Universitatea din Oradea

Facultatea de Teologie Ortodoxă

ISTORIA BISERICEASCĂ
UNIVERSALĂ

Volumul IV

Curs pentru uz intern

Pr. Prof. Dr. Marius Ţepelea

Oradea, 2020
2
 I. Persecuţiile împotriva creştinilor

Cauzele generale ale persecuţiilor împotriva noii

religii, încă de la începutul creştinismului, au fost
multe. Sfinţii Apostoli au avut greutăţi în
propovăduirea învăţăturii lui Hristos. La Ierusalim,
creştinii au fost arestaţi şi bătuţi de către evrei, pentru
a nu mai vorbi despre Hristos.
Biserica din Ierusalim a dat ca primi martiri pe
diaconul Ştefan şi pe Apostolul Iacob cel Mare,
fratele Sfântului Ioan Evanghelistul. În afara
Palestinei, creştinii au avut de suferit din partea
evreilor din diaspora, Sfântul Apostol Pavel fiind cel
mai prigonit, datorită activităţii sale misionare.
Cîteva dintre motivele comportării neîngăduitoare
a iudeilor faţă de creştini sunt :
- îndepărtarea creştinilor de anumite părţi ale
Legii Vechi ;
- credinţa că Hristos este Fiul lui Dumnezeu ;
- nesupunerea iudeilor şi războiul împotriva
romanilor, la care creştinii nu au luat parte.
Toate acestea au făcut ca între evrei şi creştini să
existe neînţelegeri şi adversitate. Evreii i-au
persecutat pe creştini nu în mod sângeros, ci prin
condamnări, batjocuri, blesteme în anumite rugăciuni
şi prin denunţuri făcute autorităţilor romane. Pentru
toate aceste motive, anumiţi apologeţi creştini vor

3
avea atitudini dure împotriva purtării iudeilor faţă de
creştini.

Cauze ale persecuţiilor

Încă din epoca Apostolilor, păgânii s-au arătat
ostili creştinilor, Sfântul Apostol Pavel punându-şi
viaţa în pericol în câteva ocazii, nu pentru motive de
propovăduire, ci datorită unui interes personal al unor
păgâni care îşi vedeau ameninţată meseria, fabricarea
de statui păgâne şi magie.
Cel mai corect faţă de creştini s-a comportat
autoritatea imperială, respectând legislaţia romană în
epoca apostolică. Anumiţi funcţionari romani şi
ofiţeri s-au arătat chiar binevoitori faţă de Sfinţii
Apostoli, luîndu-le apărarea în faţa iudeilor.
Persecuţiile îndurate din partea păgânilor au fost
multe şi mai grele începând cu secolul al II-lea, decât
cele din perioada apostolică.
Primul împărat persecutor este socotit Nero, deşi
acesta nu i-a asuprit pe creştini pentru credinţa lor.
Începând cu anii 64-67, creştinii vor fi persecutaţi cu
intensitate mai mică sau mai mare, până în anul 313,
când împăratul Constantin acordă libertate
creştinismului.
Persecuţiile la adresa creştinilor nu au fost an de
an, dar au durat aproape jumătate din timpul dintre
anii 64-313. Începând cu Nero, persecuţiile au fost
sporadice şi locale. Împăratul roman Decius este
primul care declanşează persecuţiile sistematice şi

4
generale, având aplicabilitate pe tot cuprinsul statului
roman.
Până în vremea împăratului Domitian, creştinii au
fost socotiţi un fel de sectă iudaică şi confundaţi cu
iudeii. Împăratul Domitian este primul care îi tratează
pe creştini separat de iudei, considerând religia
creştină nouă şi nefavorabilă pentru supuşii săi.
Împăratul Septimius Severus este primul care
interzice prozelitismul creştin, la instigarea unor
guvernatori. După acest împărat, toate persecuţiile
sunt declanşate de împăraţii romani prin edicte
imperiale.
Legislaţia din vremea lui Nero şi Domitian nu
avea clauze specifice referitoare la judecata şi
condamnarea creştinilor. Împăratul Traian este primul
care dă proceduri de legislaţie cu privire la judecata
creştinilor, la întrebarea prietenului său Pliniu cel
Tânăr.
Această dispoziţie poartă numele de rescript , care
are un caracter provizoriu şi limitat într-o anumită
provincie, rescriptul lui Traian nu era destinat
aplicării în întregul imperiu. Împăraţii următori s-au
ghidat după măsurile luate de Traian împotriva
creştinilor.
Începând cu împăratul Decius, creştinii sunt
persecutaţi pe baza unor legi speciale pronunţate prin
edicte. Timp de două secole, creştinismul a fost
socotit o religie ilegală şi nepermisă de către
autorităţile romane. Cu toate acestea, creştinii s-au

5
bucurat de perioade de pace, beneficiind de
bunăvoinţa unor guvernatori sau a unor împăraţi care
s-au arătat favorabili creştinilor.

Cauze religioase
Romanii erau un popor tolerant, adoptau religiile
majorităţii popoarelor cucerite, cu excepţia celor care
erau socotite periculoase. Creştinismul era o religie
nouă, monoteistă, pe când religia greco-romană veche
era politeistă. Creştinismul era o religie morală,
revelată de Însuşi Dumnezeu.
Între cele două religii exista un contrast foarte
mare, vizibil în doctrină, în viaţa de zi cu zi şi în
manifestările publice civile. Iudaismul era tolerat de
romani, chiar dacă religia iudaică avea caracter
monoteist. Păgânii au manifestat faţă de creştini o
atitudine de neînţelegere şi de respingere, încă de la
început.
Pentru păgâni, o religie fără temple, fără zei mulţi,
fără o mulţime de jertfe de animale şi de fructe era de
neconceput. Istoricul roman Suetonius vorbeşte
despre creştini, numind creştinismul o superstiţie
înflăcărătoare şi nouă, o religie care dă la o parte şi le
înlătură pe celelalte.
Romanii patrioţi credeau că noua credinţă creştină
era o abatere de la vechea religie a stramoşilor lor,
care adusese glorie Romei. Purtarea negativă faţă de
creştini pornea din neînţelegerea învăţăturii creştine,
misterul Sfintei Treimi era greu de înţeles, precum şi

6
modul în care S-a întrupat Hristos, credinţa în
învierea morţilor şi cultul creştin erau subiecte extrem
de dificile pentru înţelegerea unui păgân.
Creştinii nu s-au străduit să explice lumii păgâne
frumuseţea vieţii morale şi cultul lor. La jumătatea
secolului al II-lea, creştinii şi-au dat seama că o
atitudine de retragere şi de ascundere nu este potrivită
pentru lumea romană, pentru că toate aceste acţiuni
neînţelese au dus la răstălmăcirea din partea păgânilor
a învăţăturii creştine şi la acuzaţii grave. Păgânii
considerau creştinismul o sectă magică, un cult
periculos, iar creştinii erau acuzaţi că religia lor aduce
nenorociri asupra statului roman.
Începând cu secolul al II-lea, necazurile abătute
asupra Imperiului Roman erau văzute drept o
pedeapsă din partea zeilor, supăraţi pe noua religie şi
pe cei care o practicau. Apologetul Tertullian scrie
ironic, că pentru toate problemele pe care le aveau,
păgânii îi acuzau pe creştini, cerând să fie aruncaţi în
temniţă şi la fiare.

Cauze politice
În Imperiul Roman exista o legătură strânsă între
religia păgână şi viaţa publică. Politeismul era
implicat în viaţa împăratului şi a supuşilor săi.
Atitudinea creştinilor faţă de păgânism era percepută
de romani ca o atitudine duşmănoasă faţă de statul
roman şi faţă de civilizaţia romană.

7
 Obligaţiile civice ale romanilor erau strict legate
de cultul păgân, mai ales pentru funcţiile publice şi în
armată. Creştinii participau rareori cu mare interes la
sărbătorile principale date de împărat, pe când preoţii
păgâni erau întotdeauna prezenţi.
Romanii credeau că întreaga viaţă era guvernată
de zei, iar acestora li se cuvine gloria şi mulţumirea
pentru toate realizările romanilor. Refuzul creştinilor
de a participa la viaţa păgână şi publică i-au
determinat pe romanii păgâni să-i socotească pe
creştini nu doar superstiţioşi, ci şi duşmani ai statului
roman. Nu doar oamenii de rând, ci şi preoţii şi
filosofii vedeau în creştinism o religie nefastă pentru
cultul păgân.
Filosofi păgâni culţi precum Celsus şi Porfirius au
luat atitudine faţă de religia creştină, afirmând că
noua religie să fie practicată în mod particular şi să
respecte caracterul păgân al statului. Romanii păgâni
nu îi vedeau pe creştini cu ochi buni, socotindu-i
cetăţeni neloiali statului roman.

Cultul împăratului
După moartea lui Octavianus Augustus, primul
împărat roman socotit zeu după trecerea la cele
veşnice, i s-au închinat temple, de către urmaşii săi.
Dacă în vremea de început a Imperiului, împăraţii
erau zeificaţi după moartea lor, începând cu Caligula
şi cu Nero, împăraţii înşişi se credeau zei în viaţă.

8
 Protocolul imperial prevedea onoruri şi cinstiri
speciale pe care aceştia trebuiau să le primească din
partea cetăţenilor romani. În epoca de decadenţă a
Imperiului Roman, începând cu secolul al III-lea,
cultul împăratului a fost privit ca o necesitate, menit
să asigure unitatea unui imperiu alcătuit din zeci de
popoare, religia păgână neputând îndeplini acest rol.
Creştinii refuzau să participe la cultul împăratului,
pentru că nu puteau să-l socotească un zeu. Apologeţi
creştini precum Iustin Martirul şi Filosoful, Teofil al
Antiohiei şi Tertullian acordau cea mai mare cinste
împăratului roman, dar nu-l puteau socoti zeu.
Refuzul creştinilor de a practica cultul împăratului era
socotit un act de lezmajestate, iar asemenea crimă era
pedepsită cu moartea.

Cauze morale şi sociale

Deşi viaţa creştinilor era extrem de morală,
necunoaşterea cultului creştin a dus la răspândirea
unor calomnii care au adus mult rău creştinilor.
Păgânii îi acuzau pe creştini că practică un cult
sângeros, că aduc ca jertfă copii, se hrănesc cu carnea
şi cu sângele lor, fiind canibali.
Datorită neînţelegerii Tainei Sfintei Euharistii,
neînţelegerii Agapei şi a sărutului păcii, s-a ajuns la
acuzarea de imoralitate şi de desfrânare, creştinii fiind
acuzaţi că practică aceste lucruri la întâlnirile lor
nocturne. Eusebiu de Cezareea mărturiseşte că
păgânii îi acuzau pe creştini şi de alte fapte imorale.

9
 Aceste acuzaţii erau extrem de grele, iar poporul
păgân din anumite părţi ale Imperiului Roman,
precum Gallia, a declanşat persecuţii locale extrem de
sângeroase, pe baza acestor calomnii. Păgânii îi
acuzau pe creştini că sunt ignoranţi, spioni şi
superstiţioşi.
Aristocraţii romani şi oamenii de cultură vedeau
creştinismul ca pe o religie a celor modeşti şi a
sclavilor. Prin viaţa lor retrasă, prin abţinerea de la
anumite meserii, prin abţinerea de la exercitarea de
activităţi publice şi prin refuzul unora de a fi soldaţi
în armată, creştinii li se păreau păgânilor oameni
inutili societăţii.
Pentru toate aceste motive, păgânii îi urau pe
creştini, iar noua religie era socotită periculoasă şi
dăunătoare, chiar dacă unii împăraţi şi guvernanţi nu-i
socoteau periculoşi pe creştini, sub presiunea
oamenilor de rând au acceptat anumite persecuţii.

Legislaţia şi procedura de judecată

Deşi romanii erau un popor tolerant, anumite
religii erau îngrădite prin lege. Religiile nepermise
erau scoase în afara legii pe baza unor decrete
imperiale. Legea celor 12 table interzicea cultele
străine şi pedepsea magia. Un decret al Senatului
roman, din anul 189 d. Hr. şi o lege a împăratului
Traian împotriva asociaţiilor nelegale interziceau
adunările nocturne. Legea lezmajestăţii pedepsea

10
orice manifestare duşmănoasă faţă de împăratul şi
poporul roman.
Acestea erau legile romane pe baza cărora creştinii
erau acuzaţi şi urmăriţi, în primele secole. Începând
cu împăratul Decius, s-au emis edicte speciale pentru
judecarea creştinilor. Magistraţii romani încadrau
vina de a fi creştin drept o crimă capitală, iar creştinii
îşi pierdeau cetăţenia romană. Unii istorici susţin că
în primele două secole creştinii nu au fost judecaţi pe
baza unor legi speciale anticreştine.
Măsurile luate împotriva creştinilor se bazau pe
legi administrative şi de represiune. Anumiţi creştini
au fost condamnaţi pentru crime de drept comun:
magie, sacrilegiu, asocierea în scop nepermis,
tulburarea ordinii publice.
Iustin Martirul şi Filosoful şi Tertullian afirmă că
judecătorii romani erau interesaţi de mărturisirea
acuzaţilor că sunt creştini. Prin urmare, creştinii erau
persecutaţi doar pentru numele lor. Tertullian şi
Sulpicius Severus amintesc de un decret al lui Nero,
din anul 64, unde se vorbeşte astfel despre creştini:
Nu vă este permis să existaţi. Acest decret nu s-a
păstrat, dar unii scriitori creştini fac referire la el,
amintind că mulţi împăraţi s-au folosit de decretul lui
Nero.
În lucrarea Martiriul lui Apollonius este menţionat
un decret al Senatului roman care interzice
creştinismul. Decretul lui Nero, din anul 64, scoate
religia creştină în afara legii romane, creştinismul

11
rămânând o religie ilicită până în anul 313. Judecarea
creştinismului era făcută de magistraţi romani, iar în
cazuri speciale de guvernatorii provinciilor şi de
prefectul Romei.
Pedepsele erau variate, în funcţie de situaţia
socială a celui judecat şi de mărturisirea lui. Cetăţenii
romani din clasele inferioare erau decapitaţi, deoarece
legea romană interzicea aplicarea unei morţi
infamante pentru cetăţenii romani. Creştinii care nu
erau cetăţeni romani aveau parte de un tratament mai
brutal: ardere, răstignire, lupte de gladiatori,
aruncarea la fiare şi altele.
Pedepsele mai puţin grave, care se aplicau
patricienilor, erau exilul, deportarea în locuri
nesănătoase, munca în mină, interzicerea drepturilor
civile. De obicei, înainte de a fi judecaţi, creştinii erau
închişi în temniţă. Începând cu împăratul Decius,
închisoarea devine mai grea, fiind un mijloc de
constrângere spre apostazie.
Condiţiile erau mizerabile, datorită faptului că
deţinuţii de drept comun nu rămâneau prea mult în
ele, iar statul nu se îngrijea pentru întreţinerea
condamnaţilor. Torturile constau în flagerare,
sfâşierea trupului cu ghiare, înţeparea corpului cu
diferite obiecte, întinderea membrelor, tăierea lor şi
altele.

12
 Bibliografie:

Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul, Apologia

întâia, în col. P.S.B., vol. 2: Apologeţi de limbă
greacă, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. O.
Căciulă şi Pr. Prof. D. Fecioru, ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1980, p. 25-72.
Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul, Apologia a
doua, P.S.B. 2, p. 77-89.
Martiriul Sfântului Apollonius, trad. de Pr. Prof. I.
Rămureanu, col. P.S.B., vol. 11: Actele martirice, ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982.
Tertullian, Apologeticum, în col. P.S.B., vol. 3:
Apologeţi de limbă latină, trad. de Prof. N. Chiţescu,
E. Constantinescu, P. Papadopol şi Prof. D. Popescu,
ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981.
Michel Rostovtseff, Histoire economique et
sociale de l’Empire Romain, ed. Robert Laffont,
Paris, 1988.
Jean Michel Carrie, Aline Rouselle, L’Empire
romain en mutation, des Severes a Constantin (192-
337), Editions du Seuil, Paris, 1999.
Paul Petit, Le Haut-Empire (27 avant J.C.-161
apres J.C.), Editions du Seuil, Paris, 1974.
Paul Petit, La crise de l’empire, Des derniers
Antonins a Diocletien, Editions du Seuil, Paris, 1974.
Paul Petit, Le Bas-Empire (284-395), Editions du
Seuil, Paris, 1974.

13
 Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, ed. Trinitas,
Iaşi, vol. I, 1999.
Pr. lect. dr. Adrian Gabor, Biserica şi statul în
primele patru secole, ed. Sofia, Bucureşti, 2003.
Pr. Dr. Marius Ţepelea, Biserica şi statul roman în
primele trei secole, ed. Emia, Deva, 2005.
Marius Ţepelea, Relaţiile dintre creştini şi păgâni
înainte şi după anul 313, ed. Universităţii, Oradea,
2007.
Marius Ţepelea, Consideraţii privind convertirea
păgânilor la creştinism, în secolele I-IV, ed.
Universităţii, Oradea, 2007.

14
 II. Persecuţiile împotriva creştinilor, în secolele
I-II

Persecuţiile până în anul 192

Nero a fost primul împărat persecutor, a domnit
din anul 54 până în anul 68.
Claudius a fost predecesorul său şi a luat primele
măsuri împotriva creştinilor, dar în mod indirect. A
expulzat din Roma pe toţi iudeii, în anul 49, pentru
tulburările ce s-au produs din pricina numelui lui
Chrestus (Hristos).
Împăratul Nero a ajuns stăpânitor al Imperiului
Roman de tânăr. La început a arătat calităţi
promiţătoare, dar după câţiva ani a ieşit la iveală
vanitatea şi caracterul său imoral. Se considera pe
sine un suflet nobil. Se credea un mare artist şi-i
plăcea să fie linguşit de curteni. Era obsedat de faptul
că cineva complotează împotriva lui, ucigând mulţi
membri ai familiei sale şi mulţi apropiaţi.
În anul 64, dă poruncă să fie incendiată Roma,
pentru a reconstrui capitala statlui roman după
planurile sale. Incendiul a distrus aproape jumătate
din oraş şi a revoltat pe cetăţenii Romei, care au
început să creadă că împăratul este vinovat. Nero a
dat vina pe creştini, şi deşi nu s-a putut dovedi că
incendiul a fost provocat de creştini, a început o
prigoană locală împotriva lor.

15
 Istoricul roman Tacitus relatează că unii creştini
au fost sfâşiaţi de fiare în circurile romane, alţii
răstigniţi, alţii unşi cu răşini şi arşi pentru a lumina
grădinile imperiale. Tot Tacitus vorbeşte de mulţimi
uriaşe persecutate, iar Sfântul Clement Romanul
spune că au murit o mulţime de creştini. Istoricii
moderni consideră numărul martirilor în jurul a
câteva sute, deşi este impios să numeri în cifre jertfa
creştinilor.
Nero este primul împărat care a dat un decret
împotriva creştinilor, Institutum Neronianum.
Persecuţia s-a limitat doar la creştinii din Roma. În
anul 67, în timpul domniei lui Nero, au murit ca şi
martiri la Roma, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Domitian a fost împărat roman între anii 81 şi 96.
Era fiul lui Vespasian, dar nu avea caracter, era un
împărat ambiţios, răzbunător, răutăcios şi mândru. A
fost primul împărat roman care s-a autodivinizat,
numindu-se zeu încă din timpul vieţii.
A dorit să devină un monarh absolut, centralizând
administraţia imperială şi slăbind puterea Senatului.
A prigonit pe iudei, creştini, filosofi şi astrologi.
Creştinii au refuzat să plătească fiscus iudaicus, un
impozit special pentru evrei. Din această cauză,
creştinii s-au identificat ca având o religie aparte,
pierzând dreptul de toleranţă pe care îl aveau iudeii.
Persecuţia împotrica creştinilor din vremea lui
Domitian a fost limitată. Printre martiri, s-au numărat
şi patricieni romani: vărul împăratului, Flavius

16
Clemens, soţia acestuia, Flavia Domitilla şi consulul
Acilius Glabrio. Acest lucru arată că noua religie îşi
făcuse adepţi şi în rândul nobilimii romane.
Eusebiu din Cezareea relatează că Domitian a
chemat din Palestina pe urmaşii rudelor
Mântuitorului, ştiind că se trag din spiţă regală, dar nu
le-a făcut nimic, văzând că sunt oameni simpli.
În timpul domniei lui Domitian, Evanghelistul
Ioan a fost exilat în insula Patmos, unde a avut
revelaţia Apocalipsei. Persecuţia lui Domitian a durat
cam un an de zile, în ultimul an al domniei sale.
Traian a domnit între anii 98 şi 117, fiind adoptat
de predecesorul său, împăratul Nerva. Este primul
împărat care s-a născut în afara provinciei Italia, fiind
originar din Hispania. După mărturiile istoricilor
romani, Traian avea calităţi reale, se bucura de mare
apreciere în rândul soldaţilor şi era respectat de
cetăţenii de rând, fiind considerat printre cei mai buni
împăraţi romani.
Imperiul Roman a avut în persoana sa un bun
conducător, un administrator priceput, preocupat de
binele supuşilor săi şi un militar de excepţie. Domnia
sa inaugurează o epocă ce se încheie în anul 192,
considerată cea mai fericită din istoria Imperiului
Roman.
În ciuda calităţilor sale, Traian i-a persecutat pe
creştini. A reînnoit legea împotriva asociaţiilor ilegale
şi a dat acel prim rescript imperial împotriva
creştinilor. Guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr,

17
trimite împăratului în anul 111 un raport, în care arată
că există numeroşi creştini în provincia sa.
Nemulţumirea păgânilor a dus la arestarea şi
anchetarea a numeroşi creştini. Pliniu a luat măsuri
represive, a anchetat, a pedepsit, dar a şi eliberat mulţi
creştini. Pliniu era nemulţumit de faptul că nu exista
în legislaţia romană o vină pentru care creştinii
trebuiau să fie persecutaţi.
Traian dă un rescript, ce urma să fie aplicat doar în
zona Bitiniei, această lege fiind prima reglementare a
judecării creştinilor. Traian hotărăşte să nu fie căutaţi
creştinii din oficiu, arătând că acest lucru nu este
demn de vremea sa. Atunci când sunt denunţaţi şi
dovediţi de a fi creştini, cei închişi să fie pedepsiţi
dacă nu apostaziază. În ceea ce priveşte denunţarea
anonimă, Traian ordonă să fie ignorată, fiindcă nu
considera acest lucru demn de vremea sa.
Răspunsul lui Traian stabileşte o bază reală pentru
urmărirea creştinilor. Interzicerea denunţurilor
anonime era un lucru pozitiv, dar tratarea cu asprime
a celor dovediţi de a fi creştini îngreuna situaţia
creştinilor. Rescriptul a rămas normativ şi pentru
împăraţii următori.
În vremea lui Traian au fost martirizaţi episcopii
Ignatie al Antiohiei, în anul 107 şi Simeon al
Ierusalimului, ruda Mântuitorului, care a trait 120 de
ani.
Adrian a fost fiul adoptiv al lui Traian. A domnit
între anii 117-138. A fost un om iubitor de cultură şi

18
un bun administrator. Ca şi predecesorul său, a primit
o scrisoare din partea unui guvernator, care îl întreba
ce atitudine să ia faţă de creştini. Deşi guvernatorul
moare, împăratul răspunde urmaşului acestuia, în
sensul rescriptului lui Traian.
Adrian porunceşte ca oamenii să nu fie tulburaţi de
răutatea calomniatorilor. Prin acest rescript, Adrian
opreşte tulburările împotriva creştinilor. Acestui
împărat i se adresează primele scrieri de apărare a
creştinilor, apologii, de către scriitorii Quadratus şi
Aristide din Atena. Răspunsul lui Adrian către
guvernatorul Minucius Fundanus este redat în Istoria
bisericească a lui Eusebiu de Cezareea şi în Apologia
a doua a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful.
În timpul domniei lui Adrian, între anii 132-135,
iudeii se revoltă împotriva stăpânirii romane, pentru
ultima dată, sub conducerea lui Bar Koh-Ba( Fiul
Stelei), care se credea a fi Mesia. Armata romană a
recucerit Palestina, a distrus Ierusalimul, iar pe locul
fostei cetăţi s-a ridicat un oraş păgân numit Aelia
Capitolina, închinat lui Jupiter. Evreii au fost alungaţi
din provincia Palestina şi împiedicaţi să mai revină
acolo.
Antoninus Pius a domnit între anii 138 şi 161. A
fost fiul adoptiv al lui Adrian. A fost un împărat
înţelept, drept, iubitor de cultură şi de frumos.
Domnia lui a fost socotită una dintre cele mai fericite
din istoria statului roman.

