Încercări de unire a Bisericilor (I)

Lyon (1274)
! „Atât romano-catolicii, cât și ortodocșii ar trebui să privească
trecutul cu tristețe și căință, pentru că și unii, și alții ar fi putut
face mai mult pentru a preveni Schisma. Ambele tabere au
făcut greșeli la nivel uman. Ortodocșii, de exemplu, ar trebui să
se învinuiască pentru că au privit Occidentul cu aroganță și dispreț
în timpul perioadei bizantine și mai ales pentru unele
incidente, cum ar fi revolta din 1182, când mulți dintre
rezidenții latini ai Constantinopolului au fost masacrați de
populația bizantină. Cu toate acestea, niciuna dintre acțiunile
bizantinilor nu se poate compara cu jaful din 1204… Pentru ambele
tabere, Schisma s-a dovedit o mare tragedie”.
☞ †Kallistos Ware
! Actul din 1054 a demonstrat că existau deja „două
creștinătăți deosebite prin naționalitatea, cultura,
orientarea politică și religioasă a popoarelor, «două
confesiuni» creștine cu organizație, cult, practici și unele
credințe deosebite” (T.M. Popescu).
! Actul din 1054 a fost factorul declanșator al unui
proces la capătul căruia cele două Biserici,
legate timp de secole prin credință și dragoste
creștină, au devenit două confesiuni învrăjbite și
înstrăinate.
! Contactele au continuat și după 1054. Cele două părți
ale creștinătății nu au conștientizat încă prăpastia care se
căscase între cele două Biserici, iar oameni din ambele
tabere au continuat să se iluzioneze că neînțelegerile ar
putea fi aplanate fără dificultate.
! Cruciadele au fost cele care au definitivat
Schisma și au insuflat un nou duh de ură în relațiile
dintre cele două Biserici.
! „Cruciații nu au adus pacea, ci sabia, iar
sabia va fi cea care va scinda creștinătatea”
(Steven Runciman).
! Cruciadele au reactivat vechile dispute doctrinare, au
redeșteptat resentimentele și au alimentat, în ceea ce-
i privește pe greci, o ură imensă și o mare indignare
față de agresiunea latină din 1204, văzută ca un
sacrilegiu.
! După 1204, Schisma nu mai putea fi pusă la îndoială.
! Deși la 1054 se rupseseră raporturile oficiale bisericești între greci
și latini, totuși contactele au continuat, membrii celor două
confesiuni trăind alături atât în Constantinopol, unde veneau
numeroși occidentali, care aveau propriile edificii de cult, cât și în
multe alte locuri din imperiu. Între greci și latini se încheiau
căsătorii, pelerini latini treceau spre Locurile Sfinte, pelerini greci
mergeau la Roma. Exista o importantă comunitate elenofonă în
Sicilia și sudul Italiei, o comunitate care avea propriile mănăstiri și
bisericile și propriul cler.
! În plus, existau în ambele tabere „naivi” care se iluzionau că actul
din 1054 ar putea fi dat uitării, care relativizau diferențele dintre
cele două Biserici și care nutreau o dorință sinceră a desființării
stării de schismă. În lumea bizantină acești „teologi ai unității
bisericești”, admiratori ai „clasicilor” teologiei apusene, sunt numiți
latinophrones și constituie un partid pro-occidental.
! Atunci când aceste uniri s-au realizat (1274, 1439), nu au prevalat
considerentele religioase, ci rațiuni de ordin politic.
! Situația Imperiului bizantin după Schismă

! Situația politică a Imperiului bizantin este una foarte

gravă: după înfrângerea lui Romanos al IV-lea Diogenes la
Mantzikert (1071), turcii selgiucizi invadează Asia Mică,
cucerind Sebasteia (1059), Cezareea Capadociei (1067),
Neocezareea (1068), Iconium (1069) și chiar Niceea.
Teritoriile italiene ale Imperiului erau amenințate de
normanzi, care cuceriseră Bari (1071) ‒ ultima posesiune
bizantină în Italia ‒, debarcând apoi în Epir (1081) și
amenințând chiar Constantinopolul. În Balcani, Bizanțul
era amenințat de pecenegi și de cumani, formându-se
astfel un cerc de amenințări în care era strâns Imperiul
bizantin.
! I. Prima încercare de unire a Bisericilor are loc în timpul
domniei lui Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078), care
îi cere papei Grigore al VII-lea (1073-1085) un ajutor
militar împotriva turcilor (1073), oferind, în schimb,
unirea Bisericilor.
