6.

1888, Minneapolis, and “faith of Jesus”

(G. Knight) - În deceniile care au urmat anului 1850, misiunea teologică a
adventiștilor avea să fie aceea de a prezenta și explica doctrinele fundamentale și
profeţiile apocaliptice care asigurau identitatea tinerei biserici. În acest proces însă
s-au dezvoltat și câteva tendinţe negative.
Astfel, o primă tendinţă a fost cea către legalism.
O a doua tendinţă negativă a implicat maniera adeseori agresivă în care făceau
evanghelizare pastorii adventiști de ziua a șaptea. Ei manifestau adeseori un spirit
agresiv, preocupat de curăţia doctrinei, dar lipsit de bunătatea și de iubirea lui Isus.
Un al treilea lucru dăunător, care a apărut în anii 1870 și 1880, a fost o tendinţă
crescândă, în rândul liderilor adventiști de ziua a șaptea, de a-și proteja și conserva
concepţiile teologice, în loc să continue să progreseze în înţelegere.
O a patra tendinţă a fost aceea de a atribui scrierilor lui Ellen White un rol mai
mare în explicarea diferitelor puncte aflate în discuţie. Practica aceasta avea să se
accentueze, în timp, pe măsură ce tânăra biserică se îndepărta de rădăcinile ei.
În concluzie, în decursul perioadei de început a dezvoltării teologiei adventiste
de ziua a șaptea (1844-1885), confesiunea a răspuns la întrebarea cu privire la ce era
adventist în adventism. Biserica avea să intre în anii 1880 accentuând doctrinele
care îi erau caracteristice, în contextul cărţii Apocalipsa. În același timp însă,
ea avea să ducă în următorul deceniu și cele patru tendinţe dăună- toare, care
apăruseră încă de timpuriu în istoria ei teologică. Toţi acești factori aveau să iasă în
evidenţă la hotărâtoarea Sesiune a Conferinţei Generale de la Minneapolis, din anul
1888, când conducerea bisericii s-a văzut faţă în faţă cu o a doua mare întrebare în
legătură cu propria identitate: „Ce este creștin în adventism?”

Cele două categorii de doctrine in adventism: cele comune cu a celorlalți creștini și

cele specifice, sau cei 4 piloni ai AZS. Adventismul s-a axat cu preponderență pe cele
specifice, neglijând celelalte doctrine.

Patruzeci de ani de asemenea evanghelism au condus la un fel de separare între

adventism și restul creștinătății. Astfel, Ellen White a fost îndreptățită să scrie, în
legătură cu Sesiunea Conferinței Generale din anul 1888 (ținută la Minneapolis,
Minnesota), că adventiștii trebuie să predice „solia Evangheliei harului Său”, astfel
încât „lumea să nu mai spună că adventiștii de ziua a șaptea vorbesc mereu despre
Lege, dar nu învață despre Hristos și nici nu cred în El” (TM, pag. 92). Pe scurt, pe la
sfârșitul anilor 1880, adventismul avea nevoie de o corectare a direcției în teologie.

Doi pastori, relativ tineri, din California – Alonzo T. Jones și Ellet J. Waggoner – aveau să declanșeze
această ajustare. Tinerii au devenit cunoscuţi datorită poziţiei pe care o aveau în legătură cu
identificarea celor zece coarne din Daniel, capitolul 7 și cu natura legii menţionate în Galateni.
Președintele Conferinţei Generale, George I. Butler, și editorul publicaţiei Review and Herald, Uriah
Smith, s-au împotrivit categoric inovaţiilor lor teologice. Controversa, care a început la mijlocul anilor
1880, a atins punctul culminant la Sesiunea Conferinţei Generale din octombrie 1888.
De fapt, Waggoner a folosit amvonul de la Minneapolis pentru a trece dincolo de problema destul de
limitată din Galateni, către o prezentare a neprihănirii prin credinţa în Hristos.

Cei mai în vârstă s-au temut că noile idei pe care Jones și Waggoner le aduceau în biserică aveau să
reducă la tăcere, sau chiar să distrugă, învăţăturile distinctive ale adventismului. De aceea ar trebui să
privim întâlnirile din anul 1888 ca pe o criză de identitate de prim ordin. Întrebarea: „Ce este adventist în
adventism?” a ajuns să fie, dintr-o dată, ameninţată de întrebarea: „Ce este creștin în adventism?”

