5.

Spirit of Prophecy and Its Role in the Development of SDA Theology

Un ultim pas important în dezvoltarea teologiei sabatariene din timpul anilor 1850 avea să-l reprezinte
formularea unui argument biblic care să susţină chemarea unui profet modern și să integreze conceptul
unui profet al zilelor din urmă în teologia sabatariană. Înainte de aceasta, adventiștii sabatarieni nu
incluseseră în teologia lor darul lui Ellen White, cu excepţia relaţiei acestuia cu Biblia. La începutul anului
1847, Bates credea că darul acesta fusese dat „pentru a mângâia și pentru a întări poporul ’sfâșiat’ și
’risipit’ [al lui Dumnezeu], de la încheierea lucrării noastre pentru lume, în octombrie 1844”. (WLF, pag.
21).
În aceeași ordine de idei, referindu-se la viziunile lui Ellen White, Otis Nichol i-a scris lui William Miller, la
începutul anului 1846, că nimeni nu ar trebui să dispreţuiască profeţia, ci ar trebui să-i testeze cu Biblia
pe toţi cei care se pretind profeţi, așa cum ne îndeamnă Pavel în 1 Tesaloniceni 5,20.21. (Otis Nichol
către WM, 20 aprilie 1846)
În prejma anului 1856, sabatarienii au devenit conștienţi de nevoia urgentă de a-și dezvolta o doctrină
referitoare la darurile profetice și de a integra acest concept în teologia lor. În luna februarie, a aceluiași
an, James White a scris un articol în care și-a prezentat poziţia cu privire la acest subiect. La început, el a
dat câteva texte care arată că darurile Duhului (inclusiv profeţia) aveau să rămână în biserică până la cea
de-a doua venire. După aceea s-a concentrat asupra pasajului din Ioel 2,28-32, care conţine făgăduinţa
unei revărsări a darului profetic, subliniind că Cincizecimea fusese doar o împlinire parţială și că Ioel 2,32
se referea în mod special la revărsarea darului profetic asupra „celor rămași” [asupra „rămășiţei”- lb.
engl.] din versetul 32. James White i-a identificat apoi pe cei rămași, din Ioel 2,32, cu rămășiţa din
Apocalipsa 12,17, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și „au mărturia lui Isus Hristos”. Și „care este
mărturia lui Isus Hristos? Îl vom lăsa să ne răspundă la această întrebare pe îngerul care i-a vorbit lui
Ioan. El spune: ’Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei’ (Apoc. 19,10).”
Pe la începutul anului 1847, întemeietorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea aveau stâlpii doctrinari
fundamentali: cea de-a doua venire, Sanctuarul, Sabatul și starea omului în moarte. Ceea ce trebuie să
subliniem este nu numai faptul că toţi acești stâlpi ai credinţei au fost rezultatul studierii Bibliei, ci și că
fiecare dintre ei a fost descoperit și formulat de oameni care nu ajunseseră niciodată să facă parte din
mișcarea sabatariană. Rolul fondatorilor sabatarianismului, în special al lui Joseph Bates, a fost acela de
a integra aceste patru doctrine într-o înţelegere de ansamblu a timpului sfârșitului, așa cum este el
prezentat începând cu Apocalipsa 11,19 și până la sfârșitul capitolului 14. În ceea ce privește acest
proces, viziunile lui Ellen White au avut rolul de confirmare și nu de iniţiere.

Unul dintre cei mai puternici apărători ai fundamentului Scriptural al bisericii a fost o tânără,
prezentă la toate cele șapte conferințe din 1848, care atunci avea doar 21 de ani. Observați ce a scris ea
mai târziu despre principiul sola Scriptura: „Dumnezeu va avea un popor pe pământ care să mențină
Biblia, și numai Biblia, ca standard al tuturor doctrinelor și baza tuturor reformelor.

