Facultatea de Teologie Greco-Catolică – Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE

Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

SEMESTRUL II – CURS III

BISERICA ÎN PERIOADA PERSECUŢIILOR

I. Contextul general:
- au avut loc pe perioada secolelor I-III d.C.
- Imperiul Roman a trecut în secolul III prin momente foarte grele: atacuri ale migratorilor;
războaie civile; instabilitate economică;
- din punct de vedere religios, romanii au fost toleranţi cu religiile populaţiilor cucerite;
- împăraţii au făcut eforturi mari pentru a întări unitatea Imperiului atât de divers din punct de
vedere etnic şi religios: elementele de unitate au fost
- limba latină
- moneda unică – denarul roman
- reţeaua de drumuri
- sistemul administrativ şi militar unitar pentru tot Imperiul
- acordarea în anul 212 a cetăţeniei romane tuturor locuitorilor Imperiului
- CULTUL ÎMPĂRATULUI

II. Persecuţiile
1. Etapa persecuţiilor moderate
A) Aspecte generale
- în sec. I – romanii confundă încă uneori comunitatea creştină cu cea iudaică;
- după a doua persecuţie, se schimbă poziţia creştinilor faţă de statul roman: Roma apare ca
persecutoare, simbol al păgânismului prigonitor – Roma asimilată uneori ca „Fiara”, „Babilonul”
– iar imaginea persecutorului prin excelenţă este considerat Nero;
- perioadele de persecuţie au fost destul de puţine;
- persecuţiile nu s-au desfăşurat pe tot teritoriul Imperiului;
- au fost şi perioade calme, în care creştinii au activat în linişte;
- statul nu are de la început o politică clară şi coerentă privitoare la creştini;
- în timpul lui Traian, Hadrian şi apoi sub Septimius Severus s-au dat primele documente
referitoare la modul în care trebuiau trataţi creştinii;

1
- creştinii sunt obligaţi să îndeplinească nişte acte de cult pe care nu le puteau face – de aici
acuzaţiile de „îndărătnicie” şi „rea – voinţă”;
- creştinii apar romanilor ca: fiinţe ciudate, la marginea societăţii, neliniştitori din cauza puterilor
lor magice şi dispreţuiţi pentru moravurile lor îndoielnice.

B) Primele persecuţii
a) Persecuţia lui Nero – anul 64
- creştinii sunt acuzaţi de activităţi instigatoare
- comunitatea creştină e acuzată pentru moravurile sale care păreau romanilor ca
suspecte: adorarea unui măgar; omor ritual; incest.
- creştinii încep să se distingă de iudei – deşi unele din acuzaţiile acestea au fost aduse şi
iudeilor.

b) Persecuţia lui Domiţian (81-96)

- zonele afectate au fost: Palestina (romanii vor să reprime încă rezistenţele iudaice,
evidente după cucerirea Ierusalimului de către romani în anul 70); Roma (loveşte în
intelectualitate şi în nobilimea romană unde erau destui creştini); Asia Mică.

c) Persecuţia lui Traian (98-117)

- Traian dă şi primele indicaţii oficiale privitoare la modul în care trebuie trataţi creştinii
– scrisoarea sa către Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei:
- creştinii nu trebuie căutaţi;
- dacă sunt denunţaţi şi creştinii nu vor să abjure, atunci trebuie condamnaţi;
- nu trebuie admise denunţurile anonime.
- persecuţia s-a manifestat doar local;
- acuzaţiile nu se referă la fărădelegi – ci doar la numele de „creştin”;
- cel mai celebru martir de acum: Sf. Ignaţiu din Antiohia.

- urmaşul lui Traian, împăratul Hadrian (117-138) a făcut noi referiri la creştini într-o
scrisoare a sa către proconsului Asiei: se arată că şi cei care acuză pe nedrept trebuie
condamnaţi;
- sub Hadrian şi Marcus Aurelius, martiraje sporadice – cele mai celebre: Sf. Policarp
de Smirna; martirii din Lyon – 177.

2
d) Persecuţia lui Septimius Severus
- în anul 202 a dat un edict prin care interzice creştinilor prozelitismul – împiedică astfel
în mod oficial răspândirea creştinismului;
- actul său din 202 – este primul act juridic contra creştinilor;
- a persecutat multe grupări creştine, eretice şi iudaice – au fost persecutaţi şi montanişti,
marcionişti;
- martir principal: Sf. Irineu din Lyon.

- a mai fost o scurtă persecuţie şi sub Filip Arabul (244-249).

2. Etapa persecuţiilor generalizate

A) Aspecte generale:
- persecuţii care au avut loc în tot imperiul; persecuţii generalizate;
- foarte mulţi martiri;
- este o perioadă în care împăraţii au insistat foarte mult pe ideea realizării unităţii interne a
Imperiului – cu accent pus pe persoana împăratului şi pe cultele oficiale principale.

B) Persecuţiile generale:

a) Persecuţia lui Decius (249-251)

- în 250, Decius a cerut tuturor cetăţenilor să participe la o jertfă generală adresată zeilor; o
manifestare a unanimităţii;
- li se cere să ardă câteva boabe de tămâie în faţa idolilor şi primeau un certificat;
- mulţi au cedat – în Africa – chiar şi 2 episcopi;
- apare astfel problema „lapsilor” – cei care au cedat şi doreau să revină în Biserică după trecerea
persecuţiei – rol f. important în dezbatere – Sf. Ciprian – era pentru reconciliere, dar în urma
unei penitenţe severe;
- martiri importanţi: papa Fabian, Sf. Hipolit
- după moartea lui Decius, persecuţia e reluată în 252 de Gallus.

b) persecuţia lui Valerian (253-260)

- edict din 257 – interzice cultul creştin şi întrunirile în cimitire; obligă ierarhia la sacrificii;
- edict din 258 – executarea imediată a membrilor clerului care nu au făcut sacrificiile;
confiscarea bunurilor creştinilor din clasele înalte;
- martir important: Sf. Ciprian din Cartagina.