Motivul principal a fost acela că adventismul se afla în mijlocul unei crize escatologice, fără precedent în
istoria sa. Începând cu anii 1860, Asociaţia pentru Reformă Naţională și alte grupuri au acţionat cu
hotărâre pentru creștinarea Statelor Unite. Un element major în platforma asociaţiei îl reprezenta
dorinţa de a proteja sfinţenia duminicii. La începutul anilor 1880, unii ajunseseră să vadă în adventiști
niște obstacole în calea protejării „Zilei Domnului”. Conflictul a izbucnit în anul 1882, când autoritățile
locale californiene l-au arestat pe W. C. White (fiul cel mai mic al lui James și Ellen White) pentru că
Editura Pacific Press lucra și duminica. Între anii 1885 și 1888, centrul de acțiune s-a mutat în Arkansas și
Tennessee, unde autoritățile de impunere a legii i-au arestat pe adventiști pentru infracțiunea de a nu fi
respectat sfințenia duminicii.
Apoi, pe 21 mai 1888, senatorul H. W. Blair a introdus în Senatul Statelor Unite un proiect de lege pentru
promovarea „Zilei Domnului” ca „zi de închinare religioasă”. Proiectul de lege duminicală al lui Blair a
reprezentat prima astfel de lege propusă înaintea Congresului de la întemeierea mișcării adventiste, în
anii 1840. Această criză i-a determinat pe majoritatea să se axeze pe ceea ce diferența AZS de
creștinism.
Sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis s-a dovedit a fi unul dintre momentele de
răscruce în dezvoltarea teologiei adventiste de ziua a șaptea. În urma acestor întâlniri au rezultat cel
puţin patru elemente teologice importante: (1) o reevaluare a bazei de autoritate în lămurirea diferitelor
nedumeriri teologice și biblice, (2) o mai profundă înțelegere a neprihănirii prin credință, așa cum se
raportează ea la solia îngerului al treilea, (3) schimbări semnificative în concepția adventismului cu
privire la Trinitate, la natura divină a lui Hristos și la persoana Duhului Sfânt și (4) cercetarea naturii
umane a lui Hristos.

Tot un popor al Cărții? Problema autorității

Contestând autoritatea omenească (atât pe cea administrativă, cât și pe cea a specialiștilor) asupra
chestiunilor doctrinare, în decembrie 1888, Ellen White a subliniat: „Noi nu ar trebui să considerăm că
fratele Butler și fratele Smith sunt păzitorii doctrinelor adventiștilor de ziua a șaptea și că nimeni nu ar
trebui să îndrăznească să-și exprime o idee diferită de a lor. Chemarea mea este: Cercetați voi înșivă
Scripturile... Nici un om nu trebuie să fie autoritate pentru noi.” (EGW către WMH, 9 decembrie 1888)
O a treia folosire greșită a autorității era aceea a bazării pe tradiția adventistă în adoptarea unei
anumite interpretări. Atât Smith, cât și Butler folosiseră în repetate rânduri argumentul că, din moment
ce timp de 40 de ani poziția adventistă asupra chestiunilor în discuție, din Galateni și din Daniel, fusese
considerată corectă, aceasta nu ar trebui să fie schimbată. Smith a mers chiar până acolo încât să susțină
că, dacă tradiția era greșită, atunci el va trebui să renunțe la adventism.
O ultimă categorie a autorităţii omenești, pe care a susţinut-o grupul Smith-Butler, în încercarea
de a menţine adventismul tradiţional, a fost reprezentată de dorinţa lor de a se vota o declaraţie,
asemenea unui crez, prin care teologia de dinainte de anul 1888 să capete o formă concretă. Jones,
Waggoner și Ellen White, împreună cu fiul ei Willie, s-au împotrivit cu succes unor astfel de încercări.
Dorința ca EGW sa se implice în dezbaterea temelor a fost refuzată de ea. Biblia – singurul ei
interpret.

Înălţaţi-L pe Isus: Neprihănirea prin credinţă și solia celui de-al treilea înger
O a doua problemă teologică, pe care a trebuit să o trateze confesiunea în
perioada 1888, a fost Planul de Mântuire. Ellen White a declarat: „În marea Sa
îndurare, prin fraţii Waggoner și Jones, Domnul a trimis o preţioasă solie poporului
 Său. Această solie avea să-L prezinte lumii cu și mai multă putere pe Mântuitorul
înălţat, jertfit pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin
credinţa în Garantul nostru; i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui
Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate Poruncile lui Dumnezeu. Mulţi
[adventiști] Îl pierduseră din vedere pe Isus. Ei aveau nevoie să-și îndrepte privirea
către persoana Sa divină, către meritele Sale și către iubirea Sa neschimbătoare
pentru familia omenească... Aceasta este solia care să fie dată lumii, conform
poruncii lui Dumnezeu. Aceasta este solia celui de-al treilea înger, care urmează să
fie proclamată cu glas tare și să fie însoţită de revărsarea Duhului Său Sfânt într-o
măsură bogată.” (TM, pag. 91, 92)

