Eu şi duhovnicul meu 

•Duhovnicul in general

•Duhovnicul este omul care cunoaste adevarurile

existentiale si este in masura sa ii transmita discipolului.

•Uneori suntem ispititi sa credem ca duhovnicii sunt

niste supraoameni, facatori de minuni, sau in stare de a-I
schimba in mod magic pe ucenici. Or duhovnicul “este la
fel ca toti ceilalti oameni: are aceleasi organe care-l fac
sa simta aceleasi nevoi si aceleasi dorinte. Iar daca ii
taiati o bucata de carne veti vedea ca sangele sau va
curge rosu ca la toata lumea! 

•Diferenta este ca la un duhovnic constiinta este mult

mai vasta decat la majoritatea oamenilor: el are un ideal,
puncte de vedere superioare si mai ales, a ajuns la o
perfecta stapanire de sine”.

•S-ar putea spune ca multe si mari necazuri i se intampla

omului, tocmai pentru ca la momentul potrivit n-a avut
cine sa-l sfatuiasca. Viata spirituala, cariera, casatoria si
toate celelalte demersuri nu-I vor iesi cum trebuie daca
n-are o clara cunoastere de sine.
•Calitati morale
•“Harisma profetica” pe care harul Duhului Sfant i-o da
duhovnicului actioneaza in doua directii: pe de o parte il ajuta
pe duhovnic sa cunoasca tainele lui Dumnezeu, iar pe de alta
parte il ajuta sa patrunda in inimile oamneilor, sa fie “vazator cu
duhul”.

•Pentru a intra in intimitate cu Dumnezeu si pentru a putea

patrunde in inima uncenicilor sai, duhovnicul trebuie sa aiba o
viata curate si o credinta dreapta si nestramutata. Acestea sunt
doua dintre calitatile morale pe care nelipsit trebuie sa le aiba
duhovnicul.

•O alta calitate morala pe care trebuie sa o aiba duhovnicul este

dragostea. Duhovnicul se confunda cu dragostea, pentru ca
nimeni nu se apropie de Dumnezeu decat prin dragoste: cu atat
mai putin nu-i poti apropia pe ucenici de Dumnezeu fara
dragoste. “Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire
ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el”(1Ioan4,
16).
•Calitati intelectuale
•Pe langa o viata de sfintenie, duhovnicul trebuie sa
posede o suma de cunostinte telolgice si laice.

•In ce priveste instructia preotului duhovnic, mai intai

de toate el trebuie sa fie un bun teolog, cunoscator al
Sfintelor Scripturi si al invataturii de credinta. 

•Apoi trebuie sa fie cunoscator al normelor canonice

privitoare la viata crestina. 

•Apoi duhovnicul trebuie sa fie cunoscator al misticii

crestine, daca nu din experienta vietii sale, cel putin
dintr-o lectura bine aleasa si sustinuta. 

•Duhovnicul trebuie sa aiba cunostinte de psihologie,

de psihanaliza, de biologie si de pedagogie.

•Pe langa cunostintele diverse si viata curata, pentru a

fi eficient, preotul trebuie sa mai posede o mare
virtute: dreapta judecata.
•Datoria preotului de a se ruga pentru fii sai duhovnicesti

•Din orice parte am examina viata duhovniceasca, ea pretinde

rugaciune pentru cel ce vrea sa progreseze in ea.

•Datoria parintelui de a purta sarcinile ucenicilor

•Din pacate, intr-o lume secularizata oamenii nu-si dau seama
de importanta pe care o are un duhovnic. Nu realizeaza cat de
mult poate face aceasta pentru a le ameliora starea, a-I orienta,
a-I indrepta. 

•Faptul de a avea un duhovnic nu le spune nimic, pentru ca

existenta lui le-ar putea tulbura viata lipsita de sens pe care o
duc. 
•Duhovnicul le-ar putea arata pericolul drumului pe care merg,
s-ar oferi sa ii ajute sa se opreasca la timp, dar tocmai pentru
faptul ca acest drum al mortii le place, nu vor sa fie franati din
ceea ce fac. Sau chiar daca-l accepta, el ramane o prezenta
nesemnificativa in viata lor.
•4.Rolul teapeutic al parintelui duhovnicesc