19
 În ciuda calităţilor sale, în vremea lui au avut loc
câteva persecuţii locale, declanşate de unii
guvernatori şi de nemulţumirea populaţiei păgâne.
Cea mai cunoscută este persecuţia din Smirna, din
anul 156. Atunci au murit 11 creştini, printre care
Sfântul Policarp, episcopul cetăţii, în vârstă de 86 de
ani.
Eusebiu de Cezareea relatează că împăratul a scris
grecilor din provincia Ahaia, interzicând prigoana
împotriva creştinilor. Lui Antoninus Pius îi adresează
Iustin Martirul şi Filosoful prima sa Apologie.
Marcus Aurelius a domnit din anul 161 până în
180. A fost adoptat de predecesorul său. A fost cel
mai cult dintre împăraţii romani, bun cunoscător al
filosofiei, pasionat de învăţătură, cultură şi legislaţia
romană. A fost reprezentant al filosofiei stoice,
scriind o lucrare Către sine însuşi.
În timpul domniei sale, s-a confruntat cu
numeroase atacuri din partea triburilor germane.
Marcus Aurelius nu a înţeles creştinismul. În timpul
domniei lui au avut loc mai multe persecuţii. La
Roma a murit patriciana Cecilia, precum şi Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful, împreună cu alţi 6
creştini, în anul 165.
Cea mai grea persecuţie a fost cea din Gallia, în
cetatea Lugdunum. Amănunte despre această
sângeroasă persecuţie sunt cunoscute din scrisoarea
creştinilor din Lugdunum trimisă creştinilor din Asia
Mică şi păstrată în întregime în scrierea lui Eusebiu

20
de Cezareea. Persecuţia din Gallia a izbucnit în anul
168.
Păgânii fanatici din Lugdunum au maltratat 48 de
creştini, iar pentru a-i scăpa să nu fie omorâţi,
guvernatorul i-a arestat, fiind nevoit să-i ancheteze. S-
a admis apoi mărturia sclavilor împotriva stăpânilor
lor creştini. Sub tortură, sclavii şi-au acuzat stăpânii
de lucruri imorale: incest, orgii, canibalism şi
mâncarea copiilor.
Dupa aceste marturisiri, creştinii au fost torturaţi
groaznic, câţiva apostaziind. Majoritatea au primit
cununa martiriului, printre ei fiind adolescenta
Blandina, diaconul Sanctus, medicul Alexandru şi
episcopul Fotin din Lugdunum. După ce au fost
omorâţi, au fost arşi pe rug, iar cenuşa împrăştiată în
fluviul Ron.
Guvernatorul Galliei l-a informat pe împărat
despre aceste tulburări, iar împăratul a eliberat
apostaziaţii şi i-a condamnat la moarte pe creştini. A
înnăsprit legislaţia împotriva creştinilor, permiţând
căutarea lor din oficiu şi dând o parte din averea
condamnaţilor denunţătorilor lor.
Deşi erau contrare dreptului roman, în vremea
acestui împărat s-au admis mărturiile sclavilor
împotriva stăpânilor. Sfântul Irineu din Lugdunum a
fost trimis la Roma, pentru a relata comunităţii de
acolo despre suferinţa martirilor.
Spre sfârşitul domniei sale, Marcus Aurelius a
arătat bunăvoinţă faţă de creştini. A dat un edict de

21
toleranţă în anul 174, după un război împotriva
triburilor germanice, câştigat cu ajutorul soldaţilor
creştini şi a rugăciunilor lor, lucru consemnat de
Tertullian şi de Eusebiu din Cezareea. În timpul său,
au mai pătimit în Pergam diaconul Papilus, Carpus şi
fecioara Agatonica.
Commodus a domnit din anul 180 până în 192. A
fost fiul natural al lui Marcus Aurelius, care a
renunţat la numirea unui succesor prin adopţie. Deşi a
fost educat cu grijă de tatăl său, nu s-a ridicat la
înălţimea aşteptărilor părintelui său. A fost despotic,
orgolios, vulgar şi imoral.
Istoricii romani ai vremii l-au considerat mai crud
decât Domitian şi mai necurat decât Nero. Incapabil
să conducă, a lăsat treburile Imperiului pe seama
prietenilor săi, care au adus nepotismul şi corupţia în
administraţia romană. Deşi a fost un om sângeros, a
manifestat simpatie pentru creştini.
Persecuţia cea mai cunoscută a fost cea din anul
180, în Nordul Africii, la Cartagina, unde au pătimit
12 creştini, numiţi Martirii Scilitani. Actul lor
martiric redactat de un martor ocular este primul
document creştin de limbă latină. La Roma este
martirizat senatorul Apollonius, în anul 184, denunţat
de către sclavul său.
Spre sfârşitul domniei, Commodus i-a protejat pe
creştini, datorită soţiei sale care îi simpatiza.
Împăratul i-a eliberat pe toţi creştinii închişi din
provincia Italia.

22
 În anul 192, Commodus este asasinat, succesorii
săi fiind împăraţi din afara provinciei Italia, care vor
declanşa o criză ce va dura peste 100 de ani.
Majoritatea împăraţilor după Commodus au provenit
din rândurile armatei, fiind proclamaţi de trupele lor.
După moartea lui Commodus, Imperiul Roman
cunoaşte un secol de instabilitate, care va avea urmări
şi în planul vieţii religioase. Criza profundă ce a
afectat statul roman va fi încheiată abia în vremea
domniei ultimului mare împărat persecutor,
Diocleţian.

23
 Bibliografie:

Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul, Apologia

întâia, în col. P.S.B., vol. 2: Apologeţi de limbă
greacă, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. O.
Căciulă şi Pr. Prof. D. Fecioru, ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1980, p. 25-72.
Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul, Apologia a
doua, P.S.B. 2, p. 77-89.
Tertullian, Apologeticum, în col. P.S.B., vol. 3:
Apologeţi de limbă latină, trad. de Prof. N. Chiţescu,
E. Constantinescu, P. Papadopol şi Prof. D. Popescu,
ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981.
Michel Rostovtseff, Histoire economique et
sociale de l’Empire Romain, ed. Robert Laffont,
Paris, 1988.
Jean Michel Carrie, Aline Rouselle, L’Empire
romain en mutation, des Severes a Constantin (192-
337), Editions du Seuil, Paris, 1999.
Paul Petit, Le Haut-Empire (27 avant J.C.-161
apres J.C.), Editions du Seuil, Paris, 1974.
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, ed. Trinitas,
Iaşi, vol. I, 1999.
Pr. lect. dr. Adrian Gabor, Biserica şi statul în
primele patru secole, ed. Sofia, Bucureşti, 2003.

24
 III. Persecuţiile împotriva creştinilor, în
secolele III-IV

Dinastia împăraţilor Severi

După moartea lui Commodus, tronul Imperiului
Roman a fost ocupat de împăraţi militari, proclamaţi
de legiunile lor. Puterea armatei a slăbit, măcinată în
lupte interne, graniţele Imperiului au fost ameninţate
de triburile migratoare, iar Imperiul Roman a intrat
într-o criză economică, financiară, socială şi culturală.
Cultele orientale au devenit, în această perioadă,
influente la Roma, iar mithraismul a ajuns religie
dominantă în armata romană.
Septimius Severus a domnit între anii 193-211. A
ajuns la tron prin uciderea rivalilor săi. A fost un bun
militar şi un administrator priceput. Era originar din
Africa de Nord. Spre a crea o impresie bună, l-a
declarat zeu pe Commodus şi a luat de soţie pe fiica
unui preot păgân bogat, din Siria.
În prima parte a domniei sale, Biserica a cunoscut
o scurtă perioadă de pace. Urmaşii săi au fost cei doi
fii, Caracalla şi Geta, care s-au luptat pentru a ajunge
împăraţi.
Caracalla a domnit între anii 211-217, ucigându-şi
fratele, care moare în braţele mamei sale. În anul 212,
Caracalla acordă cetăţenia romană tuturor oamenilor
liberi din Imperiu, desfiinţând deosebirea dintre
romanii provinciei Italia şi cetăţenii din celelalte

25
provincii. În timpul domniei sale, puterea Senatului
roman a scăzut.
Heliogabalus a domnit între 218 şi 222. Avea 14
ani când a fost ales împărat. A introdus la Roma
cultul zeului solar Mithra. Domnia sa a fost o ruşine
pentru Imperiul Roman, neavând nici o calitate. A
şocat opinia publică, proclamându-şi calul senator. A
murit asasinat.
Alexandru Severus a domnit din anul 222 până în
235. Avea 13 ani la data urcării pe tron. Spre
deosebire de Heliogabalus, a fost bine crescut, era
generos, avea calităţi morale, datorită mamei sale,
Iulia Mameea. Mama sa era simpatizantă a creştinilor.
L-a ajutat să conducă, alături de un consiliu de jurişti.
A fost asasinat în anul 235. O dată cu domnia sa se
încheie dinastia împăraţilor Severi. Este ultima
perioadă de o oarecare stabilitate pentru statul roman.
În prima parte a domniei lui Septimius Severus,
creştinii s-au bucurat de pace. Tertullian afirmă că în
suita acestui împărat se aflau un doctor şi mai mulţi
sclavi creştini.
În anul 197 a izbucnit o persecuţie în Africa de
Nord, la instigarea guvernatorului şi a populaţiei. În
anul 201, Septimius Severus, printr-un decret, opreşte
prozelitismul iudaic, iar în 202 interzice şi
prozelitismul creştin. A fost primul împărat care a
combătut creştinismul prin interzicerea convertirii la
noua religie.

26
 Edictul său îi privea pe catehumeni, pe neofiţi şi
pe clericii care se ocupau cu instrucţia catehumenilor.
În timpul domniei sale au fost persecuţii locale în
Africa şi în Palestina. La Alexandria a fost martirizat
tatăl lui Origen, Leonidas. Şcoala creştină a fost
închisă, iar conducătorul ei, Clement Alexandrinul,
este nevoit să fugă din Egipt.
În anul 202, suferă moarte martirică, la Cartagina,
patriciana Perpetua şi sclava ei Felicitas. În acelaşi an
este martirizat Sfântul Irineu, episcop de Lugdunum.
În timpul lui Caracalla a izbucnit o persecuţie în
nordul Africii. Violenţa acestei persecuţii a fost
cunoscută din scrierile lui Tertullian.
Soţia lui Heliogabalus era simpatizantă a
creştinilor şi purta corespondenţă cu episcopul
Romei, Ipolit.
În timpul lui Caracalla şi a lui Heliogabalus s-a
întocmit o colecţie de edicte imperiale anticreştine.
Alexandru Severus a manifestat o mare simpatie
pentru creştini. În timpul său, Biserica s-a bucurant de
pace. Împăratul se ruga în fiecare dimineaţă, iar în
capela imperială existau altare închinate lui Avraam
şi lui Hristos. Împăratul intenţiona să ridice în Roma
un templu lui Iisus Hristos şi să-l admită oficial între
divinităţile imperiului, dar a fost asasinat.
În disputele ce le aveau creştinii, în ceea ce
priveşte proprietăţile şi bunurile imobiliare,
Alexandru Severus le-a dat câştig de cauză. Mama

27
împăratului a purtat corespondenţă cu Origen,
întâlnindu-se cu el la Antiohia.
Maximin Tracul (235-238). A fost proclamat
împărat de trupele sale. De la început a dat un edict
împotriva creştinilor, prin care poruncea uciderea
conducătorilor Bisericii. Deşi măsura era destinată
episcopilor, s-a aplicat şi preoţilor şi diaconilor.
Măsura era o răzbunare pentru că predecesorul său
îi simpatizase pe creştini. În această persecuţie au
murit episcopul Pontianus, Ipolit al Romei şi martirul
Attalos.
Filip Arabul a domnit între anii 244-249. A fost
tolerant şi a manifestat bunăvoinţă faţă de creştini,
corespondând cu Origen. Fericitul Ieronim este de
părere că Filip ar fi fost primul împărat creştin.
În timpul domniei sale a izbucnit în Egipt o
persecuţie, la instigarea preoţilor păgâni. În anul 248
s-a serbat la Roma un mileniu de la întemeierea
cetăţii eterne, serbările având un caracter păgân.
Decius a domnit între anii 249-251. Era din părţile
Illiriei, militar destoinic şi iubit de soldaţii săi. În
timpul său, Imperiul a fost ameninţat de goţi, iar
împăratul a încercat o reformă internă pentru
înlăturarea abuzurilor şi a corupţiei.
Ca şi Maximin, a persecutat creştinii. Decius este
primul împărat roman care promulgă edicte imperiale
de persecuţii, cu aplicabilitate în întreg imperiul.
Edictul a fost publicat în anul 249. Textul nu se
păstrează, dar poate fi reconstituit după modul în care

28
a fost aplicat. Toţi creştinii, indiferent de vârstă şi de
rang social, erau obligaţi să vină înaintea unei comisii
şi să facă acte de adeziune la păgânism: tămâieri,
libaţiuni, participarea la ospeţele sacre.
Cei care făceau acest lucru erau eliberaţi, primind
un certificat numit Libelli. Cei care nu veneau de
bună voie erau aduşi cu forţa, iar fugarilor li se
confisca averea. Cei care refuzau să apostazieze erau
torturaţi.
Persecuţia lui Decius a fost cea mai violentă de
până acum, provocând numeroase apostazii. Cazul cel
mai grav de apostaziere este cel al episcopului din
Smirna, care s-a lepădat de credinţă, împreună cu
câţiva zeci de creştini.
Alţi creştini credeau că pot apostazia formal,
rămânând credincioşi în continuare. După încheierea
persecuţiei, Biserica s-a confruntat cu grava problemă
a apostaziaţilor, numiţi lapsi.
Biserica i-a împărţit pe lapsi în mai multe
categorii:
- cei care au sacrificat zeilor ;
- cei care au tămâiat ;
- cei care au mituit funcţionarii publici pentru a
obţine certificatul libelli ;
- cei care au declarat la interogatoriu că nu sunt
creştini.
Biserica îi obliga, în funcţie de gravitatea
apostaziilor, la o perioadă de penitenţă, oprindu-i de
la împărtăşanie pe unii până la moarte. Martiri au

29
fost, în această persecuţie: episcopul Fabian din
Roma, Alexandru din Ierusalim, Vavila din Antiohia.
Scopul persecuţiei nu a fost atins, iar Biserica a
ieşit întărită din această grea persecuţie. În anul 251
Decius moare, în Scythia Minor. Este primul împărat
roman care cade pe câmpul de luptă, pentru apărarea
Imperiului.
Valerian a domnit între anii 253 şi 260. Istoricii
contemporani afirmă că era un om bun şi cinstit, dar
influenţabil şi nestatornic. Este ales la conducerea
Imperiului în momentul unei grave crize economice şi
financiare.
Istoricul Eusebiu afirmă că, la începutul domniei a
fost îngăduitor cu creştinii, mulţi creştini fiind în
slujba sa la palat. La îndemnul unui mare demnitar
păgân, şeful trezoreriei statului, Valerian a început o
persecuţie, crezând că Biserica are mari averi.
Edictul de persecuţie a fost dat în anul 257, iar din
textul său reiese că exista obligativitatea sacrificiilor
păgâne, mai ales pentru clerici. Dar edictul nu a avut
efectul aşteptat, astfel că, în 258, împăratul şi Senatul
dau un nou edict, mai sever decât primul, pedepsind
pe creştini cu exilul, confiscarea averii şi moartea.
Biserica avea puţine averi, iar împăratul Valerian
şi-a dat seama de acest lucru prea târziu. Au fost
martirizaţi în această perioadă: episcopul Sixtus al II-
lea al Romei, Ciprian al Cartaginei, diaconul
Laurenţiu din Roma, iar în Africa, în zona Cartaginei,
au fost martirizaţi 250 de creştini.

30
 În anul 260, Valerian a fost luat prizonier în timpul
unui război cu perşii. Aceştia l-au jupuit de viu şi i-au
umplut trupul cu paie, spre a-i umili pe romani.
Gallienus a domnit din 260 până în 268. A fost
fiul natural al lui Valerian. Impresionat de soarta
tatălui său şi convins de zădărnicia persecuţiilor, a
oprit persecuţia împotriva creştinilor. A dat un edict
de toleranţă, comunicat prin scrisori episcopilor
creştini, fiind primul împărat roman care făcea un
astfel de gest. Creştinii erau iarăşi liberi să-şi practice
cultul, iar Biserica a primit înapoi bunurile confiscate.
Aurelian a domnit între anii 270 şi 275. Era din
părţile Illiriei, un bun militar şi împărat capabil. Era
fiul unei preotese păgâne. A fost preocupat de
reforma Imperiului şi văzând în creştinism un pericol,
a adoptat cultul Soarelui, făcând din el o religie
imperială. Această religie a devenit dominantă în
imperiu până la adoptarea creştinismului.
În primii ani de domnie a fost tolerant cu creştinii.
În anul 274 a dat un edict de persecuţie împotriva
creştinilor, care n-a mai fost aplicat în toate
provinciile. A retras trupele romane din nordul
Dunării, pentru o mai bună apărare a graniţelor
Imperiului. A fost asasinat, în anul 275, de un grup de
ofiţeri romani.
După moartea sa, Imperiul Roman intră în cea mai
gravă criză, până la venirea lui Diocleţian la putere.

31
 Ultimii împăraţi persecutori
Diocleţian ajunge împărat în anul 284, prin
înlăturarea rivalilor săi. Este ultimul împărat provenit
din Illiria. A fost un om simplu, care s-a distins în
armată, fiind un bun strateg, administrator capabil,
reuşind să reorganizeze Imperiul Roman.
Reforma începută de el a fost desăvârşită de
Constantin cel Mare, dând Imperiului un caracter
monarhic absolut. Prin domnia lui Diocleţian se
încheie sistemul politic al principatului, inaugurat de
Octavianus Augustus.
Diocleţian a fost un monarh absolut, după tradiţia
orientală, anihilând autoritatea Senatului şi a
instituţiilor romane tradiţionale. Pentru o mai bună
conducere a Imperiului, Diocleţian şi-a asociat la
domnie pe vechiul său camarad de arme, generalul
Maximian, numindu-l August în anul 286.
Diocleţian a fost împărat al părţii orientale a
Imperiului, iar Maximian al părţii occidentale. În anul
292, cei doi împăraţi Auguşti îşi vor lua câte un
ajutor, un asociat la domnie, inferior în puterea de
decizie, pe care îl vor numi Cezar.
Diocleţian l-a ales pe ginerele său Galeriu, iar
Maximian pe Constanţiu Chlorus, cu care s-a înrudit,
acesta trebuind să se despartă de soţia Elena, mama
viitorului împărat Constantin cel Mare. Cei doi Cezari
au primit la conducere câte o parte din Imperiu.
La moartea împăraţilor Auguşti urmau să fie aleşi
la tron Cezarii, acest sistem, în opinia lui Diocleţian,

32
urmând să asigure o succesiune paşnică la tron,
pentru a se pune capăt loviturilor militare şi uciderii
împăraţilor.
Diocleţian a dat o nouă administraţie centralizată
şi ierarhică statului roman. În anul 292, împarte statul
roman în 4 prefecturi, 12 dieceze şi 96 de provincii.
Datorită convingerilor personale, Diocleţian era un
păgân practicant, dar tolerant cu creştinii, numeroşi în
armată şi în administraţie. Ginerele său, Galeriu, era
un păgân fanatic, incult şi superstiţios. A fost
influenţat de mama sa să-i persecute pe creştini.
În anul 297, în urma unei victorii împotriva
perşilor, Galeriu i-a înlăturat pe creştini din armată,
persecutându-i. În timpul acestei persecuţii, au pătimit
la Durostorum soldaţii romani Marcian, Pasicrate,
Valerian, Iulius şi Nicandru.
În anul 297 au suferit moarte martirică, în Scythia
Minor, preotul Epictet şi creştinul Astion, refugiaţi
aici din Asia Mică. Maximian a început să imite în
Apus politica lui Galeriu din Răsărit. Galeriu i-a cerut
lui Diocleţian să-i persecute pe creştini, dar la început
acesta s-a opus, ţinând să consulte şi oracolul lui
Apollo din Delphi.
În cele din urmă, spre sfârşitul domniei, Diocleţian
s-a hotărât să-i persecute pe creştini, această prigoană
fiind cea mai violentă din istoria persecuţiilor. Primul
edict de persecuţie a fost publicat în februarie 303 şi
prevedea dărâmarea bisericilor, interzicerea

33
adunărilor creştine, arderea cărţilor, pedepsirea celor
care refuzau să apostazieze.
La început, Diocleţian a refuzat vărsarea de sânge,
dar s-a ajuns apoi la uciderea creştinilor. Personalul
palatului imperial din Nicomidia a fost obligat să
sacrifice zeilor, la fel şi soţia şi fiica împăratului, care
aveau simpatie pentru creştini. Edictul a fost pus în
practică cu străşnicie, făcând multe victime şi
distrugând cărţi creştine valoroase.
În aprilie 303 s-a publicat un al doilea edict de
persecuţie, mai aspru decât cel dintâi, care lovea în
clerici, ordonând arestarea tuturor clericilor creştini.
Clericii care refuzau să apostazieze erau ucişi.
În septembrie 303 s-a publicat un alt edict, care
prevedea eliberarea clericilor care abjură de la
creştinism.
În primăvara lui 304, Diocleţian a publicat ultimul
edict, care-l imita pe cel al lui Decius, declarând un
război total religiei creştine. Toţi creştinii au fost
arestaţi, iar cei care au refuzat să sacrifice zeilor au
fost închişi şi ucişi.
În această perioadă Biserica a avut cei mai mulţi
martiri. Au primit martiriul: Antim, episcopul
Nicomidiei, Sfânta Varvara în Egipt, doctorii Cosma
şi Damian, militarul Gheorghe în Grecia, iar în
Tessalonic Sfintele Agapi, Irina şi Hionia şi militarul
Dimitrie.
La începutul secolului al IV-lea, probabil în timpul
lui Diocleţian, au primit martiriul, în Scythia Minor,

34
Zotticos, Attalos, Camasis şi Fillipos, ale căror
moaşte au fost descoperite în 1971.
În anul 305, după 20 de ani de domnie, Diocleţian
şi Maximian s-au retras de la conducerea statului
roman, Diocleţian murind în 316. Locul lor a fost luat
de împăraţii Cezari, Galeriu în Orient şi Constanţiu în
Occident.
Galeriu şi Maximian au continuat persecuţiile şi în
anul 305 şi chiar şi după aceea, existând
obligativitatea sacrificiilor păgâne pentru toţi cetăţenii
romani. În anul 306, după moartea lui Constanţiu
Chlorus, armata acestuia îl proclamă împărat pe fiul
său, Constantin. Urmează alte alegeri de Cezari, astfel
încât în anul 306 sunt 6 Auguşti şi Cezari, la
conducerea Imperiului Roman.

