Crestinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături

de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub
eticheta globală de „creștini, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din
punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă
religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere
numerică a adepților în lume.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul
contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele
noastre credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani
Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul
lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este
traducerea din limba ebraică a cuvântului ‫משיח‬ Mașiah (arabă ‫ َمسيح‬ Masīh). Inițial,
cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui
Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta
Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în
plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de
autoritatea papei.
Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al
unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui
Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche,
precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este
Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către
romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a
dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.
[7]
 Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol,
revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui
Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant
(itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe
unde trecea.[8] În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic
străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se
același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus.
Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu
rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa,
un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus
este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe
care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui
slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul
unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că
miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase
relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în
Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și
Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate
de aceste relatări ale Vechiului Testament.[8]
Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă
evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe
cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua
de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei
originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume
islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei
situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter
exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de
Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în
categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui
monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu)
încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței
unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un
exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.[9] Dubla natură a uneia dintre
manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să
complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei
religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații
sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[10]
Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al
universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-
adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul
cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane
distincte în relație, dar egale în natură.
Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl
este cel care decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu
oamenilor.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele
deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți,
se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind,
chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă
de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei religii
bimilenare până astăzi.
Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului
primordial, în ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

 Simbolul apostolic (anul 50);

 Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de
la Niceea (325) și Constantinopol (381);
 Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de
bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit
promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea
mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei
morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală
cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).
Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-
ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în
același timp, Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și
rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.