Credință – Unitate – Națiune

Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CREDINŢĂ - UNITATE - NAŢIUNE. Simpozion teologic internațional
(2018 ; Deva)
Credință - Unitate - Națiune : simpozion teologic internațional, Deva,
19-20 octombrie 2018 / coord.: pr. dr. Florin Dobrei. - Stockholm : Felicitas
Publishing House ; Deva : Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2018
Conține bibliografie
ISBN 978-91-984144-8-6
ISBN 978-606-8692-63-0
I. Dobrei, Florin (coord.)

DTP & Layout: Pr. Mircea Mihuleț

Copertă: Diac. Alin Vasile Goga
Corectură: Cătălin Ungureanu

© Felicitas Publishing House, 2018

Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2018
All rights reserved/Toate drepturile rezervate
Credință – Unitate – Națiune
Simpozion teologic internațional
(Deva, 19-20 octombrie 2018)

Coordonator:
Pr. dr. Florin Dobrei

Volum tipărit cu binecuvântarea

Preasfințitului Părinte
† Gurie,
Episcopul Devei și al Hunedoarei

Felicitas Publishing House Editura Episcopiei Devei și

Stockholm Hunedoarei
2018
Pr. prof. univ. dr. Dumitru A. VANCA

Împărtășirea clericilor la Sfânta Liturghie:

între demnitate și smerenie. Pledoarie
pentru înțelegerea unui gest liturgic1

Abstract
Starting from some changings of rubrics in the last edition of the
Liturgikon (2012), concerning the formal gesture of receiving Communion,
this study evokes the historical evolution of an old Byzantine liturgical
principle: liturgical humbleness. Based on an earlier study of the liturgist
Robert Taft, our liturgical reflections on the lines of the romanian Liturgy
reminds those people eager to know better the history of the Liturgy, that
each of the liturgical gestures are grounded on solid arguments, even
though today we have forgotten the logic behind them; and, once again,
even we should know better the past, we cannot live into that past.

Keywords: Liturgy, today rubrics, Romanian Liturgy, liturgical

practice, receiving Eucharist.

1
Articolul prezent este elaborat pe structura comunicării prezentate la
simpozionul „Liturghie şi povățuire duhovnicească în parohia de azi, în
lumina scrierilor filocalice ale primului mileniu” (Șoimuş, 10 octombrie
2014). Din păcate, materialul prezentat atunci nu a putut fi elaborat în
timp util astfel încât să fie publicat alături de celelalte comunicări strânse
în volumul apărut un an mai târziu.

176
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

1. Problema
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos
este unul dintre cele mai înălțătoare momente din experiența
liturgică a fiecărui creştin. Din acest motiv, pregătirii acestui
moment i s-a acordat o atenție sporită în literatura liturgică
şi filocalică. Dacă această grijă pentru pregătirea fizică,
ascetică, duhovnicesc-morală este încă o constantă ce străbate
ca un fir roşu teologia răsăriteană din primele secole până
astăzi, accentul căzând constant pe prăpastia enormă dintre
nevrednicia personală şi mila nemăsurată a lui Dumnezeu, nu
acelaşi lucru s-a întâmplat cu „tehnica liturgică a împărtăşirii”,
a cărei motivare doctrinar-teologică s-a pierdut sau este greşit
înțeleasă azi, chiar dacă Liturghierele nu duc lipsă de rubrici la
acest capitol.
Prezentul studiu este motivat de dificultățile observate
la unele slujbe în sobor în care se întâlnesc deodată generații
diferite de preoți, situație în care sunt aduse frecvent în conflict
vechile şi noile rubrici, iar mai nou şi cele cu privire la accesul
şi întâietatea la Potir.
Ultima ediție a Liturghierului aduce o schimbare aproape
neobservată, cu care noi nu suntem de acord şi care pare să
vină în contradicție atât cu logica liturgică a vechii Bisericii cu
privire la distribuirea părticelelor euharistice, cât şi cu vechile
rubrici: „Retrăgându-se protosul dinaintea Sfintei Mese,
ceilalți preoți vin cu evlavie şi îşi iau singuri, cu mâna stângă,
o părticică din Sfântul Trup şi o pun în palma dreaptă. Îşi
şterg degetele cu buretele după rânduială şi, aşezând cruciş
palma stângă sub cea dreaptă, se întorc pe unde au venit şi,
trecând prin fața celorlalți, merg prin spatele Sfintei Mese şi