Încetarea persecuţiilor
În Orient persecuţiile au fost cele mai grele.
Alimentele din pieţe erau stropite cu sânge din
sacrificiile păgâne şi cu apă lustrală, iar creştinii erau
urmăriţi la intrarea în edificiile publice, fiind obligaţi
să aducă jertfe zeilor.
În anul 311, grav bolnav pe patul de moarte, după
consultări cu împăratul Constantin şi cu Liciniu,
Galeriu dă un edict de toleranţă, care permite
existenţa creştinilor. În textul edictului se
menţionează că religia creştină poate să existe din nou
şi să se poată ţine din nou adunările creştinilor.

35
 Galeriu, pe patul de moarte, acordă libertate
creştinilor, cu condiţia să se roage pntru sănătatea lui
şi pentru bunăstarea Imperiului. A murit la câteva luni
după aceea, iar creştinii au primit cu bucurie edictul
de toleranţă.
Maxenţiu nu a aplicat acest edict în Apus,
continuând să-i persecute pe creştini. Nemulţumit de
faptul că Maxenţiu îi persecuta pe creştini, Constantin
a pornit din Gallia cu armata sa şi a trecut Alpii,
pentru a-l alunga din Italia.
Bătălia decisivă dintre cei doi împăraţi s-a dat
lângă Tibru, la Pons Milvius, şi deşi armata lui
Maxenţiu era mai mare şi mai bine instruită,
Constantin a triumfat miraculos. Împăratul a
mărturisit sub jurământ lui Eusebiu şi lui Lactanţiu,
că a văzut o cruce luminoasă pe cer având scrise
cuvintele In hoc signo vinces, iar noaptea, înaintea
bătăliei, Constantin l-a visat pe Hristos, care l-a
îndemnat să pună pe steagul de luptă semnul Crucii şi
monograma numelui, Chi-Ro.
După această luptă, Constantin a devenit
simpatizant al creştinismului, chiar dacă a amânat
botezul până pe patul morţii. Împreună cu cumnatul
său, Liciniu, emite în anul 313 proclamaţia de la
Mediolanum, cunoscută sub numirea de edictul de la
Mediolanum, prin care se proclamă dreptul tuturor
creştinilor la libertate şi la practicarea cultului.
Acest edict anula toate edictele de persecuţii
anterioare, declarând permisă convertirea la

36
creştinism. Bunurile luate Bisericii urmau să fie
restituite. Prin această hotărâre, creştininismul devine
religie permisă în Imperiul Roman.
Ultima persecuţie are loc între anii 320-324, în
partea orientală a Imperiului şi s-a datorat faptului că
Liciniu se certase cu împăratul Constantin. În acest
timp, au suferit martiriul cei 40 de mucenici din
Sevastia Armeniei. Cultul creştinilor este din nou
împiedicat şi se înregistrează ultimele apostazii.
În anul 324, Constantin îl învinge pe cumnatul său
şi ordonă executarea lui, rămânând singur împărat,
până la moartea sa, în 337.
Acţiunile sale au favorizat creştinii, dând alt curs
istoriei Bisericii şi istoriei laice. Din această perioadă
de persecuţii, Biserica a ieşit întărită. De acum
înainte, creştinismul devine o religie favorizată şi
religie de stat, în Imperiul Roman, la sfârşitul
secolului al IV-lea.

37
 Bibliografie:

Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, trad.

de Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, în col. Părinţi şi
scriitori bisericeşti (P.S.B.), vol. 13: Eusebiu din
Cezareea: Scrieri. Partea întâia, ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1987.
Henri Irenee Marrou, L’Eglise de l’Antiquite
tardive (303-604), Editions du Seuil, Paris, 1985.
Paul Petit, La crise de l’empire, Des derniers
Antonins a Diocletien, Editions du Seuil, Paris, 1974.
Paul Petit, Le Bas-Empire (284-395), Editions du
Seuil, Paris, 1974.
Abbot Giuseppe Ricciotti, The Age of Martyrs,
Tan Books and Publishers Inc., Rockford, Illinois,
1999.
Marius Ţepelea, Relaţiile dintre creştini şi păgâni
înainte şi după anul 313, ed. Universităţii, Oradea,
2007.

38
 IV. Sinodul I ecumenic

Lucrările oficiale ale sinodului s-au deschis la

Niceea, în 20 mai şi au durat până în 25 august 325.
La închiderea şi la deschiderea lucrărilor a participat
şi împăratul Constantin, care i-a îndemnat pe episcopi
la înţelegere şi pace. Şedinţele s-au ţinut în palatul de
la Niceea. Discuţiile au fost adesea agitate.
În timpul dezbaterilor, Arie a continuat să-şi
susţină învăţatura sa. Principalele idei ariene erau :
- Doar Dumnezeu Tatăl poate fi singur, necreat
şi nenăscut , denumirea de Tată cuprinzând o
superioritate faţă de Fiul ;
- Fiul este creat din voinţa Tatălui şi nu din
voinţa Lui proprie, fiind prima Sa creatură, Fiul
exista înainte de timp, dar nu din eternitate ;
- Fiul fiind deosebit, nu poate fi numit de o fiinţă
cu Tatăl, omoousios ;
- Fiul se bucură de cinstea cea mai mare, căci
prin El Dumnezeu a creat timpul şi toate cele
ce sunt ;
- Dumnezeu L-a creat pe Fiul, deoarece datorită
înălţimii şi purităţii Sale nu putea crea
universul decât printr-o fiinţă intermediară ;
- la creaţie Fiul a primit măreţia şi puterea
creatoare a Tatălui ;

39
 - Fiul este Dumnezeu deoarece este Fiu al
Tatălui, iar divinitatea Sa este împrumutată din
divinitatea Tatălui.
În sprijinul acestor idei au fost aduse citate din
Scriptură, unde se vorbeşte despre firea umană a
lui Hristos.
În timpul lucrărilor sinodale, episcopii s-au
împărţit în trei tabere:
- prima susţinea consubstanţionalitatea Tatălui
cu Fiul, fiind condusă de Alexandru al
Alexandriei, Osius din Cordoba, Nicolae din
Myra Likiei, Spiridon al Trimitundei, Pafnutie
şi diaconul Atanasie ;
- în a doua grupare erau susţinătorii lui Arie,
erau extremiştii, Secundus din Ptolemaida,
Teonas din Marmarica, Teognis din Niceea,
Maris din Calcedon şi încă 20 de episcopi ;
- cea de a treia grupare căuta să le împace pe
celelalte două grupări, fiind condusă de
Eusebiu din Nicomidia şi Eusebiu din Cezareea
Palestinei.
Majoritatea episcopilor participanţi au respins
arianismul. Arienii au obiectat, susţinând că termenul
omoousios nu se află în Sfânta Scriptură. S-a arătat că
termenul a fost folosit de Clement al Romei, Dionisie
al Corintului, Origen, Tertullian şi Dionisie al Romei.
În ultimele două şedinţe, episcopii au hotărât ca
formulările dogmatice să fie redactate într-un simbol
de credinţă, care avea 7 articole. Simbolul de la

40
Niceea se referă la dumnezeirea Fiului şi la raportul
dintre Tatăl şi Fiul.
Această mărturisire a fost aprobată şi semnată de
majoritatea episcopilor prezenţi, în afară de Eusebiu
din Nicomidia, Teognis, Maris, Teonas şi Secundus.
Aceştia au refuzat să semneze şi condamnarea lui
Arie. La insistenţele lui Constantin, primii 3 episcopi
au cedat, iar cei din Egipt, Teonas şi Secundus, au
fost scoşi din scaunele lor şi exilaţi.
Simbolul de la Niceea era cea mai expresivă
formulare dogmatică de până atunci. În afara
problemei ariene, s-a mai discutat şi stabilirea datei
pascale. S-a stabilit ca toate Bisericile să serbeze
Învierea în prima Duminică după luna plină, ce
urmează după echinocţiul de primăvară. Data Paştilor
urma sa fie comunicată cu un an mai devreme de
Biserica din Alexandria, datorită faptului că aici se
aflau cei mai buni astronomi ai vremii.
Episcopii au mai discutat revenirea în Biserică a
schismaticilor şi a ereticilor antitrinitari, hotărând că
ereticii ce nu recunosc Sfânta Treime să fie
rebotezaţi, iar schismaticii să fie primiţi doar prin
recunoaşterea vinei lor. Sinodul a alcătuit 20 de
canoane bisericeşti, referitoare, majoritatea, la
probleme administrative şi disciplinare. Canonul 7
acordă episcopului din Ierusalim rangul de mitropolit.
Hotărârile Sinodului I ecumenic au fost confirmate
de împăratul Constantin şi adoptate în Imperiul
Roman. Actele originale ale sinodului s-au pierdut,

41
dar s-au reconstituit datorită scrierilor părinţilor
participanţi. Constantin a participat la încheierea
festivă, mulţumind episcopilor pentru osteneala de a
fi participat şi pentru faptul de a fi adus pacea în
Biserică şi în Imperiul Roman.
Hotărârile sinodului I ecumenic au fost declarate
obligatorii pentru toţi creştinii, mai ales cele
dogmatice şi administrative.

42
 V. Frământările produse în
Biserică de arianism, în
secolul al IV-lea

Deşi Arie a fost anatemizat, iar învăţătura sa nu a

fost acceptată de Biserică, după anul 325 Biserica nu
s-a bucurat de pace. Arienii s-au împărţit în trei
grupuri şi au luptat 60 de ani împotriva dreptei
credinţe. Arienii extremişti au continuat să nege
consubstanţionalitatea Fiului cu Tatăl, Fiul fiind, în
concepţia lor neasemănător cu Tatăl. Au fost numiţi
anomei, fiind conduşi un timp de episcopul Eunomiu
din Cyzic.
Arienii moderaţi erau cei mai numeroşi, adoptând
formula dogmatică Fiul este asemănător cu Tatăl,
fiind numiţi semiarieni. Eusebiu de Nicomidia a
condus această grupare, încercând să stabilească o
formulă de compromis între ortodocşi şi arienii
extremişti.
În anul 358, arienii conduşi de episcopul Acacius
din Cezareea, sunt cei care susţineau parţial hotărârile
de la Niceea. Prin formulările ambigue, semiarienii au
atras de partea lor sute de episcopi şi milioane de
creştini. Bun prieten cu Constantin, Eusebiu l-a
determinat pe împărat să-l recheme pe Arie din exil,
iar acesta a prezentat o mărturisire de credinţă, din
care a exclus mărturiile sale ariene.

43
 Atanasie este ales arhiepiscop de Alexandria în
locul lui Alexandru, în anul 328. Spre sfârşitul vieţii
lui Constantin, sunt exilaţi toţi episcopii ortodocşi.n
În anul 335, episcopul Atanasie al Alexandriei este
condamnat de un sinod ţinut la Tyr, iar Constantin îl
exilează în Gallia, unde va rămâne până la moartea
împăratului.
Triumful arienilor de moment a culminat cu
chemarea lui Arie la Constantinopol. Arie moare în
anul 336, subit, ortodocşii văzând în acest lucru o
pedeapsă divină. Fiii lui Constantin au rechemat din
exil pe toţi episcopii. În partea răsăriteană a
Imperiului, semiarienii l-au câştigat de partea lor pe
Constanţiu, iar acesta îl exilează pe Atanasie din nou,
în anul 339.
Majoritatea centrelor episcopale din Răsărit erau
deţinute de semiarieni. Papa Iulius I a convocat, în
342, un sinod la Roma, unde s-a pronunţat
nevinovăţia lui Atanasie şi a celorlalţi exilaţi. În anul
341 moare semiarianul Eusebiu al Nicomidiei.
Împăratul Apusului, Constans, a apărat doctrina
niceană şi i-a propus lui Constanţiu convocarea unui
sinod, în anul 343, la Sardica, unde să se realizeze
împăcarea între ortodocşi şi arieni, la acest sinod s-au
strâns 170 de episcopi, dintre care 80 arieni. Episcopii
arieni s-au retras de la sinod, iar cei rămaşi l-au repus
în drepturi pe Atanasie.
Sinodul de la Sardica a confirmat canoanele
Sinodului I ecumenic. Sinodul episcopilor arieni s-a

44
ţinut la Filipopolis, unde au fost anatemizaţi Atanasie
şi ierarhii ortodocşi. În anul 350 moare Constans,
apărătorul credinţei niceene în Apus.
După moartea lui Eusebiu al Nicomidiei, în Illyric
se vor ridica doi episcopi tineri, apărători ai
arianismului, Valens şi Ursacius. Constanţiu i-a forţat
pe episcopii ortodocşi să accepte semiarianismul,
exilându-l pe Papa Liberius. Atanasie este exilat în
anul 356, adăpostindu-se la pustnicii din Egipt, până
în 362.
Arienii au încercat să-şi impună credinţa în tot
Imperiul, iar din anul 358 formează o grupare nouă,
renunţând la vechile formule extremiste şi elaborând
expresii interpretabile, pentru a-i amăgi pe ortodocşi.
O formulare ariană nouă este Fiul este asemănător cu
Tatăl în toate. Aceasta a fost formularea arienilor,
după anul 360, şi s-a răspândit prin intermediul
goţilor la triburile germanice, care vor fi aduse la
ortodoxie abia în secolele IV-V.
Arienii şi-au schimbat continuu formulările,
provocând tulburare şi confuzie şi au încercat să-i
şicaneze pe episcopii ortodocşi. În anul 364 Valens
este numit împărat în Răsărit, fiind ultimul susţinător
al arianismului. Teodosie cel Mare, împărat răsăritean
din anul 379, îl cheamă pe Grigorie de Nazianz la
Constantinopol, iar activitatea misionară a acestuia îi
determină pe arieni să revină în sânul Bisericii.
Dintre noii apărători ai dreptei credinţe şi luptători
împotriva arianismului, putem fi amintiţi, în partea

45
răsăriteană Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, iar în
partea apuseană pe Ilarie din Poitiers şi Ambriozie din
Mediolanum.
Sinodul al II-lea ecumenic, deşi convocat pentru
combaterea macedonienilor, a cosfinţit renunţarea la
arianism, această erezie fiind preluată doar de
triburile germanice.

46
 VI. Sinodul al II-lea ecumenic,
de la Constantinopol

La jumătatea secolului al IV-lea a apărut o erezie

nouă, care punea în discuţie dumnezeirea Sfântului
Duh, egalitatea şi consubstanţionalitatea cu Tatăl şi cu
Fiul. Adepţii acestei erezii au fost numiţi macedonieni
sau pnevmatomahi, conducătorul lor fiind Macedonie.
Acesta a fost excomunicat, în anul 360, de un sinod
din Constantinopol.
Dacă arienii s-au concentrat pe problema Fiului,
macedonienii s-au legat de dumnezeirea Sfântului
Duh, această erezie s-a răspândit mai ales în Răsărit.
Sfântul Vasile cel Mare a combătut erezia
macedoniană în anul 374, prin lucrarea sa Despre
Sfântul Duh, arătând că Sfântul Duh este de o fiinţă
cu Tatăl şi cu Fiul.
Sfântul Epifanie îi combate pe macedonieni în
anul 377, dedicându-le un capitol, în lucrarea sa
Panarion. În anul 378, într-un sinod la Sirnium,
episcopii din Illyric au condamnat erezia
macedoniană, iar Sfântul Grigorie de Nazianz
combate această erezie în 380, prin Cele cinci
cuvântări teologice.
În acelaşi an, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie o
lucrare, Despre Sfântul Duh, împotriva
macedonienilor, iar în anul 381, înainte de Sinodul al

47
II-lea ecumenic, Didim cel Orb scrie cea mai bună
lucrare a vremii, intitulată tot Despre Sfântul Duh.
Macedonienii admiteau dumnezeirea Tatălui cu
Fiul, dar Sfântul Duh era considerat un spirit
intermediar între Dumnezeu şi creaturi. Datorită
tulburărilor create, împăratul Teodosie I a convocat al
II-lea Sinod ecumenic, în anul 381. Acesta s-a ţinut la
Constantinopol, între lunile mai şi iulie, participând
150 de episcopi, printre care Meletie al Antiohiei,
Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohie
din Cyzic, Chiril din Ierusalim, Diodor din Tars,
Terentius, episcop de Tomis.
Printre participanţi au fost şi 36 de episcopi
macedonieni. Papa Damasus al Romei nu a trimis nici
un delegat, deoarece a fost convocat alt sinod pentru
episcopii apuseni, în toamna anului 381, la Aquileea.
Lucrările sinodului au fost conduse la început de
Meletie, iar după moartea sa, la sfârşitul lunii mai, de
Grigorie de Nazianz.
Episcopii din Egipt l-au acuzat pe Grigorie că a
fost ales necanonic episcop de Constantinopol,
nefiind confirmat de un sinod. Pentru a menţine
liniştea şi pacea în Biserică, Grigorie demisionează,
în iunie 381 şi se retrage în Capadocia natală, la casa
părinţilor săi. În locul lui Grigorie este ales episcop de
Constantinopol bătrânul Nectarie, încă catehumen.
Este botezat şi hirotonit succesiv, diacon, preot şi
episcop.

48
 După aceste tulburări, episcopii au discutat despre
erezia macedoniană. În primul canon al sinodului se
rosteşte anatema împotriva arienilor, semiarienilor,
macedonienilor, sabellienilor şi apolinariştilor.
Sinodalii au adoptat o hotărâre dogmatică prin care se
afirma dumnezeirea Sfântului Duh şi egalitatea
persoanelor Treimii.
Actele originale ale sinodului s-au pierdut, dar au
fost reconstituite din scrierile participanţilor.
Simbolul de credinţă adoptat la Niceea a fost
completat cu încă 5 articole, referitoare la
dumnezeirea Sfântului Duh. După acest sinod,
simbolul de credinţă a fost numit niceo-
constantinopolitan. Rostirea sa în cadrul Liturghiei a
fost introdusă în anul 471, la Antiohia, de monofiziţi.
În anul 512, patriarhul Timotei din Constantinopol
a introdus regula, ca la fiecare Liturghie să se
rostească simbolul niceean, care înainte se rostea doar
în Vinerea Mare. În 567, împăratul Iustinian al II-lea
înlocuieşte simbolul nicean cu cel niceo-
constantinopolitan, printr-un edict.
Sinodul a dat şi 7 canoane, printre care al 3-lea
prevedea ca episcopul de Constantinopol să aibă
întâietate de onoare după cel al Romei. Părinţii
sinodali au condamnat şi erezia lui Apollinarie.
Acesta susţinea că, la întrupare, Hristos a primit trup
omenesc cu suflet animal. Apollinarie a murit în anul
392.

49
 VII. Nestorianismul

După victoria împotriva arianismului şi

macedonianismului, în Biserică au apărut disputele
hristologice, legate de Persoana lui Hristos. Şcoala
antiohiană învăţa că unirea dintre cele două firi în
Persoana lui Hristos este una morală, constând doar în
armonia conlucrării lor. De aici rezulta logic că
expresiile Dumnezeu S-a născut, sau Născătoare de
Dumnezeu sunt greşite.
Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi sunt
unite real, iar expresiile Dumnezeu S-a născut şi
Născătoare de Dumnezeu erau considerate potrivite.
Cu toate deosebirile dintre cele două şcoli, nu au
existat polemici până la începutul secolului al V-lea.
Nestorie a învăţat teologia, fiind ucenicul lui
Diodor din Tars şi al lui Teodor din Mopsuestia. S-a
călugărit de timpuriu, fiind un talentat orator. Şi-a
câştigat repede renumele de mare predicator. În anul
426, împăratul Teodosie al II-lea îl alege arhiepiscop
de Constantinopol. În 428 Nestorie ajunge la
Constantinopol, declarându-se duşman al tuturor
ereziilor.
Deşi a luptat împotriva rămăşiţelor ariene,
Nestorie a întemeiat o altă erezie. Neînţelegând unirea
firilor în Hristos, spunea că în Iisus sunt două
persoane, una divină, născută din Tatăl şi una umană,
născută din Fecioara Maria. Consecinţa era că

50
Fecioara Maria nu a născut persoana divină, ci pe
omul Hristos. Admitea doar formularea „Născătoare
de Hristos”, referitoare la Fecioara Maria.
În anul 428, Nestorie răspândeşte în public ideile
sale, spunând că este greu de imaginat că Fiul lui
Dumnezeu este născut de o creatură a Sa. Ideile
nestoriene au tulburat Biserica.
Teodosie al II-lea şi soţia sa îl susţineau pe
Nestorie, în timp ce sora împăratului îl socotea un
eretic. Ideile lui Nestorie au ajuns până în Egipt, unde
Chiril al Alexandriei le-a combătut într-o epistolă
pascală, unde o numeşte pe Fecioara Maria
Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut
Persoana lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Chiril
adresează o lucrare despre credinţă împăratului
Teodosie al II-lea, soţiei acestuia şi sorei împăratului,
Pulcheria, în care combate ideile lui Nestorie.
Papa Celestin, în Apus, îl însărcinează pe Ioan
Cassian să studieze ideile nestoriene. În anul 430,
Chiril ţine un sinod în Alexandria, iar între hotărârile
dogmatice se aflau 12 capitole, care conţineau 12
anateme ale ideilor lui Nestorie, numite
anatematismele lui Chiril. Nestorie a alcătuit 12
contraanateme, învinuindu-l pe Chiril de
apollinarism.
Nestorie este apărat de Ioan al Antiohiei şi de
Teodoret din Cyr. În urma acestor tulburări, Teodosie
al II-lea anunţă convocarea unui Sinod ecumenic, în
iunie 431, unde trebuiau să fie invitaţi puţini episcopi.

51
Nestorie spera că-i va convinge de ortodoxia ideilor
sale.

VIII. Sinodul al III-lea ecumenic

Împăratul Teodosie al II-lea a convocat al III-lea

Sinod ecumenic, la Efes, în anul 431. Patriarhul
Nestorie, bucurându-se de sprijinul unui demnitar, a
venit încrezător la Efes, cu 16 episcopi care îl
susţineau, iar Chiril al Alexandriei cu 50 de episcopi.
La sinod a participat şi episcopul Timotei al
Tomisului, semnând drept al 170-lea participant.
Cu toate că la început episcopii au fost puţini,
Chiril a stăruit pentru deschiderea sinodului,
încercând să profite de faptul că mulţi episcopi erau
încă pe drum. Ioan al Antiohiei a transmis de pe drum
că îi roagă pe participanţi să înceapă fară el, astfel
încât trimisul împăratului deschide Sinodul al III-lea,
iar preşedinţia sinodului este deţinută de Chiril.
Mai mulţi episcopi din Asia au profitat de această
grabă, iar Nestorie nu a participat la lucrări. Episcopii
sinodali au luat în discuţie doctrina lui Nestorie şi
părerile opuse, printre care scrierile lui Chiril din
Alexandria şi alte texte din Vasile cel Mare, Grigorie
Teologul şi Grigorie de Nyssa.

