Erezie 

 Sinod325Excomunicare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Galileo Galilei condamnat drept eretic

Un grup de amalricieni din Franța arși pe rug sub privirile regelui care i-a

considerat eretici.
Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis <=>opțiune, alegere) sunt
un termen istorico-religios și teologic care desemnează un
sistem de gândire sau credințe contrare unui sistem dominant.
În creștinătate s-au formulat de-a lungul timpului diverse
„concepții particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre
dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau
despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său
dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele
de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice,
întâlnite în teologie sub numele de subordinaționism
pnevmatologic, sau de pnevmatomahie” . De asemenea, ereziile
[1]

care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii

eclesiologice.

Etimologie
Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la
αιρεομαι, haireomai, "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"),
care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de
întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei
adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu
de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor
ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun
Bisericii creștine, în opoziție cu poziția ortodoxă (de
la ortho- "dreaptă" + doxa "gândire/credință") a Bisericii
creștine.
Aceeași filieră etimologică exploatează în zilele
noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : "Erezia
înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a
o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună
definiție a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și
relativizarea absolutului."  .[2]

Viziunea istoricilor religiei

Istoricii moderni, începând cu Walter Bauer neagă viziunea de
istorie a bisericii a lui Eusebiu, și anume că de la început ar fi fost
clar care e adevărul creștin și că ereticii ar fi fost inspirați
de Diavol să-l combată: [3]
„Ca rezultat al acestor cercetări, azi este recunoscut pe larg
că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una din multele
interpretări concurente ale creștinismului din biserica
timpurie. Nu era nicicum o interpretare de la sine înțeleasă și
nici o viziune care ar proveni de la apostoli. Apostolii, de
exemplu, nu i-au învățat pe alții Crezul de la Niceea și nici
măcar ceva comparabil cu acest crez. Într-adevăr, pe atât cât
putem cunoaște trecutul, creștinismul era din cale-afară de
divers în exprimările sale teologice. ” [4]

—Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for

Scripture and the Faiths We Never Knew
Prin urmare, istoricii nu emit judecăți de valoare conform cărora
o anumită biserică ar avea dreptate, iar ereziile combătute de ea
ar fi toate, prin definiție, erori teologice. Prin natura profesiunii
lor, istoricii nu pot ști cine are dreptate din punct de vedere
teologic, dar pot ști cine a ieșit învingător din disputele cu alte
secte.  Pentru istorici, viziunea ortodoxă stă pe picior de
[5]

egalitate cu viziunea ereticului, adică ambele sunt fenomene

istorice reale care merită studiate cu atenție, cu respect pentru
realitatea istorică, fără ca istoricii să ia apărarea celor considerați
ortodocși mai degrabă decât a celor considerați eretici (sau
invers).
O variantă sarcastică a acestei teze este:
„Și le-a vorbit lor într-o pildă, zicând că într-o vreme era un
om numit Joe. El i-a învățat pe alții multe lucruri foarte
diferite de lucrurile pe care le învățau de la contemporanii lui.
Cei care îl auzeau rămâneau impresionați de ințelepciunea
lui. Unii chiar credeau că el era mai mult decât un simplu om.
După ce el a murit, ideile sale au fost dezvoltate de alți
oameni, din care unii nu erau așa de perspicaci ca Joe.
Rezultatul a fost că în diverse locuri au apărut multe grupuri
opuse, fiecare afirmând că reprezintă învățătura «adevărată»
a lui Joe, în ciuda faptului că ele îi învățau pe oameni lucruri
foarte diferite și aveau viziuni diferite despre cine era de fapt
Joe. Asta a continuat timp de câteva secole dar în cele din
urmă unul din grupuri, joeiștii, a fost în stare să domine
celelalte grupuri prin manevre politice, bani gârlă, măiestrie
administrativă și exercitarea forței. Odată ce au preluat
puterea, joeiștii au persecutat fără milă celelalte grupuri, le-
au distrus scrierile și au căutat să șteargă orice amintire
despre ele. Câștigătorii acestei foarte murdare bătălii
ideologice au purces apoi să rescrie istoria pentru a face să se
creadă că joeiștii erau singurul grup care a existat de la
începuturile joeismului. Ei au revizuit documente anterioare
care vorbeau despre Joe pentru a le face să sune ca și cum
Joe ar fi predat precis ceea ce credeau joeiștii. Ei au compilat
aceste documente modificate într-o colecție de texte oficială și
le permiteau oamenilor să citească doar din această antologie
aprobată de cenzură. În plus, ei au formulat definiții foarte
stricte asupra a ceea ce le era permis oamenilor să creadă și
să afirme despre Joe. Astfel joeismul a devenit o religie
mondială, s-a răspândit de-a lungul și de-a latul planetei, dar
a rămas mereu sub controlul strict al liderilor din Joeville. ”
[6]