•Duhovnicul, doctor al sufletului

•Duhovnicul trebuie sa-i deschida omului ochii si sa-l faca atent la faptul ca
diavolul este obraznic, ca ataca de jos, ca el tarandu-se pe pamant trebuie ca noi
sa ne ridicam la inaltimea duhovniceasca la care nu mai putem fi atinsi.
•In numeroase ocazii, patima fiind grava, cu toata reticenta ucenicului,
duhovnicul trebuie sa prescrie un tratament puternic. Este un rau doctor cel care
trateaza cu blandete un abces tumefiat care poate duce la cangrena. Rana trebuie
deschisa si curatita, iar apoi tratata si pansata. De buna seama ca este nevoie si
de deschiderea si colaborarea pacientului.
•Actiunea terapeutica, care are ca tinta tamaduirea omului de neputinetele sale
sufletesti, va incepe-dupa cum spun multi duhovnici-cu infrangerea lacomiei
pantecelui, pe de o parte pentru ca este patima cea mai grosiera, pe de alta parte
pentru ca biruinta asupra ei conditioneaza biruinta asupra altor patimi. Lacomia
pantecelui se tamaduieste prin cumpatare.
•A doua patima trupeasca si primitiva este desfranarea. Asa cum s-a afirmat, ea
este legata adesea de lacomia pantecelui, care o conditioneaza. Tamaduirea de
desfranare este dificila, mai ales in acest veac stapanit de sex si in care toate
mijloacele mass-media o stimuleaza. Ea cere timp, rabdare si lupta barbateasca.
Virtutea care se opune desfranarii este curatia sau castitatea.
•Iubirea de argintii si lacomia de avere il fac pe om sa nu
se mai sature. Daca in cazul lacomiei pantecelui si a desfranarii insasi natura umana a
re anumite limite, in cazul iubirii de arginti dorinta de a acumula n-are margini.
De aceea aceasta patima, lasata sa se dezvolte, este greu de vindecat. 
•Rolul preotului este in acest caz sa-
l convingi pe credinciosul sau de faptul ca placerile si bunurile materiale sunt efemere
 si fara valoare.
Cine capata aceasta convingere scapa de zbuciumul intristarii provocate de
o anumita frustrare.
•O alta patima care paralizeaza puterile sufletesti este trandavia sufleteasca. Sursa tra
ndaviei sufletesti fiind in interior, tamaduirea ei nu poate veni din
exterior. Vindecarea trebuie sa si-o caute omul in raport cu sine insusi si nu
in raport cu altii.
•Pricina maniei este lacomia pantecelui, desfranarea si iubirea de arginti sunt in
mod curent pricina acestor patimi.
Mania este legata si de slava desarta. Omul orgolios, atunci cand ii este ranita mandri
a se manie.
•Frica sub aspectul sau patologic,
nu frica de Dumnezeu care este “inceputul intelepciunii”(Pilde 1,7), atrage dupa sine t
eama, nelinistea si nesiguranta. Toate acestea sunt legate
de bunurile sensibile. Tamaduirea fricii sta in detasarea de bunurile si situatiile ce ni l
e ofera aceasta lume si in incredintarea sortii in mana lui Dumnezeu.
•Cea mai periculoasa si cea mai dificila dintre patimi este mandria. Dificultatea ei sta i
n faptul ca uneori e greu de depistat, imbracand forme variate si subtile. Smerenia est
e virtutea care ne vindeca de mandrie. Si cum mandria are doua forme,
la fel si smerenia: smerenia fata de oameni si smerenie fata de Dumnezeu. Ele insa nu
pot fi separate. A fi smerit inseamna a-
ti recunoaste limitele, slabiciunile, neputinta si nestiinta, “Omul care a ajuns sa-
si cunoasca masura neputintei lui a ajuns la desavarsirea smereniei”.
•III Ucenicul
•1.Fiul duhovnicesc
•Discipolul in general
•Omul ca sa devina om trebuie sa fie format. Orcine ajunge cu atat
mai departe cu cat este mai exersat decat altul. Fara un mentor omul
se expune la multe cautari desarte, ba poate chiar falimentare.
•Asa cum pomul poate creste de la sine dar, nealtoit si neingrijit,
ramane salbatic si produce fructe rele; asa si omul neingrijit de catre
un mentor spiritual nu va ajunge sa dea bune roade spiritual. Daca n-
ai un duhovnic, viata iti poate oferi lectii dure.

•Amar celui ce se sfatuieste singur si pe altul nu intreaba. Drept

aceea, si voi, fratilor, nu va sfatuiti numai in sine-va, ci de toate
singuri intrebati pe boierii nostri si pe sfetnici vostri.
•In veacul nostru, oamenilor termenul de duhovnic nu le spune
nimic, pentru ca-si dau seama ca acesta nu le va mai ingadui sa-si
faca de cap.

