MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” din ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
PROGRAM STUDII: TEOLOGIE – ARTĂ SACRĂ

Repere teologice
pentru o
istoricitate a
creștinismului
siriac
Sf. Efrem Sirul,
„Harfa Duhului
Sfânt”
‫ܡܪܝ ܐܦܪܝܡ ܣܘܪܝܝܐ‬
‫ܟܢܪܐ ܕܪܘܚܐ‬,

Coordonator științific: Student:

Pr. conf. univ. dr. OVIDIU PANAITE Ioan Manța – Protos. Emanuel
Alba Iulia
2021

2
 Cuprins
„Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini.”

Fapte 11, 26

3
 Cuprins

Cuprins..................................................................................................................................... p. 3
Cap. I Syria – o scurtă incursiune istorică, geografică și etimologică............................... p. 4
I.1 Repere istorice....................................................................................................... p. 4
I.2 Repere geografice.................................................................................................. p. 5
I.3 Repere etimologice................................................................................................ p.7
Cap. al II - lea Creștinismului siriac – o privire retrospectivă asupra elementelor de p. 7
istoricitate și spiritualitate .....................................................................................................
II. 1. Ce înțelegem prin Orientul siriac?................................................................... p. 7
II. 2. Creștinismul siriac, anonimat versus autenticitate........................................ p. 9
II. 2. 1. „Drama” creștinismului siriac.......................................................... p. 10
II. 2. 2. Limba siriacă...................................................................................... p. 13
II. 2. 3. Valențe teologice și elemente de spiritualitate siriacă.................... p. 13
Cap. al III-lea Literatura Orientului siriac – nuhro pentru scrierile patristice .............. p. 16
Cap. al IV-lea Sfântul Efrem Sirul – „Harfa Duhului Sfânt”............................................. p. 19
IV.1. Contextualizarea teologiei-poetice a Sf. Efrem Sirul..................................... p. 19
IV.2. Sf. Efrem Sirul și experiența simbolico-poetică a creștinismului siriac....... p. 21
IV.3. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sau „Epicleza Liturghiei de pocăință..” p. 23
Concluzii..................................................................................................................................... p. 25
Bibliografie................................................................................................................................. p. 26
Anexă.......................................................................................................................................... p. 27
.

Cap. I Syria – o scurtă incursiune istorică, geografică și etimologică

I.1 Repere istorice

4
 Pentru a înțelege mai bine tema abordată, consider că este necasar să pornim
scurta noasră cercetare de la câteva infomații de bază despre ceea ce înseamnă Syria. Bun
înțeles, informaţiile sunt deliberat succinte, urmărind doar marcarea unor puncte importante
pentru subiectul în discuţie. Această cronologie esenţializată se doreşte a fi doar un instrument
ajutător pentru uşurarea orientării în timpul şi spaţiul temei.
Arheologii plasează Syria în centrul celor mai vechi civilizații de pe pământ. Aici
au apărut primele așezări umane de tip urban, tot de aceste locuri se leagă și începuturile
agriculturii și domesticirii animalelor, descoperirea unor unelte importante ca secera și plugul,
dar și dezvoltarea alfabetului. Un exemplu de civilizație superioară de pe teritoriul Syriei îl
certifică descoperirile făcute în urma excavațiilor începute în 1975 la Ebla, în nordul Syriei. Ebla
se pare că a fost fondat în jurul anului 3000 î. Hr. și ș-a atins maximul de putere prin 2500-2400
î. Hr. când stăpânea un imperiu cuprins între Marea Roșie la sud, Anatolia la nord și Eufrat la est.
Orașul avea în acea perioadă o populație estimată de 260 000 de locuitori, iar dezvoltarea sa
economică se baza, în special, pe schimburile comerciale cu Sumer, Akkad și cu popoarele din
nord-vest și uneori cu Egiptul faraonic.
Oamenii de știință cred că limba Ebla este cea mai veche limbă semitică
cunoscută în scris. Orașul Ebla a fost probabil cucerit de Sargon din Akkad în jurul anului 2260
î.e.n. Acesta a fost restaurat câteva secole mai târziu, devenind centrul de putere al amoreilor. La
începutul mileniului al II-lea î.e.n. a fost cucerit de neamul indo-european al hitiților.
Această parte a lumii este una dintre cele mai bogate în evenimente, fiind
populată din cele mai vechi timpuri și aflându-se chiar în centrul marilor civilizații ale lumii.
Astfel, începând cu mileniul al II-lea î.e.n., Syria a fost ocupată pe rând de sumerieni, akkadiani,
hitiți, asirieni, babilonieni, canaaniți, sirieni și fenicieni și s-a aflat în zona de interes a așa
numitelor „popoare ale mării”. Apoi, în 550 î.e.n. este cucerită de persani, cărora le urmează
Alexandru cel Mare în 333 î.e.n. Imperiul elenistic a combinat culturile vestice şi estice, iar după
moartea cuceritorului, partea din Syria, corespunzătoare oarecum statului modern de azi, a trecut
sub seleucizii care au construit  Apamea şi Doura Europos, în stil grecesc. Către zonă începuseră
să se orienteze romanii - dinspre nord şi nabateenii – dinspre sud.
Istoria zbuciumată a Syriei continuă și după Antichitate, astfel, începând cu 634
e.n. Syria este cucerită de arabi, în 1516 e.n. de otomani, iar în epoca modernă, ca urmare a

5
înfrângerii Imperiului Otoman din Primul Război Mondial, Syria estea dministrată de Liga
Națiunilor sub mandatfrancez. Syria a devenit independentă la 15 aprilie 1946.
Așadar, retrospective, principalele etape istorice ale Syriei actuale, ţară din
Orientul Apropiat sunt: a) Epoca Bronzului Timpuriu 3100 – 2150 î. Hr., b) Epoca Bronzului
Mijlociu 2150 – 1600 î. Hr., c) Epoca Bronzului Târziu 1600 – 1200 î. Hr., d) Epoca de Fier
1200 – 539 î. Hr. e) Perioada Persană 539 – 333 î. Hr., f) Perioada Elenistică 333 – 64 î. Hr., g)
Perioada Romană 64 î. Hr. – 395 d. Hr., h) Perioada Bizantină 395 – 636, i) Cucerirea arabă
632 – 661, j) Dinastia Omeiazilor 661 – 750, k) Dinastia Abasizilor 750 – 1258, l) Dinastia
Mamelucilor 1260 – 1516, m) Otomanii 1516 – 1918, n) Mandatul Francez 1920 – 1945, o)
Perioada modernă 1945 – până în prezent1.

I.2 Repere geografice

Aria de cercetare a Syriei și Palestinei antice nu se suprapune cu configurația

politică a lumii moderne, ci este determinată de un sens geografic și cultural mult mai larg.
Regiunea syro-palestiniană este marcată geografic la vest de Marea Mediterană, estul își găsește
o limitâ în Eufrat și în deșert, la sud de pustiul Neghev, nordul dominat de lanțurile mntoase ale

1
Mihai Valentin VLADIMIRESCU şi Mihai CIUREA, Siria creştină: repere biblice, istorice şi patristice, Bucureşti,
Edit. Pro Universitaria, 2010, p. 159. Această cronologie poate fi amendată.
6
Amanului, în timp ce alte zone s-au inclus temporar în zona syro-palestiniană, cum a fost cazul
câmpiei Antiohiei din Turcia sau Cisiordania.
Geografic vorbind, Syria Orientală (distinctă de Siria Occidentală elenizată, având
capitala la Antiohia) cuprindea nordul Mesopotamiei, teritoriu organizat politic în două mici
state, când independente, când vasale, când incorporate alternativ în Imperiul Roman sau
Imperiul Part ori Sassanid: Adiabene, cu centrul de la Nisibis (Nsibin în siriacă), şi Osrohene, cu
centrul la Edessa (Orhay în limba siriacă, limbă care reprezenta dialectul aramaic vorbit în jurul
Edessei/Orhay). În zonă exista pe lângă o masivă prezenţă politeistă, persană sau greco-romană,
şi o semnificativă şi foarte activă comunitate iudaică, înfloritoare atât din punct de vedere
economic, cât şi cultural (în secolul I vor reuşi să convertească la iudaism însăşi casa regală din
Adiabene).
Urmând geografiei ecleziale sintetizate de Sabino Chialà spaţiul siriac de răsărit
se prezintă astfel:
a. Bet Aramaye (ţara arameilor) cuprindea partea centrală şi de sud a Mesopotamiei având
ca centru scaunul patriarhal de la Seleucia-Ctesifon (mai târziu Bagdad);
b. Bet`Arbaye (ţara arabilor), cuprinzând Mesopotamia de nord, având ca centru scaunul
metropolitan din Nisibe. În această regiune se află muntele Izla, cel mai important centru
monahal siro-oriental;
c. Adiabene, la est de fluviul Tigru şi la nord de Micul Zab, cu centrul scaunul metropolitan
din Arbela;
d. Bet Garmai între Micul Zab şi Diyala, cu scaunul metropolitan la Karak (Kirkuk) în Bet
Selok;
e. Maishan, la sud de Bet Aramaye până la Golful Persic, cu scaunul metropolitan la Prat
din Maishan (Basra);
f. Bet Huzaye (vechiul Elam) la est de Maishan şi la sud de Bet Garmai, cu centrul la
Gondishabur (Bet Lapat). Acestora li se adaugă, în special după secolul al VII-lea:
g. Bet Persaye (Persia sau Fars), cea mai importantă, cu scaunul metropolitan la Rew
Ardashir. Iar mai spre răsărit mitropoliile din:
h. Horasan, Media, Bactriana, Samarcandia, India şi China. S. Chialà consideră criteriul
geografic insuficient pentru a defini spaţiul siriac. Criteriul lingvistic este cel care trasează mai
exact harta celui de-al treilea filon creştin.
Syria contemporană este dispusă în următoarele limite geografice: în nord granița
cu Turcia se întinde pe aprox. 822 km, delimitată de o regiune în general muntoasă, ultima
7
porțiune spre est fiind formată de râul Tigru. În zona de est și de sud est se desfășoară granița cu
Irakul pe o întindere de 605 km, urmată de cea de sud cu Iordania pe o lungime de 375 km,
trecând la sud de Jebel Druze. Frontiera de vest, marcând vecinătatea cu Israelul, măsoară 76 km,
fiind plasată la 50 km de Damasc. Frontiera continuă spre nord desfășurând o linie de frontieră
cu Libanul de 375 km. Până la granița cu Turcia se întinde litoralul Mării Mediterane pe o
lungime de 193 km.