52
 Sinodalii au hotărât că cele două firi ale lui Hristos
sunt unite într-o singură Persoană, a Fiului lui
Dumnezeu întrupat. În mod firesc, Fecioarei Maria i
se cuvine numirea Născătoare de Dumnezeu. Nestorie
este excomunicat, hotărârea condamnării fiind
semnată de 198 de episcopi.
După încheierea acestei prime părţi a sinodului,
susţinătorii lui Nestorie au protestat. La 5 zile după
condamnarea lui Nestorie, au sosit şi episcopii
întârziaţi, iar Ioan al Antiohiei a convocat alt sinod,
declarând nule hotărârile primei părţi, iar Sfântul
Chiril şi susţinătorii săi au fost anatematizaţi.
Împăratul Teodosie al II-lea a fost informat şi de
aceste noi hotărâri, declarându-se nemulţumit de
tulburările produse. Nestorie i-a îndemnat pe episcopi
să se întâlnească din nou. Între timp, au sosit la Efes
trei delegaţi ai Papei Celestin. S-a examinat din nou
doctrina lui Nestorie, iar în ultima şedinţă a fost
condamnat nestorianismul şi susţinătorii săi.
La Sinodul al III-lea ecumenic a fost condamnată
şi învăţătura lui Pelagius. Sinodul a alcătuit 8
canoane, dintre care al 8-lea confirmă autonomia
Bisericii din Cipru faţă de Patriarhia Antiohiei.
Teodosie al II-lea a dispus întemniţarea lui Nestorie şi
a lui Chiril, Chiril fiind eliberat după câteva luni.
Sinodul a fost declarat închis în octombrie 431,
împăratul confirmând toate hotărârile, iar Nestorie
fiind exilat la o mănăstire. Până în anul 445 Nestorie

53
s-a aflat în Arabia, iar după câţiva ani a fost trimis în
Egipt, unde a murit în 450.
Episcopii din Siria au fost nemulţumiţi de
hotărârile sinodului, iar Biserica din Antiohia a rupt
legăturile cu cea din Egipt. Pentru a readuce pacea în
Biserică, Teodosie al II-lea i-a rugat pe Chiril şi pe
Ioan al Antiohiei să se împace, iar în anul 433 aceştia
au acceptat o formulă teologică, în care antiohienii
recunoşteau expresia Născătoare de Dumnezeu şi
faptul că Hristos are o singură Persoană.
Din ordinul împăratului, scrierile lui Nestorie sunt
arse în public. Nestorianismul, într-o formă mai
diminuată, şi-a găsit refugiu în şcoala din Edessa, iar
din 431 în Persia, la şcoala teologică din Nisibi.
Nestorianismul a supravieţuit până astăzi, iar credinţa
nestorienilor este mult schimbată faţă de doctrina
originală a lui Nestorie.
Studiile unor teologi contemporani au arătat că,
deşi învăţătura lui Nestorie nu era aceeaşi ca a
Bisericii, anumiţi termeni folosiţi de el au fost greşit
înţeleşi. Astăzi, dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi
Biserica Nestoriană se află într-un stadiu avansat,
termenii folosiţi fiind mult diferiţi faţă de cei din
secolul al V-lea.

54
 IX. Monofizismul

După condamnarea ereziei nestoriene, Biserica

a cunoscut o perioadă de linişte, dar peste numai
câteva decenii a apărut o nouă erezie, numită
monofizism. Întemeietorul acestei noi erezii a fost
arhimandritul Eutihie, luptător împotriva
nestorianismului şi susţinător al teologiei alexandrine.
Pentru a combate nestorianismul, Eutihie a dus
la extrem învăţătura despre cele două firi ale
Mântuitorului, susţinând că firea divină a absorbit-o
pe cea umană, de aceea erezia a fost numită
monofizită. Eutihie şi-a găsit adepţi în Biserica
Alexandriei, mai ales în persoana arhiepiscopului
Dioscor, succesorul Sfântului Chiril.
Teologii ortodocşi au considerat monofizismul,
de la început, o erezie periculoasă. Primul care a
combătut monofizismul a fost Teodoret din Cyr, dar
aproprierea sa de Nestorie nu l-a făcut credibil în
ochii contemporanilor. Eutihie a fost denunţat
împăratului şi patriarhului de Constantinopol, de către
teologii răsăriteni, cerându-se pedepsirea lui.
În anul 448, patriarhul Flavian al
Constantinopolului îl cheamă pe Eutihie să se apere,
în cadrul unui sinod local, ţinut la Constantinopol.
Arhimandritul Eutihie a refuzat, bazându-se pe
protecţia eunucului Hrisafie, apropiat al familiei
imperiale, şi fiind conştient că patriarhul Dioscor al

55
Alexandriei era de partea sa. În luna noiembrie s-a
prezentat totuşi la sinod, afirmând că înainte de
întrupare Hristos avea două firi, iar după întrupare
mai area doar o fire, cea divină, care a absorbit-o pe
cea umană.
În acest sinod local din Constantinopol, ţinut
sub conducerea lui Flavian, 30 de episcopi răsăriteni
l-au anatemizat pe Eutihie. Arhimandritul Eutihie a
făcut apel la patriarhul Dioscor din Alexandria şi la
Papa Leon al Romei. Papa Leon I, după examinarea
învăţăturii lui Eutihie, i-a trimis o scrisoare în anul
449 arhiepiscopului Flavian al Constantinopolului,
numită ulterior Epistola dogmatica ad Flavianum,
prin care papa Leon cel Mare expune limpede
învăţătura ortodoxă despre cele două firi din persoana
Mântuitorului Iisus Hristos.
Patriarhul Dioscor al Alexandriei îi ia apărarea
prietenului său, astfel încât, pentru a opri tulburările,
împăratul Teodosie al II-lea convoacă un sinod la
Efes, în vara anului 449. Protectorul lui Eutihie,
eunucul Hrisafie, a aranjat lucrurile în aşa fel, încât
mulţi adversari ai bătrânului arhimandrit să nu ajungă
la Efes. Printre adversarii lui Eutihie, la sinodul din
Efes, în anul 449, s-au numărat Flavian al
Constantinopolului şi delegaţii Papei Leon I:
episcopul Iulius din Puteoli şi diaconul Ilarie.
Lucrările sinodului din Efes s-au deschis în 8
august 449, sub preşedinţia lui Dioscor al
Alexandriei, care a adus câteva sute de călugări şi

56
parabolani, pentru a-i intimida pe adversarii săi.
Delegaţii papali nu au fost lăsaţi să ia cuvântul, iar
episcopii apărători ai dreptei credinţe s-au temut de
parabolani, astfel încât susţinătorii lui Eutihie şi-au
făcut auzită vocea în sinod.
Atmosfera lucrărilor din cadrul sinodului a fost
agitată, iar Dioscor a retras dreptul de vot episcopilor
care-l condamnaseră pe Eutihie, cu un an înainte.
Prietenii şi susţinătorii lui Eutihie au impus doctrina
acestuia drept doctrină oficială a Bisericii şi au
condamnat învăţătura ortodoxă despre cele două firi.
Patriarhul Flavian al Constantinopolului a fost
bătut de un arhimandrit sirian, după 3 zile murind.
Alţi episcopi ortodocşi au fost brutalizaţi, de
parabolanii aduşi din Egipt. Apărătorii dreptei
credinţe au fost condamnaţi, iar episcopul Teodoret al
Cyrului a fost exilat şi închis, după a fost condamnat
ca şi nestorian. Delegaţii papali au fugit la Roma,
scăpând de ciomăgeala parabolanilor lui Dioscor.
Patriarhul Dioscor al Alexandriei a formulat o
învăţătură de credinţă, monofizită, care a fost
aprobată de susţinătorii lui Eutihie. După încheierea
lucrărilor sinodului, împăratul Teodosie al II-lea a
aprobat hotărârile luate la Efes. Papa Leon cel Mare a
numit acest sinod Sinodul Tâlhăresc, iar într-un sinod
ţinut la Roma, în acelaşi an, a declarat monofizismul
erezie.

57
 X. Sinodul al IV-lea ecumenic

În partea orientală a Imperiului Roman de

Răsărit, sinodul de la Efes a creat confuzie şi haos.
Bisericile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de
partea arhimandritului Eutihie şi a lui Dioscor, iar în
Siria şi în Asia Mică mai puţin de o treime dintre
episcopi s-au opus monofizismului. Câţiva episcopi
răsăriteni, apărători ai dreptei credinţe, au propus
convocarea unui sinod împăratului, dar au fost
refuzaţi.
Papa Leon I a cerut împăratului Valentinian al
III-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, să
intervină în Constantinopol, pe lângă omologul său,
să convoace un nou sinod ecumenic. În anul 450
împăratul Teodosie al II-lea a murit, în urma unui
stupid accident de călărie, iar tronul Imperiului
Roman de Răsărit a revenit sorei împăratului,
Pulcheria, care s-a căsătorit cu generalul roman
Marcian. Protectorul lui Eutihie, Hrisafie, a fost
înlăturat de la curtea imperială, astfel încât Marcian şi
Pulcheria permit revenirea din exil a episcopilor
exilaţi şi convoacă Sinodul al IV-lea ecumenic, în
toamna anului 451, la Calcedon. Sinodul al IV-lea
ecumenic a fost deschis în 8 octombrie 451, la
Calcedon, iar la el au participat între 520 şi 630 de
episcopi, majoritatea din Răsărit.

58
 Papa Leon cel Mare a trimis la Calcedon 5
delegaţi, între care trei episcopi: Paschasinus din
Lilybaeum, Lucentius şi Iulian din Cos. Episcopii
sinodali au participat la 15 şedinţe, la fel de agitate ca
cele de la Efes, dar fără violenţe. Lucrările sinodului
au început cu acuzaţiile aduse patriarhului Dioscor al
Alexandriei, referitoare la brutalităţile produse de
parabolani, în anul 449 la Efes.
În urma numeroaselor mărturii, sinodalii l-au
declarat vinovat pe Dioscor al Alexandriei, dar nu l-
au judecat ca eretic şi nu l-au condamnat pentru
monofizism, lucru care a permis monofiziţilor, mai
târziu, să declare că Dioscor nu a fost condamnat
drept monofizit. Apoi, părinţii sonodali au judecat
erezia arhimandritului Eutihie.
Episcopii participanţi la Sinodul al IV-lea
ecumenic au condamnat monofizismul şi au adoptat o
hotărâre dogmatică.. Sinodalii au stabilit că Iisus
Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, iar în
persoana lui Hristos sunt două firi, cea dumnezeiască
şi cea omenească, iar cele două firi sunt neamestecate
şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite,
deosebirea firilor nefiind distrusă prin unire. Această
hotărâre de credinţă a fost adoptată în 25 octombrie
451.
Lucrările sinodului s-au închis în luna
octombrie, anul 451, în prezenţa împăratului Marcian
şi a împărătesei Pulcheria. Sinodul al IV-lea ecumenic
a dat 30 de canoane. Canonul 28 ridică Biserica din

59
Ierusalim la rang de patriarhie, iar Biserica din
Constantinopol este a doua în rang şi cinste după cea
a Romei. Patriarhia din Constantinopol primeşte
jurisdicţie şi peste espiscopiile din Tracia şi Asia
Mică. Împăratul Marcian a întărit hotărârile Sinodului
de la Calcedon, trimiţându-i în exil pe Eutihie şi pe
Dioscor.

60
 XI. Tulburările produse de
nestorianism şi de
monofizism, în secolele V-VI

Monofiziţii au protestat împotriva hotărârilor

de la Calcedon, mai ales monahii din Siria, Palestina
şi Egipt. S-a ajuns până acolo, încât 10 mii de
călugări palestinieni au cerut patriarhului ortodox
Iuvenalie din Ierusalim să condamne sinodul de la
Calcedon. Datorită refuzului său, a fost îndepărtat din
scaun şi înlocuit cu un monofizit.
Biserica ortodoxă din Alexandria şi Ierusalim
s-a confruntat cu adevărate violenţe, soldate cu câţiva
morţi. Tulburările religioase şi cele civile au cuprins
provinciile Egipt, Siria şi Palestina. Patriarhul ortodox
Proterios din Alexandria a fost ucis în anul 457, chiar
în altarul catedralei sale.
În locul său a fost ales monofizitul Timotei, iar
în Antiohia a ajuns patriarh monofizitul Petru Fullo.
Împăratul a dorit să restabilească liniştea în Biserică,
poruncind să fie exilaţi episcopii monofiziţi. La fel au
procedat şi următorii împăraţi, Leon al II-lea şi
Zenon.
În anii 475-476 a domnit în Orient Basiliskos,
care a uzurpat tronul lui Zenon. Primul gest al noului
împărat a fost cel de a-i ajuta pe monofiziţi,
rechemându-i din exil pe episcopii acestora. În anul
476, Basiliskos a dat un edict prin care recunoştea

61
hotărârile dogmatice adoptate la Niceea şi la Efes,
anulând însă hotărârile de la Calcedon şi rugându-i pe
episcopi să se conformeze edictului său.
Edictul lui Basiliskos a fost semnat de circa
500 de episcopi răsăriteni, dintre care o treime erau
ortodocşi. Patriarhul Acacius al Constantinopolului a
refuzat să semneze. Împăratul Zenon a reocupat
tronul bizantin în anul 476, iar autoritatea lui Acacius
a crescut, datorită devotamentului faţă de hotărârile
de la Calcedon. Împăratul Zenon l-a destituit pe
patriarhul monofizit Petru Fullo din Antiohia.
În 478 moare patriarhul monofizit al
Alexandriei, Timotei Eluros. Urmează multe tulburări
în Alexandria şi în Antiohia, pe scaunele patriarhale
fiind aleşi când monofiziţi, când ortodocşi. În anul
479 a fost ucis de monofiziţi patriarhul ortodox Ştefan
al II-lea al Antiohiei. Împăratul Zenon, pentru a
restabili pacea în Biserică, s-a consultat cu Acacius al
Constantinopolului şi cu Petru Mong al Alexandriei,
căutând o soluţie de compromis.
Rezultatul a fost publicarea, de către Zenon, în
anul 482, a unui edict dogmatic numit Henotikon.
Edictul împăratului bizantin era unul de compromis
dogmatic, el evita formulările două firi şi o singură
fire, ignorând formulările calcedoniene. Pentru a
readuce pacea în Biserică, primii episcopi care au
semnat acest edict au fost Acacius şi Petru Mong,
urmaţi de Martirius al Ierusalimului, dar acest edict
nu a avut efectul scontat.

62
 Apare acum o a treia grupare, cea a
monofiziţilor moderaţi, care oscilau între Calcedon şi
monofizismul radical al lui Eutihie. Papa Felix al II-
lea a ţinut un sinod la Roma, în care a dat anatemei pe
semnatarii edictului Henotikon, care nu respectau
hotîrârile calcedoniene, printre ei aflându-se Acacius,
patriarhul capitalei bizantine. Drept răspuns, Acacius
a şters numele Papei Felix al II-lea din dipticele
Bisericii Constantinopolitane, cauzând o schismă de
35 de ani între Roma şi Constantinopol.
În anul 491, după moartea lui Zenon, este ales
împărat Anastasie, care-l destituie şi îl exilează pe
patriarhul Macedonie de Constantinopol, datorită
faptului că a refuzat să condamne hotărârile
dogmatice calcedoniene. Patriarhul ortodox Flavian al
Antiohiei este destituit şi el, astfel încât, în vremea
domniei lui Anastasios, Biserica ajunge, pentru un
timp, în mâinile monofiziţilor.
După moartea lui Anastasie, împăratul bizantin
Iustin I doreşte să revină la hotărârile calcedoniene. În
anul 518, patriarhul ortodox Ioan al II-lea al
Constantinopolului convoacă un sinod, unde
formulările de la Calcedon sunt întărite, iar împăratul
Iustin îi exileaxă pe ierarhii monofiziţi reaşezându-i
pe cei ortodocşi în scaune. Iustin şi patriarhul Ioan al
II-lea îl înştiinţeaza pe Papa Hormisdas de
schimbările petrecute în Biserica Răsăriteană şi de
închiderea schismei.

63
 După moartea lui Iustin a urmat la tronul
Bizanţului Iustinian cel Mare. Încă din anul urcării pe
tron, în 527, s-a arătat un apărător al dreptei credinţe,
intervenind în viaţa Bisericii Răsăritene. Din
nefericire pentru ortodocşi, împărăteasa Teodora îi
simpatiza pe monofiziţi. A reuşit să îl convingă pe
împărat să permită reântoarcerea monofiziţilor în
mănăstirile lor.
În anul 536 s-a ţinut un sinod la
Constantinopol, unde patriarhul Mina, sprijinit de
teologul ortodox Leonţiu de Bizanţ, a anatemizat pe
principalii monofiziţi, în frunte cu Sever al Antiohiei.
Monofiziţii au avut şi alţi susţinători, precum
episcopul Iacob Baradai, care a hirotonit zeci de
ierarhi, punând bazele unei puternice ierarhii
monofizite.
Prima ţară unde monofiziţii au devenit
majoritari a fost Egiptul, acolo ei s-au numit copţi,
considerându-se urmaşii adevăraţi ai vechilor
egipteni. Ortodocşii din Egipt au ajuns o minoritate,
fiind vorbitori de limbă greacă, au fost numiţi melkiţi,
de către copţi. Monofiziţii au mai ajuns majoritari în
Siria, în Mesopotania şi în Armenia, în aceste ţări
ortodocşii rămânând tot mai puţini.

64
 XII. Controversele origeniste

În secolul al IV-lea, în timpul controverselor

hristologice, a fost pomenit adesea numele lui Origen.
După un secol de la moartea sa, unii teologi au fost
preocupaţi de anumite aspecte ale teologiei lui
Origen, ce nu se încadrau în doctrina Bisericii.
Spre sfârşitul secolului al IV-lea, Sfântul
Epifanie din Salamina a considerat anumite scrieri ale
lui Origen drept izvor al tuturor ereziilor, Origen fiind
considerat părintele tuturor ereziilor. Au fost şi
simpatizanţi ai lui Origen, precum Sfinţii Vasile cel
Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Atanasie
cel Mare.
Sfântul Epifanie, alături de Fericitul Ieronim,
aflat la Betleem, care înainte era admirator al lui
Origen, sunt principalii acuzatori ai marelui teolog
alexandrin, începând cu anul 394. Arhiepiscopul
Teofil al Alexandriei a crezut că poate juca rolul unui
mediator între cele două tabere, între acuzatorii şi
admiratorii lui Origen, printre care se numărau Rufin
din Aquileea şi Ioan al Ierusalimului.
În anul 398, Rufin traduce în latină principala
lucrare a lui Origen, Peri arhon (De principiis), dar
îndreptează majoritatea greşelilor lui Origen, astfel
încât apusenii să-l perceapă pe acesta drept un scriitor
ortodox. Fericitul Ieronim realizează o traducere

65
independentă de cea a lui Rufin, în care redă erorile
acestuia. Cele două tabere se acuză reciproc, iar Rufin
şi Feriticul Ieronim, odinioară prieteni, devin
duşmani.
Cearta origenistă ia mari proporţii.
Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei ia măsuri
împotriva anumitor călugări egipteni, unii inculţi, care
îşi imaginau că Dumnezeu Tatăl are trup omenesc.
Călugării antropomorfiţi s-au răsculat împotriva lui
Teofil, acuzându-l de origenism. De frica acestora,
Teofil al Alexandriei s-a aliat cu monahii origenişti,
conduşi de Fraţii Înalţi. Apoi, Teofil s-a întors
împotriva origeniştilor, din considerente politico-
religioase.
Teofil al Alexandriei anatemizează scierile lui
Origen şi pe simpatizanţii acestuia, în anul 400.
Monahii origenişti persecutaţi sunt nevoiţi să fugă din
Egipt, refugiindu-se în Palestina şi la Constantinopol.
Fraţii Înalţi sunt găzduiţi de Sfântul Ioan Gură de Aur
la Constantinopol. Sfâmtul Epifanie soseşte în anul
402 la Constantinopol, cu gândul să-l mustre pe
arhiepiscopul Ioan pentru purtarea lui faţă de
origenişti.
Sfântul Ioan Gură de Aur a refuzat să-l
condamne pe Origen, considerând că nu este drept să
fie anatemizat un om trecut de mult timp în lumea
drepţilor. Epifanie al Salaminei şi-a dat seama că a
fost înşelat de Teofil al Alexandriei, şi se întoarce

66
ruşinat spre casă, murind pe drumul de întoarcere spre
Cipru, în anul 403, înainte de a ajunge acasă.
În anul 403, Teofil al Alexandriei ia parte la un
sinod în apropeiere de Calcedon, unde cu sprijinul
curţii imperiale şi al unor episcopi fără demnitate, îl
destituie pe Ioan Hrisostom din demnitatea de
arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Ioan Gură
de Aur este exilat, trimis la marginea imperiului, în
Armenia, unde va trece la cele veşnice în anul 407.

67
 XIII. Sinodul al V-lea ecumenic

Spre sfârşitul domniei sale, împăratul bizantin

Iustinian cel Mare s-a străduit să-i împace pe
monofiziţi cu ortodocşii, dorind să aibă linişte şi
unitate religioasă în statul pe care îl conducea.
Împărăteasa Teodora şi mitropolitul Teodor Askidas
l-au convins pe Iustinian că, pentru împăcarea
monofiziţilor trebuie condamnate Cele trei capitole :
Lucrările lui Teodoret din Cyr împotriva Sinodului al
III-lea ecumenic, Epistola lui Ibas din Edessa
adresată episcopului Maris din Ardaşir şi Persoana
şi opera lui Teodor din Mopsuestia.
În anul 544, împăratul Iustinian a dat un edict
de condamnare a “celor 3 capitole”. Teologii din
Apus au fost indignaţi de această condamnare, văzând
în gestul lui Iustinian un atac la adresa Sinodului de la
Calcedon, ceea ce monofiziţii şi doreau. Unii episcopi
din Africa, printre care Pontianus, i-au reproşat lui
Iustinian că nu este moral să anatemizezi opere ale
unor persoane care nu se mai pot apăra.
În anul 547, Papa Vigilius, ajuns episcop al
Romei cu sprijinul lui Iustinian, vine la
Constantinopol să ia atitudine împotriva celor 3
capitole. Un an mai târziu, papa dă un edict prin care
condamnă cele 3 capitole. Episcopii din Africa îl
excomunică pe Papa Vigilius, într-un sinod ţinut în

68
anul 550, văzând în condamnarea acestor scrieri o
trădare a credinţei calcedoniene.
Pentru a calma spiritele şi a pentru a risipi
confuzia creată, împăratul Iustinian convoacă Sinodul
al V-lea ecumenic. Al V-lea Sinod ecumenic este
deschis în data de 5 martie 553 la Constantinopol şi
este condus de patriarhul Eutihie al
Constantinopolului.
Papa Vigilius a refuzat să participe la lucrările
sinodului, motivând că este bolnav, deşi se afla la
Constantinopol. Împăratul Iustinian recunoaşte
hotărârile celor IV sinoade ecumenice anterioare şi
propune condamnarea celor 3 capitole. Au fost
condamnate, la Sinodul al V-lea ecumenic : persoana
şi opera lui Tedor din Mopsuestia, scrierile lui
Teodoret din Cyr, îndreptate împotriva Sfântului
Chiril al Alexandriei şi împotriva Sinodului de la
Efes, din anul 431, epistola lui Ibas din Edessa
adresată episcopului Maris din Ardaşir, îndreptată
împotriva aceluiaşi Chiril. Pe lângă cele trei capitole,
au fost condamnaţi şi: Origen, Didim cel Orb şi
Evagrie Ponticul. Sunt anatemizaţi din nou: Arie,
Nestorie şi Eutihie. Toate condamnările au fost
formulate în 14 anateme.
Papa Vigilius şi-a dat şi el acordul la
condamnarea celor trei capitole, în februarie 554.
Hotărârile sinodului au fost primite uşor în Răsărit şi
cu ostilitate în Apus din cauza oscilaţiilor Papei
Vigilius.