—Dr. Rodney J. Decker, The Rehabilitation of Heresy:

“Misquoting” Earliest Christianity: Part 1

„Ortodoxie este doxa mea, heterodoxie este doxa ta. ” [7]

—J. Q. Adams
Erezii creștine vechi
Preocupări imperioase privitor la uniformitatea credinței și
cultului au caracterizat creștinismul încă din primele zile.
Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creștinismul ortodox a
fost în toi de la mijlocul până la sfârșitul secolului I, când Apostolul
Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament.
În diverse ocazii din epistolele pauline, acesta își apără lucrarea
apostolică și îi îndeamnă pe creștinii din diverse locuri să îi evite
pe falșii învățători sau pe cei care învață orice este în
contradicție cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan și a
lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falșii învățători,
așa cum face și Cartea Apocalipsei. Însă epistolele pastorale,
atribuite în mod tradițional lui Pavel, sunt considerate creații ale
unor discipoli ai lui Pavel la a doua sau a treia generație față de
el.  Combaterea de către Pavel a unor erezii apărute abia după
[8]

moartea lui este un anacronism. [8]

În primele secole, creștinismul a fost problematic din cauza

impunerii venerării împăraților romani și a zeilor romani. În
consecință, atunci când Biserica își eticheta inamicii ca "eretici"
și îi alunga din comunități sau când rupea legăturile cu bisericile
dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuși, aceia
numiți "eretici" mai erau numiți și cu diverse nume (de ex
"nebuni," "câini sălbatici," "slujitorii Satanei"), astfel încât,
cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi,
așa cum s-a și intenționat.
La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri de creștini
neortodocși au aderat la unele doctrine, fapt care a divizat
comunitățile creștine din Roma: învățătorul Marcion, revărsarea
cincizecimii a profeților creștini în extaz a revelației creștine,
într-o mișcare numită "montanism" deoarece a fost inițiată
de Montan și discipolele sale feminine și învățăturile gnostice ale lui
Valentin. Primele atacuri asupra așa-ziselor erezii au constituit
conținutul lucrării lui Tertulian, Rețete împotriva ereticilor (cu 44
de capitole și scrisă la Roma) și a lui Irineu' Contra
ereticilor (ca 180, în cinci volume), scrisă în Lyon după
reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisorile lui Ignatie de
Antiohia și a lui Policarp de Smirna către diverse biserici au avertizat
împotriva falselor învățături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată
de mulți creștini din secolul al II-lea ca parte componentă a
Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creștinismul,
la fel ca și alți scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate
la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de Împăratul Constantin cel
Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice
viitoare din cadrul comunităților creștine, în cazul de față
disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.
Irineu a fost primul care a susținut că poziția "proto-ortodoxă"
era aceeași credință pe care Isus din Nazaret a transmis-o apostolilor și că
identitatea apostolilor, a succesorilor și învățăturile acestora sunt
cunoștințe publice bine cunoscute. Acesta a fost, așadar, un prim
argument pe baza succesiunii apostolice. Oponenții lui Irineu au
pretins că au primit învățături secrete de la Isus prin ceilalți
apostoli care nu au fost făcute publice. (Gnosticismul se bazează pe
existența unor cunoștințe ascunse, cu toate că scurte referințe la
învățăturile private ale lui Isus au supraviețuit și în Scriptura
canonică.) Oponenții lui Irineu au pretins, de asemenea, că
izvorul nesecat al inspirației divine nu a secat, adică doctrinele
revelației continue.
Înainte de 325, natura "eretică" a unor credințe a fost subiectul
unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica
primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleși
sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După
325 DH, unele opinii au fost formulate ca dogme prin
intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază
din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea,
conține unele aspecte care au fost subiectul unor discuții aprinse
și care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de
episcopi aleși cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea,
Sinodul nu a reușit să împiedice ca arienii, învinși în 325, să
domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al
IV-lea, adesea cu ajutorul împăraților romani care îi favorizau.
În Răsărit, adepții lui Chiril i-au declarat pe Nestorie și pe adepții lui
eretici și le-a confiscat și ars scrierile.
Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr
pe eretici în perioada primară, în afară de excomunicare, o pedeapsă
spirituală, sau, în cazul lui Arie din Alexandria, asasinarea (Cu toate că
acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de regalitate iar
sfârșitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descrisă
astfel: Pe când Arie călătorea pentru a sluji Sfânta Liturghie cu
episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta
poporului că nu este într-adevăr nici o diferență între credința
Bisericii și a lui Arie, tradiția ne spune că Arie s-a oprit pentru
necesități firești. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să
vadă ce s-a întâmplat și de ce întârzie. În mod evident, îi ieșiseră
intestinele afară din el.). Pentru aceia care o acceptau, o
excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deoarece
prin aceasta erau separați de trupul lui Hristos, Biserica Sa și
astfel era împiedicată mântuirea. Excomunicarea, sau doar
amenințarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge
majoritatea ereticilor să renunțe la vederile lor. Pustnicul
hispanic Priscillian de Avila a fost prima persoană executată
pentru erezie, la doar șaizeci de ani după Primul Sinod de la
Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului Magnus
Maximus, care a trecut peste obiecțiile procedurale ale episcopilor
Ambrozie al Milanului și Martin de Tours.
Unele dintre credințele pe care Biserica le consideră eretice sunt
cele care privesc Hristologia, firea lui Isus Hristos și relația dintre
Hristos și Dumnezeu Tatăl. Învățătura istorică spune că Hristos a
fost Dumnezeu deplin și om deplin în același timp și că cele trei
persoane ale Sfintei Treimi sunt egale și eterne. Este de remarcat că
această poziție nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu
a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea
(Crezul de la Niceea în 325); și nici Noul Testament nu a fost pus în
forma prezentă până la sfârșitul secolului al IV-lea (Atanase de
Alexandria a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărți pe
care le avem în prezent în Noul Testament, lista datează din anul
367), dar acest fapt este disputat.
Edictul lui Teodosiu al II-lea din 435 prevedea pedepse grele pentru
cei care dețineau sau răspândeau scrieri ale lui Nestorie.  Cei la
[9]