! Papa este încântat și face apeluri înflăcărate pentru a se
organiza o expediție în favoarea „fraților” greci a căror
Biserică „s-a despărțit de noi în chestiunea Sfântului Duh
și așteaptă împăcarea cu Scaunul Apostolic”.
! Grigorie al VII-lea socotea că sosise timpul împlinirii
cuvintelor Mântuitorului despre misiunea de întărire în
credință a fraților de către Petru.
! Din corespondența papei, rezultă că Grigorie al VII-lea
îi considera pe răsăriteni rătăciți de la dreapta
credință și abătuți de diavol de la credința catolică.
! Cât despre „împăcarea cu Scaunul Apostolic” a „confraților
creștini”, aceasta nu putea avea loc decât prin recunoașterea
autorității supreme a papei în Biserică și a dreptului său de
a-i învăța credința cea adevărată. Tratativele ‒ purtate de
patriarhul Dominic de Grado ‒ au eșuat, iar Grigore al
VII-lea a încetat a mai face apeluri de ajutorare a grecilor.
! Mai mult chiar, papa a devenit susținătorul politicii
antibizantine a normanzilor, conferind caracter de
cruciadă acțiunilor lor militare împotriva
Bizanțului, prin acordarea indulgențelor, și felicitând chiar
pe principele normand Robert Guiscard pentru
victoriile sale, obținute – susținea papa – prin ajutorul
Sfântului Petru.
! Grigore al VII-lea inaugurează, de fapt, o atitudine a
papalității față de greci care a rămas constantă, o atitudine
ambivalentă:
• pe de o parte, de speculare a situațiilor grele pentru
bizantini și de obținere a unei uniri convenite, sub
presiunea unor mari amenințări,
• iar pe de altă parte, de aprobare și favorizare a unor
planuri de cucerire a imperiului bizantin și de unire
silită.
! Acestea sunt cele două coordonate ale politicii papale față de
Biserica Ortodoxă după pontificatul lui Grigore al VII-lea.
! Contextul va dicta care dintre cele două soluții va fi
experimentată. Sunt două moduri de a proceda care
conduc la același rezultat: o unire nesinceră,
forțată, fără a exista un dialog teologic autentic și o
dezbatere asupra diferențelor dogmatice.
! La începutul domniei lui Alexios I Comnenul (1081-1118),
raporturile cu papalitatea sunt deteriorate din cauza politicii
antibizantine a lui Grigore al VII-lea, fapt care duce la apropierea
între împăratul bizantin și cel german, care se afla în conflict cu
normanzii.
! Ca urmare a atitudinii agresive a lui Grigore al VII-lea, bisericile
latine care publicaseră sentința de excomunicare a basileului au fost
închise, iar celebrarea cultului latin interzisă.
! Pentru a remedia această stare de lucruri, papa Victor al III-lea
(1086-1087) se adresează mamei basileului, Ana Dalasena,
rugând-o să ușureze situația pelerinilor latini, iar Urban al II-lea
(1088-1089) cere retragerea măsurilor luate împotriva bisericilor
latine din Constantinopol.
! Alexios I Comnenul îl invită pe papă la un Sinod la
Constantinopol, în care grecii și latinii să dezbată în deplină
libertate. Deși Urban II acceptă să participe la Sinod, acesta nu se
poate întruni. Se face o înțelegere provizorie: papa ridică
excomunicarea împăratului, iar acesta acordă libertate
cultului latin.
! Cruciadele, inițiate sub sloganul solidarității creștine, au contribuit
la adâncirea neînțelegerilor și alimentarea resentimentelor. Se
construiesc treptat următoarele stereotipuri: grecii sunt acuzați de
lașitate, duplicitate, trădarea cauzei creștine și sunt considerați mai răi
decât necredincioșii și chiar eretici, iar latinii sunt văzuți de greci drept
niște barbari și tâlhari lacomi, aroganți și cruzi.
! Grăitoare pentru percepția latină asupra grecilor este scrisoarea
principelui normand Bohemond către Urban al II-lea.
! „Noi am putut să învingem pe turci și pe necredincioși, dar ne-
a fost imposibil să triumfăm asupra ereticilor greci, sirieni și
iacobiți. De aceea, te rugăm pe tine, care ești vicarul Sfântului
Petru, să vii să te așezi în scaunul Sfântului Petru și, cu
autoritatea ta și cu puterea noastră, să dezrădăcinezi și să
distrugi orice fel de erezie de orice neam ar fi ea.