I.3 Repere etimologice

Numele Syria este derivat din termenul luvian de secol 8 î. Hr. „Sura/i” și din
denumirile grecești vechi: Σύριοι, Sýrioi, sau Σύροι, Sýroi, ambele fiind inițial derivate de la
Aššūrāyu (Asiria) din Mesopotamia de nord. Oricum, din timpul Imperiului Seleucid (323-150 î.
Hr.), acest termen a fost aplicat și pentru Levant, și, din acest punct, grecii au aplicat termenul
fără distincție pentru asirienii din Mesopotamia și arameii din Levant. Opinia modern-academică
larg acceptată susține puternic argumentul cum că, cuvântul grec este asociat cu
înruditul Ἀσσυρία, Asiria, fiind în fond derivat din akkadianul Aššur. În trecut, alții au crezut că
este derivat din Syrion, numele pe care sidonienii l-au dat muntelui Hermon. Oricum,
descoperirea inscripției Çineköy în 2000, pare să susțină teoria că termenul Syria derivă de
la Asiria, a cărei patrie antică a fost localizată în nordul Irakului modern.
În principiu, Grecii au fost cei care au dat regiunii numele de Syria. La origine o
corupere a denumirii Asyria, grecii au folosit acest termen nu doar pentru a descrie Asyria însăși,
ci pământurile din vestul acesteia, care s-au aflat timp de secole sub dominație asiriană. Așadar,
în lumea greco-romană, atât arameii din Siria, cât și asirienii din Mesopotamia, erau numiți
„sirieni” sau „siriaci”, deși aceștia erau popoare distincte, dar această confuzie va continua și în
lumea modernă. În cele din urmă, părți ale Siriei seleucide au fost preluate de Hașmonei până la
dezintegrarea lentă a imperiului elenistic.
Așadar, ca o concluzie, în legătură cu denumirea de Syria, există mai multe
ipoteze: una dintre ele îl are în vizor pe Herodot, care utiliza termenul de Assyria pentru toată
Mesopotamia, iar după căderea imperiului Assyrian în 612 î.Hr., partea de vest a continuat să
poarte această denumire până la instalarea imperiului Seleucid când a devenit Syria. Pe de altă
parte, numele ar putea fi de origine semitică, localnicii numiţi siryoni din cauza armurii cu zale
(siryon) sau s-ar putea referi, după cum menționam și mai sus, la muntele Hermon – Siryon în
limba siddonă, care separa Eber Nari de Fenicia.

8
Cap. II Creștinismului siriac – o privire retrospectivă asupra elementelor de istoricitate și
spiritualitate

II. 1. Ce înțelegem prin Orientul siriac?

Când ne gândim la Orientul siriac înţelegem de fapt acele locuri unde siriaca a
fost mai întâi limba vorbită şi scrisă. Spre sfârşitul perioadei romane, aceste regiuni erau
cunoscute drept provincii ale Mesopotamiei, Osrhoene, ale Siriei şi vecinilor lor persani, în
special estul Mesopotamiei şi Adiabenei (Irakul modern).
O trăsătură specific acestei limbi siriace este că s-a dezvoltat ca limbă a unor
popoare creştine. Ea provine din regiunea Edessei (Urfa modernă, în sud-estul Turciei) ca un
dialect al aramaicii, limba Palestinei primului veac. In timpul primului şi celui de-al doilea secol
d.Hr., siriaca s-a răspândit de-a lungul ţărmului estic al Mediteranei ca o limbă a comunităţii
creştine.
Orientul siriac a fost dintotdeauna o regiune divizată din punct de vedere politic.
In timpul primelor două secole de creştinism, autoritatea Imperiului Roman deţinea controlul
părţilor vestice ale acestui teritoriu siriac, în timp ce estul era controlat de Imperiul Persan. Cu
toate acestea, zona a păstrat un anumit grad de autonomie şi unitate culturală, poate datorită
organizării în oraşe-state semi-independente (sau mici regate).
Incepând cu mijlocul secolului al III-lea, romanii au preluat controlul direct,
ajungând până la graniţele persane de dincolo de râul Eufrat, însă această zonă a devenit un teren
de bătălie, întrucât ambele imperii se întreceau neîncetat în secolele următoare în vederea
extinderii propriilor teritorii. In Persia, începutul secolului al III-lea a fost martorul răsturnării
părţilor de către dinastia sasanidă; spre vest, Imperiul Roman se îndrepta către transformarea ce
se va petrece în secolul al IV-lea în Imperiul Roman Creştin, cunoscut apoi drept Imperiul
Bizantin. Aceste schimbări au prelungit o stare de lucruri plină de nesiguranţă pentru Orientul
siriac.
Orientul sirian a cunoscut rareori perioade de pace, iar Bisericile siriace au
deţinut, pentru cea mai mare perioadă a istoriei lor, poziţia unui grup marginal şi ameninţat.
Tocmai datorită diferenţelor lor religioase, Bisericile siriace au fost uneori mai uşor tolerate de
musulmani decât de creştini (fie aceştia ortodocşi bizantini sau cruciaţi catolici) - o lecţie sobră
despre natura conflictului religios. Totuşi, siguranţa lor nu a fost nicicând una de o durată prea
mare. După cum istoria modernă mărturiseşte într-un mod atât de tragic, Orientul siriac a
continuat să sufere lovituri repetate din partea puterilor politice opuse
9
 II. 2. Creștinismul siriac, anonimat versus autenticitate

O imagine veridică a creştinismului siriac al primelor secole — până la scindarea

