GRUPUL I – Cauzele apariției. Timpul. Spațiul.Mesajul religiei.

În perioada de trecere la era noastra spiritualitatea lumii romane se caracteriza prin existenta religiei romane
oficiale alaturi de culte si traditii romane precum culte orientale
In sec III – I, iHR religia romana trece printr-o criza datorita extinderii imperiale si patrunderea unor elemente
noi de exemplu :
1. culte inchinate populatiilor semitice
2 .mistere( culte secrete dedicate unor zeitati accesibile doar profesionistilor si care ofereau adeptilorfericire
vesnica)
3 .conceptii filozofice pana atunci straine lumii romane: PITAGORISMUL (fiecare cifra are o semnificatie)
Toate aceste noi conceptii aduc o serie de intrebari la care pontifii nu puteau raspunde cu privire la :
-soarta omului
-viata si moartea
-mantuirea dupa moarte
Pe acest fond de nesiguranta spirituala si nevoie de cautare a unui sprijin divin consistent sa conturat in cadrul
religiei evreilor din provincial romana palestina o noua speranta, aceea ca YAHWEN va incheia e aceasta data
un nou legamant cu intreaga lume si nu doar cu un popor ales.
Credinta in mesianism si sacrificial de rascumparare cu care va veni noul Mesia (cel trtimis de Dumnezeu pt
rascumparare ) devine miezul doctrinei crestine
În primul secol al erei noastre, în Imperiul roman, şi-a făcut apariţia o nouă religie: creştinismul.
Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea să devină religia
dominantă pe întreg cuprinsul Imperiul roman.
Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. Nucleul întregii doctrine creştine, prin doctrina înţelegând
totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie a omului faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi
faţă de ceilalţi, este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia. Născut în Palestina el a fost răstignit în anul
30. Viaţa şi scurta lui apariţie sunt descrise de Evanghelii.
      Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat să depăşească limitele unei comunităţi umane
restrânse, mesajul său fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiată pe iubirea
aproapelui şi pe virtuţi morale. Creştinilor li se promitea după moarte viaţa eternă în împărăţia lui Dumnezeu,
Paradisul.
Creştinismul s-a extins repede la Ierusalim. Personalităţile cele mai importante care au ajutat la
raspândirea creştinismului au fost Pavel şi Petru. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 î.Hr. a decis ca noua
religie să iasă din graniţele ei iniţiale şi să se adreseze şi celorlalte popoare. Creştinismul a devenit astfel o
religie distinctă de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel au apărut primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi
printre greci şi romani. Două acte rituale trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin :
botezul şi împărtăşania.
Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman) şi pe cea
internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, deoarece creştinii
îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului. Alte cauze au fost de natură religioasă, creştinii refuzând
sacrificiile pe altare şi idolii şi de natură socială, creştinii militând pentru egalitate socială, ceea ce, în ochii
aristocraţiei romane, constituia o adevarată revoluţie. Persecutarea creştinilor a fost atât religioasă cât şi politică.
Primul mare persecutor a fost Nero, care a răspândit zvonul că incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca
urmare a acestei acuzaţii, creştinii au fost martirizaţi.
Crestinismul si mesajul sau
Nucleul doctrinei crestine este Iisus – discipolit Mesia sau unsul iar in greceste Hristos.Iisus s a nascut in
4-5 i. e .n si este rastignit dupa e.n. in 30. Reconstituirea elementelor sa facut pe baza relatarilor cuprinse in cele
4 Evanghelii si cele 28 capitole din Faptele Apostolilor si epistole.Primul moment reprizinta perioada Ioan
Botezatorul care-L boteaza pe Iisus recunoscandu-L ca fiind noul Mesia dupa care Hristos isi incepe
propovaduirea prin idea valorarii impartirii la Dumnezeu pe pamant.
 GRUPUL II - LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE. Persecuțiile.
Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a persecuţiilor (din partea statului roman) si
pe cea interna a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, căci
creştinii ii erau loiali lui Cristos, iar romanii Cezarului, cele doua ordini intrând adesea in conflict. Alte cauze au
fost de natura religioasa, crstinii refuzând sacrificiile pe altare si in general idolii; sociala, creştinii militând
pentru egalitate sociala, ceea ce in ochii aristocraţiei romane constituia o adevărata revoluţie; economica,
fabricanţii de idoli, pictorii, arhitecţii, preoţii nefiind entuziasmaţi de acesta religie care le ameninţa mijloacele
de existenta.