3
- în 260 – împăratul Gallienus a dat un edict de toleranţă – autoriza cultul în biserici care
trebuiau restituite creştinilor; un alt decret le restituia creştinilor cimitirele: aceste acte sunt o
recunoaştere a cultului creştin şi a proprietăţilor bisericii creştine.

- o altă persecuţie apoi sub Aurelian (270-275) – a restaurat pacea în Imperiu, a refăcut graniţele
acestuia; a readus sub ascultare provinciile răzvrătite; a retras trupele şi administraţia din Dacia –
a dezvoltat foarte mult la Roma cultul zeului soare.

c) persecuţia lui Diocleţian (284-305)

- a pus capăt războaielor civile;
- a început munca de reformare a imperiului: reforme administrative (împărţirea imperiului în 12
unităţi mari numite „dioceze”), politice, militare, economice;
- odată cu el, începe în Imperiu Roman un nou sistem de conducere numit: DOMINAT – în care
autoritatea împăratului este mult întărită;
- a pus bazele sistemului TETRARHIEI – puterea este împărţită între 2 împăraţi (unul în vestul
imperiului, celălalt în est), secondaţi fiecare de un adjunct, cu titlul de CEZAR; Diocleţian şi-a
ales ca partener pe Maximian;
- Diocleţian era foarte ataşat de tradiţiile religioase ale Romei păgâne;
- era preocupat de ideea de coeziune şi unitate;
- nu i-a persecutat serios pe creştini până în 303; deşi în 297 a dat un decret contra
maniheismului;
- persecuţia sa a avut însă un caracter sistematic şi a fost una de mare amploare;
- a dat 4 edicte în perioada febr. 303 – ian. 304:
- i) interzicerea cultului – confiscarea cărţilor, vaselor sacre, distrugerea bisericilor;
creştinii sunt excluşi din funcţiile publice şi pierd unele drepturi juridice;
- ii) arestarea „capilor” bisericii – toţi membrii clerului, inclusiv cei de rang inferior;
- iii) eliberarea celor închişi în condiţiile în care fac sacrificiile;
- iiii) toţi locuitorii imperiului sunt obligaţi să aducă jertfe – sub ameninţarea cu tortura,
executarea, deportarea etc.
- persecuţia a fost mai intensă în Orient decât în Occident – şi s-a prelungit până în 313.

4
III. Problema martiriului
1. Cultul martirilor
- martirul e înconjurat de veneraţie;
- osemintele sale – obiecte de cult;
- Euharistia se celebrează pe mormintele lor;
- dacă supravieţuiesc martiriului, sunt veneraţi în comunitate;
- martirul apare în conflict cu Satana; biruinţa lui asupra diavolului; martiriul e o configurare a
Patimilor lui Christos;
- Părinţii scriu despre „aspiraţia spre martiriu” – ex. Sf. Ignaţiu de Antiohia – în Epistola sa către
romani.

2. Faptele Martirilor
- spre sf. sec. II – se dezvoltă acest gen literar – faptele martirilor
- unele texte reprezintă chiar actele procesului lor: ex. Faptele Sfântului Iustin (martirizat la
Roma în 165);
- alte texte sunt relatări ale martorilor: ex. Martiriul lui Policarp.

IV. Dezvoltarea apologeticii

- la mijlocul secolului II, se formulau următoarele acuzaţii:
- adorarea unui cap de măgar;
- jertfirea şi consumarea unui copil la ceremoniile de iniţiere;
- uniri incestuoase după un ospăţ în zi de sărbătoare.
- în acest context apar Apologiile, lucrări de origine greacă;
- scopul lor e să arate că „numele creştin” nu implică nimic negativ, să arate lumii adevărata faţă
a creştinismului;
- vor să dea răspuns calomniilor;
- creştinismul reprezintă adevărata pietate;
- creştinismul e în acord cu învăţătura marilor filozofi greci: Socrate, Platon;
- morala creştină respectă legile statului;
- păgânismul e acuzat de imoralitate;
- prima Apologie: cea a lui Quadratus – 124-125;
- a doua Apologie: cea a lui Aristide – tot sub împăratul Hadrian;
- cel mai important apologet: Sf. Iustin (moare în 165): scrie Dialogul cu Trifon
- unele Apologii au caracter oficial fiind adresate direct împăratului – ca şi cea a lui Meliton,
adresată împăratului Marcus Aurelius (138-180).

5
V. Edictul de la Milano
- în 28 octombrie 312 – a avut loc bătălia de pe podul Milvius între Constantin cel Mare şi
Maxenţiu – povestea cu arborarea de către soldaţi a semnului crucii pe scuturi circula deja pe la
curtea imperială în jurul anilor 318/320; - s-ar putea ca totul să fie o poveste – în ideea de a întări
prestigiul împăratului în încercarea de a-l apropia şi mai mult de lumea creştină;
- Ce se ştie sigur? – în data de 15 iunie 313, colegul lui Constantin, Licinius, a emis un decret
care acorda deplină libertate de cult creştinilor şi restituia toate bunurile confiscate – acest
document face referire la o hotărâre luată de comun acord cu Constantin la începutul anului 313,
în timpul întrevederii pe care cei doi au avut-o la MILANO;
- Licinius a rămas păgân până la capăt – spre finalul vieţii (324) i-a şi persecutat pe creştini;
- Constantin cel Mare a rămas şi el păgân şi s-a convertit abia înainte de moarte.