69
 XIV. Monotelismul

În secolul al VII-lea, a apărut o altă dispută

hristologică, în Răsărit, referitoare la voinţele şi
lucrările lui Iisus Hristos. Conform definiţiei
dogmatice calcedoniene, în Persoana lui Iisus Hristos
sunt două firi, cea dumnezeiască şi cea omenească,
care îşi păstrează caracteristicile şi însuşirile. Teologii
ortodocşi considerau că voinţa omenească o urmează
pe cea divină, în Persoana lui Hristos, fiind o dublă
libertate de acţiune şi de voinţă.
Această controversă, despre dualitatea
voinţelor lui Hristos a apărut în vremea împăratului
Heraklios. În anul 612, perşii declară război
bizantinilor, iar în 615 cuceresc Siria şi Palestina. În
Asia Mică ajung aproape de Constantinopol. În
decursul luptelor cu perşii, împăratul a constatat lipsa
de loialitate a creştinilor monofiziţi din provinciile
cucerite faţă de Imperiul bizantin, declarându-i pe
greci adevăraţi duşmani, din pricina credinţei diferite.
După victoria asupra perşilor, Heraklios a
căutat un compromis dogmatic, cu ajutorul căruia
spera să recâştige încrederea monofiziţilor din
provinciile Egipt, Palestina şi Siria. La începutul
secolului al VII-lea, în Egipt a apărut o teorie despre
o singură voinţă şi o singură lucrare în persoana
Mântuitorului. Sugestia dată împăratului a fost că

70
monofiziţii vor accepta hotărârile calcedoniene, doar
dacă Biserica ortodoxă ar accepta învăţătura că în
Persoana lui Hristos sunt două firi şi o singură voinţă.
Împăratul Heraklios s-a sfătuit mult cu
patriarhul Serghie I, cu episcopul Teodor din Faran şi
cu episcopul Cyr din Phasis. Aceştia au ajuns la
concluzia că s-ar putea ajunge la credinţa în existenţa
a două firi şi o singură voinţă, în persoana
Mântuitorului, deoarece voinţa umană ar fi absorbită
de cea divină. Împăratul Heraklios s-a arătat mulţumit
de această învăţătură, numită monotelism, gândindu-
se că, prin ea îi poate împăca pe ortodocşi cu
monofiziţii.
În Alexandria este ales patriarh, în anul 631,
episcopul Cir din Phasis, care a susţinut
monotelismul. Singura opoziţie ortodoxă a fost
condusă de călugărul Sofronie din Palestina, care
susţinea în mod firesc, că fiecare fire în Persoana lui
Iisus Hristos are propria voinţă şi propria energie. În
anul 634, călugărul Sofronie este ales patriarh al
Ierusalimului.
În acelaşi an, în timpul unui sinod ţinut la
Ierusalim, se condamnă monotelismul, afirmându-se
că această erezie este un monofizism camuflat.
Patriarhul Serghie al Constantinopolului îi scrie Papei
Honorius, înfăţişând monotelismul drept o revenire a
monofiziţilor la ortodoxie. Papa considera că poziţia
lui Sofronie al Ierusalimului era o simplă controversă
răsăriteană provocată de expresii diferite.

71
 În anul 638, Heraklios dă un edict de credinţă,
numit Ekthesis, prin care se admitea existenţa unei
singure voinţe în persoana lui Hristos, iar cine învăţa
altfel urma să fie aspru pedepsit. Această mărturisire
imperială a fost semnată de patriarhii Serghie din
Constantinopol, Cyr din Alexandria şi Macedonie din
Antiohia. Urmaşul Papei Honorius, Severin,
condamnă însă monotelismul.
După moartea lui Sofronie al Ierusalimului,
ortodocşii au fost conduşi de Maxim Mărturisitorul,
fost secretar al împăratului Heraklios, devenit monah
în anul 630. Datorită lui Maxim Mărturisitorul, în
anul 644, mai multe sinoade ţinute în Africa de nord
au condamnat monotelismul. Împăratul Constans al
II-lea, în anul 648, emite un alt edict dogmatic, numit
Typos, care interzicea orice discuţie teologică
referitoare la una sau două voinţe ale Mântuitorului.
În 649 la Roma este ales Papă Martin I care, în
acelaşi an, convoacă un sinod şi condamnă cele două
edicte imperiale Ekthesis, Typos precum şi erezia
monotelită. Papa Martin I a declarat că cele două
voinţe ale Mântuitorului sunt în perfectă armonie, iar
fiinţa divină nu o absoarbe pe cea umană.
După opoziţia lui Maxim Mărturisitorul şi a
papei Martin, împăratul Constans al II-lea începe să ia
măsuri împotriva ortodocşilor. În anul 653, Papa
Martin I este arestat la Roma, adus la Constantinopol
şi condamnat pentru înaltă trădare. La intervenţia
patriarhilor răsăriteni i se comută pedeapsa cu

72
moartea în exilul pe viaţă la Cherson, în Crimeea,
unde moare ca şi martir în 655.
Maxim Mărturisitorul, împreună cu ucenicii
săi, este condamnat la exil, tăindu-se mâna dreaptă şi
limba, el trece la cele veşnice în anul 662, în urma
torturilor suferite. Fiul şi urmaşul lui Constans al II-
lea, Constantin al IV-lea, şi-a dat seama că
monotelismul nu va aduce o împăcare cu monofiziţii.
Pentru restabilirea liniştii în Biserică, noul împărat
decide convocarea unui alt sinod ecumenic, care să
lămurească lucrurile în privinţa monotelismului.

73
 XV. Sinodul al VI-lea ecumenic

Între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681 are

loc al VI-lea Sinod ecumenic, la Constantinopol, într-
o sală boltită a palatului imperial, motiv pentru care a
fost numit Sinodul I Trullan. La acest sinod ecumenic
au participat 174 de episcopi, printre care şi trei
episcopi apuseni, trimişii Papei Agaton: Abundantius
din Paterno, Ioan din Reggio şi Ioan din Porto.
Sinodalii au ţinut 18 şedinţe, la prima şi ultima
fiind prezent şi împăratul Constantin al IV-lea.
Sinodul a condamnat monotelismul, în hotărârea
dogmatică adoptată afirmându-se că, în Persoana lui
Hristos sunt două fiinţe, două lucrări corespunzătoare
celor două firi şi două voinţe, fiinţa omenească
urmând întru totul fiinţa divină.
Au fost anatemizaţi patriarhii susţinători ai
monotelismului: Macarie, Serghie, Cyr, Pir, Paul al
II-lea, Petru şi Papa Honorius, deşi majoritatea nu mai
erau în viaţă. Împăratul Constantin al IV-lea a
declarat hotărârile dogmatice obligatorii pentru toţi
creştinii din cuprinsul imperiului său.
Aceste dispute neîncetate, după Sinodul al IV-
lea ecumenic, nu au permis Bisericii să adopte
canoane admisnistrative şi disciplinare, astfel încât, în
anii 691-692 s-a ţinut un alt mare sinod, numit
Sinodul al II-lea Trullan, în cadrul căruia s-au adoptat
doar canoane disciplinare şi administrative.

74
 Sinodul al II-lea Trullan a dat 102 canoane.
Printre măsurile luate la acest sinod pot fi amintite
următoarele: s-a oprit pictarea lui Hristos în chip de
miel, nu s-a acceptat celibatul, s-a adoptat hotărârea
ca episcopii să nu mai fie căsătoriţi, postul a devenit
mai aspru şi s-a recunoscut încă o dată că scaunul de
Constantinopol este al doilea în rang, după cel din
Roma.

75
 XVI. Înfiinţarea vechilor Biserici
orientale

După Sinoadele al III-lea şi al IV-lea ecumenic,

Biserica a cunoscut multe frământări, din pricina
opoziţiei faţă de dogmele adoptate la Efes şi la
Calcedon, precum şi din cauza confuziilor datorate
traducerii nepotrivite a termenilor dogmatici în
limbile coptă şi siriacă.
Nestorienii şi monofiziţii şi-au alcătuit o
Biserică proprie, desprinzându-se din Biserica
Răsăriteană. Hotărârile dogmatice de la Calcedon au
fost privite drept o expresie a grecizării Bisericii de
către creştinii din Egipt şi Siria. Patriarhul monofizit
Sever al Antiohiei a jucat rolul cel mai important în
independenţa Bisericii monofizite siriene faţă de
Biserica imperială. Adepţii săi, numiţi severieni, erau
priviţi de către creştinii din Siria şi din Egipt drept
adevăraţi apărători ai dreptei credinţe.
Între anii 512 şi 528, mulţi episcopi au aderat la
monofizism, creându-se o ierarhie paralelă cu cea a
Bisericii greceşti. Pe lângă Sever din Antiohia, un rol
important în crearea ierarhiei monofizite l-a avut
Iacob Baradai. Din respect pentru activitatea lui,
Biserica monofizită s-a numit siro-iacobită. Împăraţii
bizantini n-au reuşit să oprească această ruptură,
dintre Biserica grecească şi Bisericile din Egipt şi

76
Siria, iar cucerirea arabă din secolul al VII-lea a
stabilit o definitivă desprindere a Bisericii copte din
Egipt şi a Bisericii siro-iacobite din Siria de Biserica
grecească ortodoxă. Monofiziţii egipteni şi sirieni i-au
întâmpinat cu bucurie pe invadatorii arabi, crezând că
vor trăi mai bine sub stăpânirea lor decât sub cea a
bizantinilor.

Biserica Egipteană Coptă

Bazele acestei Biserici au fost puse îndată după
Sinodul de la Calcedon şi după condamnarea
patriarhului Dioscor al Alexandriei. Creştinii de limbă
egipteană au adoptat denumirea de copţi, numindu-i
melkiţi pe ortodocşii greci rămaşi în comuniune cu
Biserica imperială.
Timp de 100 de ani, pe scaunul patrairhal al
Alexandriei s-a produs o alternanţă între patriarhii
ortodocşi şi cei monofiziţi, având drept urmare o
adevărată derută şi nesiguranţă în rândul creştinilor.
Este cert că Biserica ortodoxă din Alexandria a slăbit
mult, în urma acestei desprinderi a copţilor, iar
creştinii de limbă greacă erau minoritari în secolul al
VI-lea.
În anul 567, Biserica coptă din Egipt a rupt
relaţiile cu Biserica ortodoxă pentru totdeauna, primul
patriarh al copţilor fiind Petru al IV-lea.
Monofizismul copţilor a fost însă unul moderat.
Înainte de invazia arabă, Biserica coptă avea peste

77
100 de episcopi şi mai mult de 10 milioane de
credincioşi.
Copţii i-au primit pe arabi ca pe nişte
eliberatori, dar au suferit mai mult în timpul
dominaţiei arabe, decât sub bizantini. În secolul al XI-
lea, sediul Patriarhiei copte este mutat la Cairo.
Începând cu secolul al VII-lea, milioane de creştini
copţi sunt obligaţi să adere la islamism.

Biserica Siro-Iacobită
Această Biserică a întâmpinat aceleaşi
frământări ca şi cea din Egipt. Pe scaunul patriarhal
din Antiohia au fost aleşi când ierarhi ortodocşi, când
monofiziţi. La începutul secolului al VI-lea, Biserica
din Siria a înclinat spre monofizism, datorită
activităţii teologice a monofiziţilor Sever, Iacob
Baradai, Iacob bar Salibi, Filoxen din Mabug, Ştefan
bar Sudaili şi Ioan Filoponus.
Biserica siro-iacobită avea credincioşi în
Palestina, Siria, Mesopotania şi în Asia Mică, iar
patriarhul monofizit avea sub jurisdicţie peste 40 de
episcopi sufragani, la începutul secolului al VI-lea.
Creştinii acestei Biserici au păstrat limba siriacă în
cult şi în scrieri. Influenţa monofiziţilor sirieni s-a
tranzmis până la creştinii din India. După invazia
arabă, Biserica siro-iacobită a suferit aceleaşi
persecuţii ca şi Biserica coptă din Egipt.

Biserica Armeană

78
 Teologii şi clericii armeni nu au putut participa,
din motive politice, la sinoadul de la Calcedon, din
anul 451. Armenii nu au înţeles hotărârile dogmatice
calcedoniene, considerându-le în opoziţie cu
învăţătura Sfântului Chiril din Alexandria. Armenii
au fost influenţaţi de patrarhul monofizit Sever din
Antiohia, adoptând o teologie proprie. În anul 719, la
un sinod ţinut Mantzikert, hotărârile Sinodului al IV-
lea ecumenic sunt respinse, Biserica armeană
declarându-se în comuniune cu Biserica siro-iacobită.

Biserica Nestoriană
După condamnarea nestorianismului, adepţii
lui Nestorie s-au refugiat în Imperiul Persan,
înfiinţând şcoala de la Nisibi. Biserica din Persia a
adoptat un nestorianism diminuat, înfiinţând o
Patriarhie proprie, ţinând sinoade şi adoptând o
teologie originală. Conflictele dintre creştini şi perşi i-
au determinat pe creştinii din Persia să devină
nestorieni, rupând legătura cu Biserica bizantină.
Printre marile personalităţi ale Bisericii din
Persia pot fi amintite Narses şi Babai cel Mare,
teologi de frunte în secolul al VI-lea. Biserica din
Persia a mai fost numită şi Asiro-caldeană. Această
Biserică a întreprins multe misiuni de evanghelizare,
până în India şi în Asia Centrală. Sediul Patriarhiei
persane a fost la Seleucia-Ctesiphon. După cucerirea
arabă a Persiei, Biserica din Persia a fost persecutată,

79
fiind nevoită să-şi mute sediul la Bagdad, apoi la
Mossul.

XVII. Iconoclasmul

Începând cu secolul al VI-lea, arhitectura şi

iconografia răsăriteană au luat un avânt deosebit,
cristalizându-se programul arhitectonic şi iconografic
caracteristic Bisericii Răsăritene. Canonul 82 al
Sinodului al II-lea Trullan întemeia cinstirea icoanei
Mântuitorului, datorită întrupării şi comunicării
însuşirilor celor două firi din Persoana lui Iisus
Hristos.
Credincioşii aveau o veneraţie deosebită faţă de
icoanele făcătoare de minuni, dar unii ajungeau la
exagerări, răzuind părţi din vopseaua icoanelor pentru
a le cinsti ca pe Sfintele moaşte sau pentru a le pune
în potirul de împărtăşanie.
În secolul al VIII-lea, Biserica răsăriteană a fost
greu încercată de atitudinea unor împăraţi bizantini,
care doreau înlăturarea cultului icoanelor. Prigoana
împotriva icoanelor a fost numită Iconoclasm, fiind
ultima criză a Bisericii din primul mileniu. Împăraţii
care au declanşat lupta împotriva icoanelor proveneau
din Isauria şi din Armenia, provincii în care icoanele
nu erau atât de cinstite.

80
 Contactul cu civilizaţia islamică a influenţat
atitudinea împăraţilor iconoclaşti, musulmanii văzând
în icoane o idolatrie. Primul împărat iconoclast a fost
Leon al III-lea Isaurul, împărat şi general capabil, dar
nepregătit pentru problemele Bisericii. În anul 726,
Leon al III-lea dă un edict imperial, prin care cere
îndepărtarea icoanelor din biserici.
Această măsură a scandalizat pe mulţi creştini,
ofiţerii şi soldaţii care încercau îndepărtarea icoanelor
fiind atacaţi de credincioşi. Împăratul Leon al III-lea a
convocat, în anul 730, pe demnitarii imperiali şi pe
episcopi, pentru a sprijinii măsurile sale. Patriarhul
Gherman al Constantinopolului l-a criticat pe împărat,
arătându-i că greşeşte în purtarea sa faţă de Sfintele
Icoane. În acelaşi an, Gherman este destituit şi
înlocuit cu un episcop iconoclast, Anastasie.
În anul 730, Leon al III-lea dă un alt edict, care
urmărea distrugerea icoanelor, admiţând doar
cinstirea Crucii. În capitala imperială, creştinii erau
somaţi să-şi aducă icoanele din case pentru a fi arse,
iar icoanele din biserici erau luate cu forţa. Apărătorii
icoanelor erau arşi de vii sau torturaţi, mii de creştini
primind martiriul.
Principala opoziţie a iconoclaştilor a venit din
partea călugărilor, pentru că aceştia nu au dorit sub
nici o formă să predea icoanele. Mii de monahi au
suferit prigoane, torturi şi chiar moarte martirică,
pentru apărarea Sfintelor Icoane.

81
 Biserica apuseană a condamnat iconoclasmul
de la început, deşi icoanele erau mai puţine în Apus,
ele având doar un rol estetic şi pedagogic, în
concepţia apusenilor. Papa Grigorie al III-lea a
condamnat iconoclasmul încă din anul 731.
Primul teolog ortodox apărător al icoanelor a
fost Sfântul Ioan din Damasc. El a afirmat că cinstirea
icoanelor nu este o idolatrie şi nici o erezie, icoana
fiind un mijlocitor între creştini şi Dumnezeu. Icoana
are rol haric, estetic, pedagogic, latreutic, mijlocind
ajutorul lui Dumnezeu pentru cel care o cinsteşte.
După moartea lui Leon al III-lea, în anul 740,
fiul său, Constantin al V-lea Copronimul a continuat
politica iconoclastă a tatălui său. În marile cetăţi ale
Imperiului bizantin mulţi clerici, supuşi împăratului,
predicau public despre păcatul cinstirii icoanelor.
Spre a da o anvergură dogmatică
iconoclasmului, Constantin al V-lea a convocat un
sinod iconoclast, în anul 754, la Hieria, unde au
participat 338 de episcopi. Aceştia au socotit
adunarea lor ca fiind al VII-lea sinod ecumenic. La
acest sinod de la Hieria, patriarhul din Alexandria şi
cel din Ierusalim nu au trimis reprezentanţi, iar Papa
nu a fost invitat să ia parte la dezbateri, cunoscută
fiind poziţia sa antiiconoclastă. Sinodalii de la Hieria
au hotărât ca icoanele să fie scoase din biserici şi din
casele particulare. Dacă cel ce cinstea icoanele era
cleric, acesta urma să fie caterisit, iar dacă era laic
urma să fie excomunicat şi să fie predat autorităţilor

82
imperiale, pentru a fi judecat aspru. Sinodul s-a
ocupat şi de problema dogmatică a icoanelor,
declarând că icoanele nu pot fi cinstite.
Constantin al V-lea a dat un nou edict
împotriva Sfintelor moaşte, ordonând ca ele să fie
distruse. Începând cu anul 754 majoritatea bisericilor
au rămas fără icoane, mozaicurile au fost distruse, iar
picturile au fost acoperite cu var, apoi pereţii
bisericilor au fost reîmpodobiţi cu scene fără legătură
cu religia creştină, fiind preferate chipurile
împăraţilor, scene din natură, istorice şi chiar profane.
Aceste hotărâri nu au fost primite cu uşurinţă
de apărătorii icoanelor. Au existat mulţi episcopi şi
clerici care nu s-au împotrivit hotărârilor imperiale şi
ale sinodului de la Hieria. Cea mai mare opoziţie faţă
de hotărârile de la Hieria au avut-o monahii şi
credincioşii simpli. În această perioadă au existat mii
de martiri, care au avut curajul să mărturisească cu
viaţa lor cinstirea Sfintelor Icoane.
Împăratul bizantin a ajuns să-i persecute cu cea
mai mare furie pe apărătorii Icoanelor, mai ales pe
monahi. Această politică religioasă a durat până la
moartea împăratului Consctantin al V-lea
Copronimul. Urmaşul lui a fost Leon al IV –lea
Chazarul, care şi-a dat seama de greşelile tatălui său.
Soţia acestuia, Irina, a fost o partizană a politicii
iconodule.
Împăratul Leon al IV-lea a murit tânăr, iar în
anul 780 fiul său, Constantin al VI-lea Porfirogenetul

83
este ales împărat, dar destinele imperiului erau
conduse de mama sa, Irina, datorită faptului că fiul
său era încă minor. Împărăteasa Irina a încetat
prigoana împotriva Icoanelor, permiţând unor
apărători ai Sfintelor Icoane, precum Teodor Studitul,
să se exprime public în favoarea iconodulilor.
În anul 784 este ales patriarh de Constantinopol
iconodulul Tarasie, care, împreună cu împărăteasa
Irina înceep pregătirea unui nou sinod ecumenic, care
să invalideze hotărârile sinodului iconoclast de la
Hieria. În anul 786, în Constantinopol se deschide
ceea ce urma să fie al VII-lea sinod ecumenic, dar
datorită soldaţilor iconoclaşti şi tulburărilor făcute de
creştinii iconoclaşti din capitala imperială, au încetat
repede lucrările sinodului, fără a fi finalizate. În anul
787, împărăteasa Irina reuşeşte să convoace al VII-lea
Sinod ecumenic la Niceea, în provincia Bitinia.

84
 XVIII. Sinodul al VII-lea ecumenic

S-a ţinut în anul 787, la Niceea, între 24

septembrie şi 13 octombrie. Şedinţele au fost
conduse de patriarhul Tarasie al
Constantinopolului. Patriarhii din Alexandria şi
Antiohia, precum şi Papa Adrian I şi-au trimis
reprezentanţi, iar numărul episcopilor a variat între
330 şi 367.
Sinodalii prezenţi la Niceea au anulat hotărârile
sinodului iconoclast de la Hieria, bazându-se pe
teologia Sfântului Ioan din Damasc în elaborarea
hotărârilor dogmatice. Biserica permite utilizarea şi
folosirea Icoanelor, lucru bine plăcut lui Dumnezeu.
Creştinii trebuie să venereze Icoanele, nu să le adore.
Icoana trebuie cinstită datorită faptului că ea
reprezintă pe Hristos, pe Maica Domnului sau pe
Sfinţi. Părinţii de la Niceea au stabilit că cinstirea nu
se acordă materialului din care este confecţionată
icoana. Împreună cu cinstirea Icoanelor, la acest ultim
sinod ecumenic este aprobată şi cinstirea Sfintelor
moaşte. Sinodul al VII-lea ecumenic a dat 22 de
canoane, în cele 8 şedinţe de lucru.

85
 Deşi delegaţii papali au participat la acest
sinod, împăratul apusean Carol cel Mare, primind o
traducere deformată a lucrărilor sinodului, nu a fost
de acord cu hotărârile luate şi cu cinstirea Icoanelor.
După Sinodul al VII-lea ecumenic Biserica a avut o
perioadă relativă de linişte, în care bisericile au fost
repictate, iar icoanele reaşezate la loc de cinste.
În anul 813 ajunge împărat bizantin Leon al V-
lea Armeanul, împărat capabil, dar iconoclast. Acest
împărat redeschide conflictul iconoclast, dar într-un
mod prin care dorea să evite vărsarea de sânge.
Printre opozanţii acestui împărat iconoclast s-au
numărat Sfântul Teodor Studitul şi Nichifor
Mărturisitorul. În anul 815, Leon al V-lea Armeanul
convoacă un nou sinod, iar episcopii iconoclaşti care
au participat la el au declarat nule hotărârile sinodului
de la Niceea din 787.
În anul 829 este ales împărat Teofil, de
asemenea iconoclast. Acesta a poruncit repictarea
bisericilor cu scene din natură. Picturile multor
biserici şi mănăstiri au fost din nou distruse, iar mii
de apărători ai Icoanelor au fost din nou întemniţaţi.
Noua persecuţie iconoclastă a durat până în
anul 842, când moare împăratul Teofil. La tron ajunge
fiul său, Mihail, dar, datorită faptului că era minor,
destinele Imperiului bizantin au fost conduse de
mama sa, împărăteasa Teodora, care impune alegerea
lui Metodie, în anul 843, patriarh al
Constantinopolului.

86
 Împărăteasa Teodora îl îndeamnă pe patriarhul
Metodie să convoace un nou sinod ecumenic. În anul
843, Metodie convoacă sinodul la Constantinopol,
unde participă câţiva zeci de episcopi. Aceştia
restabilesc cultul Icoanelor, declară nule hotărârile
iconoclaste şi îi destituie pe toţi episcopii iconoclaşti.
În 11 martie 843, părinţii sinodali îi anatemizeazădin
nou pe toţi ereticii, începând cu Arie şi terminând cu
ultimii episcopi iconoclaşti.
Hotărârile dogmatice ale Sinodului de la
Constantinopol, din martie 843, au fost scrise şi
trimise tuturor episcopilor importanţi. Acum se
decide ca ele să fie citite în fiecare an, în prima
duminică a postului Învierii, numită Duminica
Ortodoxiei.

