Sărbătoarea Sfinţilor sirieni Efrem şi Isaac aduce în lumină frumuseţea unei teologii cu

totul aparte. Viaţa şi învăţăturile lor ne descoperă celor de azi curajul unei mărturisiri
autentice pline de mireasmă duhovnicească şi experienţă mistică, în taina slujirii
Mântuitorului Hristos.

Reprezentant de seamă al lucrării mărturisitoare a Bisericii din primele veacuri creştine, cel
supranumit „Profetul sirienilor”, Sfântul Efrem Sirul s-a născut în localitatea Nissibis, în anul
306. A ucenicit alături de Episcopul Iacob din Nissibis, unul dintre cei 318 Părinţi care au luat
parte la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325). De la el a primit hirotonia întru
diacon, slujire în care a rămas până la mutarea la cele veşnice (9 iunie 373).

La momentul asaltării cetăţii Nissibis de către perşii lui Sapour al II-lea, rugăciunile sfântului au
salvat sufletele celor care erau între ziduri. În final, a fost nevoit să se refugieze la Edessa, unde a
pus început unei şcoli de teologie, recunoscută mai târziu datorită personalităţii lui. Toată viaţa a
urmat o asceză severă, dobândită în urma a opt ani de şedere în pustia Egiptului, alături de
anahoreţii şi pustnicii de acolo. A revenit în Edessa pentru a lupta împotriva ereziilor. A reuşit să
se impună în faţa celor rătăciţi printr-un stil cu totul inedit pentru teologia din acele vremuri,
dezvoltând o imnografie armonizată pe teme hristologice şi mistice, specifice ethosului literaturii
siriace.

Moştenirea scrisă a Sfântului Efrem Sirul

Sfântul Efrem a fost un scriitor foarte fecund, lucrările sale fiind alcătuite atât în versuri, cât şi în
proză. Într-o structurare sistematică a acestora, am putea delimita patru categorii, împărţite după
mesajul teologic pe care îl impun. Avem, astfel, lucrări cu caracter dogmatico-apologetic, cum ar
fi: Imnele împotriva ereziilor (sunt direcţionate în special către Bardesanes, Marcion, arieni şi
sabelieni), Scrisorile către Hypatius şi Domus împotriva ereziilor (în care respinge doctrina
fatalistă a gnosticismului şi fatalismul maniheic), Predici despre credinţă (o critică la adresa
ereticilor şi iudeilor), Imnele Raiului şi Imnele despre credinţă (cu evident caracter trinitar şi
hristologic). În a doua categorie se înscriu scrierile cu subiect ascetic, dintre care amin-
tim: Imnele despre feciorie (tratează teme precum: fecioria, Taina Întru-pării Cuvântului sau
diverse episoade biblice) şi Imnele despre Biserică (reprezintă latura eclesiologică a operei
efremiene). Din cea de-a treia categorie fac parte alcătuirile liturgice ale Părintelui sirian: Imnele
Naşterii Domnului, Imnele despre Post (destinate perioadei Postului Mare), Imnele Azimelor şi
Răstignirii (un profund comentariu teologico-poetic asupra Patimilor Mântuitorului Hristos)
şi Charmina Nissibena. Ultima categorie aparţine comentariilor exegetice la Diatessaron,
la Epistolele pauline, Facere şi Ieşire.

Stilul apologetic al Sfântului Efrem Sirul se poate defini drept „o formă literară prin care, în mod
firesc, nu se limitează adevărul de credinţă în formule sau definiţii dogmatice, ci se oferă, în
esenţă, o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu mintea dincolo
de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratul lor înţeles” (S. Brock, The Luminous Eye, p.
160). El este cu siguranţă „cel mai mare maestru al poeziei creştine de limbă siriacă”. Mai întâi,
trebuie ştiut că a fost un aprig apărător al învăţăturii ortodoxe împotriva ereticilor arieni, care
nesocoteau Dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Sa cu Tatăl. Lucrarea sa mărturisitoare conjugă
într-un mod cu totul aparte elementele de doctrină, mistică, asceză, într-un cuvânt viaţa autentică
trăită în duhul Sfintelor Scripturi. Apologia sa adună de fiecare dată repere şi argumente din
Vechiul şi Noul Testament. El vede astfel în Mântuitorul Hristos „cea mai mare convergenţă de
simboluri”. Întregul cosmos şi întreaga experienţă umană sunt marcate cu „pecetea milostivirii
dumnezeieşti, cu toată bunăvoinţa ei tămăduitoare”. „Lumea creată vorbeşte în tot locul de Tatăl
şi de Fiul, Care ies tainic Unul din Altul”, spune Sfântul Efrem. În taina dumnezeieştilor
înţelesuri, omul nu descoperă numai un simplu mod de vieţuire, pe care îl adaugă stării sale de
păcătoşenie, ci „participă în mod direct la lauda Creatorului a toate”. Aşa se face că, potrivit
Sfântului Efrem, imaginile extrase din sfera lumii naturale (alături de cunoştinţele epocii),
împletite cu figurile biblice, deschid tipologia sa spre o răsunătoare polivalenţă semantică.
Adesea, într-un mod cu totul sugestiv şi lipsit de carenţe, doctorul sirian nu ezită să penduleze
între simboluri. Ceea ce contează până la urmă este primirea învăţăturii pline de viaţă a
Mântuitorului Hristos.