Implicaţiile opţiunii Sfântului Efrem pentru o „teologie simbolică” sunt de

profunzime; ele au fost analizate de Dom Edmund Beck în două

micromonografii10 şi sunt excelent sintetizate într-un remarcabil articol al
aceluiaşi R. Murray11. În esenţă, polemizând atât cu alegorismul gnostic
(bardaisanit), cât şi cu raţionalismul scolastic (arian), Sfântul Efrem dezvoltă o
epistemologie simbolic-contemplativă „care anticipează în chip extraordinar cu
aproape şaisprezece secole poziţia filozofică a unui P. Ricoeur”12. Prin teologia
„simbolurilor” şi „misterelor” scripturistice şi naturale ca „veşmânt” în care Se
îmbracă Dumnezeul Cel Inaccesibil, Sfântul Efrem „e aproape de Biserica
primară şi priveşte înainte spre teologia icoanelor”, iar prin învăţătura despre
„nume” ca unele situate la egală distanţă între apofatism şi catafaza pură, deci
simultan inadecvate dar necesare, el „anticipează teoria clasică a analogiei”13.

Într-un mod ce devine tot mai limpede patrologilor contemporani, el apare tot
mai mult drept un veritabil precursor al teologiei simbolico-contemplative a
Sfinţilor Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul. Teologia biblică
contemporană dominată de filologia nominalistă este departe de a fi asimilat
lecţia metodologică a exegezei marelui dascăl siriac, iar teologia sistematică
captivă încă în categoriile scolasticii conceptuale sau vulgatei existenţialiste
contemporane n-a reflectat la uimitoarea coerenţă degajată de această
provocatoare şi fascinantă teologie alternativă.
În Imnele despre credinţă, Sfântul Efrem nu încetează să acuze, într-un
spirit ce anticipează uimitor rezultatele psihologiei analitice a secolului XX,
funcţia divizivă, schizogenică a raţiunii şi să exalte virtuţile unitive, coezive ale
simbolului. Rezultat al unei încrederi oarbe în sine, al unei inflexibilităţi
mentale, conceptul raţionalist duce la gândire uniliniară şi determinism; produs
al opoziţiei, el creează inevitabil opoziţii, dispute şi schisme. Dimpotrivă,
simbolul, rezultat al recunoaşterii umile a limitelor gândirii, creează libertate;
provocând tăcerea contemplativă, el lasă misterul intact şi păstrează pacea pe
pământ. De aceea, Sfântul Efrem nu încetează să implore pe cei ale căror
argumente şi dispute sfâşie Biserica, să înceteze speculaţiile şi să îmbrăţişeze
calea unificării interioare prin tăcere, rugăciune şi contemplaţie14. Nevoia de
claritate raţională excesivă duce la îngustarea viziunii, la dispute, scandaluri,
anateme şi schisme. E ceea ce s-a petrecut de altfel mult prea adeseori în
creştinismul bizantin şi occidental, dar
„nu aceasta a fost cale creştinismului siriac”; „el a fost în mare măsură
scutit de aceasta prin faptul că nu a avansat pe calea unei definiţii mai
clare decât în domeniul hristologiei (dar chiar şi aici nu atât de mult ca în
alte părţi)”. „Este impresionant cum aceşti creştini, dând mărturie lui
Hristos aşa cum Îl cunoşteau prin secole de dezastre şi izolaţi de fraţii lor
mai favorizaţi din lumea mediteraneană, au rămas atât de fideli vechilor
lor formule şi imagini ambigue, încât, «monofiziţi» sau «nestorieni», nu
pot fi numiţi «formal eretici»; şi tocmai acea foarte lungă izolare (cel
puţin până la cruda perfidie a cruciadelor) a reţinut conştiinţele lor de la
scandalul iritării în faţa altor creştini care dezvoltaseră alte moduri de
exprimare a credinţei lor.” „Poate în disperare de cauză, mulţi teologi se
întorc azi spre modéle de gândire mai euristice: şi aici imaginile —
pregnante şi sugestive, nu prescriptive şi exclusive — se pot întoarce din
nou acasă, ca atunci când cel mai mare Poet dintre toţi a aprins din nou
inimile ucenicilor descurajaţi, făcându-le «să ardă în ei pe cale»”15.
Unică în felul ei, experienţa simbolico-poetică a creştinismului siriac se
dovedeşte a fi extrem de actuală şi generoasă, sugerând o paradigmă
integratoare, cu adevărat ecumenică (în sensul unui ecumenism al profunzimilor,
nu doar al diplomaţiei) pentru creştinismul viitorului, după cum