! Pe noi, fiii tăi ascultători ție întru toate, Pater piissime, trebuie
să ne desparți de nedreptul împărat care ne-a promis multe,
dar a făcut prea puține. Ba chiar toate relele și piedicile pe
care a putut să le facă ni le-a făcut”.
 ! Bohemund asimilează pe greci ereticilor, chemând pe Papă să
se așeze în Orient, pentru a stârpi ereziile, în calitate de vicar al
Sfântului Petru; destul de vag este atinsă chestiunea politică prin
acuzarea împăratului bizantin de trădare a cauzei cruciadei.
! Cruciada, care în concepția lui Urban al II-lea ar fi trebuit să
desăvârșească unirea, topind prejudecățile prin entuziasmul
devotamentului, a avut tocmai rezultatul contrar: mărirea
neîncrederii, reliefarea deosebirilor confesionale, sporirea urii.
! Deși latinii se plângeau, cei care sufereau cu adevărat erau
grecii. Prezența latină în Orient era foarte greu de suportat:
ierarhia ortodoxă fusese înlocuită cu cea latină, paza
Sfântului Mormânt fusese încredinţată unui latin, moaştele și
relicvele fuseseră jefuite de latini. Toate acestea au lărgit
prăpastia dintre Orient și Occident.
! Raporturi ceva mai bune a avut basileul Alexios I cu Pascal al II-lea
(1099-1118) după moartea lui Bohemund (1111), ale cărui planuri
antibizantine papa le favorizase, și după jignirea suferită de papă din
partea lui Henric al V-lea (1111), care îl arestase, urmărind să-l
constrângă pe papă să-l încoroneze. Alexios I a trimis la Roma o
ambasadă, exprimându-și compasiunea față de suferința Papei,
oferindu-i protecția sa și oferindu-se să primească coroana
Imperiului occidental pentru sine sau fiul său. În mod implicit,
realizarea acestei propuneri însemna și unirea Bisericilor. O
ambasadă romană a plecat spre Constantinopol (mai 1112), pentru a-l
conduce pe Alexios la Roma. Pascal al II-lea scria lui Alexios I asupra
condițiilor în care s-ar putea înfăptui gândul său, subordonând însă
proiectul imperial de obținere a coroanei occidentale unirii bisericești cu
Roma:
„Primul drum spre unire mi se pare recunoașterea de către confratele nostru Patriarhul
constantinopolitan a primatului și respectului cuvenit Scaunului Apostolic, după
cum s-a hotărât de piosul principe Constantin și de consensul Sfintelor
Sinoade. El să-și corecteze încăpățânarea cea veche și, după cum vei afla de la
legații noștri, să fie repuse sub obediența Scaunului Apostolic metropolele sau
provinciile care țineau odinioară de acest Scaun. În ceea ce privește cele care
sunt deosebite între greci și latini, ca obiceiuri și credință, nu pare că se pot
liniști dacă mai întâi membrele nu se unesc cu capul”.
! Papa înțelege unirea cu Roma ca supunere prealabilă
datorată Sfântului Scaun, ca recunoaștere a primatului,
ca redare a patrimoniilor răpite Papalității. Discutarea
diferențelor dogmatice și ritualice este condiționată de
îndeplinirea acestor exigențe.
! Scrisoarea nu era, după cum se vede, de natură să
producă o destindere a raporturilor greco-latine, ci
dimpotrivă. Polemica latină se intensifică și, în urma,
d i s c u ț i i l o r p u r t at e c u Pe t r u G ro s s o l a nu s l a
Constantinopol, apar o serie de scrieri antilatine, ca
acelea ale lui: Ion Furnis, Euthymios Zigabenos,
Nichita Seidis, Nicolae de Metone, toate adâncind
prăpastia teologică dintre Răsărit și Apus.
! Din timpul domniei lui Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143)
deținem o epistolă a basileului adresată papei Honorius
al II-lea (1124-1130), în care se pune problema raporturilor dintre
puterea seculară și cea bisericească. Împăratul distinge cele două puteri,
precizând că fiecare are domeniul ei și că ambele sunt de la
Dumnezeu, ele aflându-se, așadar, în mod firesc, într-o colaborare
armonioasă (symphoneia). Acestei concepții răsăritene despre cele
două puteri coordonate i se opune concepția papală care
subliniază superioritatea autorității bisericești în raport cu puterea
temporală.