lui în secolul V în trei comunităţi rivale (convenţional numite „nestoriană”, „monofizită” şi
„melkită” sau imperială, respectiv chalcedoniană) — a început să apară abia în ultimele decenii.
O dată cu descoperirile în 1948 a manuscriselor eseniene de la Qumran şi a bibliotecii gnostice
de la Nag Hammadi, tabloul curentelor spirituale, la a căror intersecţie s-a format creştinismul
siriac, s-a îmbogăţit considerabil.
Sebastian Brock (Oxford), siriacistul care se preocupă în mod deosebit de studii
aprofundate în acest domeniu a remarcat următorul aspect, în opinia mea, foarte important: „Deşi
creştinismul îşi are originile într-un mediu vorbitor de limbă aramaică, faptul că în interiorul
creştinismului a existat dintotdeauna o tradiţie aramaică este în mod normal uitat. Astfel,
potrivit percepţiei moderne generale a istoriei tradiţiei creştine, există doar două mari filoane în
această tradiţie: filonul «grec răsăritean» (reprezentat de Bisericile Ortodoxe greacă, rusă,
română etc.) şi cel «latin occidental» (reprezentat de Biserica Romano-Catolică şi de diferitele
Biserici ieşite din Reformă). Existenţa unui al treilea filon, cel al «Răsăritului siriac», e cu totul
lăsată în afara oricărei consideraţii”2.
Două ar fi în esenţă cauzele principale, de natură istorică, care explică în viziunea
acestui erudit cercetător, modul în care s-a ajuns la „această viziune restrictivă asupra istoriei”
tradiţiei creştine: 1. faptul că aproape toţi istoricii Bisericii până în secolul nostru au luat drept
model Istoria Bisericească a lui Eusebie al Cezareii. Ocupându-se numai de creştinismul din
Imperiul Roman, el a promovat astfel implicit o viziune europocentrică din care Orientul negrec
şi nelatin era absent; 2. disputele hristologice din secolele V–VI în jurul formulei dogmatice de la
Chalcedon (451) care au dus la schisma Bisericilor orientale nechalcedoniene de Bisericile
greacă şi latină chalcedoniene care începând de acum vor privi Bisericile orientale drept
„eretice” ajungându-se astfel ca tradiţia creştinismului oriental să fie rapid marginalizată sau
elenizată ori latinizată (acolo unde şi atunci când o parte din credincioşii orientali au ajuns sub
dominaţie bizantină sau latină).
Istoricii au subliniat uneori fundalul grec şi latin al creştinismului oriental,
excluzând celelalte contribuţii. O biserică „principală" este deseori prezentată ca şi cum
creştinismul primelor veacuri ar fi exprimat o omogenitate care, în fapt, nu 1-a caracterizat
vreodată. Unitatea de credinţă, chiar şi unitatea mărturisirii au fost dintotdeauna prezente în
2
SEBASTIAN BROCK, „The Importance and Potential of SEERI [= St. Ephrem Ecumenical Research
Institute] in an International Context”, The Harp (Kottayam) 10:1–2 (1997), p. 47.
10
creştinism, dar dintotdeauna în contextul unei diversităţi de experienţă, expresie şi spiritualitate
religioasă.

II. 2. 1. „Drama” creștinismului siriac

In creştinismul timpuriu, nu mai puţin decât acum, răspândirea Bisericii a adus cu

sine multe interacţiuni şi amestec de influenţe culturale ce proveneau din toate părţile în care
ajunsese creştinismul. Una din culturile majore care au contribuit la curentul principal al
creştinismului a fost cea a Orientului siriac, care era situat de-a lungul estului Mediteranei şi în
interiorul continentului, spre Persia.
Creştinismul a apărut pentru prima dată în Orientul siriac din comunităţile
evreieşti, fiind în mare parte independent de bisericile grecolatine din Apus şi cu o puternică
spiritualitate născută din tradiţia semită, mai curând decât din cea a Greciei şi Romei Clasice.
Desigur, în sensul său de bază, creştinismul siriac împărtăşea credinţa lumii creştine mai largi;
aceasta nu a fost o diferenţă de convingere religioasă, ci o divergenţă de orientări sau de
orizonturi de gândire, revelate în textura şi în tonul spiritualităţii, dezvoltate în răspuns la mesajul
creştin.
Creştinismul siriac a crescut treptat, având aceste origini iudaice, ca o formă
specifică de iudeo-creştinism aflat în simbioză şi competiţie cu iudaismul puternicei diaspore
siriace.
Creştinătatea siriacă a avut un impact profund asupra culturii religioase a
creştinătăţii timpurii. Nu vorbim aici despre o tradiţie pierdută de multă vreme: Bisericile
vorbitoare de siriacă sunt, în mare măsură, o parte a lumii noastre contemporane, iar moştenirea
lor este, în mare măsură, una vie. In Orientul Mijlociu, în sudul Indiei, iar acum de asemenea în
Europa, în Marea Britanie, în America de Nord, Bisericile siriace prosperă: ortodocşii sirieni,
Bisericile asiriene de est, maroniţii, sirienii catolici, caldeenii, siriano-malabarii şi Bisericile siro-
malankare din India (uneori numite în mod popular „creştinii lui Mar Toma"13, pentru a numi
numai reprezentanţii principali. Astăzi afirmăm despre societatea noastră că este una pluralistă.
Dar istoria ne cere să mărturisim că moştenirea noastră, precum şi prezentul nostru, s-a născut şi
este compus din multe şi variate curente.
Iudeo-creştinismul siriac s-a dezvoltat izolat şi s-a decantat lent, precizându-şi
identitatea prin delimitare polemică faţă de iudaism sau de diferitele forme de gnosticism
(marcionism, bardaisanism sau maniheism). Afilierea la Biserica universală va veni destul de

11
târziu, fiind reprezentată de gestul simbolic al consacrării episcopale a siriacului Palut, la
Antiohia, în jurul anului 200 d. Hr. În secolele III–IV, separaţia între comunităţile iudaică,
gnostică şi creştină devine definitivă, deşi multă vreme ortodocşii vor fi minoritari (fiind
cunoscuţi la Edessa ca „palutieni”). Dar legăturile spirituale cu iudaismul continuă să rămână
puternice. De remarcat faptul că un rol important în iudaismul din Siria l-au jucat influenţele
venite din partea iudaismului ascetic de tip esenian iar una din notele distinctive ale
creştinismului siriac a fost tocmai entuziasmul pentru ascetism, mergând uneori până la forme
extreme de tip encratic sau gnostic.
Fie că erau guvernaţi de romani sau de persani, creştinii sirieni se aflau permanent
într-o poziţie minoritară (iar limba lor a fost întotdeauna umbrită de limba dominantă a
conducătorilor lor). In timp ce sirienii răsăriteni reprezentau o minoritate religioasă, într-un
imperiu în mare parte zoroastrian, sirienii din apus erau o minoritate de un alt tip. Ei împărtăşeau
credinţa, dar nu şi cultura conducătorilor, iar în timpul aprinselor controverse hristologice ale
secolului al V-lea au descoperit că până şi credinţa lor era în răspăr cu cea a clasei conducătoare.
Lupta sirienilor din partea apuseană a fost de un tip mult mai amar. Deşi erau creştini într-un
imperiu creştin, cu toate acestea, au fost separaţi.
Creştinismul siriac se defineşte în raport cu deciziile sinoadelor Bisericii oficiale, din care rezultă
constituirea progresivă a Bisericilor siriace separate, cu propriul patriarh (Biserici zise
„autocefale”). S-au afirmat o Biserică „orientală” (la est de Tigru), Biserica Persiei sau a
Orientului, numită în mod peiorativ de către celelalte „nestoriană” (devenită „asiriană” – şi
„caldeeană” pentru partea sa unită cu Biserica Romei) şi trei Biserici „occidentale” (la vest de
Tigru): Biserica miafizită sau siro-ortodoxă, numită iacobită (şi ramura sa siriacă catolică),
Biserica maronită (calcedoniană, dar monotelită), Biserica melkită, de asemenea calcedoniană,
de limbă greacă, dar şi siriacă. Aparteneţele religioase dimpreună cu limba, joacă, deci, un rol
central în definirea unei identităţi siriace, astfel încât şi astăzi încă, în Irak, de pildă, Assyro-
Caldeenii-Syriaci, aşa cum se autointitulează ei înşişi, nu au ajuns să-şi dea un nume care să le
fie tuturor comun şi se agaţă fiecare dintre ei de apartenenţa (personală) la una sau alta dintre
Biserici: asiriană, caldeeană, siro-ortodoxă sau catolică, chiar dacă ei îşi revendică o emancipare
a autorităţii bisericeşti.
Criza religioasă s-a centrat în jurul Sinodului de la Calcedon, ţinut în 451, şi a sa
mărturisire de credinţă privitoare la relaţia dintre naturile umană şi divină în Hristos. Dezbaterile
în legătură cu felul precis de a defini acest raport au afectat şi au sfărâmat creştinătatea ca întreg
atât înainte de sinod, cât şi în anii următori hotărârilor sale dogmatice. Problema stătea în
12
menţinerea integrităţii depline a întrupării, precum şi a Răstignirii şi a Invierii într-o asemenea
manieră, încât nici divinitatea, nici umanitatea lui Hristos să fie diminuată sau slăbită în vreo
privinţă.
Definiţia dogmatică a Calcedonului s-a dovedit de neacceptat pentru cei mai mulţi
creştini sirieni. Nici până în ziua de astăzi Bisericile siriace nu se află în acord cu cele aparţinând
tradiţiilor care ţin de ortodoxia calcedoniană, deşi dialogul dintre cele două grupări (calcedoniană
şi necalcedoniană, ortodoxă şi oriental-ortodoxă) are loc în prezent cu un succes mai mare decât
înainte. Controversele religioase au condus, în secolul al Vlea, la exilarea în Persia a unor
creştini sirieni (aceia care vor ajuta la formarea bisericii din Orient); iar în secolul al VI-lea la
persecuţii ale conducerii bizantine, îndreptate împotriva majorităţii creştinilor vorbitori de
siriacă, dintre cei care nu plecaseră în exil (aceia care aveau să întemeieze Biserica ortodoxă
siriană sau iacobită).
Creştinismul siriac trebuie deci înţeles în interacţiune cu alte Biserici şi tradiţii
creştine de la sud şi de la vest de Mediterana, dar şi cu alte religii asiatice: iudaismul,
maniheismul, zoroastrismul, politeismul, islamul şi, într-o mai mică măsură, cu budismul,
taoismul şi hinduismul în variatele lor forme.
Creştinismul siriac datorează foarte mult şcolii exegetice ale mediului iudaic din
Mesopotamia de Nord, în atmosfera căruia s-a dezvoltat. Parcursul său a jucat un rol major la
începuturile islamului: prezent prin clerul şi corespondenţa pe care acesta o întreţinea, precum şi
prin Liturghie şi literatura din comunităţile arabe creştine din Arabia (în Yemen, în jurul Golfului
Persic, în Arabia de Nord-Est), creştinismul siriac a constituit un fond religios şi teologic pentru
Coran, care începe a fi studiat. Autorii siriaci, care n-au încetat să citească, să traducă şi să
comenteze operele filosofice şi ştiinţifice greceşti, au transmis cultura elenistică, dar şi sasanidă,
mai ales în secolul al IX-lea la Bagdad. Medicii, astronomii, filosofii şi scribii (secretarii) siriaci
au fost o componentă esenţială a noii puteri musulmane până în perioada medievală.