Persecutarea creştinilor a fost atât religioasa, cat si politica. Primul mare persecutor a fost Nero, care a răspândit
zvonul ca incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuze, crestinii au fost martirizaţi – au
fost ucişi in amfiteatrele romane, sfasiati fiind de animale sălbatice. Ei au adoptat, datorita persecuţiei, o viata
clandestina, mutându-si reuniunile in catacombe. Se organizau insa temeinic, comunitatile lor fiind conduse de
episcopi. Ultima mare persecuţie datează din 303 si a fost ordonata de împăratul Diocletian.
Persecutarea crestinilor are o istorie indelungata, incepand din anul 64 si pana in secolul al IV-lea,
incheiata cu Edictul de la Milano din 313. Odata cu aparitia si raspandirea noii religii in Imperiul Roman, au
aparut si persecutiile impotriva crestinilor. Crestinii erau considerati adoratori ai unui zeu pagan si strain –
caci refuzau sa aduca jertfe zeilor romani si in afara societatii. Nero a fost primul si unul dintre cei mai cruzi
persecutori – imparatul care a dat foc Romei, dand vina pe crestini, care au fost imediat proclamati dusmani ai
omului, atentatori la viata poporului, a imparatului si a statului roman. Martirii ramasi in memoria umanitatii
din aceasta perioada au fost Sfintii Petru si Pavel.
 Persecuțiile locale
o Nero (54-68)
o Domițian (81-96)
o Traian (98-117)
o Hadrian (117-138)
o Antonin Piosul (138-161)
o Marcu Aureliu (161-180)
o Comodus (180-192)
o Septimiu Sever (193-211)
 Persecuțiile generale
o Decius (249-251)
o Trebonius Gallus (251-253)
o Valerian (253-259)
o Gallienus (260-268)
o Aurelian (270-275)
o Dioclețian (284-305)
 Crestinii din paturile superioare erau exilati, iar cei din masa populatiei torturati si executati in mod
barbar. Care era de data aceasta crima de care se faceau ei vinovati? Ateismul – caci, dupa cum s-a
mentionat, ei refuzau sa se inchine la zeii pagani ai Imperiului. Martirii – precum Sfantul Ioan
Evanghelistul – erau supusi unor torturi ingrozitoare, apoi exilati sau executati prin rastignire sau ardere
pe rug. Dupa inca o scurta perioada de pace, persecutarea crestinilor incepe iarasi cu imparatul Traian,
din anul 98 si pana in 117. Crestinii care nu acceptau sa isi lepede credinta si sa se inchine zeilor romani
trebuiau torturati si omorati.
Persecutarea crestinilor cunoaste o trista inflorire sub imparatul Diocletian – din 284 pana in 305 – care
demoleaza bisericile, arde cartile crestine, le refuza crestinilor dreptul de a detine functii publice in tot Imperiul
Roman. Refuzul de a te inchina zeilor pagani era pedepsit cu moartea, iar crestinii din paturile inferioare ale
societatii erau facuti sclavi. Aceasta persecutare continua cu Galerius, care ordona uciderea in masa a tuturor
crestinilor – indiferent de conditia sociala – si arderea arhivelor Sfantului Scaun. Spre sfarsitul vietii, grav
bolnav, acest crud imparat va da un Edict de toleranta.
 GRUPUL III – Împăcarea bisericii cu statul

Procesul de împăcare între Biserică şi Statul roman a început cu Constantin cel Mare (280-337).
Numele lui este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit, de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului,
recunoscut de el ca religie de stat. Fondator al Imperiului Roman de Răsărit, al Constantinopolului şi părinte al
creştinismului, Constantin este considerat primul împărat creştin.
În timpul domniei lui Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi
Palestina, iar sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a fost proclamat imperator de
către armată (25 iulie 306).
Constantin a reunit sub autoritatea sa toate provinciile occidentale ale imperiului. La Roma el a iniţiat o
politică favorabilă creştinilor. Prin “edictul de la Milan” creştinismul a devenit o religie egală în drepturi cu
celelalte culte din stat. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele administrative, militare , fiscale,
financiare sau religioase iniţiate de Diocleţian. Cu Constantin ce Mare se incheie procesul transformării
Imperiului într-o monarhie de drept divin, de esenţa creştină. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în
14 dioceze şi 4 prefecturi.
Pe plan religios, Constantin a luat poziţie împotriva ereziilor, urmărind unitatea bisericii, important
factor de sprijin al statului. În anul 325 a avut loc la Niceea primul sinod ecumenic al bisericii creştine, care a
pus bazele noii religii. Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii care îl transformau în şef al bisericii
creştine, cu toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care
ameninţau unitatea bisericii, dar şi a statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de sărbătoare
săptămânală, practică fără precedent în lumea păgână.
Persecutarea crestinilor ia sfarsit odata cu domnia imparatului Constantin cel Mare, care in 312 da un
Edict de toleranta pentru religia crestina, edict ce devine anul urmator Edict de libertate a cultului crestin.