sugerează şi profesorul S. Brock:
„Empatia specifică pe care polul semitic al tradiţiei siriace o avea faţă de
tradiţia biblică i-a îngăduit o apropiere extrem de creatoare şi intuitivă de
Biblie prin intermediul poeţilor… De fapt, tocmai acest uz al poeziei,
mai degrabă decât al prozei, drept prim vehicul pentru scrisul teologic
profund, caracterizează poate cel mai bine tradiţia siriacă timpurie. Şi
întrucât această abordare teologică a fost serios trecută cu vederea în
curentul principal al tradiţiei Occidentului latin şi Răsăritului grec, acest
aspect al Răsăritului siriac poate fi văzut drept cel mai valoros astăzi din
punctul de vedere al tradiţiei creştine luate ca întreg. Dacă geniul
Occidentului latin stă în sfera dreptului, iar al Răsăritului grec în cea a
filozofiei, atunci cel al Răsăritului siriac stă în sfera poeziei. Pentru a
realiza expresia deplină a tradiţiei creştine ca întreg, trebuie ţinut seama
de fiecare din aceste tradiţii: dacă sunt luate izolat, sau câte două, ele vor
fi mereu deficitare cu ceva. Desigur, fiecare din aceste tradiţii se
intersectează în multe privinţe cu celelalte două, dar, în acelaşi timp,
fiecare are propriile ei trăsături distinctive care numai luate împreună fac
bogăţia tradiţiei creştine ca întreg. Putem compara situaţia
exemplificând-o prin cazul teologiei trinitare: în orice abordare
echilibrată trebuie să se ţină seama de caracteristicile distinctive şi de
rolul fiecărei Persoane a Treimii, împreună cu armonia acţiunii tuturor
celor Trei. Astfel, ori de câte ori în istoria teologiei atenţia s-a fixat în
chip predominant pe Tatăl şi pe Fiul cu neglijarea Duhului Sfânt,
rezultatul a fost o teologie dezechilibrată a Treimii; tot aşa, atunci când
atenţia se centrează numai pe două, iar nu pe toate trei filoanele tradiţiei
creştine, tabloul care rezultă e lipsit de echilibru şi e serios deficitar”16.
Cititorul ortodox obişnuit nu ştie despre creştinismul siriac aproape nimic
afară de numele Sfinţilor Efrem şi Isaac. Despre Sfântul Efrem, prăznuit pe 28
ianuarie, ştie poate doar că este autorul faimoasei Rugăciuni de umilinţă care-i
poartă numele şi care se rosteşte în chip intens mai ales în Postul Mare:
„Doamne şi Stăpanul vieţii mele,
duhul trandăviei, al grijii de multe [curiozităţii],
al iubirii de stăpanire şi al grăirii in deşert — nu mi-l da mie,
iar duhul infranării, al gandului smerit,
al răbdării şi al dragostei — dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale.
Aşa, Stăpane Impărate,
dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele
şi să nu osandesc pe fratele meu,
că binecuvantat eşti in veci.”
de Dumnezeu şi gândul la Judecata de Apoi, respiră din zecile de piese de
literatură monastică (unele din ele nelipsite de un anume lirism) transmise în
limba greacă sub numele Sfântului Efrem. Editate în original la Roma în trei
tomuri groase ale ediţiei efremiene îngrijite de faimosul erudit maronit
Assemani (1732, 1743, 1746), corpusul efremian grec a fost tradus integral de
discipolii paisieni români schimonahii Isaac şi Iosif şi publicate în trei tomuri
masive la Mănăstirea Neamţ în 1818 (414 p.), 1819 (490 p.), 1823 (642 p.)17.
Paradoxul şi ironia sorţii fac ca, exceptând unele mici fragmente, toate aceste
piese alcătuind un corpus extrem de fluid şi complex să nu se regăsească
nicidecum în piesele păstrate în originalul siriac18 editate din iniţiativa aceluiaşi
Assemani, în alte trei volume apărute tot la Roma, 1732–1746. Actualmente
integrala operei siriace a Sfântului Efrem este accesibilă în ediţia critică
definitivă realizată cu acurateţe şi tenacitate între anii 1955–1979 de monahul
benedictin din abaţia Metten, Dom Edmund Beck. O simplă comparaţie a
cuprinsului celor două corpusuri ne arată astfel că, total diferit de „Efremul
grec”, „Efremul siriac” este încă ignorat în spaţiul ortodox, pentru că în
circuitul occidental el se află deja accesibil în versiuni moderne, germană şi
engleză, complete.