I.

Marile religii ale lumii

Creştinismul este o religie de origine asiatică. A fost creată de către Domnul nostru Iisus Hristos şi
înseamnă credinţa într-un singur Dumnezeu, dragoste faţă de acesta şi deopotrivă faţă de oameni, dreptate
şi curăţenie sufletească.
1.1.ORIGINILE CREŞTINISMULUI ŞI ORGANIZAREA BISERICII
În Betleem, mică localitate de lângă Ierusalim s-a născut în anul I al Erei creştine (754 de la fondarea
Romei) Iisus Hristos, făuritorul creştinismului. Iisus, ai cărui părinţi, Iosif şi Maria erau din neamul regelui
David, s-a născut în Palestina când rege al iudeilor era Irod cel Mare.
Despre viaţa şi faptele lui Iisus Hristos ne vorbesc cele 4 Evanghelii Buna Vestire ai căror autori sunt
discipolii săi Ioan, Marcu, Luca şi Matei. Cea mai mare parte şi-a petrecut-o în Nazaret, aşezare din
Galileea, propovăduind egalitatea şi iubirea între oameni ca făpturi ale lui Dumnezeu. Însă el nu a fost
considerat Mesia (trimisul Domnului) nici de către romani şi nici de către o parte din semenii săi. Predat
romanilor şi judecat pentru instigare la revoltă împotriva împăratului Tiberius, Iisus a fost crucificat în
Ierusalim în preajma sărbătorii Paştelui evreiesc.
Cei 12 apostoli au anunţat atunci lumii că Iisus a înviat şi s-a înălţat la cer. Jertfa lui Iisus a devenit
simbol central a noii religii, creştinismul .
Creştinismul reprezintă religia iubirii universale.
Mesajul lui Iisus a fost răspândit prin activitatea misionară a apostolilor şi ucenicilor acestora în
întreaga lume romană. Apostolul Pavel a devenit din prigonitor al creştinilor cel mai însemnat predicator şi
misionar al noii religii. El a fost cel care, străbătând Marea Mediterană, a răspândit credinţa creştină în toate
colţurile Imperiului, realizând în acelaşi timp separarea creştinismului de iudaism.
Apostolul Petru, unul dintre primii învăţăcei ai lui Isus, a devenit conducătorul comunităţii de
creştini. El a fost cel care, chiar la Roma, în inima Imperiului a întemeiat Biserica drept instituţie
fundamentală a creştinismului.
Unii împăraţi au căutat să pună capăt existenţei acestei religii, considerată a fi un pericol pentru stat.
În timpul persecuţiilor au murit mulţi adepţi ai noii credinţe (martirii). Cei mai cruzi au fost împăraţii Nero
(54-68) şi Diocleţian (284-305). Pentru a scăpa de prigoană, creştinii se refugiau mai ales la Roma, în galerii
săpate sub pământ numite catacombe. Persecuţiile n-au reuşit să oprească stăpânirea creştinismului. Tot mai
mulţi oameni, inclusiv aristocraţii au devenit adepţi ai noii religii.
Organizarea Bisericii creştine
La începutul secolului al IV-lea, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dorit să scoată Imperiul
din criza puternică în care se afla, printr-o serie de reforme. Printre acestea, cea mai importantă a fost
inspirată de viziunea pe care a avut-o înaintea bătăliei pentru supremaţie cu rivalul său la tron Maxenţiu,
când i s-a înfăţişat ca simbol al victoriei semnul crucii. Astfel el s-a convertit la creştinism iar în anul 313 a
promulgat Edictul de la Milan prin care recunoştea creştinilor dreptul de a-şi celebra public cultul.
Recunoaşterea creştinismului a provocat o divizare a cetăţenilor Imperiului pe criterii religioase.
Împăratul Teodosius (379-395) a proclamat creştinismul drept singura religie oficial acceptată din
Imperiu, interzicând toate cultele păgâne, în anul 392.