care erau găsite scrieri ale lui Arie erau condamnați la moarte. [10]

De-a lungul anilor, numeroși profesori și predicatori creștini au

fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte și doctrine.
Când Biserica a luat la cunoștință aceste credințe , ele au
condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea
atunci când credința a contestat, sau a părut că o face, autoritatea
Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepți care
contestau ordinea socială stabilită. Din motive pe de-a-ntregul
seculare, unii oameni influenți au avut un interes în menținerea
unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau
îndepărtat. Explicațiile din interiorul Bisericii pentru acțiunile
proprii se bazau în întregime pe obiecții la credințe și filozofii
mai mult decât pe opoziția la interpretare Sfintei Scripturi sau pe
interpretarea oficială a Sfintei Tradiții.
Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:
 Adopționism
 Aftartodochetism
 Apolinarianism
 Arianism
 Bogomilism
 Docetism
 Donatism
 Gnosticism
 Luciferianism
 Maniheism
 Marcionism
 Mesalianism
 Monarhism
 Monofizism
 Montanism
 Nestorianism
 Patripasianism
 Priscilianism
 Psilantropism
 Sabelianism
 Socianism

Utilizare contemporană
Deși termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credință
neortodoxă, cum ar fi Păgânismul, prin definiție, erezia nu poate fi
comisă decât de o persoană care se consideră ea însăși ca fiind
creștină, dar respinge învățăturile Bisericii creștine. O persoană
care renunță complet la creștinism nu este considerată eretică,
ci apostată; o persoană care renunță la autoritatea Bisericii, dar nu
la învățăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din
afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuși creștin poate
fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu își definesc învățătura
ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul
unui sistem de credință stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi
consideră pe protestanți eretici în timp ce unii necatolici
consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

Bibliografie
 Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de
teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981
 Gheorghe Vlăduțescu, Ereziile evului mediu creștin, Editura
Enciclopedică,București, 1974
 A. Tache Știința în Evul Mediu în (colectiv de
autori), Figuri ilustre din Evul mediu, Editura Tineretului, p
11