II. 2. 2. Limba siriacă

13
 Siriaca a fost o limbă de mare cultură în Siria-Mesopotamia, între secolele al II-
lea şi al XIII-lea, ale erei creştine. Ea s-a răspândit de la Marea Mediterană spre Asia Orientală
(de Răsărit), chiar dacă n-a fost nici limba unui stat, nici a unui popor anume în sens etnic sau
naţional: este deci o cultură de contact şi de metisaj. Încreştinarea a făcut din această formă de
aramaică, o limbă de cultură care a supravieţuit până în zilele noastre. Ea este totuşi limba
clasică, literară şi religioasă, a membrilor Bisericilor zise orientale neortodoxe şi a ramurilor lor
catolice şi protestante din Orientul Apropiat, din India şi, în creştere, şi din diaspora.
Siriaca este, după limba latină şi după limba greacă, cea de-a treia componentă a
creştinismului vechi (timpuriu). Lumea occidentală, moştenitoarea antichităţii greco-latine, în
mare măsură ignoră această tradiţie creştină ancorată totuşi în elenism, dar fiind descendentă, de
asemenea, a antichităţii Orientului Apropiat şi semitic, care, într-o mişcare simetrică ca şi a
creştinismului greco-latin spre vest, s-a dezvoltat către est, încă din primele veacuri creştine,
până în India şi China. Creştinismul siriac este fără îndoială, cel care a fost cel mai mult în
contact cu islamul, în mijlocul căruia a continuat să trăiască.
La Edessa – după numele său grec – sau Urhay – după numele său aramaic –
(astăzi Urfa sau Şanliurfa în Turcia de sud-est), „maica tuturor cetăţilor din Mesopotamia”, aşa
cum este ea reprezentată pe monedele sale – a început istoria limbii siriace. Limba siriacă este
efectiv forma limbii aramaice vorbite şi scrise, în această cetate – stat, trecută de sub Imperiul
Roman în secolul al II-lea al erei creştine, după un vals şovăielnic, sub Imperiul Part. Dialectul
aramaic din Edessa/ Urhay putea să rămână, ca alte forme ale limbii aramaice, o limbă locală
utilizată la inscripţiile funerare şi în administraţie, dacă n-ar fi devenit prin creştinare, limba
scrisă a creştinilor arameofoni, depăşind astfel graniţele regiunii Oshroene, a cărei capitală era
Edessa, pentru a se răspândi spre Mediterana, Arabia şi Asia Orientală.
Exceptând primele secole creştine, limba siriacă n-a fost niciodată limba oficială a
unui stat şi poate că aceasta a determinat relativul său universalism, ca limbă creştină, şi a permis
expansiunea sa în Asia, dincolo de frontierele politice, de-a lungul vremii.

II. 2. 3. Valențe teologice și elemente de spiritualitate siriacă

Având rădăcini semite, creştinismul siriac a moştenit tradiţia biblică direct din
iudaism. Cu alte cuvinte, acolo unde Bisericile greacă şi latină tratau cu iudaismul, în forma
diasporei sale, cu influenţele gândirii şi culturii eleniste şi, în mod special, cu impactul filozofiei,

14
spiritualitatea siriacă era bazată pe un temei biblic, format într-o mai mică măsură în dialogul cu
religiile păgâne exterioare decât cu iudaismul evreiesc însuşi.
Așadar, remarcăm că, pe lângă influenţele în cult, în muzica liturgică şi în
arhitectura bisericilor (în centrul navei exista incinta înălţată a aşa-numitei bema, un fel de
amvon, pentru Liturghia Cuvântului, ca în sinagogi), cele mai importante conexiuni priveau
domeniul biblic şi exegetic. Creştinii vor prelua, adaptând-o minimal, versiunea aramaică a
Vechiului Testament făcută probabil pentru convertiţii din Adiabene, care a stat la baza aşa-
numitei Peshitta (Vechiul Testament siriac); ei vor adopta şi practicile şi metodele exegetice
tipice iudaismului, dominate de „targum” şi „midrash”, de utilizarea de material „haggadic” oral,
Afrahat şi Efrem apărând astfel ca nişte veritabili „midraşişti” creştini.
În privinţa Noului Testament, creştinismul siriac a utilizat o formă şi un canon
specific alcătuit din aşa-numitul Diatessaron (o versiune armonizată a celor patru evanghelii într-
una, realizată în secolul II de Taţian Sirianul), Faptele Apostolilor şi din aşa-numitul Apostolos
(corpusul Epistolelor pauline, inclusiv Epistola către Evrei şi apocrifa III Corinteni); din acest
canon siriac iniţial lipseau deci Epistolele soborniceşti şi Apocalipsa. Dimensiunea biblică a
creştinismului siriac era încadrată de o complexă şi profundă viaţă liturgic-sacramentală centrată
în jurul Botezului şi Euharistiei în a căror practică şi interpretare un accent deosebit era pus pe
lucrarea Duhului Sfânt (înţeles într-o simbolică feminină: ruha în aramaică fiind de gen feminin).
Principala înflorire a sacramentalismului şi concentrării biblice specifice
creştinismului era considerată a fi viaţa spiritual-ascetică, aşa cum o atestă instituţia specific
siriacă a aşa-numiţilor „fii” şi „fiice ale Legământului” (bnei/bnat qyama). Aceasta era alcătuită
din creştini care o dată cu Botezul (bnei/bnat qyama). Aceasta era alcătuită din creştini care o
dată cu Botezul (înţeles ca nuntă — deci relaţie exclusivă — cu Hristos, Mirele sufletului) luau
asupra lor şi votul unei vieţi de înfrânare şi ascetism, trăită însă nu în afara, ci în mijlocul
comunităţilor creştine. Acestui „ordin” laic îi vor aparţine şi Afrahat (270–345) şi Efrem (307–
373), cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii şi spiritualităţii creştine siriace din secolul IV.
În opinia specialiştilor, principalele trăsături specifice spiritualităţii creştinismului
siriac ar fi: „simbolismul”, „ascetismul” (împins uneori până la forme radicale, extreme),
„individualismul” (mai exact accentul pus pe experienţa personală) şi importanţa acordată
imaginilor feminine (Duhului Sfânt şi Fecioarei Maria). Mai concret, şapte ar fi „temele
proeminente” specifice Părinţilor creştinismului siriac: accentul pe pogorârea lui Hristos la Iad
(Sheol), Hristos văzut ca Mire Ceresc, mântuirea realizată de El înţeleasă ca tămăduire şi
recuperare a Paradisului, „Focul divin” al Duhului în Sfintele Taine, necesitatea „ochiului
15
luminos” al credinţei pentru înţelegerea spirituală a Scripturii şi a naturii, şi unitatea dintre
„cele trei biserici” (din cer, de pe pământ şi din suflet). Surprinde îndeosebi echilibrul
remarcabil, rezolvat în formule simbolice şi poetice, între polarităţile fundamentale de tip
paradoxal ale credinţei creştine, care în creştinismul grec sau latin vor tinde mereu spre derapaje
conflictuale.
Revelaţia naturală şi biblică, credinţa şi înţelegerea, dreptatea şi mila lui
Dumnezeu, divinitatea şi umanitatea, respectiv măreţia şi smerenia lui Hristos, îşi găsesc un
admirabil şi dinamic balans reglat de logica simbolului; aceasta din urmă permite, de exemplu,
asocieri surprinzătoare şi revelatorii între Paradis, Biserică şi Împărăţia eshatologică, între Adam
şi Hristos, Eva şi Maria, Paradis şi Biserică.
În centrul întregului complex stă, ca „Domn al Simbolurilor”, Hristos. El este
Pomul Vieţii din mijlocul Noului Paradis — totodată Viţă şi Măslin mistic. Prin Botez,
Mirungere şi Euharistie, creştinul intră într-o căsătorie spirituală cu Hristos, Mirele Ceresc, în
aşteptarea unirii cu El în cămara de nuntă cerească.
Spiritualitatea siriană împărtăşea cu spiritualitatea întregii creştinătăţi timpurii
tendinţa de a literaliza simbolurile. Nu exista nici o separaţie între simbolul spiritual şi lucrarea
fizică în domeniul comportamentului religios. Totuşi, Orientul siriac a dus această tendinţă mult
mai departe decât Bisericile greco-latine din Apus. Astfel, dacă viaţa de renunţare era reclamată
de modelul şi de îndemnul Scripturii, atunci aceasta era viaţa care trebuia trăită de toţi
credincioşii. Dar poate că asta se vede mai bine în puterea imaginilor folosite.
Noul Testament a prezentat imaginea lui Hristos ca Mirele Ceresc, Căruia
credinciosul Ii este adus spre logodnă. Relaţia evocată de această imagine este una de o
devoţiune absolută şi irezistibilă. Mirele Ceresc era un epitet favorit pentru Hristos în Orientul
sirian, dar într-un sens cu mult mai adânc decât cel al unei simple figuri de stil. Dacă aceasta era
relaţia dintre Hristos şi credincios, atunci cununia pământească nu mai avea nici un rost.
Celibatul era acţiunea care rezulta şi, aceasta nu datorită unei înţelegeri dualiste, potrivit căreia
trupul este rău sau inferior, ci datorită faptului că credinciosul este cu totul dedicat lui Hristos,
dăruit Lui, „logodit" cu Hristos. Imaginea religioasă şi acţiunea fizică sunt inseparabile şi
dovedesc redarea literală a simbolului.
Ca o concluzie, putem observa că cercetătorii moderni sunt uneori stânjeniţi de
natura ascetică a creştinismului siriac timpuriu şi de proporţiile uimitoare ale ascetismului sirian,
care poate părea străin de ceea ce lumea de astăzi consideră că aparţine vieţii religioase.