A. EGW identified the fundamental (“foundation”) doctrines of the SDA Church as:
1. The Second Coming of Christ
2. The Heavenly Sanctuary (including Christ’s high-priestly ministry in it)
3. “Soul Sleep” (conditional immortality; the non-immortality of the wicked)
4. The Seventh-day Sabbath
5. The Three Angels’ Messages
6. The Spirit of Prophecy (See CW 28-32)

B. A doua venire a lui Hristos:

EGW l-a auzit pe William Miller propovăduind această doctrină în Portland, Maine, în 1840 și 1842.
Împreună cu părinții ei, ea a acceptat această doctrină și, ulterior, a fost exclusă din Biserica Metodistă
din cauza poziției lor. Rolul lui EGW ca „mesager special” în relație cu doctrină a fost acela de a valida
învățătura biblică anterioară a lui Miller, Joshua V. Himes, Charles Fitch, Josiah Litch, Joseph Bates și alții
care au promulgat-o.

C. Sanctuarul Ceresc:
1. Prima declarație scrisă a EGW cu privire la acest subiect a venit la aproximativ un an după concluziile
lui Hiram Edson, O. R. l. Crosier și Dr. Frederick Hahn fuseseră scrise de Crosier și publicate în Day-Star și
Day-Dawn. Rolul ei a fost în mare măsură de a valida concluziile acestor frați.
2. Deși EGW a primit 11 viziuni pe tema sanctuarului ceresc între 1845-51, ea a îndemnat întotdeauna
membrii să citească articole pe acest subiect scrise de pionierii Mișcării Adventiste. Nici unul dintre
pionieri nu făcuse apel la cele 11 viziuni ca dovadă a validității acestei doctrine. Dovezile și argumentele
lor au fost extrase numai din Scripturi. Uriah Smith s-a referit la aceleași articole pentru a respinge criticii
și pentru a dovedi din Biblie validitatea acestei doctrine, nu la EGW.

D. „Somnul sufletului” (Nemurirea condiționată; Nemurirea celor răi): George Storrs (1796-1879), un
pastor metodist care a devenit predicator millerit în 1842, a fost primul care a susținut starea
inconștientă a oamenilor în moarte și a inventat expresia
„somnul sufletului” pentru a-l descrie. În 1841, a scris An Enquiry: Are the Souls of the Wicked
Nemuritoare? EGW, care a manifestat inițial o puternică dezaprobare când ia fost prezentat la vârsta de
15 ani, a acceptat-o după un studiu atent al Bibliei (1T 39, 40). După ce a intrat în lucrarea ei profetică,
EGW a devenit un puternic susținător al doctrinei „Soul-Sleep” a lui Storr și a considerat-o ca fiind una
dintre doctrinele „stâlpului” ale Bisericii SDA (Ms 13, 1889, citată în CW 30, 31). Rolul ei a fost în mare
măsură de susținere a opiniilor lui Storrs.

E. Sabatul:
1. Această doctrină a fost introdusă de Joseph Bates.
2. Respectarea: James și Ellen White au respectat inițial Sabatul pe baza studiului lor asupra Bibliei, nu
pentru că ea avea o viziune asupra acestui subiect. Prima viziune care tratează caracterul sacral al
Sabatului zilei a șaptea a fost dată pe 3 aprilie 1847, la șapte luni după ce familia White și-a început
respectarea. (cf. Lt 2, 1874; citat în EW 32-35)

3. Timpul pentru a începe Respectarea:

A. Această problemă nu a fost rezolvată printre adventiştii sabatari până în noiembrie 1855.
b. În anii 1840 și începutul anilor 1850 au avut loc patru puncte de vedere:

(i) Sabatul începe la răsăritul soarelui, sâmbătă dimineața (pe baza a

interpretarea greșită a lui Mat. 18:1, pe care ei l-au interpretat ca însemnând că duminica începe la
răsăritul soarelui, duminica dimineața).
(ii) Sabatul începe la miezul nopții, vineri seara (ora legală)
(iii) Sabatul începe la 18:00, vineri (ora ecuatorială), o poziție favorizată de Joseph Bates, care știa că
soarele răsare zilnic la 6 a.m. și apune la 6 seara, la ecuator.
(iv) Sabatul începe la apusul soarelui vineri – poziția baptistului de ziua a șaptea
c. John Nevis Andrews, care știa să citească originalul ebraic al VT și al NT grecesc, a fost însărcinat de
către liderii bisericii să studieze subiectul din Scripturi și să-și prezinte concluziile cercetării la reuniunea
Conferinței Generale din Battle Creek, noiembrie 1855. Pe baza a 11 texte din VT și 2 texte din Noul
Testament, el a concluzionat că momentul potrivit pentru a începe Sabatul era apusul soarelui vineri.