•“Sfantul Ioan Gura de Aur precizeaza cu o intelepciune deosebita

rolul duhovnicescului. Aceasta nu trebuie sa propuna ceea ce sufletul
inca nu este in stare sa suporte; dar nici nu trebuie sa fie indiferent.
Daca este grijuliu fata de sporul duhovnicesc al sufletului ucenicului,
il va forma si-l va cultiva pana la masura de a se naste in acesta
spontana dorinta a unei inalte desavarsiri”.
•2.Datoria ucenicului

•De a-si cauta un parinte duhovnicesc

•Crestinii fara nici o exceptie, inclusiv preotii si calugarii, constienti de imperfectiunea
lor, trebuie sa apeleze, insistand, la ajutorul unui duhovnic. Aceasta este de fapt
prima datorie a celui ce vrea sa se mantuiasca: sa aiba un duhovnic. Cine crede ca se
poate descurca fara un parinte spiritual se inseala. Pentru cel ce vrea sa-si
imbunatateasca viata, nevoia de duhovnic este absoluta.
•Nevoia de a avea un parinte spiritual tine in primul rand de dificultatea omului de a
se cunoaste pe sine insusi si de a se judeca obiectiv, atata vreme cat nu s-a curatit de
patimi si n-are discernamant.
•Un alt motiv pentru care trebuie sa avem un parinte duhovnicesc este acela ca in
stare de cadere in care ne aflam este periculos sa ne urmam propria noastra vointa,
adesea contrara voii lui Dumnezeu.
•Recurgerea la un parinte duhovnicesc mai este necesara si datorita faptului ca nu
stim care sunt cursele celui rau si pericolele ce ne stau in calea desavarsirii sufletului
si nici mijloacele prin care le putem invinge.
•Dar nu numai incepatorii, cum s-ar putea crede au nevoie de duhovnic, ci cu atat
mai mult cei inaintati in spiritualitate.
•Asadar, numai ascultand de un duhovnic crestinul poate parcurge pana in capat
calea mantuirii, fara a-si pierde tinta.
•Alegerea unui duhovnic este grea si pentru faptul ca in numeroase cazuri unii
pretinsi duhovnici, cu aspect exterior promitator, i-au inselat pe cei ce si-au pus
increderea in ei. 
•Parintele spiritual trebuie sa fie un om duhovnicesc si cu dreapta judecata.
•Consideram insa ca pentru noi, cei ce suntem oameni patimasi, incapabili de a
discerne duhovniceste lucrurile, este bun primul procedeu: sa le cerem celor ce au
deja o reputatie duhovniceasca recunoscuta sa ne recomande un duhovnic.
•De a-l asculta
•Fiul sufletului trebuie sa aiba incredere in parintele sau si sa-I
recunoasca, neconditionat, autoritatea in toate. Simeon
Studitul spune, lucru ce ni se pare paradoxal, ca ucenicul nu
trebuie sa se sminteasca de parintele sau, chiar daca il va
vedea savarsind pacat.
•In consonanta cu traditia batranilor, Sfantul Vasile ne spune
ca orice fapta facuta fara voia duhovnicului este furt si
sacrilegiu, ducandu-ne la pierzare, chiar daca noua ni se pare
ca este o fapta buna.
•Uneori lipsurile duhovnicului intr-ale cunoasterii pot fi
suplinite de lectura.
•Fara ascultare nu poate fi biruita lumea pacatului. Iar
ascultarea se perfectioneaza pe masura deschiderii sufletului,
pe masura ce ucenicul face o buna spovedanie. Prin aceasta,
sufletele parintelui si ucenicului se lumineaza, voia proprie se
infrange, intimitatea duhovniceasca a celor doi creste pana la
perfectiune. Fara aceasta nicio virtute nu creste. Acolo unde-i
prezenta spovedaniei, este prezenta si increderea. Iar unde
este increderea este renuntarea la voia proprie. Si invers,
unde voia proprie e taiata domneste ascultare.
•De a-l iubi
•Ascultarea de parintele sufletesc nu este o
supunere ca fata de o autoritate ce se
impune, ci este mai curand o optiune
intemeiata pe incredere si mai ales pe
dragoste. De aceea una dintre datoriile
ucenicului este de a-si iubi duhovnicul.
•De a se ruga pentru el
•De obicei ucenicii le solicita duhovnicilor sa
se roage pentru ei. Si e firesc sa fac asa. Mai
rar insa gasim fii sufletesti care se roaga
pentru preotul lor. Primul impuls al
crestinilor nematurizati duhovniceste este
nu acela de a se ruga pentru preotul lor, ci
de a-l barfi si a-l reclama.
•Intr-o viata duhovniceasca normala si fiul
are datoria de a se ruga pentru parintele sau
sufletesc.
•Sa-i fie clar oricui: nu ne putem mantui
decat numai prin pocainta, de aceea avem
nevoie de preot, duhovnic si de Biserica.