultului omiletica este spre finele Liturghiei. Ortodoxia considera predica drept parte componenta a cultului dar nu a reusit sa clarifice rostul ei principal. Teoretic i se recunoaste caracterul pregatitor dar in fapt ea reprezinta ultimul cuvant, caci spre final pare mai degraba sentinta decat intampinare.