16
Cap. al III-lea Literatura Orientului siriac – nuhro pentru scrierile patristice

Vedem cum, în completarea comportamentului religios sirian venea expresia

literară a aceleiaşi spiritualităţi: literatura siriacă, în special poezia, care reflectă ascetismul
siriac. Cele mai reprezentative lucrări din literatura siriacă de limbă semitică pentru această
perioadă a creștinimului siriac sunt: Odele lui Solomon (sec. II)3, Actele Sfântului Toma (sec III)4,
lucrările lui Bardesanes5, Afraate6, Efrem şi Liber Graduum (Cartea gradelor sau a treptelor)7.
Fiecare dintre ele tratează, într-un mod cât de original, diverse probleme hristologico-mistice,
cum ar fi: „coborârea lui Hristos la Iad, redobândirea paradisului pierdut, mântuirea ca
tămăduire, ochiul luminos al credinţei”. Dar, ceea ce trebuie amintit este puterea de difuzare a
simbolismului prin cuvânt, precum şi uimitoarea căutare a imaginilor biblice. Mai ales poezia şi
ascetismul sirian au izvorât din aceeaşi sursă: înţelegerea simbolismului religios ca fiind
atotcuprinzător; putem chiar întări această realitate cu afirmația că poezia şi ascetismul erau
modurile interioare şi exterioare de expresie a spiritualităţii siriene, o spiritualitate al cărei
simbolism era trăit tot atât de concret, pe cât de figurat era înţeles.

3
Este prima lucrare de referinţă, alcătuită în limba siriacă, în secolul II. Lucrarea a fost considerată de
sirologi pasul de trecere de la vechile curente gnostice la autenticul teologiei primelor scrieri creştine din
acest areal. Conţinutul reflectă cu claritate caracterul militant al creştinismului siriac din primele veacuri,
preponderant mistico-ascetic, în perspectiva relaţiei cu Dumnezeu. În acest cadru, autorul, rămas şi astăzi
anonim, oferă informaţii preţioase asupra teologiei Tainei Sfântului Botez. Prin intermediul unei
versificaţii melodioase, presărate cu elemente mistico-simbolice, sunt scoase la lumină primele informaţii
cu privire la ritualul purificării „prin apă şi prin duh”.
4
Actele Sfântului Apostol Toma reprezintă „cea mai veche mărturie a unei gnoze siriace nascente”.
Subiectul lucrării ilustrează în treisprezece capitole călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Toma în
India, culminând cu martirajul său. Alături de firul narativ al întâmplărilor succesive, conţinutul oferă
informaţii preţioase cu privire la primele forme liturgice de oficiere a Tainei Sfântului Botez şi a Sfintei
Euharistii.
5
Primul scriitor siriac de renume a fost Bardesanes (154-220).
6
Tradiţia ascetică siriană din primele patru secole se regăseşte foarte bine reprezentată de în opera lui
Afraate, apologetul prin excelenţă al creştinismului sirian din această perioadă, împotriva ofensivei
iudaice. Este primul Părinte al Bisericii Siriene şi totodată promotorul primelor însemnări monastice
despre filosofia ihydaya, sau despre instituţia „fiilor şi fiicelor legământului” (bany quyama).
7
Cartea paşilor sau Liber Graduum (Katba damsqata) este ultima lucrare de referinţă din perioadă
primelor patru secole creştine în Siria. Prin intermediul celor 30 de omilii ( memre) autorul oferă
informaţii preţioase despre: rugăciune, familie, căsătorie, castitate, Biserică, primirea Duhului în viaţa
personal.