87
 XIX. Sfâşierea unităţii Bisericii. Ruptura dintre
Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană

Cauzele schismei din 1054. Prima fază a

rupturii. Disputa dintre Papa Nicolae I şi
Patriarhul Fotie.
Ruptura dintre Biserica Apuseană şi cea
Răsăriteană are cauze mult mai vechi decât cearta din
secolul al XI-lea. Din a doua jumătate a secolului al
IX-lea, au apărut mari diferenţe dogmatice, cultice şi
canonice între Biserica Răsăriteană şi Biserica
Apuseană. Aceste deosebiri au fost semnalate la
Sinodul de la Constantinopol din 692, numit şi
Sinodul al II-lea Trullan.
Prima fază a schismei a avut loc în secolul al
IX-lea, într-o perioadă în care ambele Biserici au fost
reprezentate de oameni energici, autoritari şi puţin
dispuşi la un compromis. Dincolo de cauzele
teologice, motivele dezbinării sunt şi de altă natură:
politică, culturală şi socială.

Cauzele politice ale schismei.

88
 Până în secolul al III-lea, Imperiul Roman era
atât de mare, încât cuprindea aproape întreaga
Europă, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, adică
lumea civilizată de atunci. Popoarele din afara
Imperiului Roman erau considerate barbare. Unitatea
Imperiului era asigurată de autorităţile imperiale, de
forţele armatei romane, de limbile latină şi greacă, iar
din secolul al IV-lea de religia creştină, care devine în
anul 395 singura religie oficială a statului roman.
Deşi împăraţii romani s-au străduit să menţină
unitatea Imperiului, sub presiunea triburilor barbare şi
ca urmare a imploziei sociale interne, diferenţele
dintre părţile răsăritene şi apusene ale Imperiului s-au
accentuat. Primul împãrat care a conştientizat această
stare de lucruri a fost reformatorul Diocleţian, care a
domnit între anii 284 şi 305. Diocleţian a împărţit
Imperiul, în anul 286, în două părţi, cel de Răsărit, cu
capitala la Nicomidia şi cel de Apus, cu capitala la
Roma.
Această împărţire a avut avantaje şi
dezavantaje. A permis o îndepărtare a Orientului de
lumea apuseană. Constantin cel Mare reface, pentru
scurt timp, unitatea Imperiului Roman. În anul 330
mută capitala de la Roma pe locul fostului oraş
grecesc Byzantion, numit Noua Romă şi de
contemporani Constantinopol. În urma mutării
capitalei, cetatea Romei şi-a pierdut din importanţă,
deşi a rămas capitala Imperiului Roman de Apus. Fiii
lui Constantin au împărţit din nou Imperiul Roman, la

89
fel şi urmaşii lui Teodosie cel Mare, ultimul împărat
roman care a reuşit, în cei 16 ani de domnie, să
unifice statul roman. În anul 476, tribul german al
herulilor, sub conducerea regelui Odoacru, cucereşte
Roma şi îl înlătură pe ultimul împărat roman din
Apus, Romulus Augustulus.
Dispariţia statului roman apusean a fost o
adevărată tragedie pentru apuseni, inclusiv pentru
creştini. Timp de câteva sute de ani popoarele
apusene şi-au căutat locul, au migrat, au aderat la
creştinism şi au încercat să refacă un stat puternic,
lucru izbutit abia de Carol cel Mare, la sfârşitul
secolului al VIII-lea. În partea răsăriteană, Imperiul
Roman a continuat să existe, luând o haină grecească
şi orientală, rezistând până în 1453. Împăratul
Iustinian cel Mare are o tentativă de a reface vechiul
imperiu, cucerind părţi importantate din Africa de
Nord, Illiric şi Italia. Cetăţenii Italiei l-au primit cu
răceală şi nu ca pe un eliberator.
Începând cu secolul al V-lea, Răsăritul şi
Apusul au cunoscut o dezvoltare proprie, fiind
despărţite prin limbă, cultură şi civilizaţie. Cei din
Răsărit se simţeau superiori faţă de cei din Apus,
bucurându-se de privilegiul celui mai avansat stat din
vremea aceea. Răsăritenii îi dispreţuiau pe apuseni,
socotindu-i barbari, fãrã civilizaţie şi cultură.
Apusenii i-au privit pe răsăriteni cu invidie, fiind
conştienţi că sunt moştenitorii unei glorii trecute. În
secolul al IX-lea, diferenţa dintre cele două lumi era

90
atât de mare, încât grecii şi apusenii se priveau cu
dispreţ şi chiar cu resentimente. În acest context,
episcopii creştini apuseni au trebuit să se îngrijească
şi de situaţia politică, pentru că, conducerea creştină
era slabă în acea vreme.
În secolul al VIII-lea, Pontifii romani
realizează o apropiere de Regatul francilor, care era
creştin, cerându-le ajutor acestora pentru alungarea
longobarzilor din Italia. Regele Pipin cel Scurt trece
cu armata în Italia şi îi alungă pe longobarzi, dăruind
teritoriile din jurul Romei Papei Ştefan al II-lea, care
întemeiază Statul Papal, pe care îl numeşte Republica
Romanorum. Pentru a justifica întemeierea unui stat
papal, Ştefan al II-lea a apelat la două documente
neautentice, primul fiind lucrarea “Donatio
Constantini”. Autorul acestei lucrări neautentice arată
că împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit Papei
Silvestru I întreaga Italie, ca o recompensă pentru
vindecarea sa de lepră, datorită botezului. Se ştie că
împăratul Constantin s-a botezat abia pe patul de
moarte, în anul 337, de către episcopul semiarian
Eusebiu al Nicomidiei.
Un alt fenomen care a contribuit la răcirea
relaţiilor dintre cele două lumi a fost iconoclasmul. În
timpul crizei iconoclaste, mulţi apărători ai icoanelor
s-au refugiat în Apus, fiind bine primiţi în Biserica
Apuseană. Ca o răzbunare, împăratul inconoclast
Leon al III-lea Isaurul dispune, în 731, ca provinciile
din Illiric, Italia de Sud, Sicilia şi Creta, care erau pe

91
atunci sub jurisdicţia Romei, să treacă în subordinea
Patriarhiei de Constantinopol. Papii contemporani cu
Leon al III-lea l-au anatematizat pe acesta ca eretic
iconoclast. Această iniţiativă a împăratului bizantin a
creat o stare de nemulţumire în Biserica Apuseană.
De acum înainte, teritoriile menţionate vor fi obiect
de dispută între cele două Biserici.
În 25 decembrie, anul 800, Carol cel Mare a
fost încoronat împãrat, de Papa Leon al III-lea,
purtând denumirea de Împărat roman al Apusului.
Acest gest a avut urmări neaşteptate pentru lumea
politică şi creştină de atunci. Împăraţii bizantini s-au
considerat jigniţi, pentru că se considerau singurii
moştenitori legitimi ai vechiului Imperiu Roman.
Toate aceste aspecte au contribuit la o pregătire, din
punct de vedere politic şi cultural, a rupturii dintre
Răsărit şi Apus.

Cauzele religioase.
Încă din Biserica primară, în Răsărit şi în Apus
a existat o receptare diferită a creştinismului. Mediul
cultural şi-a pus amprenta mai ales în partea practică
a activităţii creştine apusene, pe când răsăritenii,
având la bază bogata filosofie elină, au fost înclinaţi
spre metafizică şi spre o telologie profundă, analizînd
dogmatica creştină în toate aspectele ei. Datorită
acestui lucru, majoritatea ereziilor din primele opt
secole au apărut în Răsărit, fapt pentru care apusenii îi
priveau cu neîncredere pe răsăriteni.

92
 Creştinismul apusean, având la bază dreptul
roman şi civilizaţia romană, s-a făcut remarcat prin
lucruri practice, apusenii fiind buni administratori şi
ocupându-se de probleme cultice şi de morala
creştină. În vremea Sinoadelor ecumenice, apusenii şi
răsăritenii au păstrat aceeaşi credinţă, luptând
împreună împotriva ereziilor şi căutând să păstreze
tradiţia comună a Bisericii unite. De-a lungul
timpului, au apărut diferenţe între cele două Biserici.
Cultul a luat o dezvoltare proprie, iar în ceea ce
priveşte problema canoanelor, Biserica Apuseană a
avut numeroase sinoade locale, ale căror hotărâri erau
diferite de cele răsăritene.
Din punct de vedere dogmatic, diferenţele nu
au fost mari, dar au fost atât de importante, încât în
secolul al IX-lea au fost considerate o mare problemă
pentru unitatea Bisericii. În secolul al IV-lea, Fericitul
Augustin învaţă o uşoară predestinaţie, care în Răsărit
n-a fost primită cu bucurie. Din secolul al V-lea, s-a
încetăţenit în Biserica Apuseană ideea primatului
papal, care a luat o dezvoltare amplă în secolul
următor. În timpul Sinoadelor ecumenice, Patriarhiile
răsăritene au recunoscut un primat onorific al Papei
de la Roma şi chiar un primat de iubire, dar nu şi unul
jurisdicţional şi administrativ.
Din secolul al VI-lea, în Biserica Apuseană a
apărut concepţia despre purgatoriu, un loc intermediar
între Rai şi Iad, concepţie străină răsăritenilor. Data
serbării Paştilor stabilindu-se la Sinodul I Ecumenic,

93
a fost comună până în momentul în care Biserica
Romei şi-a stabilit un alt algoritm astronomic, diferit
de cel alexandrin. În anul 482, împăratul bizantin
Zenon a încercat să îi împace pe ortodocşi cu
monofiziţii, publicând un edict cu implicaţii teologice
numeroase, “Henotikon”. În acest edict erau şi
elemente monofizite, astfel încât Biserica Apuseană a
rupt legătura cu cea din Constantinopol, până în anul
519.
Această ruptură, de 37 de ani, a fost numită
schisma lui Acacius, după numele patriarhului de
Constantinopol din acea vreme. În anul 588,
patriarhul de Constantinopol, Ioan al IV-lea
Ajunătorul, într-un sinod local, a primit titlul de
patriarh ecumenic, fapt ce a deranjat Biserica
Apuseană, iar Papa Grigorie cel Mare, în semn de
protest, s-a numit pe sine “Servus servorum Dei”. Pe
lângă aceste neînţelegeri de ordin teologic, cele două
Biserici au început să-şi impute una alteia inovaţiile şi
greşelile. Răsăritenii îi acuzau pe latini de practica
celibatului preoţilor, deşi unele canoane prevedeau
dreptul preoţilor de a fi însuraţi. Apusenii erau acuzaţi
şi de încălcarea postului.
În anul 861, patriarhul Fotie al
Constantinopolului, în urma unei dispute cu Papa
Nicolae I, redactează o enciclică către episcopii
răsăriteni, în care combate greşelile observate de el în
Biserica Apuseană. Cea mai importantă eroare
dogmatică criticată de Fotie a fost adaosul din

94
Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan,
numit Filioque. În secolul al V-lea, pentru a fi atraşi
vizigoţii arieni la dreapta credinţă, episcopii spanioli
au adoptat, la Sinodul din Toledo, din anul 447, o
hotărâre, prin care afirmau că Sfântul Duh purcede şi
de la Fiul. Din provincia Toledo, acest adaos s-a
răspândit în Franţa, Anglia şi Italia de nord. În timpul
lui Carol cel Mare, în anul 800, s-a ţinut un sinod în
Aquisgrana, unde episcopii sinodali au aprobat
această inovaţie în Simbolul roman de credinţă. Papa
Leon al III-lea a protestat împotriva adaosului
Filioque, aşezând la intrarea în biserica Sfântul Petru
din Vatican două plăcuţe de argint, una în greacă şi
una în latină: “Eu, Leon, am pus acestea din dragoste
şi grijă pentru dreapta credinţă”.
Generalizarea acestui adaos s-a făcut în
Biserica Apuseană în 1014, în timpul împăratului
german Henric al II-lea şi al Papei Benedict al VIII-
lea. În secolul al IX-lea, răsăritenii au reproşat
latinilor introducerea pâinii nedospite, numită azimă,
la săvârşirea liturghiei, inovaţie care s-a generalizat în
cultul apusean.
Reproşurile apusenilor în ceea ce îi priveşte pe
greci erau numeroase. Bizantinii erau acuzaţi de
simonie. Răsăritenii mai erau acuzaţi de practica
botezului celor care fuseseră o dată botezaţi în numele
Sfintei Treimi. O altă acuzaţie era următoarea:
bizantinii pretindeau că doar Biserica lor este cea
adevărată. O altă acuzaţie era în legătură cu căsătoria

95
preoţilor, alta era pretenţia bizantinilor că legea lui
Moise este blestemată, o altă acuzaţie era că grecii au
scos din Simbolul de Credinţă adaosul Filioque.
Acuzaţiile răsăritene şi apusene, cu excepţia lui
Filioque, nu erau importante din punct de vedere
dogmatic. În mentalitatea vremii de atunci,
constituiau însă lucruri importante pentru creştini.

Prima fază a schismei.

Disputa dintre Patriarhul Fotie şi Papa
Nicolae I.
Papa Nicolae I a fost episcop al Romei între
858-867, iar Fotie a păstorit la Constantinopol între
858-867 şi 877-886. Fotie şi Nicolae au fost cele mai
reprezentative figuri din lumea teologică din a doua
jumătate a secolului al IX-lea. Ambii erau ambiţioşi şi
hotărâţi să nu cedeze unul în faţa celuilalt. În Biserica
Răsăriteană, în anul 847 a fost ales Patriarh de
Constantinopol Ignatie, fiul fostului împărat Mihail I.
Ignatie a fost un om deosebit, ducea o viaţă ascetică,
era evlavios şi exigent din punct de vedere moral.
Datorită exigenţei sale şi-a atras mulţi duşmani în
rândul clericilor şi a secretarilor imperiali.
Printre duşmanii lui se numără şi prinţul
Bardas. În anul 858, Patriarhul Ignatie refuză să-l
împărtăşească pe Bardas, împotrivindu-se călugăriei
silite a împărătesei Teodora şi a fiicelor ei. În urma
acestor atitudini, patriarhul Ignatie este acuzat de
conspiraţie şi exilat. Clericii răsăriteni s-au divizat,

96
jumătate din ei arătându-se indignaţi de exilarea lui
Ignatie. Pentru a împăca ambele părţi, împăratul
numeşte patriarh, în decembrie 858, pe Fotie, un om
laic, profesor la Universitatea din Constantinopol şi
şef al gărzii imperiale. Fotie era cel mai erudit
cărturar al vremii sale, necăsătorit, bun politician.
După alegerea sa ca patriarh, Fotie a dorit să-i împace
pe advesarii săi şi a convocat un sinod, în 859, ce s-a
prelungit până în 861, în Biserica Sfinţii Apostoli, din
capitala bizantină.
Partizanii lui Ignatie rostiseră o excomunicare
împotriva lui Fotie, socotind alegerea acestuia drept
necanonică. Prin urmare, sinodul convocat de Fotie
răspunde cu o contra-anatemă, recunoscând
legitimitatea alegerii făcute. După încheierea
sinodului, Fotie trimite o epistolă Papei Nicolae I,
prin care îl înştiinţează de hotărârile luate. Partida
ignatiană a trimis propria versiune papei de la Roma,
iar papa Nicolae I a văzut mai credibile relatările
ignatienilor. Pentru a împăca cele două Biserici, la
îndemnul lui Fotie, împăratul bizantin convoacă un
mare sinod la Constantinopol, fiind invitaţi cei patru
Patriarhi răsăriteni şi Papa.
Sinodul a avut loc în 861, în prezenţa a 381 de
episcopi. Papa Nicolae a trimis ca delegaţi pe
episcopii Rodoald din Porto şi Zaharia din Anagni.
Participanţii la sinod au considerat că alegerea lui
Fotie este legitimă, inclusiv delegaţia papei. Papa
Nicolae a respins însă hotărârea sinodului, i-a

97
pedepsit pe delegaţii săi şi în 863, printr-un sinod din
palatul Lateran, ia o măsură radicală, îl excomunică
pe Fotie şi pe toţi clericii din subordinea acestuia.
Această atitudine a însemnat prima ruptură gravă,
după schisma lui Acacius şi preambulul schismei din
1054. Fotie nu a luat în seamă atitudinea lui Nicolae I.
În anul 866 s-a redeschis problema bulgară, papa
Nicolae a răspuns cererii ţarului bulgar Mihail, de a
recunoaşte autonomia Bisericii Bulgare, şi de a
trimite episcopi şi preoţi misionari în Bulgaria. Papa
îi răspunde şi unor întrebări legate de credinţa
creştină, în număr de 102, iar misionarii latini vor
aduce în Bulgaria ritul latin.
Preoţii greci au fost alungaţi de aici în 867.
Fotie convoacă un mare sinod la Constantinopol,
combătând toate inovaţiile apusene şi arătându-se
indignat de modul în care au fost alungaţi clericii
bizantini din Bulgaria. La acest sinod au participat şi
câţiva reprezentanţi ai Bisericii Romei. Hotărârile
sinodului au fost următoarele: excomunicarea Papei
Nicolae I şi declararea ca fiind eterodoxe inovaţiile
apusene. Hotărârile sinodului au fost duse şi la Roma,
spre a fi luate la cunoştinţă de Papa Nicolae I. Clericii
apuseni s-au simţit jigniţi de către sinodul răsăritean,
privind inovaţiile lor şi alcătuiesc lucrări polemice
împotriva răsăritenilor.
În noiembrie 867, papa Nicolae I trece la cele
veşnice, iar în acelaşi an, noul împărat bizantin,
Vasile I Macedoneanul, îl arestează pe patriarhul

98
Fotie şi îl exilează, fiind readus pe scaunul patriarhal
din Constantinopol bătrânul Ignatie. Noul papă,
Adrian al II-lea, a încercat o împăcare cu Ignatie,
excomunicările dintre cele două Biserici fiind
ridicate. În 869, Patriarhul Ignatie convoacă la
Constantinopol un sinod, care a fost numit al VIII-lea
ecumenic. Printre delegaţi s-a numit şi trimisul papei,
Anastasie Bibliotecarul. La această adunare au luat
parte 102 episcopi, iar patriarhul Fotie a fost dat din
nou anatemei. Sinodalii n-au luat nici o măsură
împotriva inovaţiilor latine, pentru că se dorea o
împăcare între cele două Biserici.
Sinodul a dat 27 de canoane, recunoscute în
Răsărit şi în Apus. Recunoaşterea primatului papal s-a
făcut doar onorific, afirmându-se că cei cinci Patriarhi
vechi sunt egali între ei. În timpul lucrărilor sinodului
a sosit la Constantinopol delegaţia bulgară, care a
ridicat problema jurisdicţiei asupra Bisericii bulgare.
Reprezentanţii papei au protestat. Împăratul Vasile
Macedoneanul l-a rechemat pe Fotie din exil,
numindu-l dascăl al fiilor săi. La stăruinţele
împăratului, cu puţin timp înainte de moartea lui
Ignatie, cei doi foşti adversari s-au împăcat.
În 867, după moartea lui Ignatie, Fotie este
rechemat în scaunul patriarhal. Nemulţumit de
anatemizarea rostită împotriva sa de sinodul ignatian,
considerat al VIII-lea ecumenic, Fotie convoacă un
mare sinod în anul 879, în prezenţa a 383 de episcopi.
Noul papă, Ioan al VIII-lea, a trimis reprezentanţi la

99
acest sinod. Sinodul a revocat excomunicarea lui
Fotie, proclamând propria adunare al VIII-lea sinod
ecumenic. Una din hotărârile cele mai importante a
fost proclamarea simbolului de credinţă Niceo-
Constantinopolitan drept singurul valid, fără adaosul
Filioque. Această hotărâre a fost aprobată şi de
reprezentanţii papalităţii. Sinodul a mai hotărât şi o
întâietate în ceea ce priveşte primatul Romei şi apoi al
Constantinopolului, menţionând că Noua Romă este
egală în drepturi cu cea veche. Papa Ioan al VIII-lea a
sperat ca Fotie să revină la vechile hotărâri în ceea ce
priveşte problema bulgară. Deşi a acceptat hotărârile
sinodului, Ioan al VIII-lea s-a declarat nemulţumit.
Până azi, istoricii latini consideră că sinodul fotian nu
poate fi numit al VIII-lea ecumenic.

100
 XX. Schisma cea mare din 1054

În anul 1054, Papă al Romei era germanul

Leon al IX-lea, care a păstorit între 1048-1054, iar
patriarh al Constantinopolului era Mihail Kerularios.
După secolul al IX-lea, raportul dintre Biserica de
Apus şi cea din Răsărit nu a ajuns la o apropiere
precum în trecut. Relaţiile au rămas tensionate,
datorită unor probleme jurisdicţionale şi
administrative, mai puţin teologice. Abuzurile unor
împăraţi bizantini, care au înlăturat patriarhi
venerabili de Constantinopol, au dus la apelul făcut
Papei de la Roma, de a se pronunţa în privinţa alegerii
noilor patriarhi. Papa Ioan al XI-lea, în 931, a
recunoscut alegerea ca patriarh de Constantinopol a
lui Teofilact, fiul împăratului Leon al VI-lea
Filozoful. Anumiţi patriarhi răsăriteni au fost aşa de
înverşunaţi, încât numele Papei a fost şters din
dipticele patriarhiei de Constantinopol. Relaţia dintre
cele două Biserici a fost tot mai tensionată, mai ales
după introducerea permanentă a lui Filioque în
simbolul de credinţă roman, în 1014.

101
 Papa Leon al IX-lea a fost un papă reformator,
care dorea să refacă prestigiul şi autoritatea Bisericii
Apusene. Patriarhul de Constantinopol, Mihail
Kerularios, era un om ambiţios, energic, care dorea să
se afirme în egală măsură. Împăratul Bizanţului era
Constantin al IX-lea, care nu s-a remarcat prin
aproape nimic, fiind un om dispus la nenumărate
concesii. Sfetnicul cel mai important al Papei Leon
era episcopul Humbert, cardinal de Silva Candida.
În secolul al IX-lea a izbucnit un nou conflict
între Roma şi Constantinopol. Patriarhia de
Constantinopol avea episcopii sufragane în Sicilia şi
în Italia de Sud, reminiscenţe ale vechilor posesiuni
bizantine. Venirea normanzilor în Italia de Sud a avut
consecinţe nefaste asupra clericilor bizantini. După
moartea lui Vasile al II-lea Macedoneanul, nu s-au
mai arătat împăraţi bizantini de renume, care să apere
interesele Bisericii greceşti. Normanzii au venit în
Italia pentru a-i alunga pe arabi, şi au rămas acolo,
întemeind un stat propriu, cu capitala la Napoli. Papa
Leon al IX-lea a ajuns la un conflict de interese cu
Biserica Bizantină, datorită jurisdicţiei asupra Italiei
de Sud. Papa Leon sprijinea celibatul clericilor, iar
preoţii greci care erau căsătoriţi nu erau un exemplu
bun pentru politica sa. Interesele Papei s-au pus în
practică, preoţilor greci din Italia li s-a impus
celebrarea în ritul latin. Armata statului papal a fost
învinsă de oştile normande, astfel încât Papa Leon a
căutat sprijin de la Imperiul Bizantin.