177
Credință – Unitate – Națiune

stau în partea dinspre miazăzi a Sfintei Mese, fiecare de-a

dreapta celui de dinaintea lui, cu capul plecat şi cu privirile
spre Sfântul Trup” (Liturghier, 2012, pp. 191).
Câteva rânduri mai în jos, într-un aparent conflict cu
precedenta recomandare, rubricile continuă: „[...] Dacă în
sobor sunt numai preoți, protosul îşi ia cel dintâi părticica din
Sfântul Trup şi se retrage dinaintea Sfintei Mese, puțin mai la
dreapta” (Liturghier, 2012, pp. 191-192).
Rubricile precedente cereau ca protosul-preot (la slujba
fără arhiereu) să ofere celorlalți întâietatea la Pâinea euharistică,
el păstrându-şi doar întâietatea la Potir: „Și, retrăgându-se
preotul protos puțin mai înapoi în fața Sfintei Mese, vine preotul
cel de al doilea cu bună cucernicie şi îşi ia singur o părticică
din Sfântul Trup şi, punând-o în palma dreaptă, se şterge cu
buretele după rânduială şi, aşezând cruciş palma stângă sub
cea dreaptă, se întoarce înapoi pe unde a venit şi, trecând prin
fața celorlalți, merge prin spatele Sfintei Mese, pe la răsărit, şi
stă în partea dinspre miazăzi a Sfintei Mese, sprijinând mâinile
pe ea şi ținând capul plecat; asemenea vin şi ceilalți unul după
altul, aceeaşi urmare păzind. Vin deci şi diaconii şi primesc de
la preotul cel dintâi (protos, n.n.) părticele din Sfântul Trup,
după rânduială. Iar după aceştia, ia şi cel dintâi dintre preoți o
părticică şi [...]” (Liturghier, 1980, pp. 152-153).
Aşadar, evoluția rubricilor este total diferită în noul
Liturghier şi încă nedeplin rafinată, (întrucât au rămas „cioturi”
din vechile rubrici). Din noua descriere constatăm că editorul
a dorit să ofere protosului-preot o întâietate absolută.
Constatând conflictul dintre vechea şi noua practică, pr.
profesor Nicolae Necula, într-un articol publicat în cotidianul

178
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

Lumina (25.08.2014, p. 3), încearcă să lămurească acest aspect,

detaliind rubricile privind împărtăşirea preoților la Sfânta
Liturghie. Acesta constată că în practica liturgică românească
sunt şase situații în care clerul superior se poate afla în
momentul împărtățirii cu Sfintele Taine: 1) preotul singur, fără
diacon; 2) preotul cu unu sau mai mulți diaconi; 3) sobor de
preoți fără diaconi; 4) sobor de preoți cu unul sau mai mulți
diaconi; 5) sobor de preoți şi diaconi cu un arhiereu; 6) sobor
de arhierei cu mai mulți diaconi. Singura situație care prezintă
diferențe față de toate edițiile anterioare este cea prezentată
de pr. Necula la nr. 3, pe care o explică astfel:
A treia situație este atunci când preotul slujeşte cu mai
mulți preoți, fără diacon. În situația aceasta avem următoarea
rânduială. După frângerea Sfântului Trup, de către protos, se
împarte părticica Hristos în atâtea părți câți slujitori sunt de
împărtăşit. Apoi, preotul protos ia primul din Sfântul Trup,
urmând ceilalți slujitori, aşezându-se în ordine descrescândă,
în dreapta protosului. Rostesc rugăciunile necesare şi consumă
Sfântul Trup. Apoi, protosul începe împărtăşirea cu Sfântul
Sânge, venind şi ceilalți în ordine descrescândă. Ultimul preot
toarnă Cele Sfinte în Sfântul Potir2 .
Cum rubricile din toate edițiile Liturghierului până la
jumătatea secolului trecut prevăd împărtăşirea protosului la
urmă, după ce toți ceilalți clerici şi-au luat porția euharistică, am
considerat că este necesar să lămurim dacă această intervenție
tipiconală este justificată sau nu. Plecând de la realitatea
curentă, ne punem întrebarea: Este această nouă viziune în
duhul Bisericii? Este justificată această nouă practică? Are ea
2
Nicolae Necula, „Cum se face corect împărtăşirea clericilor?”, în Lumina
din 25.08.2014, p. 3.

179
Credință – Unitate – Națiune

un suport istoric sau măcar corespunde logicii liturgice?

Noi considerăm că principiul accesului la Potir nu are
nimic de a face cu demnitaea poziției protosului - „primul
în toate”; dimpotrivă, în actul împărtăşirii – aşa cum s-a
considerat multă vreme în tipicoanele răsăritene – protia se
exprimă, întâi de toate, prin actul smereniei.

2. Incursiune în practica administrării Sfintei Euharistii.

Separarea clerului de popor
Preocupare privind întâietatea la potir nu este una nouă.
Deşi primele veacuri nu au pus un accent prea mare pe această
chestiune, ordinea şi ierarhia diverselor categorii era un lucru
cunoscut. După modelul sinagogii, bărbații aveau locul lor
privilegiat față de femei şi copii; în acelaşi timp, clerului îi erau
rezervate poziții şi ierarhii privilegiate, ba chiar şi între clerici
ierarhia şi precedența la potir erau bine stabilite. Această ordine
cerea ca mai întâi să se împărtăşească proistosul, după care
acesta distribuia şi celorlalți împărtăşania. „Căci împărtăşirea
proprie premerge transmiterii împărtăşirii şi primirea proprie a
Tainelor, împărțirii lor tainice. Căci aceasta este buna întocmire,
rânduiala obştească a celor dumnezeieşti: întâi se face părtaş şi
se împărtăşeşte sfințitul conducător cu cele ce se vor dărui de la
Dumnezeu altora, apoi le transmite celorlalți”3.
Desigur, Dionisie introduce tema întâietății la Potir în
contextul „bunului exemplu”, în sensul că protosul dă mai
întâi exemplu: el lua mai întâi împărtăşania, după care o oferea
celor mai mici. Ordinea la potir era reglementată astfel încât
3
Sfântul Dionisie Areopagitul, „Despre ierarhia bisericească”, 3, 3, 14, în Opere
complete, trad. şi note Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Paiadeia,
1996, p. 84. (cf. Dumitru Stăniloae, Nota 84 la Ierarhia bisericească, p. 127).