! Un moment tensionat în raporturile cu Papalitatea este atins în

1139, când papa Inocențiu al II-lea (1130-1143) îl condamnă pe
basileu cu prilejul intrării lui în Antiohia (1138). În scrisoarea pe
care o adresează cu acest prilej „tuturor credincioșilor care trăiesc
în regatul constantinopolitan”, papa „roagă, sfătuiește și ordonă,
sub pedeapsa neiertării păcatelor”, ca nimeni să nu dea vreun
ajutor acelui „rex constantinopolitanus” care s-a despărțit de
Biserică și este neascultător Fericitului Petru.
! Din timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180) ne-a
rămas o scrisoare a papei Adrian al IV-lea (1154-1159) către
arhiepiscopul Tesalonicului, Vasile Ahridanul, cu privire la
unirea Bisericilor. Papa, după ce aruncă vina schismei asupra
diavolului, constată că „fiii s-au îndepărtat de ascultarea
mamei și în locul uneia au apărut două” (Biserici). El se simte
îndemnat de exemplul „Aceluia, care, fiind Domnul Slavei, a făcut să
se plece cerurile și S-a coborât și, primind chip de rob, S-a deșertat pe
Sine pentru ca oaia cea pierdută să fie redată turmei ei” și afirmă că
dorește să-i aducă pe greci ‒ care sunt comparați cu drahma și
oaia cea pierdută sau cu morți, precum Lazăr, dar cu
sufletul ‒ în staulul Bisericii și să-i învieze.
! Această reintegrare a celor dezbinați – susține papa – se poate face
numai prin recunoașterea autorității Scaunului Roman, al cărui
„primat a fost poruncit de Sfinții Părinți, care au recomandat ca orice
pricină să-i fie adusă spre judecată”. Scrisoarea se termină cu o
invitație ca Vasile Ahridanul să militeze pentru unitatea Bisericii și
recunoașterea primatului papei.
! Arhiepiscopul de Tesalonic a răspuns Papei cu deosebit respect,
dar și cu multă îndrăzneală, fără a se reține a-l întreba:
! „Ce legătură are cu noi parabola despre oaia cea
pierdută, Preasfinţite Papa? Ce este cu imaginea
drahmei pierdute?…, prin harul lui Dumnezeu, am
stat sigur și neclintit pe mărturisirea fericitului
Petru ... și pe Cel pe care l-a mărturisit acela Îl
mărturisim și propovăduim și noi, neinovând ceva în
cele stabilite prin Sinoade de către Sfinții Părinți,
neadăugând cuvintelor evanghelice și apostolice fie și
o cirtă sau un iota”.
! Observăm că, acuzațiilor papale de rătăcire, Vasile Ahridanul le
opune neclintita ortodoxie a Bisericii sale, iar pretențiile
pontificale de supremație le tratează cu fină ironie.
! Adrian al IV-lea se afla într-o situație precară și încerca o
apropiere de greci din cauza conflictului cu normanzii și cu
împăratul german Frederic I Barbarossa. Căutând sprijinul
împăratului bizantin, el nu uita că scopul său mai înalt era să-și
impună autoritatea asupra Bisericii Ortodoxe.
! Din dorința de a căpăta coroana occidentală, Comnenii duc o politică latinofilă
în defavoarea intereselor Bisericii bizantine.
! Pentru a căpăta coroana imperiului occidental, Manuel I Comnenul se
adresează papei Alexandru al III-lea în 1166, oferindu-i unirea Bisericilor
și un stimulent financiar. Papa și cardinalii au considerat avantajoasă
propunerea și au trimis legați la Constantinopol. Din punct de vedere
bisericesc, Papalitatea avea următoarele revendicări:
- recunoașterea primatului Romei (proteion),
- a dreptului de apel la Sfântul Scaun (ekkleton) și
- pomenirea liturgică a papei în rugăciunile Bisericii Ortodoxe
(mnemosynon).
! Toate eforturile basileului de a-l convinge pe patriarh – Mihail al III-lea
de Anchialos – rămân zadarnice, patriarhul declarând răspicat: papa,
„decăzând din strălucirea arhierească, nu este nici primul, nici judecător, nici păstor, ci o
oaie, și încă una care are nevoie de doctor”. Împăratul a trebuit să cedeze, fiind
obligat să declare că se va depărta de latini ca de „veninul șarpelui”.
! Un sinod ţinut la Constantinopol în 1169 a discutat şi respins
condițiile papale. Starea de încordare existentă între cele două Bisericii reiese
clar din hotărârea sinodală.