102
 În anul 1053, Papa desfiinţează episcopiile
greceşti, care erau în număr de 31, din sudul Italiei şi
Sicilia, aducând grave învinuiri clericilor greci. Ca o
contramăsură, Kerularios interzice clericilor latini să
slujească în ritul apusean la Constantinopol. La
îndemnul patriarhului de Constantinopol se scriu
tratate polemice împotriva latinilor. Principalii autori
au fost Nichita Sthetatos şi arhiepiscopul Leon din
Ohrida. Aceste scrieri sunt traduse în latină şi ajung la
cunoştinţa cardinalului Humbert şi a Papei Leon.
Răspunsul latinilor se concretizează în alte scrieri
polemice, Biserica bizantină fiind numită adunare a
schismaticilor şi sinagoga satanei.
Constantin al IX-lea a dorit să încerce o
împăcare a celor două tabere, hotărând convocarea
unui sinod la Constantinopol, unde să fie discutate
toate problemele grave, aflate în dispută între cele
două Biserici. În ianuarie 1054 a plecat spre
Constantinopol o delegaţie papală, în frunte cu
Humbert şi arhiepiscopul Petru din Amalfi. Delegaţia
a ajuns în Constantinopol şi a fost cazată la
mănăstirea unde era stareţ Nichita Sthetatos, autorul
unei lucrări polemice împotriva latinilor. La
solicitarea împăratului, stareţul Nichita îşi arde
scrierile polemice, drept un gest de bunăvoinţă faţă de
delegaţii papali. Împăratul Constantin al IX-lea
primeşte delegaţia papală cu onorurile cuvenite unui
şef de stat. Patriarhul Kerularios nu s-a întâlnit cu

103
delegaţii papei, temându-se să nu izbucnească un
conflict înainte de sinod.
Între timp, Papa Leon al IX-lea moare, în
aprilie 1054. Humbert şi-a pierdut răbdarea şi nu a
mai aşteptat începerea lucrărilor sinodale, compunând
o anatemă, pe care a depus-o în 16 iulie 1054, pe
masa Sfântului Altar din biserica Sfâta Sofia. În acest
act de excomunicare, cardinalul Humbert îi anatemiza
pe patriarhul Kerularios, pe arhiepiscopul Leon din
Ohrida, pe stareţul Nichita Sthetatos şi pe toţi clericii
şi credincioşii care îi vor sprijini pe aceştia. În 16
iulie, Humbert a intrat în Sfânta Sofia, a aşezat actul
pe masa altarului, şi înainte de a pleca din biserică, şi-
a scuturat simbolic praful de pe încălţăminte, rostind:
”Dumnezeu să vadă şi să judece”.
Traducerea actului a durat o săptămână, pentru
că puţini teologi răsăriteni ştiau limba latină. Prin
actul de excomunicare, Humbert îi acuza pe greci că
sunt simoniaci şi vând Harul Sfântului Duh pe bani,
ridică eunucii în cadrul clerului, rebotează creştini
botezaţi în numele Sfintei Treimi, permit căsătoria
clericilor, ironizează legea lui Moise, elimină adaosul
Filioque din Simbolul Credinţei. Acuzaţiile aduse n-
au un temei profund teologic. Cele mai multe se
referă la probleme practice sau cultice. După
traducerea actului, credincioşii greci s-au scandalizat.
Delegaţii papali au părăsit, între timp, capitala
bizantină. Împăratul Constantin, speriat de această
anatemizare, a răspuns patriarhului Kerularios că,

104
dacă ar fi ştiut de intenţia lui Humbert, l-ar fi
condamnat el însuşi. Drept răspuns, Kerularios a
convocat în 24 iulie 1054 un sinod la Constantinopol,
care a hotărât următoarele: anatemizarea cardinalului
Humbert, a arhiepiscpului Petru din Amalfi, a
delegaţilor papali, a Papei Leon al IX-lea şi a întregii
Biserici Apusene.
Prin aceste două gesturi s-a produs marea
ruptură între Biserica din Răsărit şi cea din Apus.
Patriarhul Kerularios a trimis hotărârea sa patriarhilor
răsăriteni, însoţind-o de o veche enciclică a lui Fotie,
în care erau acuzate inovaţiile latine. Papii ce i-au
succedat lui Leon al IX-lea nu au confirmat
excomunicarea rostită de Humbert. Contemporanii n-
au acordat importanţă acestui eveniment, pentru că
divergenţele dintre Biserica Răsăriteană şi cea
Apuseană erau la ordinea zilei. Marea schismă n-a
avut urmări imediate în plan dogmatic, cultic şi
liturgic. Până în secolul al XIII-lea, preoţii apuseni şi
cei răsăriteni au continuat să celebreze împreună, mai
ales în insulele greceşti din Marea Mediterană aflate
sub stăpânire apuseană.
Creştinii au devenit conştienţi de implicaţiile
schismei abia în 1204, când capitala bizantină a fost
cucerită şi prădată de cavalerii cruciadei a patra.
Încercări de refacere a unităţii au existat în Evul
Mediu, dar nici una nu a durat şi nici nu a fost făcută
din dorinţă sinceră, ci din interese politice.
Excomunicarea a durat până în anul 1965, când, în 7

105
decembrie, Papa Paul al VI-lea şi patriarhul
Athenagoras de Constantinopol au revocat anatemele
din 1054, mărturisind că gestul lor este un act de
dreptate şi iertare reciprocă. Deşi anatemele au fost
ridicate, diferenţele dogmatice, cultice şi canonice
dintre cele două Biserici, împiedică în continuare
revenirea la idealul unei singure Biserici Creştine.

XXI. Martin Luther şi răspândirea luteranismului

Reforma lui Martin Luther

Scânteia reformei a fost generată de germanul Martin
Luther. Tatăl său era miner, iar Martin s-a născut în
1483, în localitatea Eisleben. A fost crescut de mic
într-o profundă religiozitate, părinţii săi voind să-l
vadă avocat. A studiat dreptul la Erfurt, între 1501-
1504, obţinând doctoratul în ştiinţe juridice. În anul
1505, în timpul unei furtuni, temându-se să nu fie
trăznit, în timpul unei furtuni, face o promisiune
Sfintei Ana, aceea de a deveni călugăr, dacă va scăpa
cu viaţă. În acelaşi an intră în ordinul augustinienilor.
Luther petrece în meditaţie şi studiu, dar acest lucru
nu îi aduce linişte, chinuit de gândul că nu se va
mântui.
A suferit de pe urma arătărilor demonice. Până azi
se păstrează în chilia sa petele de cerneală din
sticluţele cu care arunca după diavol. În 1510 el va
face un pelerinaj la Roma. Între anii 1513-1517, ca şi
doctor în teologie, predă exegeza Noului Testament la

106
Witemberg. În această perioadă îşi cristalizează
principalele idei dogmatice, începând să afirme că
omul nu poate nimic fără ajutorul graţiei divine.
Atacă problema liberului arbitru, considerând că
libertatea conştiinţei este prea grea pentru om. Susţine
ideea existenţei unei preoţii generale, iar credinţa
trece pe primul plan în viaţa creştină.
La 31 octombrie 1517 publică celebrele 95 de teze
ale sale, pe care le trimite arhiepiscopului de Mainz.
Punctul central al tezelor sale era combaterea
indulgenţelor, practică exagerată de călugărul
dominican Johannes Tetzel, care strângea bani pentru
ridicarea Bisericii San Pietro din Roma. Papă al
Romei era Leon al X-lea, care nu a realizat gravitatea
situaţiei, iar abia după un an de zile l-a trimis în
Germania pe cardinalul Cajetan, pentru a sta de vorbă
cu Luther. Luther, ca şi Hus, a făcut apel ca să se
poată apăra în faţa unui conciliu general. În anul 1519
Luther atacă prima dată primatul papal, afirmând că
nici conciliile bisericeşti nu sunt infailibile, ci numai
Sfânta Scriptură este insipirată de Sfântul Duh.
Datorită faptului că Luther avea o personalitate
uriaşă, iar cuvintele sale îi înflăcărau pe oameni, de
partea sa trec numeroşi simpatizanţi, oameni simpli,
negustori, nobili germani sau teologi, precum Filip
Melanchton şi Erasmus din Rotterdam.
Acuzat de erezie, Luther se adresează poporului
german în 1520, cu trei scrieri emblematice. Prima se
intitulează „Către nobilimea creştină de naţiune

107
germană, despre îndreptarea stării creştine”, în
această scriere susţine că, dacă Biserica Apuseană şi
Papa nu doresc o reformă reală, ea trebuie făcută de
poporul german. Pentru a-i atrage pe oameni, Luther
apreciază preoţia generală, acordă dreptul de a
tălmăci Scriptura oricui şi consideră că este dreptul
oamenilor să decidă soarta Bisericii lor. În a doua
lucrare, „Despre captivitatea babilonică a Bisericii”,
Luther îşi expune principalele idei dogmatice. Pentru
prima dată neagă caracterul sacramental al Bisericii,
susţinând că doar Pocăinţa, Euharistia şi Botezul sunt
de origine divină.
El consideră că principalul element al mântuirii este
credinţa, iar adevărata Biserică nu trebuie să fie una
sacramentală, ci a cuvântului. Ultima sa lucrare este
„Despre libertatea omului creştin”, fiind adresată
papei Leon al X-lea. Scrierile sale au avut o mare
răspândire în lumea germanică, însă, în iunie 1520,
printr-o bulă numită „Exurge Domine”, Papa denunţă
ca eretice 41 de idei din scrierile lui Luther, dându-i
acestuia două luni pentru a le retracta. Luther nu face
acest lucru şi în decembrie 1520 devine grosolan,
tipărind un pamflet, „Împotriva bulei lui antihrist”.
Ideile luterane s-au răspândit cu repeziciune.
În anul 1521, Luther trebuie să se prezinte în faţa
Dietei germane de la Worms. Membrii dietei, nobili
germani, îl condamnă, dar Luther găseşte un protector
în persoana lui Frederic cel Înţelept, din Saxonia, care
îl ascunde un an de zile în castelul din Wartburg. În

108
anul 1522 Luther traduce în limba germană Noul
Testament, după versiunea grecească a lui Erasmus
din Rotterdam, iar în 1534 traduce Vechiul Testament
din limba ebraică. Prin traducerile sale este considerat
fondatorul limbii literare germane. Biblia în germană,
tradusă de Luther, a cunoscut 52 de ediţii în 25 de ani.

Răspândirea luteranismului
Ideile lui Luther s-au răspândit în centrul şi nordul
Germaniei, iar reforma a prins teren şi în ţările
învecinate. Între timp, au avut loc războaie civile între
luteranii şi catolicii din sudul Germaniei. Luteranii s-
au întrunit într-o dietă la Augsburg, în 1530, unde
Melanchton elaborează confesiunea de credinţă
augustană, o adevarată mărturie de credinţă a
prontestantismului luteran. În anul 1537, dieta
protestantă a confirmat adeziunea faţă de teologia lui
Luther. Împăratul spaniol Carol al V-lea, care fusese
ales de electorii germani, s-a străduit fără succes să
refacă unitatea religioasă a germanilor.
Luther şi-a întemeiat apoi o familie, a avut cinci
copii şi a murit în februarie 1546. În anul 1547, Carol
al V-lea învinge trupele protestante într-o mare
bătălie, dar, opt ani mai tarziu este nevoit să
recunoască dreptul fiecărei regiuni din Germania de
a-şi stabili propria religie. Din anul 1555 s-a
consfinţit dezbinarea confesională a Germaniei,
nordul şi centrul au devenit protestante iar sudul a
rămas catolic. Luteranismul s-a răspândit în întreaga

109
Europă prin intermediul profesorilor şi studenţilor.
Luteranizarea ţărilor nordice nu s-a făcut la dorinţa
oamenilor simpli, ci a suveranilor. Între anii 1527-
1544, regele Suediei îi obligă pe supuşii săi să adere
la luteranism. În Finlanda, Norvegia şi Danemarca
acest lucru se întâmplă între anii 1534-1593.
Luteranismul ajunge şi în Prusia, Boemia, Elveţia,
Ungaria şi chiar Transilvania. După anul 1525,
luteranismul se răspândeşte mai mult pe cale politică.
Spre sfârşitul vieţii, Luther a afirmat că ar fi dorit să
rămână în Biserica catolică, regretând că nu s-a putut
întreprinde o reformă în interiorul Bisericii Catolice.

110
 XXII. Reformatorii Uldrich Zwingli
şi Jean Calvin

După Wittenberg, oraşele Zürich şi Geneva au

devenit centre ale protestantismului. Mişcările
protestante din aceste oraşe s-au dezvoltat diferit de
reforma lui Luther, în cantoanele locuite de germani
şi de francezi.

Uldrich Zwingli.
S-a născut într-o familie de ţărani bogaţi, din
cantonul Saint Galle. El nu a crescut într-un
catolicism profund. A cunoscut mediul umanist şi al
Renaşterii. Încă de tânăr, deşi era preot catolic,
susţinea suficienţa şi autoritatea Scripturii,
predestinaţia şi simbolismul Tainelor. Afirma că
păcatul originar a fost voit de Dumnezeu, pentru a-şi
arăta măreţia şi iubirea faţă de om. Majoritatea
Tainelor erau văzute ca simboluri, chiar şi Sfânta
Liturghie. A redus missa latină la citirea din
Scriptură, la rostirea Crezului şi la o rugăciune
euharistică.
Învăţăturile lui sunt expuse în 67 de teze, în noiembrie
1523. Ajuns preot la catedrala din Zürich, a format un
colegiu de prezbiteri. Proprietăţile Bisericii Catolice din
Elveţia, spitalele si mănăstirile au fost confiscate, astfel
încât, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, din cele
13 cantoane elveţiene, doar 5 au mai rămas catolice. A

111
fost preot militar, având ideea de a constitui o
confederaţie a statelor protestante. A murit pe câmpul de
luptă, în anul 1531.

Jean Calvin.
S-a născut în Franţa, în anul 1509, la Noyon. Tatăl
său a fost secretar de episcop, mama sa a murit de
timpuriu, iar Calvin a crescut în austeritate. A studiat
la Paris, Orleans şi Bourges dreptul, filosofia şi
umanismul clasic. În anul 1533 se apropie de
creştinism, studiind teologia şi simţindu-se bine în
protestantism. Datorită faptului că regele catolic al
Franţei, Francisc I, îi persecuta pe protestanţi, Calvin
s-a refugiat în sudul Franţei, iar în 1545 a fugit în
Elveţia.
În anul 1557 apare lucrarea sa „Institutio religionis
Christianae”, dedicată regelui francez. A fost cel mai
profund tratat de dogmatică protestantă. Explică
decalogul, rugăciunea domnească, Sfintele Taine şi
principalele dogme creştine. Susţine că între
Dumnezeu şi om există o distanţă enormă. Era de
acord cu dubla predestinaţie. Susţinea că, după cădere
omul este slab şi compromis şi nici credinţa cea mai
mare nu îl poate mângâia. Spre deosebire de Luther,
virtuţile supreme la Calvin sunt ascultarea si
disciplina severă. Calvin era de părere că trebuie
introdusă o adevărată tiranie a disciplinei şi a
moralităţii.

112
 Între anii 1536-1538, a încercat să realizeze la
Geneva o republică protestantă, alături de pastorul
elveţian Guillaume Farel. Se refugiază la Basel, apoi
în Strasbourg şi revine la Geneva în 1541. Rămâne
aici până în anul 1564, când moare. În 1541
reorganizează Biserica din Geneva în patru oficii,
conduse de pastori, învăţători, bătrâni şi diaconi.
Primele două oficii se ocupau cu învăţătura religioasă,
bătrânii se ocupau de moralitate, iar diaconii de
acţiunile caritabile. Calvin era adeptul sinodalităţii,
urmând ca Biserica să fie condusă de clerici şi laici.
A încercat să controleze toate domeniile vieţii
civile. Promotorii învăţăturilor greşite erau exilaţi,
printre ei şi unitarienii. Calvin a instituit un regim de
teroare la Geneva. Între anii 1542 şi 1546 au avut loc
58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug. El promova o
viaţă austeră, simplă, de corectitudine, dar şi de
bunăstare. A fost singurul reformator protestant care a
permis practicarea perceperii de dobânzi. În privinţa
Sfintelor Taine, Calvin admitea doar două, Botezul şi
Euharistia. Susţinea că Hristos este prezent în
Euharistie doar virtual. Cultul lui Calvin era mai
simplu decât cel luteran. Predica, rugăciunile şi
cântările erau elementele principale.
Calvin susţinea că împărtăşirea trebuia făcută doar
la cele patru mari sărbători de peste an. Locaşurile
calvine erau mai sărace decât cele luterane. Reforma
lui s-a răspândit repede în toată Elveţia. Adepţii lui
Zwingli au fost asimilaţi de cei ai lui Calvin. În anul

113
1559 a înfiinţat o Academie la Geneva, oraşul a
devenit astfel o Romă a protestantismului.

XXIII. Răspândirea calvinismului

În anul 1565 a fost redactată “Confessio Helvetica

posterior”. Prima ţară unde a fost înfiinţată o Biserică
calvină a fost Franţa. Calviniştii francezi au fost
numiţi hughenoţi. Francisc I a respins calvinismul în
Franţa, dar această reformă a prins teren la oamenii
simpli şi în rândul nobilimii. Conducătorul
hughenoţilor a devenit amiralul Gaspard de Coligny.
În anul 1559 s-a organizat un sinod francez al
Bisericilor hughenote, iar în anul 1560 a ajuns să
numere 2150 de biserici.
În 1559, calvinii francezi au alcătuit o mărturisire
de credinţă intitulată “Confessio Gallicana”. S-a ajuns
la un război civil în Franţa, între catolici şi hughenoţi.
Au avut loc adevărate masacre, printre care, în 1572
măcelul numit noaptea Sfântului Bartolomeu, în care
au fost omorâţi principalii susţinători ai
calvinismului. A urmat apoi la tronul Franţei
protestantul Henric al IV-lea, care, în 1589, pentru a
fi încoronat rege, a jurat credinţă Bisericii Catolice.
În anul 1598 este acordat, prin edictul de la Nantes,
libertate protestantismului în Franţa. Edictul a fost
revocat în anul 1685, de regele Ludovic al XIV-lea.

114
Protestantismul calvin s-a răspândit şi în Ţările de
Jos. Exilaţii din Franţa au întemeiat primele
comunităţi calvine în provincia spaniolă a Ţărilor de
Jos, în partea de nord, a Olandei de astăzi. În anul
1559 a fost redactată mărturisirea de credinţă calvină
“Confessio Belgica”.
Împăratul german Carol al V-lea şi fiul său, regele
Filip al II-lea al Spaniei, au căutat să oprească
reforma calvină prin mijloace sângeroase. Până în
anul 1563 au murit executaţi 18 000 de protestanţi, iar
100 000 au fost exilaţi, lucru ce a dus la un război
civil, iar şapte comitate din nord s-au desprins de sub
tutela Spaniei şi au întemeiat Olanda. În Ungaria şi în
Transilvania calvinismul s-a răspândit repede, iar în
anul 1567, la Debrecen, s-a redactat “Confessio
Hungaricum”. Calvinismul s-a mai răspândit in
Lituania, Cehia şi Boemia.

115
 XXIV. Reforma în Anglia. Henric al VIII-lea
şi Biserica Anglicană

Anglia a fost, încă din secolul al XII-lea, statul din

Europa cu cele mai vechi tradiţii naţionale.
Parlamentul avea o mare influenţă asupra regelui.
Încă din secolul al XIV-lea exista o lege engleză, ce
pedepsea cu moartea nesocotirea intereselor engleze
în faţa celor ale Bisericii Catolice. În Anglia, orice
numire de episcop se făcea doar cu aprobarea regelui.
Războiul de 100 de ani, între 1338-1453, dintre
Anglia şi Franţa, precum şi războiul civil englez
dintre 1453-1485, au slăbit încrederea populaţiei în
sistemul politic, dar şi în Biserică.
În decursul acestor războaie, regii englezi şi cei
scoţieni s-au aliat Bisericii, dându-i moşii imense, în
dauna nobililor. La începutul secolului al XVI-lea,
jumătate din terenurile scoţiene şi două treimi din
teritoriul englez erau ale Bisericii Catolice.
Amestecul bisericesc în treburile politice a pregătit
terenul necesar reformei, un mare rol având mişcarea
lui Wycliff.

Henric al VIII-lea
Reforma a fost pregătită de mişcările umaniste şi de
lucrările lui Erasmus, englezii au rămas, însă, un
popor catolic. Regele Henric al VIII-lea a fost o mare
personalitate, plină de contradicţii. Era un om cult, a

116
studiat la mai multe universităţi, era un bun militar,
credincios, iubitor de cultură, dar cu mare pasiune
pentru cele lumeşti. În anul 1521, când Luther îl ataca
pe papă, Henric scrie un tratat de apărare a credinţei
catolice, mai ales a celor şapte Taine.
Papa Leon al X-lea îl laudă pentru acest lucru,
numindu-l apărător al credinţei catolice. Henric s-a
căsătorit cu matuşa lui Carol al V-lea, Catarina de
Aragon. Au avut împreună o fată, pe nume Maria,
viitoare regină a Angliei. Regele s-a îndrăgostit de
Anne Boleyn, domnişoară de onoare de la curtea
regală. Henric dorea un moştenitor băiat de la Anne
Boleyn, a vrut să divorţeze de Catarina de Aragon,
cerând acceptul arhiepiscopului de Canterbury,
Thomas Wolsey. Acesta a acceptat cererea şi l-a
informat pe papă. La început, papa Clement al VII-lea
a fost de acord cu ideea, dar s-a răzgândit ulterior.
Prietenii regelui i-au dat ideea că se poate divorţa şi
fără acordul papei. Henric a obţinut aprobarea pentru
divorţ din partea a opt universităţi catolice. Între anii
1532-1534, Parlamentul englez a alcătuit aşa numitele
acte de supremaţie, recunoscându-i regelui Henric al
VIII-lea calitatea de şef al Bisericii engleze. Statului
papal i s-au anulat toate beneficiile materiale. Clericii
catolici au semnat cu uşurinţă despărţirea de Biserica
Romei, deşi Biserica din Anglia nu a renunţat la
cultul catolic. Mai mulţi clerici catolici au protestat,
cancelarul Thomas Morus fiind executat în anul 1534.

117
 Drept răspuns, papa l-a excomunicat pe Henric.
Pasul următor a fost secularizarea averilor Bisericii
Catolice engleze, toate fiind trecute în patrimoniul
regelui, lucru ce a influenţat pozitiv politica Angliei.
Organizarea internă a Bisericii engleze a rămas
neschimbată, cu toate că un cleric, Thomas Cromwell,
era căsătorit în secret cu o luterană. Protestantismul a
prin teren în Anglia. Deşi s-a rupt de Biserica Romei,
Henric a vrut ca Biserica Angliei, al cărui şef era
considerat, să rămână la o doctrină şi cultură cât mai
catolică. Regele a ordonat arderea pe rug a celor ce
negau transubstanţierea.
În anul 1539 a ordonat condamnarea la moarte a
celor ce negau transubstanţierea, celibatul,
spovedania, missa şi împărtăşania doar din potir.
Mulţi englezi au fost exilaţi, chiar soţia regelui a fost
condamnată la moarte. De la a doua soţie, Henric al
VIII-lea a avut o fată numită Elisabeta, viitoare regină
a Angliei, iar de la a treia soţie, Jeanne de Seymour, a
avut un fiu, pe Eduard al VI-lea. A mai avut două
soţii luterane.