180
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

fiecare se apropia de potir împreună cu grupul/tagma din

care făcea parte4, respectând o anume ierarhie5, toți primind
împărtăşania de la protos, în principiu. Cu timpul au apărut
însă şi unele abuzuri, astfel încât Sinodul I Ecumenic s-a
simțit obligat să le sancționeze, astfel încât diaconii să nu mai
distribuie preoților şi diaconilor, ori chiar episcopilor Sfânta
Euharistie. Smerenia cerea ca fiecare să rămână la nivelul
tagmei sale, primind Euharistia de la altcineva superior6.
4
Constituțiile Apostolice, VIII, 13 [în Ioan Ică jr. (ed.), Canonul Ortodoxiei.
Canonul Apostolic al primelor secole, vol. I, Sibiu, Editura Deisis/
Stavropoleos, 2008, p. 754].
5
Testamentum Domini nostri Jesu Christi, I, 23, trad. rom. în Canonul
Ortodoxiei, p. 799.
6
Can. 28 al Sinodului I Ecumenic (Niceea): „A venit la sfântul şi marele
sinod (ştirea) că în unele locuri şi cetăți, diaconii dau presbiterilor
cuminecătura (euharistia), ceea ce nici canonul şi nici obiceiul nu a
predanisit, ca cei ce nu au puterea de a aduce jertfa să dea trupul lui Hristos
celor ce jertfec (celor ce aduc sfânta jertfă). S-a mai cunoscut şi aceea că
unii dintre diaconi se ating de cuminecătură (euharistie, împărtăşanii)
chiar şi înaintea episcopilor. Aşadar toate acestea să înceteze, iar diaconii
să rămână în măsurile lor (în rânduielile, tocmelilor), ştiind că ei sunt
slujitori ai episcopului, dar mai mici decât presbiterii. Să primească aşadar
după rânduială cuminecătura (euharistia) după presbiteri, dându-le-o fie
episcopul, fie presbiterul. Dar să nu le fie permis diaconilor nici să şează
în rândul presbiterilor; căci ceea ce s-a făcut este împotriva canonului
şi împotriva rânduielii. Dar dacă cineva şi după aceste orânduiri nu ar
voi a se supune, să înceteze din diaconie”. Disponibil online la: http://
www.newadvent.org/fathers/3814.htm (accesat în 2.12.2018). A se vedea
şi canonul 58 Trulan: „In prezența episcopului, sau a presbiterului, sau a
diaconului, nici unul dintre cei care sunt rânduiți între laici să nu-si dea
lui însuşi (să nu se împărtăşească pe sine însuşi cu) dumnezeieştile taine.
Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână,
ca unul care lucrează (face) împotriva celor poruncite (statornicite),
învățându-se de aici să nu cugete (despre sine) mai mult decât trebuie
să cugete.” disponibil online la http://www.newadvent.org/fathers/3814.
htm (accesat în 28.11.2018). Despre administrarea Euharistiei diaconilor
de către preoți, vezi în Testamentum Domini nostri Jesu Christi, II, 8, trad.
rom. în Canonul Ortodoxiei. Canonul Apostolic al primelor secole, vol. I, Sibiu,
Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 829.

181
Credință – Unitate – Națiune

Când altarul a fost separat de restul navei prin tâmplă

(sec. IX-X), credincioşii au început a fi cuminecați în afara
altarului, acesta rămânând rezervat doar clerului superior
(diaconi, preoți şi episcopi) care a rămas să se împărtăşească
împrejurul Sfintei Mese, în altar, aşa cum se poate observa
în multe dintre reprezentările vechi ale Cinei de Taină
(Împărtăşirea Apostolilor). Tot cam de atunci a început şi
practica împărtăşirii credincioşilor cu lingurița7.
Separarea clerului de popor a fost inițiată de prin secolul
al IV-lea, odată cu demararea noului program edilitar, inițiat
de Constantin cel Mare şi urmaşii săi. Vechea structură
arhitectonică a bisericilor (de tip siriac), în care comunitatea
liturgică se aduna în jurul bemei, implicit în jurul episcopului,
este abandonată. Scaunul episcopului din bemă este mutat în
absidă unde este plasată şi masa altarului. Astfel, „centrul de
putere” construit în jurul textului sacru, aflat pe bema, lasă tot
mai mult loc prestolului şi tronului arhieresc situat în partea
superioară a syntronului8.
Acest nou concept liturgic, străin duhului vechii
Biserici, va crea în timp o separația între cler şi popor din ce
în ce mai mare, care se va radicaliza după apariția tâmplei-
iconostas. Dacă în secolele IV-VI credincioşii se împărtăşesc
din acelaşi potir într-o ordine ierarhică prestabilită
7
Introducerea linguriței în practica împărtăşirii trebuie situată între
secolele VIII-IX, undeva după Sinodul Trulan (692), care condamnă
curentul de a nu lua împărtăşania direct în palmă (după vechiul obicei),
ci în cutiuțe speciale (Canonul 101), şi Sinodul I-II Constantinopol (861),
care enumeră lingurița între obiectele liturgice (Canonul 10). (Vezi la
Nicolae Dănilă, „Precizări privind lingurițele euharistice din secolele IV-
VI descoperite în România”, în Glasul Bisericii, an. XLV, 1986, nr. 3.
8
Dumitru A. Vanca, „Episcopul şi Biserica, două paradigme ale schimbărilor
liturgice de după Constantin cel Mare”, Alba Iulia, Simpozion ISSTA 2013.