Dacă, în ceea ce-i privește pe tradiţionaliști, cuvântul-cheie a fost „ascultarea”, pentru Waggoner
și pentru Jones acesta a fost „credinţa”. Ca participantă la întâlnirile din anul 1888, sora White a
împărtășit convingerea lui Waggoner cu privire la neprihănirea prin credinţă. La un moment dat,
ea a remarcat că învăţătura acestuia nu era, în ceea ce o privea, o credinţă nouă, ci era chiar
credinţa pe care o împărtășiseră până atunci și ea, și soţul ei. (MS 5, 1889). Chiar în timpul
Sesiunii Conferinţei Generale, Ellen White a declarat: „Am văzut frumuseţea adevărului în
prezentarea neprihănirii lui Hristos în relaţie cu Legea, așa cum a înfăţișat-o doctorul înaintea
noastră. Ea se armonizează pe deplin cu lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea în
decursul anilor întregii mele experienţe.” (MS 15, 1888)

La o întâlnire cu pastorii, în anul 1890, ea a stăruit ca aceștia să plece de acolo atât de plini de
solia neprihănirii lui Hristos, încât să nu mai poată să tacă, în această privinţă; în același timp
însă i-a avertizat că, dacă vor face astfel, „oamenii vor spune: ’Sunteţi prea entuziasmaţi;
acordaţi prea multă atenţie acestui aspect și nu vă gândiţi suficient la Lege; trebuie să vă gândiţi
mai mult la Lege; nu mai predicaţi tot timpul despre această neprihănire a lui Hristos, ci înălţaţi
Legea’.” Acestor atât de „bune” sentimente adventiste, ea le-a răspuns:
Lăsaţi ca Legea să-și poarte singură de grijă. Am fost atât de preocupaţi de Lege, încât am ajuns
la fel de uscaţi ca munţii din Ghilboa... Să ne punem încrederea în meritele lui Isus. (MS 10,
1890; sublinierea noastră).

Curând după întâlnirile de la Minneapolis, sora White a făcut una dintre declaraţiile cele mai
aducătoare de lumină, cu privire la pasajul din Apocalipsa 14,12: „Solia îngerului al treilea”, a
scris ea, „înseamnă proclamarea poruncilor lui Dumnezeu și a credinţei lui Isus Hristos.
Poruncile lui Dumnezeu au fost proclamate, dar credinţa lui Isus nu a fost proclamată de
adventiștii de ziua a șaptea ca fiind de o egală importanţă, Legea și Evanghelia mergând mână
în mână.” Ea a continuat accentuând semnificaţia credinţei lui Isus, despre care „se vorbește,
dar care nu este înţeleasă”. Credinţa lui Isus, a afirmat ea, înseamnă ca „Isus să devină
purtătorul păcatelor noastre, pentru a putea deveni și Mântuitorul nostru, care ne iartă
păcatele... El a venit în lumea noastră și a luat păcatele noastre, pentru ca noi să putem lua
neprihănirea Sa. Și credinţa în puterea lui Hristos de a ne mântui înseamnă în detaliu, pe deplin
și în mod desăvârșit credinţa lui Isus.” De aceea, adventiștii trebuie „să se prindă, prin credinţă,
de neprihănirea lui Hristos”. În continuare, Ellen White a menţionat că, pentru ea, aceasta nu
era o lumină nouă. O predica încă din anul 1844.

Astfel, alături de Jones și de Waggoner, ea ajunsese să considere credinţa lui Isus ca fiind
credinţa în Isus. Ambele reprezintă traduceri valabile ale textului grecesc. O dată cu această
explicaţie, adventismul a dobândit o înţelegere clară a versetului din Apocalipsa 14,12 și a
legăturii lui cu Legea și cu Evanghelia. Ca urmare, în luna noiembrie 1892, Ellen White putea să
afirme că „marea strigare a celui de-al treilea înger a început deja, prin descoperirea
neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta este începutul luminii
îngerului, a cărei slavă va umple întreg pământul. Căci este lucrarea fiecărui om la care a ajuns
solia de avertizare... să-L înalţe pe Isus.”
Până acum, în acest capitol, am analizat două aspecte teologice controversate, legate
de Sesiunea Conferinţei Generale din anul 1888. Primul dintre ele a fost, cel mult, o
reconfirmare a poziţiei adventiste iniţiale, referitoare la întâietatea autorităţii scripturistice în
chestiunile de credinţă și de doctrină. Cel de-al doilea a reprezentat o mai profundă
conștientizare, pentru unii dintre adventiști, și nevoia după o înţelegere revizuită, pentru alţii, a
legăturii dintre Lege, Evanghelie și Planul de Mântuire.