d. Bates și EGW au optat inițial pentru „timp ecuatorial”, dar în acea noapte, EGW a primit o viziune care
îi corecta poziția. Ea și-a împărtășit viziunea cu ceilalți credincioși la slujba de dimineață devreme a doua
zi. (Arthur L. White, Messenger to the Remnant, p. 36.

F. Spiritul profeției: EGW a fost a treia alegere a lui Dumnezeu pentru funcția de profet printre poporul
rămășit în anii 1840. Ea a fost „cea mai slabă dintre cei slabi” (Loughborough). Înaintea ei, Dumnezeu i-a
ales pe William Ellis Foy, un bărbat de culoare, și pe Hazen Foss, cumnatul lui EGW prin căsătorie.

G. Mesajele celor trei îngeri din Apocalipsa 14:

1. Miller și clerul său au predicat doar Mesajul Primului Înger (1839-1844)
2. Charles Fitch pare să fi fost primul care a predicat al doilea mesaj al îngerului, la 26 iulie 1843.
Anterior, protestanții aveau tendința de a identifica Biserica Romei cu Babilonul spiritual descris în
Apocalipsa. Fitch l-a extins pentru a include protestanții contemporani care s-au întors de la doctrina
iminenei a doua veniri. E.G.W. a datat incorect prima predicare a acestei solii în vara anului 1844. (GC
389)
3. James White a fost probabil primul pastor ASD care a predicat Solia al treilea înger. (Present Truth, I:
69, aprilie 1850; vezi „Three Angels’ Messages”, SDAE [1976]; 1483, 1484)
4. Rolul EGW, în principiu, a fost să susțină predicarea tuturor celor trei mesaje, așa cum au fost
prezentate anterior de alți vorbitori și scriitori.

Concluzie:
1. O. R. L. Crosier nu a făcut apel la iluminarea lui Hiram Edson în câmpul de porumb la 23 octombrie
1844, scriind articolul său pentru Day-Dawn și Day-Star pentru a dovedi existența sanctuarului ceresc;
nici EGW nu s-a referit la viziunile ei pentru a dovedi validitatea doctrinelor SDA pe care le-a susținut și
predat.
2. Următoarele au fost comentariile ei cu privire la doctrinele fundamentale:
A. Ultimii cincizeci de ani nu au estompat nici măcar un iotă sau principiu al credinței noastre, deoarece
am primit dovezile mărețe și minunate care ne-au fost asigurate în 1844, după trecerea timpului.
Sufletele care lâncezesc trebuie să fie confirmate și însuflețite conform Cuvântului Său. . . Nici un cuvânt
nu trebuie schimbat sau negat. Ceea ce Duhul Sfânt a mărturisit ca fiind adevăr după trecerea timpului,
în marea noastră dezamăgire, este temelia solidă a adevărului. [Stalpii adevărului] au fost revelați și am
acceptat principiile fundamentale care ne-au făcut ceea ce suntem – adventiştii de ziua a șaptea, ținând
poruncile lui Dumnezeu și având credința în Isus. (Scrisoarea 326, 4 decembrie 1905, citată în UL 352:3)
b. Trebuie să rămânem fermi ca o stâncă față de principiile Cuvântului lui Dumnezeu, amintindu-ne că
Dumnezeu este cu noi pentru a ne da putere să întâlnim fiecare nouă experiență. Să păstrăm mereu
principiile neprihănirii în viețile noastre, ca să putem merge înainte din putere în putere în numele
Domnului. Trebuie să considerăm foarte sfântă credința care a fost susținută de instruirea și aprobarea
Duhului lui Dumnezeu din prima noastră experiență până în prezent. (Scrisoarea 66, 28 august 1911;
citată în UL 254:3)