Accentuarea reformei anglicane

Ideile reformatoare au prins teren în vremea lui
Eduard al VI-lea, fiul lui Henric, care era minor,
regenţa fiind acordată unchiului său, contele de
Somerset. În anul 1549, Thomas Cranmer compune în
limba engleză o carte de rugăciuni care a avut mare
succes in Anglia, numită “Common prayer book”. Era

118
un fel de molitfelnic, cuprinzând toate rânduielile
bisericeşti, cele şapte taine si rugăciuni la diferite
ocazii. În afară de această carte, Biserica Anglicană a
alcătuit cartea de hirotonii şi un catehism.
În anul 1547 s-a anulat celibatul preoţilor, s-a
introdus împărtăşania din potir, s-a încheiat
confiscarea bunurilor Bisericii. Catehismul Bisericii
Anglicane conţinea 42 de articole, doctrina despre
mântuire era redată în duh luteran, iar cea despre
prefacere în duh calvinist. Biserica anglicană era
protestantă în doctrină şi aproape catolică în cult. În
anul 1553 a urmat la tron fiica lui Henric al VIII-lea,
Maria Tudor, catolică ferventă. A căutat să reînvie
catolicismul şi a pedepsit protestanţii prin măsuri
sângeroase, fiind numită în popor Bloody Mary. Au
fost executaţi, în vremea ei, 300 de protestanţi.
Regina Maria i-a expulzat pe preoţii căsătoriţi şi a
reintrodus Inchiziţia. Datorită acţiunilor ei, a fost
urâtă de popor.
Peste 5 ani, Maria moare şi este aleasă regină
Elisabeta I, fiica lui Henric al VIII-lea, a domnit între
anii 1558-1603. A restabilit în drepturi Biserica
anglicană, fiind considerată ctitor al Angliei moderne.
În 1559 a impus ca valabile actele religioase ale
tatălui ei. Majoritatea episcopilor catolici au refuzat
întoarcerea la anglicanism. Biserica romano-catolică a
trecut în rândul Sfinţilor 187 de martiri, din perioada
Elisabetei. În timpul ei este ales arhiepiscop de
Canterbury teologul Mathew Parker.

119
 În anul 1562, Parker a redus la 39 articolele
anglicane de credinţă, marturisirea anglicană
devenind mai protestantă în doctrină. Această
mărturisire de credinţă pune accent pe două taine,
neagă transubstanţierea şi icoanele, dogmele despre
purgatoriu şi predestinaţie. Mântuirea se face doar
prin credinţă. În timpul domniei ei, nu toţi supuşii au
primit cu bucurie reforma elisabetană. În anul 1567 s-
a format o Biserică prezbiteriană. În fruntea acestei
Biserici a fost ales un sinod din bătrânii
comunităţilor. Elisabeta i-a persecutat la început, dar
apoi le-a acordat toleranţă, prezbiterienii fiind
numeroşi mai ales în Scoţia.
În secolul al XVI-lea ei au ajuns în parlamentul şi
în guvernul englez. După 150 de ani de confruntări
sângeroase, în secolul al XVII-lea englezii au
schimbat dinastia Tudor, aducându-l pe tron pe
protestantul Wilhelm de Orania, în 1649. Acesta a
adoptat o politică de toleranţă religioasă pentru
protestanţi. În Scoţia s-a răspândit Biserica
prezbiteriană, Biserica catolică şi cea protestantă fiind
interzise până în secolul al XVIII-lea.

120
 XXV. Biserica Ortodoxă în perioada modernă

În secolele XIX-XX, Bisericile Ortodoxe din Balcani

devin autocefale: Biserica Greciei în 1850, a Serbiei în
1879, cea Română în 1885, a Albaniei în 1937, cea
Bulgară în 1945. Trei Biserici Ortodoxe sunt ridicate la
rang de patriarhii, în secolul XX: Patriarhia Sârbă în
1920, cea Română în 1925 şi cea Bulgară în 1943. Deşi
majoritatea Bisericilor Ortodoxe din lume sunt
autocefale, ele formează o singură Biserică, unitatea
fiind asigurată de învăţătura de credinţă, de cult şi de
canoanele bisericeşti.
Începând cu secolul al XIX-lea, Rusia a încurajat
popoarele ortodoxe din Balcani să-şi dobândească
independenţa şi să scape de sub dominaţia turcească.
Primul stat care a dus o luptă împotriva turcilor a fost
Grecia. Între 1821-1829, grecii au dus un război cu
Imperiul Otoman. În timpul acestui război, zeci de mii
de greci au fost omorâţi de turci. La Paştele anului 1821,
turcii l-au spânzurat pe Patriarhul ecumenic Grigorie al
XV-lea, împreună cu 12 episcopi, mulţi preoţi şi
credincioşi. Mulţi greci au fost executaţi.
În anul 1822, într-o singură zi, turcii au masacrat 22
de mii de civili greci. În 1829, Turcia recunoaşte
autonomia Greciei, Serbiei şi autonomia administrativă
a Principatelor române. În anul 1839, sultanul Abdul-
Meghid publică un Hatti-Şerif, prin care creştinilor din
Turcia li se garantează drepturi civile şi dreptul de a se

121
manifesta religios. Între 1853-1856 are loc războiul din
Crimeea, între Rusia şi Turcia, sprijinită de Anglia şi
Franţa, având ca pretext stăpânirea asupra locurilor
Sfinte din Palestina. Rusia pierde războiul, dar în 1856,
sultanul dă un nou edict prin care confirmă drepturile
tuturor Bisericilor din Imperiul Otoman, abrogând legea
care pedepsea cu moartea pe turcii ce se vor încreştina.
În anii 1875 şi 1876, turcii organizează măceluri în
Bosnia, Serbia şi Bulgaria, având ca rezultat izbucnirea
războiului ruso-româno-turc din anul 1877. În 9 mai
1877, România îşi proclamă independenţa, intrând în
război de partea Rusiei. În secolul al XIX-lea, bulgarii
aveau încă episcopi greci, dar, în anul 1859 aceştia sunt
alungaţi, dorindu-se crearea unei ierarhii bulgare.
Sultanul recunoaşte independenţa Bisericii bulgare în
1872, aceasta alegându-şi primul episcop bulgar.
Patriarhul ecumenic se opune şi, în 1872, la un sinod
unde care participă toţi patriarhii răsăriteni, Biserica
bulgară este acuzată de filetism şi numită schismatică,
schisma durând până în anul 1945. Prin pacea din 1878,
România primeşte Dobrogea, Serbia şi Muntenegru
devin independente, iar Turcia are un teritoriu micşorat
în Europa.
Biserica Ortodoxă Sârbă obţine autocefalia în 1879.
După acest război, Turcia intră în criză, pierzând
importante teritorii: în 1878 insula Cipru, în 1879
Tunisia, în 1882 Egiptul, în 1911 Libia şi insulele
greceşti de lângă Asia Mică. În anii 1912 şi 1913 au loc
cele două războaie balcanice, Turcia fiind învinsă şi

122
alungată definitiv din Peninsula Balcanică, rămânând în
Europa doar cu o fâşie de teren în jurul Istanbulului.
Turcia a luptat de partea Puterilor Centrale în primul
război mondial. După primul război mondial, Turcia
pierde Irakul, Siria şi Palestina.
În 1920, prin pacea de la Sevres, Grecia câştigă
teritoriul din jurul Smirnei şi o importantă parte din Asia
Mică. Grecii, crezând că-i pot învinge pe turci,
declanşează un război. În 1920 Grecia declară război
Turciei, război care durează până în anul 1922. Mustafa
Kemal Atatürk conduce Turcia spre victorie, îl alungă
pe ultimul sultan şi proclamă Republica turcă, în anul
1923. În urma înfrângerii Greciei, s-a ajuns la un masiv
schimb de populaţie, turcii europeni fiind strămutaţi în
Asia iar grecii din Asia Mică fiind mutaţi în Grecia. În
timpul acestor strămutări, zeci de mii de greci au murit
masacraţi de turci, mitropolitul Hrisostom din Smirna
fiind tăiat în bucăţi.
În 1923, Turcia stabileşte noi relaţii cu patriarhul
ecumenic, Atatürk transformand Sfânta Sofia în Muzeu
naţional. în anul 1924. Interzice turcilor purtarea fesului
roşu şi grecilor purtarea costumului naţional. În Rusia,
Petru cel Mare desfiinţează sinodul Bisericii Ruse şi
Patrairhia în 1721, înlocuind-o cu un sinod dirigent.
Statul bolşevic rus reînfiinţează Patriarhia rusă în 1917,
declarând separarea Bisericii de stat. Deşi libertatea
religiei era garantată, ateismul comunist a făcut zeci de
milioane de victime. Au murit ca martiri membrii

123
familiei imperiale Romanov, zeci de episcopi, mii de
preoţi şi milioane de creştini, în timpul lui Stalin.
După primul război mondial, s-au înfiinţat Biserici
Ortodoxe: în Cehoslovacia, în 1923, în Finlanda, în
1923 şi în Polonia, în 1924. Creştinii din Biserica
Ortodoxă Răsăriteană au avut o viaţă mai bună în
secolul XX. Din punct de vedere cultural, răsăritenii au
rămas în urma apusenilor cu peste 200 de ani. Dintre
toate popoarele ortodoxe, doar românii au introdus
limba maternă ca limbă în cult, în timpul lui Antim
Ivireanul, iar Biblia a fost tradusă în totalitate în limba
română în 1688. Celelalte popoare ortodoxe folosesc şi
astăzi în cult greaca veche şi slavona.

124
XXVI. Bisericile vechi din Răsărit. Vechile Patriarhii
ortodoxe în secolele XIX-XX

Patriarhia Constantinopolului
Conform canonului 3 al Sinodului al II-lea ecumenic
şi canonului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic,
Patriarhul de Constantinopol are primul rang în rândul
Bisericii Răsăritene. Împăratul Justinian cel Mare i-a dat
patriarhului de Constantinopol pentru prima dată titlul
de patriarh ecumenic, iar Ioan al VI-lea Postitorul s-a
numit primul patriarh ecumenic. Patriarhia de
Constantinopol a rămas până azi sub stăpânire islamică.
Datorită slăbirii statului otoman şi a dobândirii
independenţei statelor ortodoxe din Balcani, Patriarhia
ecumenică s-a micşorat continuu.
În 1829, Biserica din Grecia îşi manifesta dorinţa de a
nu mai depinde de Patriarhia ecumenică, dorind să se
administreze singură. Patriarhia ecumenică a acordat
această autocefalie abia în anul 1850. În 1879, Grecia
de nord se uneşte cu restul Greciei, astfel încât
mitropoliţii de aici nu mai depind de Patriarhia
ecumenică. După primul război mondial, Patriarhia
Constantinopolului mai are jurisdicţie doar asupra
grecilor din Turcia, din insulele Dodecanez, iar din
1922 peste toată diaspora greacă din Europa, America,
Australia şi Noua Zeelandă. Din anul 1913, Athosul
intră sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice.

125
 Datorită războaielor dintre greci şi turci, Patriarhia
ecumenică a pierdut 99 % din credincioşii săi. În 1967,
turcii ocupă partea de nord a insulei Cipru. Turcii
incendiază 60 din cele 80 de biserici din Constantinopol.
În zilele noastre, Patriarhia Constantinopolului are zece
mii de greci în toată Turcia, şapte mii fiind în Instanbul.
Are sub jurisdicţia ei cinci milioane de credincioşi
greci, datorită diasporei greceşti, având sub jurisdicţie
50 de episcopi şi peste două mii de preoţi. Alegerea
patriarhului ecumenic se face după legile statului turc.
Patriarhul ecumenic trebuie să fie născut în Turcia, să
fi urmat o facultate în Turcia, să aibă stagiul militar
satisfăcut în Turcia. Dintre patriarhii ecumenici mai
importanţi ai secolului XX, poate fi amintit Athenagoras
I, între 1949-1972, s-a remarcat prin numeroase
conferinţe ortodoxe. A ridicat anatema împotriva
Bisericii Catolice. Este primul patriarh ecumenic care a
vizitat Roma după schismă. Actualul patriarh ecumenic
este Bartolomeu I, ales în 1991.

Patriarhia Alexandriei
A avut mai puţin de suferit din partea turcilor. În anul
1840 Egiptul obţine autonomia din partea turcilor. În
1850, Patriarhia greacă din Alexandria mai avea doar
17 000 de creştini, un patriarh, un episcop şi 50 de
preoţi. În anul 1869 se inaugurează canalul Suez, în
1882 Anglia ocupă Egiptul. În 1952 Egiptul îşi
proclamă independenţa, devenind monarhie
constituţională. În anul 1953 Egiptul devine republică.

126
Patrairhia Alexandriei are, în prezent, 11 episcopi, 200
000 de credincioşi şi 200 de preoţi.

Patriarhia Antiohiei
S-a aflat sub stăpânire turcească până în 1920. Din
anul 1943, Siria devine republică independentă. În
secolul al XIV-lea, sediul acestei patriarhii se mută la
Damasc. Între secolele XVI-XVIII, patriarhii ortodocşi
ai Antiohiei sunt sirieni. Între 1774 şi 1885, la
conducerea patriarhiei au fost doar greci. Are jurisdicţie
peste Siria, Liban şi ţările arabe din Orientul Mijlociu.
Are 60 000 de credincioşi şi 450 de preoţi.

Patriarhia Ierusalimului
Începând cu 1920, Anglia se consideră protectoarea
creştinilor de la Locurile Sfinte. Din 1948, această
patriarhie se află în statul Israel. Credincioşii acestei
patriarhii au trăit vremuri grele, fiind martori la
războaiele dintre evrei şi arabi. Organizaţia „Frăţia
Sfântului Mormânt”, din 1543, condusă de Patriarhia
Ierusalimului, are grijă de Locurile Sfinte. În secolul
XX a izbucnit un conflict între clericii greci şi cei arabi.
Patriarhia are 100 000 de credincioşi , 70 de preoţi şi
14 episcopi.

127
 XXVII. Bisericile Ortodoxe autocefale în perioada
modernă

Biserica Ortodoxă din Rusia

Schimbările petrecute în Uniunea Sovietică, între
1986-1991, au adus o epocă nouă şi pentru Biserica
Ortodoxă din Rusia. Desfiinţarea Uniunii Sovietice a
schimbat condiţiile şi pentru viaţa bisericească.
Milioane de credincioşi au revenit la Biserică, alţii s-au
botezat, iar Biserica Rusă se afla într-un plin avânt de
reorganizare. Actualul Patriarh este Alexei al II-lea,
întronizat în 1991. Patriarhia Rusă are peste 80 de
episcopi şi 30 000 de preoţi. Ruşii s-au declarat
credincioşi practicanţi în număr de 60 de milioane.
Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice au apărut
conflicte între Patriarhia Rusiei şi Bisericile din fostele
republici sovietice.
În Ucraina există patru Biserici Ortodoxe. Cea mai
mare este Biserica Ortodoxă Ucrainiană, cu statut de
autonomie, dependentă de Moscova, are 20 de milioane
de credincioşi, 20 de episcopi şi 5000 de preoţi. De
Patriarhia Rusiei mai depinde Mitropolia Bielorusiei,
care are cinci milioane de credincioşi, Biserica
Ortodoxă din Lituania, cu reşedinţa la Vilnius şi
Biserica Ortodoxă din Moldova, al cărei Mitropolit este
Vladimir Kantarian, depinde de Patriarhul Alexei al II-
lea. Statul ucrainian susţine o altă Patriarhie în Ucraina,
din motive naţionaliste. Patriarhia Rusă are patru

128
facultăţi de teologie, cele mai importante aflându-se la
Moscova şi Sankt-Petersburg.

Biserica Ortodoxă din Georgia

Până în 1917, Biserica Georgiană facea parte
integrantă din cea Rusă. După destrămarea statului
ţarist, în 1917, Biserica din Georgia se proclamă
autocefală. Şi-a obţinut independenţa în anul 1944.
Astăzi are patru milioane de credincioşi, 15 episcopi,
200 de preoţi, având relaţii cordiale cu majoritatea
Bisericilor surori.

Biserica Ortodoxă din Serbia

În 1919 se formează Iugoslavia, prin unirea sârbilor,
croaţilor, slovenilor şi bosniecilor. Înainte de primul
război mondial, existau pe teritoriul Serbiei cinci
Biserici Ortodoxe. Biserica Ortodoxă din Serbia a fost
cea mai semnificativă, Mitropolia din Belgrad fiind
ridicată la rang de Patriarhie în 1920. După anul 1991,
Biserica sârbă cunoaşte aceleaşi frământări ca şi
poporul sârb. Milioane de sârbi au fost nevoiţi să-şi
părăsească casele, refugiindu-se din Croaţia şi
Slovenia. În timpul războaielor civile au fost distruse
zeci de biserici şi mănăstiri, iar unele episcopii au fost
desfiinţate.
Patriarhia sârbă s-a reorganizat, având azi peste 20
de episcopii, nouă milioane de credincioşi şi peste patru
mii de preoţi. După înfiinţarea statului Macedonia,
Biserica de aici se declară autocefală dar n-a fost

129
recunoscută nici de Patriarhia sârbă şi nici de celelalte
Biserici Ortotoxe. Patriarhia sârbă are episcopii
sufragene în Europa, S.U.A şi Australia, datorită
numeroasei diaspore sârbeşti. Cei mai mulţi credincioşi
sârbi din emigraţie trăiesc în Germania şi în Austria.

Biserica Ortodoxă din Grecia

După obţinerea independenţei Greciei, în 1829, grecii
şi-au exprimat dorinţa să nu mai depindă canonic de
Patriarhia ecumenică, obţinând independenţa în anul
1850. Odată cu câştigarea de noi teritorii, Biserica
Greciei şi-a adăugat noi episcopi şi mulţi credincioşi.
Statul modern grec a secularizat averile bisericeşti şi pe
cele ale mănăstirilor, cu excepţia Athosului. După
primul război mondial, Biserica Greciei se
reorganizează. Episcopiile sunt înălţate la rangul de
mitropolii. Întâistătătorul Bisericii Greciei este
Arhiepiscopul de Atena, actualul fiind Hristodoulos.
Biserica greacă are nouă milioane de credincioşi şi 81
de mitropolii. În Grecia sunt două facultăţi de teologie,
la Atena, înfiinţată în 1837 şi la Tessalonic.

Biserica Ortodoxă din Cipru

În anul 1960, Marea Britanie acordă independenţa
insulei Cipru, care devine republică, sub conducerea
arhiepiscopului Makarios. Din 1967, insula Cipru este
divizată, datorită invaziei turcilor asupra părţii de nord
a insulei. Are peste 600 de mii de credincioşi, patru
mitropolii şi 700 de preoţi.

130
Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia
După primul război mondial şi înfiinţarea statului
cehoslovac, în 1923, Patriarhul ecumenic recunoaşte
autocefalia Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. După
despărţirea Cehiei de Slovacia, majoritatea creştinilor
ortodocşi rămân în Slovacia. Astăzi, Biserica din
Slovacia are cinci sute de mii de credincioşi, patru
episcopi şi aproape 150 de preoţi.

Biserica Ortodoxă din Polonia

După primul război mondial, în 1925, Patriarhul
ecumenic acordă independenţa Bisericii Ortodoxe
Poloneze. Ca urmare a câştigurilor teritoriale, dar şi a
pierderilor, în Polonia au ajuns să trăiască un milion de
credincioşi ortodocşi, păstăriţi de patru episcopi şi 300
de preoţi.

Biserica Ortodoxă din Finlanda

În 1923, Patriarhul ecumenic acordă autocefalia
Bisericii Ortodoxe din Finlanda. Ortodocşii finlandezi
provin din fostele regiuni care au aparţinut Rusiei. Are
60 de mii de credincioşi.

Biserica Ortodoxă din Diaspora

Mai ales după al doilea război mondial, a crescut
fenomenul emigraţiei. Milioane de persoane au ales să
trăiască într-o altă ţară decât în cea în care s-au născut.

131
În perioada interbelică, numeroşi europeni emigrau în
Statele Unite, înfiinţând Biserici dependente de
Bisericile mamă din Europa. După al doilea război
mondial, majoritatea europenilor emigranţi şi-au părăsit
ţările de origine, datorită situaţiei politice. Milioane de
creştini din Europa de Est au emigrat în Vestul
Europei, în Germania, Austria, Italia şi Franţa.
În perioada modernă au existat discuţii în Biserica
Ortodoxă, referitoare la jurisdicţia asupra parohiilor şi
episcopiilor din Diaspora. Fiecare Patriarh ortodox din
ţara de baştină a emigranţilor îşi are propria structură în
S.U.A sau Europa. În Statele Unite există şi Biserici
ortodoxe independente, grupate în O.C.A., Organizaţia
Bisericilor Americane. Această grupare numără peste
20 de Biserici şi depune eforturi pentru constituirea
unei Patriarhii Ortodoxe Americane. Principala
Biserică Ortodoxă care se opune este Patriarhia
ecumenică, care pretinde o jurisdicţie universală peste
credincioşii greci şi ortodocşi din întreaga lume.

132
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Berdiaev Nikolai, Sensul istoriei, edit. Polirom, Iaşi,

1996.
Bossy John, Creştinismul în Occident. 1400-1700,
edit. Humanitas, Bucureşti, 1998.
Brehier Louis, Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994.
Chifăr Nicolae, Istoria creştinismului, vol. I-III, IV,
edit. Trinitas, Iaşi, 1999-2003.
Danielou Jean, Reflecţii despre misterul istoriei, edit.
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996.
Georges Duby, Anul 1000, edit. Polirom, Iaşi, 1996.
Franzen August, Bäumer Remigius, Istoria papilor,
edit. Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti,
Bucureşti, 1996.
Jivi Aurel, Studii de istorie bisericească, Sibiu, 2001.
Hertling Ludwig , Istoria Bisericii, edit. Ars Longa,
Iaşi, 1998.
Marrou Henri Irenee, Teologia istoriei, Institutul
European, Iaşi, 1996.
Meyendorff John, Teologia bizantină, edit. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1996.
Meyendorff John, Hristos în gândirea creştină
răsăriteană, Bucureşti, 1997.

133
Muntean Vasile, Istoria creştinătăţii de la Hristos
până la reformă, edit. Sophia, Bucureşti, 2004.
Pelikan Jaroslav, Iisus de-a lungul secolelor,
Bucureşti, 1999.
Psellos Mihail, Cronografia, edit. Polirom, Iaşi, 1998.
Rămureanu Ioan, Şesan Milan, Bodogae Teodor,
Istoria bisericească universală, vol. I, edit. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1987, vol. II, Bucureşti, 1993.
Ricoeur Paul, Istorie şi adevăr, edit. Anastasia,
Bucureşti, 1996.
Runciman Steven, Căderea Constantinopolului, edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 1991.
Runciman Steven, Vecerniile siciliene, Bucureşti,
1993.
Ware Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, Bucureşti,
1997.

134
 CUPRINS

I. Persecuţiile împotriva creştinilor............3

II. Persecuţiile împotriva creştinilor, în
secolele I-II...........................................15
III. Persecuţiile împotriva creştinilor, în
secolele III-IV.......................................25
IV. Sinodul I ecumenic...............................39
V. Frământările produse în Biserică de
arianism, în secolul al IV-lea................43
VI. Sinodul al II-lea ecumenic, de la
Constantinopol......................................47
VII. Nestorianismul......................................50
VIII. Sinodul al III-lea ecumenic..................52
IX. Monofizismul.......................................55
X. Sinodul al IV-lea ecumenic..................58
XI. Tulburările produse de nestorianism şi de
monofizism, în secolele V-VI...............61
XII. Controversele origeniste.......................65
XIII. Sinodul al V-lea ecumenic...................68
XIV. Monotelismul.......................................70
XV. Sinodul al VI-lea ecumenic.................74
XVI. Înfiinţarea vechilor Biserici orientale..76
XVII. Iconoclasmul.......................................80
XVIII. Sinodul al VII-lea ecumenic.....85
XIX. Sfâşierea unităţii Bisericii. Ruptura
dintre Biserica Apuseană şi cea
Răsăriteană..........................................88
XX. Schisma cea mare din 1054................101
135
 XXI. Martin Luther şi răspândirea
luteranismului.....................................106
XXII. Reformatorii Uldrich Zwingli
şi Jean Calvin..........................................................111
XXIII. Răspândirea calvinismului................114
XXIV. Reforma în Anglia. Henric al VIII-lea
şi Biserica Anglicană...................................................116
XXV. Biserica Ortodoxă în perioada
modernă...............................................121
XXVI. Bisericile vechi din Răsărit.
Vechile Patriarhii ortodoxe în secolele
XIX-XX...............................................125
XXVII. Bisericile Ortodoxe autocefale în
perioada modernă...............................128

136