17
 Literatura siriacă se înfrumuseţează prin anumite „genuri creştine”: al exegezei, al
omileticii, al comentariului patristic sau al aghiografiei. Religia este „lentila” prin care autorii
siriaci citesc lumea şi relaţia omului cu Dumnezeu. Ascetismul şi mistica nu împiedică, totuşi,
nici magia, nici astrologia, nici istoria, nici filosofia, nici logica sau ştiinţele (medicina şi
astronomia mai ales), dar aproape în mod exclusiv, monahii şi clerul (episcopii şi catolicoşii)
sunt cei ce studiază aceste discipline, le practică, traduc şi scriu operele lor.
Moştenitori cu precădere ai formelor mesopotamiene ale poemelor şi moştenitori
ai practicilor arhivistice, ai tradiţiilor de interpretare ebraice şi ai literaturii greceşti profane şi
creştine, autorii siriaci au întrebuinţat dulceaţa sevei acestor rădăcini semitice şi greceşti pentru a
crea o literatură creştină originală, bazată pe interpretările tipologice şi simbolice şi pe imaginile
literare.
Remarcăm pentru început afinitatea intimă faţă de Sfânta Scriptură este o
constantă a creştinismului siriac. Taţian Asirianul va oferi o armonizare a Evangheliilor,
Diatessaronul. Această operă, deşi la un moment dat sancţionată de Biserică, eliminând-o, a
cunoscut o largă circulaţie şi utilizare în spaţiul siriac şi nu numai. De exemplu, Avva Dadisho
„cel plin de virtuţi”, ucenicul Avvei Avraam Sirul, va condiţiona accesul novicilor în mănăstire
de capacitatea de a citi Scripturile. „Niciun frate care vine ca să rămână în obşte să nu fie primit
dacă nu ştie să citească Scripturile”. Dacă trebuie să găsim deci, câteva puncte de forţă ale
acestei tradiţii, rolul poeziei, locul şi rolul femeii, dimensiunea religioasă şi importanţa scrisului
şi a învăţământului ar putea fi puse ca blazon.
Însă pentru lumea creştină a antichităţii târzii, cele mai mari şi mai înalte dintre
contribuţiile oferite de Orientul sirian sunt frumuseţea imnurilor şi transparenţa distonantă a
practicilor sale ascetice.
Poezia Orientului sirian îmbină o îndemânare măiastră cu o explorare şi o
celebrare a unor imagini care nu pot fi descrise decât drept grandioase. Aici, în acest joc de
simboluri şi de imagini biblice, ne întâlnim cu însuşi sufletul creştinismului siriac. Nu în
subtilităţile discursului filozofic, ci în cele ale spiritului liric se aflau scriitorii siriaci la ei acasă.
Și, într-adevăr, delicateţea şi vibraţia poeziei siriace a lăsat o urmă temeinică în
imnografia bisericilor ortodoxe, întâlnită în modul cel mai înalt în poemele lui Efrem Sirul şi
Iacob de Serug. Spre exempl, bizantinul kontakion îi datorează mult imnografiei lui Efrem; şi
mult timp după ce Simeon Stâlpnicul murise, Imperiul Bizantin a cultivat practica lui ascetic
(într-adevăr, ultimul stâlpnic cunoscut a mai putut fi întâlnit până la jumătatea secolului al XIX-
lea).
18
 Așadar, observăm că poezia este, prin excelenţă, forma scrierilor siriace. Totul se
rosteşte în memre(discursuri metrice), madrashe (poeme strofice) şi sogyata(poeme dialogate):
teologia, exegeza, Vieţile Sfinţilor, istoria, gramatica sau chiar astronomia. Interpretarea
simbolică, folosirea imaginilor sunt o formă de expresie originală pe lângă dimensiunea
discursivă. Cântate în biserică de către coruri masculine şi feminine alternativ, madrashe-le şi
sogyat-ele sunt, atât o podoabă liturgică, cât şi un bun instrument catehetic. Ele au jucat un rol
important în definirea identităţilor religioase interne creştinismului (între diferitele
denominaţiuni şi biserici de tradiţie greacă şi siriacă) sau externe, în ce priveşte evreii,
maniheenii, zoroastrienii şi, mai târziu, musulmanii. Memrele rostite în cadru liturgic au fost în
epocă, de asemenea, un vector literar al ideilor teologice şi a referinţelor biblice, aşezate în
imagini poetice pentru simplii credincioşi.
O originalitate notabilă a tradiţiei literare creştine siriace este locul femeii:
poemele dau cuvântul „femeilor mute” ale Bibliei şi cărţile biblice sunt organizate asfel încât să
grupeze într-o singură parte „cărţile femeilor” (Ruth, Suzana, Estera şi Iudita, la care se adaugă
istoria Sfintei Tecla, ucenica lui Sfântului Apostol Pavel): o imagerie feminină a divinului
exprimată acolo; „fiicele legământului”, afierosite pentru slujirea liturgică minimală, primeau o
educaţie de bază, o situaţie unică în societăţile vechi. De asemenea, pentru femei, cel mai mare
poet siriac, Sfântul Efrem, avea să compună în secolul al IV-lea madrashele sale.
Cel mai de seamă reprezentant al acestei prime perioade a fost fără îndoială Efrem
Sirul. Diaconul din Nissibe, aşa cum a rămas toată viaţa, a reuşit să ridice valoarea literaturii
siriace la cel mai înalt nivel, majoritatea operelor sale fiind traduse de timpuriu în greacă sau
latină. De la predici, apologii sau comentarii exegetice, la înalte meditaţii teologice şi imne de
laudă (madrasha), de la descrieri literare (Charmina Nisibena) şi până la omiliile în versuri
(memre), alcătuirile Sfântului Efrem au rămas şi astăzi pe piedestalul celor mai valoroase scrieri
din arealul sirian.
Aproape că nu poţi îndrăzni să studiezi teologia orientală, fără a te apleca asupra
operei efremiene. În operele Sfântului Efrem, întruparea Logosului este înţeleasă numai de aceia
care privesc în chip mistic cu „ochiul luminos al credinţei” (shaftha). „Acest ochi interior al
sufletului (al minţii sau al cunoaşterii) are două trăsături esenţiale. Pe de o parte, lucrează cu
auzul credinţei, la fel cum ochiul fizic lucrează cu ajutorul luminii şi, pe de altă parte, poate fi
întunecat de prezenţa păcatului. În consecinţă, el trebuie să fie curat şi ferit de păcat”.

19
Cap. al IV-lea Sfântul Efrem Sirul – „Harfa Duhului Sfânt”

Cel mai de seamă Părinte al Bisericii siriene, „marele ei clasic”, Sfântul Efrem s-a
născut în anul 306, în cetatea Nisibe (astăzi în sud-estul Turciei). Ucenic al Episcopului Iacob, va
participa alături de acesta la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Conducător al şcolii catehetice din
Nisibe, el este şi întemeietorul marii şcoli catehetice din Edessa, actualmente Urfa (în Turcia).
Fericitul Ieronim ne încredinţează că a fost un foarte învăţat „diacon al Bisericii din Edessa”.
Viaţa lui pustnicească, de aspră nevoinţă, a fost model pentru monahi, dar şi pentru laici. A fost
un mare imnograf, prezentând viaţa Mântuitorului, desfăşurată în marile ei secvenţe: Naşterea,
Botezul, Postul, Pătimirile, Învierea şi Înălţarea la Cer, un adevărat proiect catehetic în haină
poetică. A trecut la cele veşnice în anul 373, şi este numit „harfa Duhului Sfânt” şi „stâlp al
Bisericii”, în mod precumpănitor pentru „ascuţişul talentului său sublim”. Biserica răsăriteană îl
prăznuieşte în 28 ianuarie, alături de un alt mare sfânt sirian, Sfântul Isaac Sirul.

IV.1. Contextualizarea teologiei-poetice a Sf. Efrem Sirul

Operând nu cu concepte, ci cu imagini, metafore şi comparaţii, Sfântul Efrem

întrupează desăvârşit creştinismul siro-aramaic, de origine iudeo-creştină. Dezvoltat în cadrele
Imperiului Persan, în izolare faţă de Biserica greacă din Imperiul Roman, acesta s-a confruntat
iniţial, pe lângă perşii persecutori, cu iudaismul mai influent şi cu intruziunile gnostice. Situaţia
s-a complicat o dată cu apariţia arianismului. Produs al speculaţiei medio- şi neoplatonice, acesta
a constituit o dramatică provocare la adresa siriacilor care, neobişnuiţi cu speculaţiile filozofice,
au fost aruncaţi într-un adevărat haos teologic şi eclezial. În acest context se înscrie opera poetică
a celui mai mare dascăl şi părinte siriac, Efrem din Nisibis, elaborată mai ales în ultimii săi zece
ani (363–373) petrecuţi în refugiu la Edessa, veritabil creuzet al interferenţelor culturale şi
religioase. Ereziile utilizaseră deja poezia imnografică, devenită cel mai eficient mijloc de
propagandă al epocii (atât Arie la Alexandria, cât şi Bardaisan gnosticul la Edessa în secolul II–
III).
Subliniem așadar faptul că a fost un aprig apărător al învăţăturii ortodoxe
împotriva ereticilor arieni, care nesocoteau Dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Sa cu Tatăl.
Lucrarea sa mărturisitoare conjugă într-un mod cu totul aparte elementele de doctrină, mistică,
asceză, într-un cuvânt, viaţa autentică trăită în duhul Sfintelor Scripturi. Apologia sa adună de
fiecare dată repere şi argumente din Vechiul şi Noul Testament. El vede astfel în Mântuitorul
Hristos „cea mai mare convergenţă de simboluri”. Întregul cosmos şi întreaga experienţă umană
sunt marcate cu „pecetea milostivirii dumnezeieşti, cu toată bunăvoinţa ei tămăduitoare”.
20
„Lumea creată vorbeşte în tot locul de Tatăl şi de Fiul, Care ies tainic Unul din Altul”, spune
Sfântul Efrem. În taina dumnezeieştilor înţelesuri, omul nu descoperă numai un simplu mod de
vieţuire, pe care îl adaugă stării sale de păcătoşenie, ci „participă în mod direct la lauda
Creatorului a toate”. Aşa se face că, potrivit Sfântului Efrem, imaginile extrase din sfera lumii
naturale (alături de cunoştinţele epocii), împletite cu figurile biblice, deschid tipologia sa spre o
răsunătoare polivalenţă semantică.
În acest context Sfântul Efrem şi-a asumat o decizie esenţială, în acelaşi timp
tradiţională şi personală: aceea de a-i combate pe eretici pe terenul imnografiei, dar refuzând să
folosească armele acestora: silogistica ritmată. Prin imnele sale „despre credinţă” el a reuşit să
răstoarne situaţia, astfel că la moartea sa ortodocşii deveniseră dominanţi în Siria romană.
Imnele sunt cele care vor face din Sfântul Efrem „nu numai adevăratul strămoş al
lui Roman Melodul şi al kontakion-ului bizantin, ci şi cel mai mare poet al epocii patristice şi,
probabil, unicul teolog poet de talia lui Dante”. (Nu trebuie uitat că, deşi elenizaţi cultural, atât
Roman Melodul, cât şi, mai târziu, Ioan Damaschinul — marii imnografi bizantini — sunt
siriaci şi ei.)
În memoria tradiţiei spirituale a creştinismului siriac s-a păstrat în cursul Evului
Mediu şi în Bisericile bizantine şi latină sub forma intensei circulaţii în traduceri a două
corpusuri de scrieri duhovniceşti legate de numele Sfinţilor Efrem Sirul sau Isaac Sirul.
Prelucrarea şi adaptarea greacă sau latină a acestor scrieri (reprezentând, cel puţin
în cazul Sfântului Efrem, în cea mai mare parte o literatură apocrifă) nivelaseră îns ă, uneori pân ă
la desfigurare, specificul oriental al spiritualităţii şi gândirii lor. Cât despre mediul în care s-au
format şi pe care l-au reprezentat aceşti faimoşi autori, el era cu desăvârşire ignorat.
Consider foarte lămuritor în acest sens, cuvântul cercetătorului englez Sebastian
Brock, pe care îl redau integral:„Empatia specifică pe care polul semitic al tradiţiei siriace o avea
faţă de tradiţia biblică i-a îngăduit o apropiere extrem de creatoare şi intuitivă de Biblie prin
intermediul poeţilor… De fapt, tocmai acest uz al poeziei, mai degrabă decât al prozei, drept
prim vehicul pentru scrisul teologic profund, caracterizează poate cel mai bine tradiţia siriacă
timpurie. Şi întrucât această abordare teologică a fost serios trecută cu vederea în curentul
principal al tradiţiei Occidentului latin şi Răsăritului grec, acest aspect al Răsăritului siriac poate
fi văzut drept cel mai valoros astăzi din punctul de vedere al tradiţiei creştine luate ca întreg.
Dacă geniul Occidentului latin stă în sfera dreptului, iar al Răsăritului grec în cea a filozofiei,
atunci cel al Răsăritului siriac stă în sfera poeziei. Pentru a realiza expresia deplină a tradiţiei
creştine ca întreg, trebuie ţinut seama de fiecare din aceste tradiţii: dacă sunt luate izolat, sau câte