Constantin cel Mare a fost poate cea mai importanta figura politica care a venit in ajutorul noii religii: dupa ce
venit la putere, a interzis imediat orice persecutare a crestinilor, impunand si restituirea averilor sau domeniilor
confiscate anterior acestora. Constantin a sustinut biserica si a subventionat-o din fonduri publice, acordand si
privilegii clerului.
In anul 312, Constantin cel Mare a trecut la crestinism, renuntand la adorarea zeilor pagani si in 337 – cand
a inceput sa se simta rau, a fost botezat. Constantin cel Mare insa s-a considerat ca slujitor al lui Dumnezeu
chiar inainte de a trece la crestinism. De ce atata ura si perseverenta in persecutarea crestinilor? In primul
rand, pentru ca crestinii erau vazuti ca fiind o amenintare la adresa religiei de stat, oficiale. In al doilea rand, din
frica general-umana fata de tot ceea ce este nou, diferit si necunoscut. Crestinii – fiind siliti sa isi tina slujbele
religioase pe ascuns, deveneau in imaginatia maselor – ajutata de catre cei cu interese – adoratori ai unui zeu
macabru, caruia ii ofereau ca sacrificii bebelusi, bandu-le sangele si consumandu-le acestora carnea.
Sfântul și binecredinciosul împărat Teodosie I, numit și Teodosie cel Mare (grec. Θεοδόσιος ο Μέγας), a fost
ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea
acestuia în cel două imperii - de răsărit și de apus. Teodosie cel Mare este cunoscut și pentru că a
decretat creștinismul ortodox ca religie oficială a Imperiului Roman în 391. A fost un puternic apărător al
credinței ortodoxe și trecut în rândul sfinților, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie. Practic, în
perioada 391-92 toate templele păgâne din imperiul roman au fost închise. Împăratul Teodosie cel Mare a pus
capăt, printr-un decret, jertfelor păgâne (atâtea câte se mai practicau) în Roma și Alexandria; a interzis și cultul
zeilor domestici, odată cu întregul păgânism.
 GRUPUL IV - Caracteristicile crestinismului

Crestinismul este religia revelata, intemeiata de Iisus Hristos sau Mintuitorul Hristos (Mesia, Unsul lui
Dumnezeu). Aceasta religie s-a raspindit, incetul cu incetul, la toate popoarele lumii, prin misonar, dar nu
cuprinde pe toti oamenii din lume. Totusi este religia care numara cei mai multi credinciosi, daca se face
comparatie cu oricare alta religie contemporana. Cuvintul crestinism este derivat din numele       
       – Christus – Unsul, adica Cel uns sa fie Mintuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu
Fiul intrupat pentru mintuirea lumii. Numele de crestin s-a dat mai intii credinciosilor din Antiohia (azi
Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26, desi cei dintii ucenici ai lui Isus Hristos au facut parte
din poporul evreu din Palestina secolului I. Cum era si firesc, misiunea crestina a inceput din centrul vietii
religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, si a ajuns curind in marile metropole ale lumii antice mediterneene
si pontice. Invatatura crestina s-a raspindit mai intii in mediile urbane, iar mai tarziu a patruns si in mediile
rurale. In acestea din urma, credintele religioase idolatre au persistat indelung, iar raspindirea noii rleigii s-a
facut adeseori prin martiriu: propagatorii noii credinte erau ucisi, uneori dupa chinuri prelungite, de catre adepti
ai vechilor credinte idololatre. Si in prezent, in unele tinuturi ale pamantuli crestinismul se raspandeste de catre
misionari care, uneori, risca sa plateasca chiar cu viata curajul lor de a vesti bastinasilor Evanghelia.
Despre crestinism se poate afla mai in amanunt din Scrierile sacre ale sale: Sfanta Scriptura a Vechiului si
Noului Testament sau Biblia si cartile ce compun Sfanta Traditie si Traditia Bisericii(traditie dogmatica,
liturgica si canonica). Creştinismul a devenit o religie populară, a celor mulţi.
Caracteristicile de bază ale Creștinismului sunt :
1.Componenta de baza a crestinismului era iudaismul care promova monoteismul.
2. Speranta mesianica
3. Cel mai riguros sistem etic: Decalogul
4. Speranta ca Dumnezeu va invinge esecul omului si va adduce in istorie o epoca de aur
5. Contine Biblia (Vechiul Testament + Noul Testament)
6. Limba de difuzare – greaca
In Grecia odata cu aparitia crestinismului apare o filozofie nationalista care duce la distrugerea
politeismului grecesc ( sec 6) si la rupture lor. Apar astfel mai multe scoli de filozofie : 1. stoicismul care
sustinea suprematia ratiunii
2. epicurismul – sustine importanta intelepciunii in ajungerea la fericire
3 .materialismul – cred in ceea ce vad
4 .platonismul – sustine idea nemuririi sufletului
1.- Iertăm pe cei care jignesc.