182
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

(Constituțiile Apostolice şi Testamentum Domini), după această

perioadă administrarea Tainelor se standardizează, mebrii
Bisericii având un acces la Potir în doi timpi şi două spații
diferite: clerul, înaintea celorlalți, dincolo de tâmplă/
catapeteasmă, în ordinea treptelor, funcțiilor şi vechimii,
iar ne-clericii dincoace de tâmplă/catapeteasmă în ordinea
treptelor şi cinurilor. Dacă cei dintâi se împărtăşesc primind
porția de Euharistie în palmă, conform practicii vechi, ceilalți
(ne-clericii) sunt împărtăşiți din Potir cu lingurița, primind
Sfintele Taine deodată.
Concomitent cu aceasta se petrece şi dezvoltarea unei
conştiințe din ce în ce mai sensibile cu privire la sacralitatea
Euharistiei. Încet, încet administratorii Euharistiei – clericii
– dobândesc un „plus de sacralitate” față de poporul lui
Hristos, datorită calității de mânuitori ai Pâinii Euharistice,
sacralitate extinsă asupra spațiului în care aceasta e
pregătită.
Pe fondul tabuizării excesive a Euharistiei, ritualul
adminsitrării Sfintelor Taine a suferit modificări ample.
Dacă în Biserica veche toți credincioşii care participau la
Cina Domnului se împărtăşeau, cu timpul, împărtăşirea
devine selectivă, iar criteriile spiritual-morale sunt instituite
şi aplicate de cler, cel mai adesea clerul superior. Accesul
la Euharistie este condiționat şi de alte criterii necunoscute
anterior, iar principiul întâietății la Potir se dezvoltă pe
principii ale vredniciei izvorâte nu din calitatea conferită de
Botez, ci din apartenența la un cin sau altul. Distanța dintre
cler şi popor creşte tot mai mult.

183
Credință – Unitate – Națiune

3. Euharistia este dar și trebuie să-și păstreze această

semnificație
Există multe daruri pe care Hristos le-a făcut omenirii,
dar Euharistia rămâne cel mai prețios dintre toate. Prin
Euharistie noi avem posibilitatea de a sta la masa fiilor lui
Dumnezeu, de a prânzi cu El în anticiparea Împărăției Sale.
Prin Euharistie nu doar că devenim Hristofori şi Teofori, ci ne
facem una cu El, Cel care pătrunde astfel în mădularele noastre
con-formându-ne după chipul Său. Euharistia este darul
cel mai de preț al Bisericii şi al unui preot (nu întâmplător,
la hirotonie, primind Sfântul Agneț din mâna episcopului,
acesta îi spune: „Primeşte Odorul acesta şi-L păstrează pe El
până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când
are să-L ceară de la tine”9). Dacă acceptăm că Euharistia este
un dar, trebuie să ne comportăm față de Ea ca atare.
Orice dar se revelează în realația necondiționată și
simultană a două persoane care acționează bivalent într-o singură
lucrare. „A da” şi „a primi” sunt fețele diferite ale aceleiaşi
monede; ambele gesturi sunt la fel de importante, căci darul
nu-şi împlineşte menirea decât în momentul în care el a fost
primit şi acceptat ca atare; un dar ce nu ajunge la destinatar
sau, mai grav, care a fost refuzat, nu-şi împlineşte menirea,
rămâne un fruct necopt. În altă ordine de idei, darul este
9
Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993. O înțelegere greşită a Euharistiei, nu ca ca dar
al lui Hristos şi al Bisericii, ci ca bogăție ce trebuie apărată, îi determină
pe mulți preoți să se comporte aidoma slugii leneşe, care, în loc să lucreze
cu talantul primit din partea stăpânului, a preferat să-l îngroape. Astfel
de preoți, în loc de a deveni lucrători vrednici şi „risipitori” ai darurilor
cereşti, devin „cerberii Potirului”; sintagma aparține pr. Roman Braga:
http://biserica.org/Publicatii/2003/NoVII/06_index.htmla(accesat
2.12.2018).

184
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

ceva care se primește; nimeni nu-şi oferă singur, sieşi, daruri.