21
două, ele vor fi mereu deficitare cu ceva. Desigur, fiecare din aceste tradiţii se intersectează în
multe privinţe cu celelalte două, dar, în acelaşi timp, fiecare are propriile ei trăsături distinctive
care numai luate împreună fac bogăţia tradiţiei creştine ca întreg. Putem compara situaţia
exemplificând-o prin cazul teologiei trinitare: în orice abordare echilibrată trebuie să se ţină
seama de caracteristicile distinctive şi de rolul fiecărei Persoane a Treimii, împreună cu armonia
acţiunii tuturor celor Trei. Astfel, ori de câte ori în istoria teologiei atenţia s-a fixat în chip
predominant pe Tatăl şi pe Fiul cu neglijarea Duhului Sfânt, rezultatul a fost o teologie
dezechilibrată a Treimii; tot aşa, atunci când atenţia se centrează numai pe două, iar nu pe toate
trei filoanele tradiţiei creştine, tabloul care rezultă e lipsit de echilibru şi e serios deficitar”.

IV.2. Sf. Efrem Sirul și experiența simbolico-poetică a creștinismului siriac

Despre Sf. Efrem se spune că ar fi moștenitorul a trei tradiții culturale, și anume, a

vechii tradiții mesopotamiene, a celei iudaice si în cele din urma a celei grecesti. Traditia
mesopotamiană a cunoscut-o înde-aproape, folosind-o în scrierile sale, dând valente noi traditiei
literare si simbolurilor vechii Mesopotamii. La fel, el a prelucrat traditii extrabiblice, preluate din
literature ebraica postbiblica: Targumim (traducerile aramaice ale Bibliei) si Midrasim (expuneri
omiletice). Cât despre traditia greaca, el a cunoscut nu numai scriitorii crestini, ci si o serie de
curente filosofice grecesti antice, cum ar fi stoicismul.
Moştenirea literară lasată de Sfântul Efrem a fost deosebit de bogată, nefiind încă
editată si tradusă în întregime. Unii cercetători din vechime au mers într-atât încât i-au atribuit
trei milioane de versuri. Până la noi au ajuns peste patru sute de imne, ele fiind mult mai multe,
dar s-au pierdut. Pe lângă operele în versuri, Sfântul Efrem a scris în proză mai multe tratate
împotriva unor ereziarhi, precum si comentarii la Sf. Scriptura.
Operele sale au fost traduse de timpuriu în diverse limbi: armeană, greacă, latină,
slavonă, georgiană, coptă, etiopiană si arabă. Aşa se face că o serie de tratate si imne se păstrează
numai în traduceri, originalul siriac fiind pierdut. Sfântul Efrem a scris și în proză si în versuri.
Opera în proză, bogată în figuri stilistice, cuprinde comentarii biblice si tratate scurte sau epistole
(scrisori). Cea mai bogată parte a operei sale o formează discursurile în versuri (memre) si
imnele (midrashe); exprimarea în vers ducându-i faima de mare versificator.
Memra constă dintr-o piesa uneori foarte extinsă, fară diviziuni strofice, compusă
în heptasilabe duble. Atestat înainte de era crestină, acest vers aramaic poartă denumirea de
„metrul lui Mar Efrem”, pentru că el l-a introdus în omilia liturgica. Memre-le lui Efrem au fost
înlocuite de cele ale lui Iacob de Serugh, alcatuite din doua cvadrisilabe triple şi de cele ale lui
22
Balai formate din cinci silabe, ceea ce a dus probabil la pierderea unui mare număr de memre
efremiene.
Cât priveşte latura mistică a teologiei sale, Efrem pleacă de la capacitatea omului
de a se îmbrăca în Hristos (ebeşpagro). În teologia Sfântului Părinte, Hristos este punctul ultim
al misterelor (saka), deoarece „în El ele se sfârşesc, în el Legea se plineşte. El este odihna tuturor
lucrurilor de efemeritatea lor”.
Lucrările despre care putem spune în mod cert că au fost scrise de el se împart în
următoarele categorii:
1. Opera exegetică coincide în mare parte cu proza sa. Avem aici comentarii la textul Sfintei
Scripturi, cu excepţia scrierilor deuterocanonice ale Vechiului Testament.
2. Opera dogmatică si polemică cuprinde 52 de discursuri împotriva ereziilor, mai ales a lui
Bardesanes, Marcion si Mani; 80 de tratate împotriva „scormonitorilor” (Contra scrutatores),
adică a sofismelor ariene; patru imne împotriva lui Iulian Apostatul; şapte cuvântari despre taina
Sfintei Treimi, în care face uz de metafora mărgăritarului sau perlei; despre Întrupare; despre
Fecioara Maria; şase cuvântări despre credinţă; patru despre liberul arbitru; discurs împotriva
iudeilor.
3. Opera cu caracter moral-ascetic: despre pocăinţă; despre feciorie; despre rugăciune la diverse
ocazii;
4. Omilii exergetice si parenetice: 12 predici exegetice asupra unor teme din Vechiul Testament;
12 discursuri asupra Paradisului; 10 discursuri asupra lui Iosif vândut de fraţii săi; discursuri
asupra sfinţilor din Vechiul si Noul Testament;
5. Discursuri asupra Mântuitorului Iisus Hristos: 25 predici la Naşterea Mântuitorului; 14
discursuri la Epifanie; 41 discursuri asupra altor teme legate de viaţa Mântuitorului;
6. Despre Fecioara Maria: 20 discursuri despre Fecioara Maria, la care se adaugă altele despre
apostoli, martiri şi mărturisitori ai credinţei creştine.
7. Discursuri sau imne funebre: 45 discursuri funebre rostite sau cantata la funerariile unor
episcopi, preoţi, călugări, laici simpli, mame si taţi etc.
8. Opera lirică: Grupul de lucrări incluse sub acest titlu generic, cum ar fi cele 77 de poeme
nisibene (Carmina nisibena), 15 imne în cinstea lui Abraam de Qidun si 24 de imne în cinstea lui
Iulian cel Batrân, etc., înglobează teme în care imaginaţia poetică se îmbină cu istoria reală,
îndemnul la o viaţă morală şi perseverenţa în credinţă.
Testamentul Sfântului Efrem, păstrat în greacă, este considerat a fi neautentic.