Un creștin este o persoană care a fost iertată de Dumnezeu și această iertare îi dă capacitatea de a ierta
pe alții. Așa cum spune Biblia în (Matei 18: 33-35 și 6: 14-15).
2.- Perseverează în credință.
Pentru că a fost pecetluit cu Duhul Sfânt al făgăduinței, creștinul nu se abate de pe cărare, ci merge spre
țintă. Biblia ne spune despre aceasta în următoarele pasaje: (Evrei 6: 4-6; 10: 29-31; 12: 12-17; 1
Corinteni 9: 24-27; 1 Timotei 5: 11-12).
3.- Se căiește de răutatea sa și se întoarce de la păcat.
Având o minte reînnoită, creștinul urăște acum păcatul, cel care a fost regenerat nu este cel care a
încetat să păcătuiască, ci cel care a încetat să iubească păcatul și îl urăște cu toată puterea; iar Biblia ne
spune despre acest lucru în (Matei 5: 29-30; 11: 20-24; Fapte 2:38; 3:19; Evrei 10: 26-29).
4.- Respectă poruncile lui Dumnezeu și nu practica păcatul.
Isus a spus: „Dacă mă iubești, păzește poruncile Mele”, iar aceasta ar trebui să fie prezentă la fiecare
persoană care se numește creștin, ei se vor strădui să aibă vieți sfinte înaintea Domnului, așa cum ne
învață El (Ioan 14:15; 1 Ioan 3: 9-10; 1 Ioan 5: 2).
5.- Un creștin dă roade.
Dacă te numești creștin, lasă-mă să-ți spun că roadele Duhului ar trebui să se reflecte în viața ta în
fiecare zi: dragoste, bucurie, pace, bunătate, blândețe, smerenie, stăpânire de sine, credință, etc. te fac
diferit de curentul acestei lumi: (Matei 12: 33-37; 21:43; 24: 36-51; 25: 1-46; Galateni 5: 18-24; 6: 5;
Evrei 13: 4; 1 Corinteni 6: 9-10).
6.- Nu-i este rușine de Domnul Isus.
Un adevărat creștin îl are drept steag pe Hristos și adevărul său, și nu-i este rușine de Evanghelie,
pentru că știe că este puterea lui Dumnezeu să mântuiască pe păcătoși (Matei 10: 32-33; 21: 33-44; 22:
1- 14; 26:24; Ioan 5:23).
7.- Îl venerează pe Dumnezeu tatăl și pe Iisus Hristos din toată inima.
Un creștin adevărat nu are alți dumnezei care să-i ia locul lui Hristos, ci își dă mai degrabă toată viața
în devoțiune față de Dumnezeu și Fiul (Matei 6:24; 10: 38-39; 19: 16-30; Ioan 12: 24-26) .
8.- Este o persoană umilă, deoarece recunoaște în fiecare zi că este un păcătos mântuit.
Chiar dacă am fost spălați și cumpărați cu sângele lui Hristos, știm că avem încă o tendință păcătoasă și
că doar prin harul lui Dumnezeu putem fi mântuiți: (Matei 5: 3; 18: 3-4 ; 1 Ioan 1: 8-10).
9.- Creștinii îl iubesc pe Dumnezeu și pe dușmanii lor.
Domnul ne poruncește să ne iubim chiar și dușmanii, așa că în inima creștinului nu poate exista ură sau
supărare, El ne-a făcut noi creaturi, lucrurile vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi: (Matei 22: 34 -
40; Ioan 11:35; 15:12; 1 Corinteni 13: 1-3; 1 Ioan 3: 14-15).
10.- Creștinii îi ajută pe cei care au nevoie.
Creștinul este conștient de nevoile fraților săi în Hristos, precum și ai familiei și celor dragi, el este
dispus să dea mai degrabă decât să primească: (1 Timotei 5: 8; 6: 18-19; 1 Ioan 3:17).
11.- Creștinul se leapădă de sine
Isus a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să
mă urmeze”. A te renega înseamnă a lăsa toate visele, dorințele, planurile și scopurile noastre în
mâinile lui Dumnezeu și a trăi după Voia Lui. (Luca 9:23)
12.- Sunt preocupați de rugăciune și de studiul Cuvântului lui Dumnezeu.
Un creștin adevărat are nevoie își face timp pentru a comunica cu Domnul și tânjește să-L cunoască
mai mult în fiecare zi prin studiul Scripturilor: (Coloseni 4: 2, Matei 26:41, Ioan 5:39).