Logica ne spune că, dacă cineva îşi ia singur ceva se cheamă
nu „dar”, ci „achiziție de bunuri”, cumpărături. Darul este
ceva neaşteptat, nou; e surprinzător şi emoționant. Apoi,
esența darului este nu valoarea lui, ci gratuitatea lui. El este
oferit fără un orizont de aşteptare; menirea sa este doar de a
naşte bucurie celuilalt. A aştepta ceva în schimb trădează un
schimb comercial. O altă conotație a darului este aspectul de
jertfelnicie: eu îmi rup din cele ale mele pentru a-i face parte
celuilalt din cele ce ştiu că-l bucură, îl luminează, îl deschide.
Ieşind din egoismul care ne macină pentru o clipă, nu eu, ci
celălalt este centrul universului meu. Deşi are o valoare în
sine, materială, darul este, mai întotdeauna, purtătorul unor
valori spirituale: dragoste, recunoştință, smerenie...
Iată de ce, în fața Darului euharistic nu putem fi decât
smeriți şi recunoscători lui Hristos pentru măreția darului
Său cel atât de mare.

4. Practica liturgică veche și administrarea darului

euharistic
În practica liturgică bizantină, cel puțin aşa cum este
descrisă de documentele care au ajuns până la noi, slujitorii,
indiferent de rang şi întâietatea liturgică primeau SfinteleTaine
de la altcineva. Nimeni nu-şi lua singur sfânta Pâine şi nu se
atingea de Potir pentru a se împărtăşi, nici chiar patriarhul.
În Viața Sfântului Marcian Iconomul († după 471), se
relatează că Patriarhul Ghenadie I l-a numit pe Marcian iconom
al Marii Biserici. Acesta a fost protagonistul unei întâmplări
miraculoase petrecută pe 22 decembrie, cca. 468-470, în timpul

185
Credință – Unitate – Națiune

Sfintei Liturghii, cu prilejul sfințirii Bisericii Sf. Anastasia

(† cca. 304). Pentru subiectul nostru, episodul este important,
deoarece ne descrie parțial modul împărtăşirii într-o slujbă
cu mai mulți clerici. Documentul descrie astfel ritualul
cuminecării: „Venind la paraclisul sfintei mucenițe Anastasia,
au aşezat moaştele şi, după ce slujba (sfințirii) s-a săvârşit, la
vremea rostirii anaforalei, arhiepiscopul [patriarhul Ghenadie I] i-a
spus binecuvântatului Marcian: «Cinstea aceasta ți se cuvine
ție. Primeşte aşadar cinstea de a împlini această Taină».
Primind cu râvnă, acesta a împlinit ritualul şi, la timpul sărutării
păcii, spălându-şi mâinile după obiceiul preoților, şi-a adunat
felonul şi l-a încins strâns, ca să nu se vadă că era gol (n.n.:
îşi dăruise haina unui sărac). Atunci preoții care erau acolo şi
arhiepiscopul au fost surprinşi să vadă că el purta veşminte
imperiale pe sub felon. Când rugăciunea sfintelor Taine a fost
terminată şi au primit Împărtășania din mâinile sale, ei au văzut
strălucirea veşmintelor şi nu ştiau ce se întâmplase”10.
Din această întâmplare Robert Taft trage următoarele
concluzii: 1) anaforaua era rostită de un preot numit de
patriarh, probabil cel considerat mai vrednic; 2) toți, inclusiv
patriarhul, primeau Împărtăşania din mâinile acestuia. Dincolo
de aspectul inedit al numirii unui preot diferit de protos pentru
rostirea anaforalei, râmâne foarte important şi gestul primirii
Împărtășaniei din mâinile altcuiva. Această concluzie este întărită
de un alt document: Diataxa patriarhală din sec. XI [Codex British
Library Add. 34060]. Aici, rubricile privind modul administrării
Sfintelor Taine sunt mult mai elaborate, dar păstrează aceeaşi
notă de smerenie: nimeni nu-şi ia singur Sfintele Taine, ci,
10
Apud Robert Taft, „The Communion, Thanksgiving, and Concluding
Rites”, în Orientalia Christiana Analecta 281, PIO, Roma 2008, p. 98.