23
 Stilul apologetic al Sfântului Efrem Sirul se poate defini drept „o formă literară
prin care, în mod firesc, nu se limitează adevărul de credinţă în formule sau definiţii dogmatice,
ci se oferă, în esenţă, o viziune teologică dinamică, îndemnând continuu cititorul să pătrundă cu
mintea dincolo de forma exterioară a cuvintelor spre adevăratul lor înţeles” (S. Brock, The
Luminous Eye, p. 160). El este cu siguranţă „cel mai mare maestru al poeziei creştine de limbă
siriacă”.
IV.3. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sau „Epicleza Liturghiei de pocăință”

Cea mai cunoscută rugăciune a Sfântului Efrem Sirul este „Doamne şi Stăpânul
vieţii mele (...)”. Această rugăciune, astăzi specifică Postului Mare, în primul mileniu creştin, se
rostea în fiecare zi în care Sfântul zilei nu avea un tropar personalizat. Odată cu apariţia cărţii de
cult numite Triod, conform tradiţiei datorată Sfântului Teodor Studitul, în secolul al IX –lea,
rugăciunea pătrunde în cult, chiar dacă iniţial nu era făcută fără metanii. Această rugăciune era
aşezată, de obicei, la finalul fiecărei Laude bisericeşti. În timp, ea s-a suprapus peste rânduiala
monahală a reînnoirii făgăduinţelor călugăreşti pe care monahii o săvârşeau zilnic. Această
rânduială avea în partea de final o reînnoire a făgăduinţei ascultării faţă de stareţ, săvârşită cu
metanii. Astăzi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (cu metanii) este marca specifică a Postului
Mare. Parcursul ascetic restaurator al omului, sub lucrarea Duhului Sfânt, pe care ni-l propune
Sfântul Efrem Sirul, poate fi citit şi în altă cheie. Dacă prima cerere este sub formă negativă,
aceasta ne duce cu gândul la modul de formulare prohibitivă al celor 10 porunci din Vechiul
Testament. Cea de-a doua cerere are o formă afirmativă, culminând cu virtutea dragostei. În
Noul Testament, Dumnezeu este numit Dragoste. Însăşi Întruparea lui Hristos, Pătimirea,
Învierea, Înălţarea şi trimirea Duhului Sfânt sunt manifestări ale dragostei dumnezeieşti. Fără
dragoste, omul este doar „aramă sunătoare şi chimval răsunător”(I Cor. 13,1), după cum ne
încredinţează Sfântul Apostol Pavel. „Dragostea îndelung rabdă, dragostea nu se poartă cu
necuviinţă (...) toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu
cade niciodată” (I Cor. 13, 4, 7, 8). Imnul paulin al dragostei oferă un răspuns existenţial
fundamental: dacă „dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13, 2).
Această perspectivă, de opoziţie între Vechiul Testament şi Noul Testament, este
întărită şi de folosirea verbelor. Dacă la prima cerere avem forma negativă „nu mi-l da mie”,
subliniind că lucrarea răului se face doar cu îngăduinţa lui Dumnezeu, la celelalte două cereri
avem formele afirmative „dăruieşte-l mie”, respectiv „dăruieşte-mi”. „Toată darea cea bună şi
tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”, rostim la Rugăciunea
Amvonului. Noua Lege este Legea Harului, prin care Darul lui Dumnezeu lucrează asupra slugii
24
Sale. Când omul se recunoaşte slugă – slujitor al lui Dumnezeu – se află deja în dinamica vieţii
duhovniceşti, împreună călător pe cale. Aşezată în continuarea opoziţiei dintre Vechiul
Testament şi Noul Testament, cea de-a treia cerere însumează întreaga tradiţie neptică a
părinţilor pustiei, a căror lucrare era lupta cu propriile patimi, în parcursul ascetic de curăţire –
iluminare – desăvârşire. Este firesc ca rugăciunea Sfântului Efrem Sirul să se încheie astfel,
deoarece autorul a fost monah prin excelenţă.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este sinteza Triodului, chintesenţa învăţăturii
Sfinţilor Părinţi, în ce priveşte lucrarea duhovnicească a urcuşului de la păcat la virtute, dar şi
crochiu al chipului monahal.
Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem,
însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne
recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată,
arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.
E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi
înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe
Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin
chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi
Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh -
cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea
Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este
rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza
pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită
imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi
degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit:
„Astăzi vei fi cu Mine în rai!”. Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui
Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală
în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie.

25
 Concluzii

Încercând să urmărim aspectul duhovnicesc al unei expuneri succinte a istoriei

creştinismului siriac, am observat că este dificil a reface istoria primelor secole de existență a
creștinismului, în general. Iar gradul de dificultate crește pe măsură ce contemporanul se
îndreaptă dintru început de pe pozițiile dominante ale unei pretinse suveranități a
instrumentarului modern, încercând să adapteze printr-un proces de subiectivizare realitățile
lumii antice la validările ieșite din înregimentări fie confesioanle, fie politice, sociale sau
culturale.
Ar fi de preferat să putem însă vedea eterogenitatea, pluralitatea culturilor,
diversitatea lor în relație directă cu efervescența specifică primelor secole, dar, din păcate
remarcăm cu tristețe neglijarea și marginalizarea filonului syro-aramaic, care evaluat ca a treia
tradiție culturală, rămânând un sit insuficient explorat și valorizat.
Într-o luptă continuă cu dualismul zoroastrianist al Imperiului Persan şi suferind
în focul persecuţiilor, Biserica Siriană de Răsărit a progresat în mod paradoxal, devenind cu
timpul foarte organizată şi centralizată.Mai mult decât atât, în pofida opresiunii politice persane,
creştinismul semitic sirian a dat naştere unui misionarism activ, întărit de o trăire ascetico-
mistică autentică, alimentată de primele scrieri ale literaturii siriene din primele patru veacuri.
Statornicită pe de o parte în tradiţia semitică, cu vechile rădăcini iudaice,
preponderent întâlnite în formele de imnografie, poezie şi predică, literatura primilor Părinţi
sirieni din arealul de dominaţie persană a rămas normativă pentru perioada primelor patru secole
creştine.
Unică în felul ei, experienţa simbolico-poetică a creştinismului siriac se dovedeşte
a fi „vehicul al teologiei”8, în mod deosebit datorită Sf. Efrem Sirul, „ Eufratul duhovnicesc al
Bisericii”; în plus, este superioară formulelor dogmatice. Şi poate nu întâmplător întreaga
imnografie răsăriteană s-a format în matca tradiţiei poetico-simbolice a creuzetului siro-aramaic.
Încheiem această lucrare cu un „gând” al Sf. Efrem, la care să rămânem și noi în
contemplație duhovnicească până la continuarea cercetătorilor de istoricitate și spiritualitate
siriacă:
„Acest Iisus a făcut atâtea simboluri
că am căzut cu totul în oceanul lor”
8
Sebastian BROCK, Efrem Sirul, I. Ochiul luminos; Viziunea spirituală a lumii la Sfântul Efrem Sirul, trad. de Mircea
Ielciu, studiu introd. Ioan I. Ică jr., II. Imnele despre Paradis, trad. de Ioan I. Ică jr., Colecţia Philosofia Christiana,
Seria Iniţieri, Sibiu, Edit. Deisis, 1998, p. 166.
26
 BIBLIOGRAFIE

Surse
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2015;
2. Mineiul pe ianuarie, tipărit în zilele păstoriei Preafericitului Părinte Justinian, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a cincea, Bucureşti,
EIBMBOR, 1975;
3. HAZZAYA, Iosif, Scrieri duhovniceşti, trad., studiu introd. şi note Ierom. Agapie Corbu,
Arad, Edit. Sfântul Nectarie, 2019;
4. * * *, Filocalia siriacă, trad., selecţie de texte, cuvânt înainte, note şi comentarii Remus
Rus, Bucureşti, Edit. Univers Enciclopedic Gold, 2014;

Lucrări secundare

1. APOSTOLACHE, Ioniţă, Hristologie şi mistică în teologia siriană, cuvânt înainte de dr.

Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Târgovişte, Edit. Cetatea de
Scaun (copyright), Craiova, Edit. Mitropolia Olteniei, 2014;
2. BROCK, Sebastian, Efrem Sirul, I. Ochiul luminos; Viziunea spirituală a lumii la Sfântul
Efrem Sirul, trad. de Mircea Ielciu, studiu introd. Ioan I. Ică jr., II. Imnele despre Paradis,
trad. de Ioan I. Ică jr., Colecţia Philosofia Christiana, Seria Iniţieri, Sibiu, Edit. Deisis,
1998;
3. BROCK, Sebastian, Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi, cu binecuvântarea dr.
Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, cuvânt înainte: ÎPS prof. univ. dr.
Irineu Popa, trad. din lb. engleză: arhid. dr. Ioniţă Apostolache şi prof. Hermina Maria
Apostolache, Craiova, Edit. Mitropolia Olteniei, 2016;
4. BROCK, Sebastian şi HARVEY, Susan Ashbrook, Sfintele femei ale Orientului sirian,
traducere din lb. engl. de Gheorghe Fedorovici, Bucureşti, Edit. Sophia, 2005;
5. HAUSHER, Irénée, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, pref.
de Kallistos al Diokleei, posfaţă de Tomáš Špidlík, trad. de Mihai Vladimirescu, Sibiu,
Edit. Deisis, 1999;
6. LEWIS, Bernard, Istoria Orientului Mijlociu, Collecţia Historia, coord. de Mihai –
Răzvan Ungureanu, trad. de Lucian Leuştean, Iaşi, Edit. Polirom, 2014;
7. PANAITE, Ovidiu, Teologia politică în timpul Dinastiei Constantiniene, col. Historia
Ecclesiastica & Patristica, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2014;

27
28