Note
1. ^ Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicționar de Teologie
Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153
2. ^ Christos Yannaras, Ortodoxie și Occident, Ed.
Bizantină, București, 1995, p. 73-74.
3. ^ Ehrman, Bart (1993). „The Text of Scripture in an
Age of Dissent: Early Christian Struggles for
Orthodoxy”.  The Orthodox Corruption of Scripture. The Effect of Early
Christological Controversies on the Text of the New Testament (în engleză). New
York: Oxford University Press. p. 5.  ISBN  978-0-19-510279-6.
4. ^ Ehrman, Bart (2005) [2003].  Lost Christianities: The Battle for
Scripture and the Faiths We Never Knew (în engleză). New York: Oxford
 University Press. p. 176.  ISBN  978-0-19-514183-2. Accesat în 26
iulie 2010. As a result of this ongoing scholarship, it is
widely thought today that proto-orthodoxy was simply one
of many competing interpretations of Christianity in the
early church. It was neither a self-evident interpretation nor
an original apostolic view. The apostles, for example, did
not teach the Nicene Creed or anything like it. Indeed, as
far back as we can trace it, Christianity was remarkably
varied in its theological expressions.
5. ^ Bart Ehrman - The History of the Bible: The Making of the New Testament
Canon The Teaching Company, Lecția nr. 11.
6. ^ Dr. Rodney J. Decker, "The Rehabilitation of Heresy:
“Misquoting” Earliest Christianity: Part 1" The Journal of Ministry and
Theology JMAT 13:1, primăvara lui 2009, pp. 30-63. Citat:
„And he spoke a parable unto them, saying, there once was
a certain man named Joe. He taught many things which
were quite different from things taught by his
contemporaries. Those who heard him were impressed with
his wisdom. Some even thought he was more than a mere
man. After he died his ideas were developed by other
people, not all of whom were as insightful as Joe. As a
result, many divergent groups developed in different places,
each claiming to represent Joe’s “true” teaching, despite the
fact that they taught very different things and had very
different views as to who Joe was. This continued for
several centuries, but eventually one of the groups, the
Joeists, was able to dominate the others through political
savvy, lots of cash, administrative skill, and outright force.
Once they had achieved power, the Joeists ruthlessly
persecuted the other groups, destroyed their writings, and
sought to obliterate their very memory. The winners in this
 very nasty ideological war then proceeded to rewrite history
to make it appear as if the Joeists had been the only group in
existence from the very beginning. They revised the early
documents that told about Joe to make them sound like Joe
taught exactly what the Joeists believed. They compiled
these modified documents into an official literary corpus
and allowed people to read only from this sanctioned
anthology. In addition they wrote very strict definitions as to
what people were allowed to believe and say about Joe. And
so Joeism became a new world religion, spreading across
the planet, but always tightly controlled by the original
leaders in Joeville.”
7. ^ Stockwell, Robert; Minkova, Donka (5 iulie
2001).  English Words: History and Structure. Cambridge University
Press. p. 144.  ISBN  978-0-521-79362-9.
8. ^     Bart Ehrman - The History of the Bible: The Making of the New Testament
a b

Canon The Teaching Company, Lecția nr. 4.

9. ^ Thompson, Jay E. (1 septembrie 2009).  A Tale of Five
Cities: A History of the Five Patriarchal Cities of the Early Church. Wipf and
Stock Publishers. p. 138.  ISBN  978-1-4982-7447-0.
10. ^ Escribano Paño, María Victoria (2010). „Chapter
Three. Heretical texts and maleficium in the Codex
Theodosianum (CTh.16.5.34)”. În Richard Lindsay
Gordon; Francisco Marco Simón.  Magical Practice in the Latin West:
Papers from the International Conference Held at the University of Zaragoza, 30 Sept. –
1st Oct. 2005. BRILL. pp. 135–136.  ISBN  90-04-17904-6.

Legături externe
 Intrebuintarea termenului eretic,
8 iunie 2012, Patrick
Barnes, CrestinOrtodox.ro
 Portretul ereticului si al schismaticului dupa Sfintii Parinti, 8 iunie 2012, pr.
conf. dr. Tache Sterea, CrestinOrtodox.ro
 Ereziile iudaizante, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Vechile Biserici Orientale, 3 august 2012, CrestinOrtodox.ro
 [1], Erezii periculoase, 29 ianuarie 2013, "Mythologica.ro"
Notă: Acest articol conține text preluat de
la  ro.orthodoxwiki.org (articolul respectiv și  lista de autori). Toate
materialele OrthodoxWiki intră automat sub dubla
licență  GDFL-Creative Commons.
Informații bibliotecare
Categorii