186
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

întotdeauna, fiecare le primeşte de la altcineva: „După ce

a frânt sfânta Pâine şi şi-a şters şi scuturat mâinile ca niciun
«mărgăritar» să nu-i rămână pe ele, patriarhul coboară de
pe platforma (altarului) şi se închină de trei ori spre răsărit,
zicând întru sine: «Cinei Tale celei de taină…». Împreună cu el
se închină şi preotul care trebuie să-i dea împărtăşania şi, apoi,
ambii urcă şi sărută prestolul. Mai întîi, episcopul, ținând strâns
palmele sale, primeşte (împărtăşania). Apoi, ținând Pâinea cu
ultimele două degete, cu celelalate trei ia o altă părticică şi i-o
dă celui care i-a dat lui Împărtăşania, care, după ce a primit-o,
îi sărută mâna şi obrazul. Și amândoi coboară de pe platformă
şi, după ce s-au plecat/închinat, consumă sfânta Pâine. Apoi
îşi curăță mâinile deasupra discului. Și arhidiacolul dă potirul
preotului şi episcopul, după ce se închină, se împărtăşeşte.
Apoi se întoarce spre răsărit, îşi şterge buzele cu marginea
ilitonului şi face trei închinăciuni drept mulțumire. Și după
ce sărută sfântul prestol, se întoarce şi ia potirul de la preot
(ἱερεὺς), pe care-l împărtăşeşte. Preotul, după ce s-a împărtăşit,
se pleacă spre episcop, îi sărută dreapta, şi ia Potirul. Apoi,
episcopul merge de dă Împărtăşania tuturor celor ce sunt
în altar”. Din nou, nimeni nu-şi ia singur Sfintele Taine, ci
fiecare primeşte Împărtăşania de la altcineva, iar patriarhul/
episcopul nu consumă singur din sfânta Pâine, ci împreună
cu preotul de la care a primit-o.
O altă rânduială liturgică constantinopolitană – Diataxa
Patriarhului Demetrios Gemistos (1386) – ne confirmă acelaşi
ritual, dar cu rubrici mai bogate. Diferențele aici se referă doar
la introducerea unor cuvinte pe care le rosteşte protopapa în
momentul în care, după ce i-a dat patriarhului Sfânta Pâine,

187
Credință – Unitate – Națiune

iar în momentul în care el însuşi primeşte sfântul Trup de la

patriarh, acesta rosteşte: Hristos în mijlocul nostru. Iar acesta
răspunde: Este și va fi. Apoi, înainte de consumare, sunt
menționate rugăciunile actuale: Cinei Tale… Cred, Doamne, și
mărturisesc… Nu spre judecată sau osândă....
Împărtăşirea din Potir se petrecea la fel: arhidiaconul
dădea potirul preotului (sau episcopului) care-l împărtăşea pe
patriarh. După ce gusta de trei ori, acesta se ştergea cu şervetul,
săruta marginea potirului, după care lua el însuşi Potirul
şi dădea să guste celui de la care el primise să bea. Ulterior,
Potirul era cedat din nou protopapei (sau episcopului) care,
ajutat de diaconi să nu cadă, îi împărtăşea pe cei care veneau
la împărtăşire. Scena este descrisă exact în termenii în care
vedem în iconografia altarului scena împărtăşirii Apostolilor:
Patriarhul dădea Sfânta Pâine iar protopapa (sau primul dintre
episcopi) Sfântul Potir: „Și astfel, episcopul [cel care tocmai îl
împărtăşise pe patriarh], luând Potirul şi şervetul, cu câțiva
diaconi care-l ajută să nu cadă, stând lângă stâlpul din dreapta
[al ciboriumului], dă Împărtăşania tuturor celor care vin să
o primească. Patriarhul, luând sfântul Disc, dă din sfintele
părticele celorlalți episcopi şi preoți, şi fiecare dintre ei face
întocmai cum s-a spus mai sus [se închină, se şterg şi sărută
marginea Potirului]. Apoi, ei primesc din sfântul Potir [ținut de
unul dintre episcopi, probabil ultimul care a avut acces la Potir].
Primului dintre ceilalți ierei (care se împărtăşeşte) i se dă al
doilea Potir, pentru diaconi, şi el stă lângă stâlpul ciboriumului
din stânga, şi împreună cu el stau cei ce țin celelalte Potire.
Iar diaconii, coborând de pe bema, după ce şi-au cerut şi au
primit unii altora iertare, îşi adună orarele şi astfel se apropie şi

188
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

primesc sfânta Pâine şi sfântul Potir”11.

Chiar dacă unii liturgişti interpretează acest ἱερεὺς din
textele menționate ca desemnându-l pe episcop, (sursele
bizantine folosesc ambivalent acest termen), Taft menționează
texte din sec. XVI (ms. Paris 1391) în care protopapa este
menționat ca fiind preot, acesta fiind cel care îi împărtăşea
şi pe episcopi, iar în unele situații, când şi acesta lipsea,
împărtăşirea episcopului slujitor o făcea chiar diaconul al
doilea: „Când arhipiscopul cântă Liturghia, acesta îl lasă
pe protopapa să desemneze diaconii Bisericii (care ce zice
fiecare), şi acesta dă episcopului Împărtăşania. În acelaşi fel,
episcopul dă protopapei Trupul lui Hristos. Când protopapa
este absent, locul său să fie luat de al doilea diacon”.
Nu venea această practică în contradicție cu canonul 28
de la Sinoul I Ecumenic? Cu siguranță nu. Accentul era dat de
gestul smereniei, de gestul primirii unui dar. Un dar pe care
nu ți-l poți oferi singur. Din acest motiv rubricile au dezvoltat
o practică prin care chiar şi la slujirea de unul singur preotul
aşează părticica în mâna dreaptă, luînd-o cu mâna stângă.
O situație particulară este descrisă în vechile manuscrise
(Paris Coislin 213 şi Bessarion) la Liturghiile în care se săvârşeşte
hirotonia unui episcop; aici, cel care dă împărtăşania celorlalți
este noul hirotonit, fie episcop, fie preot, care, după ce a primit
de la patriarh Sfintele Taine, le dă celor care sunt în altar spre a
se împărtăşi12. Aceste indicații tipiconale ne poartă cu gândul
la ritualul Agnețului (Primește odorul acesta…) de la slujba
hirotonirii, când preotul primeşte şi întoarce episcopului
Sfânta Pâine. Dar astăzi nimeni nu-şi mai aduce aminte că
11
Apud Ibidem, p. 101.
12
Ibidem, pp. 103-104.

189
Credință – Unitate – Națiune

acest ritual este izvorât din veche practică după care noul
hirotonit dădea episcopului şi celorlalți Sfintele Taine, după
ce era mai întâi el însuşi împărtăşit de către patriarh/episcop
(înaintea tuturor, chiar şi a episcopilor concelebranți). Practica
poate fi întâlnită până târziu în secolul al XVIII-lea în unele
rânduieli în care episcopul nou hirotonit distribuia chiar şi
celorlați episcopi Sfânta Împărtăşanie: „Și mai întâi decât
ceilalți să cuminecă cu scumpul şi sângele Domnului Hristos.
Și însuşii cel hirotonit împarte cuminecătura arhiereului celui
ce l-au hirotonit, şi celorlalți”13.
„Și după Apostol dă pace şi, mai ‘nainte de toți,
să cuminecă cu cinstitul trup şi sânge a lui Hristos, şi el
împărțeaşte cuminecătura arhiereului celui ce l-au hirotonit
şi celorlalți carii să cuminecă”14. Se pare că schimbarea
paradigmei privind împărtăşirea clerului se întâmplă în
timpul reformei patriarhului Nikon, în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, unde rânduiala nouă este „re-formulată”
de patriarhul Athanasie III Patellarios. Puțin mai târziu,
Sinodul din 1666 de la Moscova statuează abandonarea
vechiului principiu astfel: „La sfânta Liturghie, un episcop
nu împărtăşeşte alt episcop, cu excepția patriarhului, nici un
preot alt preot, cu excepția episcopului, nici un arhimandrit
13
Florica Elisabeta Nuțiu, Arhieraticonul lui Incochentie Micu-Klein în cadrul
literaturii arhieraticonale a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Studiul filologico-
lingvistic, Târgu Mureş, Editura University Press, 2007, (f. 42v), p. 314.
14
Arhieraticon, tâlcuit de pre limba elinească pre limba rumânească, carele cuprinde în
sine toată slujba arhierească, acum întâiu tipărit, cu binecuvântarea Exțelenții
Sale, Prealuminatul şi Preaosfințitul Domn, Domnului Mitropolit,
G. Grigorie Maer, Vlădica Făgăraşului şi a toată țara Ardealului, a
Preaînălțatei Chesaro Crăieştii măriri sveatnic dinlăuntru. În Sfânta
Mitropolie în Blaj. Anul de la mântuirea lumii 1777, p. 20, apud Ibidem,
p. 340.

190
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

alt arhimandrit, pentru că ei sunt egali în cinstire. Numai un

mitropolit îşi împărtăşeşete episcopii (sufragani). Asemenea,
un arhimandrit împărtăşeşte preoții (din mănăstirea sa)”15.
După cum se poate vedea, vechiul principiu al
smereniei în fața Potirului, precum şi principiul darului
sunt abandonate în favoarea „întâietății în demnitate”. Taft
consideră că principiul va fi reconfirmat şi redus la esență
odată cu publicarea Cinovnik-ului (1683): superiorii împărtășesc
pe cei inferiori (în rang), dar nu pe cei cu ranguri egale. Se pare că
distincțiile şi rangurile apărute între timp au prevalat înaintea
vechii practici. În fapt, principiul smerenieii era surclasat de
principiul autorității şi demnității

5. Tradiția liturgică românească și împărtășirea clerului

Sub influența curentului slavon, practica românească
urmează principiul cel mai mic primeşte împărtăşania de la
cel mai mare. În Liturghierul lui Macarie, deşi se observă o
depărtare de vechile surse, şi o oarecare confuzie, rubricile
mai păstrează ceva din mireasma bizantină: „Iar iereul
(preotul) face către diacon plecăciune, cerându-şi iertare, ia o
parte din Sfânta Pâine şi, împărțind-o în două, ia o părticică
el însuşi şi o ține înlăuntrul palmei de la mâna dreaptă, iar pe
cealaltă, luând-o cu trei degete, cu aceeaşi mână16, zice încet
diaconului: «Apropie-te!» […]. Și se împărtăşeşte (diaconul)
din cea care este în mâini, cu frică şi cu toată grija. Iar preotul
ține şi el, luând părticica de mai de jos. Îşi pleacă capul
înaintea Prestolului şi se roagă, zicând cele spuse mai înainte.
15
R. Taft, Pontifical Liturgy II, 94, nr. 25.
16
Traducerea în ediția românească a Liturghierului lui Macarie este eronată
(cf. Liturghierul lui Macarie, 1508 [ed. Târgovişte, 2008, p. 98].

191
Credință – Unitate – Națiune

Și el se împărtăşeşte cu cea din mâini, cu toată grija. Apoi,

ridicându-se, ia cu mâinile amîndouă, odată cu procovțul,
Sfântul Potir şi se împărtăşeşte de trei ori dintr-însul. Și îşi
şterge după aceea buzele sale şi Sfântul Potir, cu procovîțul
din mână, la marginea acestuia. Și sărutându-l, undeva
pe dinafară, cheamă îndată diaconul zicând: «Apropie-te,
diacone !»”17.
În traducerea lui Dosoftei (Iaşi, 1679) rubricile, deşi
mai confuze, par să urmeze aceeaşi practică. La fel şi în
ediția de Bucureşti (1680). În general, toate celelalte ediții
ale Liturghierelor nu prevăd alte explicații care să lămurească
situații mai complicate, cum ar fi slujba în sobor cu episcop,
preoți sau diaconi, cu sau fără diaconi etc., modul administrării
Euharistiei – după uitarea vechii practici – rămânând la
latitudinea celui mai mare.
Abia din a doua jumătate a sec. al XIX-lea rubricile
sunt mai detaliate şi preiau fără echivoc principiul practicii
liturgice slavone: superiorii împărtășesc pe cei inferiori, dar nu
pe cei cu ranguri egale. „Cade-se a şti că de vor fi mai mulți
preoți şi diaconi slujind împreună, cel dintâi dintre împreună
slujitori frânge părticica HR din Sfântul Trup în atâtea părți
câți preoți şi diaconi sunt, iar la vremea împărtăşirii vin mai
întâi preoții şi stau în rând, după rangul lor, în partea dinspre
miază-noapte, a sfintei Mese şi îşi cer pe rând iertare unul de
la altul. Apoi, după preoți, urmează în rând diaconii până la
cel mai mic şi îşi cer iertare de la preoți precum şi între dânşii.
Și trăgându-se preotul cel dintâi puțin mai de-o parte, vine
preotul cel de-al doilea cu bună cucernicie şi îşi ia singur o
17
Liturghierul lui Macarie, 1508, p. 101.

192
 Simpozion teologic internațional (Deva, 19-20 octombrie 2018)

părticică din Sfântul Trup, şi punându-o în palma dreaptă, se

şterge cu buretele după rânduială…”18.
Această practică îmbină principiul smereniei cu cel al
egalității cinurilor. Astfel, între treptele egale, protosul îşi lua
cel din urmă sfânta părticică, în timp ce cel din urmă dintre
preoți îi împărtăşea pe cei din cinul inferior (diaconii). Smerit
față de cei din cinul său, întrucât îşi lua ultimul împărtăşania,
protosul-preot rămânea să împartă diaconilor părticelele
cuvenite din porția euharistică, la urmă de tot el însuşi luându-
şi bucățica din Sfântul Trup.
Această practică este păstrată şi în descrierea din din
1976 a Tipicului (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976). Primul Liturghier
care schimbă ordinea este cel din 2002. Este posibil ca noua
viziune (Liturghierul, Bucureşti, 2002) să fi apărut pe fondul
unei dorințe de salvgardare a importanței protiei şi a poziției
dominante a protosului – primul în toate.

6. Concluzii
Pentru a clarifica exact modul evoluției accesului la
Pâinea euharistică a clerului şi a credincioşilor vor trebui
făcute studii mai multe şi mai aprofundate. De fapt, aceste
studii ar trebui elaborate întotdeauna pentru orice modificări
aduse în rânduielile liturgice; nu de alta, dar, necunoscând
întotdeauna rațiunea gesturilor, formulelor şi rubricilor, s-ar
putea să producem daune iremediabile textului liturgic.
În chestiunea accesului la Pâinea euharistică şi la Potir,
credem că rubricile anterioare, deşi alterate de principiul slav
18
Liturghier, Bucureşti, 1956, p. 164.

193
Credință – Unitate – Națiune

(pomenit mai sus), mai păstrează încă ceva din atitudinea

smerită a bizantinilor dinaintea Pâinii sfinte (fiecare primeşte
darul euharistic de la altcineva). Aşa, „retras mai la o parte”,
cu palmele goale, fără portia de Împărtăşanie, protosul pare
că aşteptă împlinirea unui gest ce nu va mai veni: distribuirea
Sfintei Împărtăşanii şi celorlalți slujitori. Este vorba de un alt
tip de smerenie? Poate.
Actuala practică (cea de până la ultimele două ediții),
deşi sugerează o logică mai solidă, rămâne uşor caraghioasă
prin aceea că gestul protosului ar fi complet dacă el însuşi ar
porni în „pelerinaj” cu Sfântul Odor în palme, ocolind Sfântul
Prestol şi făcându-se primul în şirul coliturghisitorilor. Dar şi
un astfel de gest ar avea neajunsul său, ar părea că lasă soborul
fără protos. Plecat din locul său (în fața Sfintei Mese), protosul
ar instaura un vid liturgic.
Astfel, deşi puțin probabilă şi greu de imaginat în
contextul evoluției rubricilor contemporane, întoarcerea
la vechea practică bizantină pare singura care poate oferi o
logică şi o sincroniei liturgică; protosul îşi revelează rolul şi
importanța sa în cursul Liturghiei, dar actul demnității sale
liturgice este dublat de actul smereniei primirii propriei sale
porții euharistice din mâinile altcuiva.

194