! - 1182 - izbucnește o răscoală antilatină sub deviza apărării
Ortodoxiei și înlăturării tiraniei latine; Alexios al II-lea, fiul lui
Manuel I, este ucis (oct. 1183) din porunca lui Andronic I
Comnenul (1183-1185), împreună cu mama sa, Maria de
Antiohia. În același timp, latinii rezidenți în capitală – 6.000 de
persoane, în principal negustori venețieni – sunt masacrați, cartierul lor ars,
averile confiscate, bisericile incendiate, câteva mii de latini sunt
vânduți turcilor selgiucizi (1182).
! Acest act atrage după sine răzbunarea latină, care se manifestă la
fel de crunt în masacrul făcut de normanzi la Tesalonic în 1185.
! Răsunetul este atât de mare inima bizantinilor, încât Nicetas
Choniates scrie: „între ei și noi s-a săpat o mare prăpastie
de dușmănie; nu ne putem împăca nici în suflete și
suntem în completă neînțelegere, deși continuăm să
avem legături exterioare”.
! Din timpul împăraților din dinastia Angelos deținem
corespondența dintre patriarhul Ioan al X-lea Kamateros
(1198-1206) și papa Inocențiu al III-lea (1198-1216).
Pontiful a întreținut o corespondență și cu Alexios al III-lea
(1195-1203), pentru a-l ruga să sprijine cruciada proiectată de
papă. Papa îl sfătuiește pe basileu să facă în așa fel încât
„Biserica grecilor să se întoarcă la unitatea Scaunului
Apostolic, fiica să revină la mama ei și oile lui Hristos
să fie stăpânite de un singur păstor”, cuvinte pe care le
repetă și în scrisoarea către patriarhul bizantin.
! Patriarhul Ioan al X-lea opune concepției romane despre
unitatea Bisericii pe cea a Bisericii Ortodoxe. El vorbește despre
împărțirea în Biserici autocefale, conduse de păstorii lor, sub
conducerea Păstorului unic și suprem: Iisus Hristos.
Mama Bisericilor este Ierusalimul, nu Roma; patriarhul
respinge și acuzația că grecii ar fi sfâșiat unitatea Bisericii,
susținând că latinii au produs această ruptură prin abaterile de
la dreapta credință.
! În răspunsul său către Ioan al X-lea, Inocențiu al II-lea afirmă
cu tărie primatul papal, care a fost instituit nu de vreun om, ci de
Dumnezeu Însuşi în persoana lui Petru, care a primit puterea de a conduce
nu numai întreaga Biserică, ci toată lumea.
! După ce argumentează biblic primatul, papa arată că unirea
constă în respectul și ascultarea pe care Biserica răsăriteană
trebuie să le aibă pentru Biserica Romei și șeful ei, ca un
mădular pentru cap. În încheiere, papa îl avertiza pe
patriarh că, dacă nu va acționa în sensul recunoașterii
primatului, va lucra împotriva sa și a Bisericii sale.
! Pontiful amenință voalat că va sprijini planurile antibizantine
ale împăratului romano-german, dorind să obțină o unire a
Bisericilor sub presiunea acestei amenințări, dar nu dorea o
ocupație germană la Constantinopol.
! Concepția papei despre unire era complet deosebită de felul în
care înțelegeau bizantinii lucrurile, sortind eșecului orice
tentative unioniste.
 Imperiul de Niceea (1204-1261)

! Basileul Ioan Doukas Vatatzes (1221-1254), din cauza

ameninţării reprezentate de Imperiul latin de Constantinopol, a
încercat o reluare a tratativelor pentru unirea Bisericilor, demers
sprijinit și de patriarhul Gherman al II-lea (1222-1240).
! Din scrisorile rămase ‒ a lui Gherman către papă şi răspunsul lui
Grigore IX ‒ se vede că ne aflăm în fața a două concepții de
neîmpăcat. Patriarhul deplângea sfâșierea cămășii lui Hristos,
făcută nu de soldați brutali, ci de conducătorii Bisericii și găsea
cauza schismei în „tirania opresiunii latine” şi în revendicările
Bisericii Romei, Papa apăra primatul petrin – „temelia
Bisericii” – și considera schisma ca retragere a Bisericii
răsăritene de sub unitatea scaunului roman.
! Rezultatul negocierilor putea fi anticipat. Trimișii papali sosesc la
Niceea și încep discuțiile cu grecii, după ce precizează că doresc
să lămurească pe cei care ar avea îndoieli asupra adevărurilor
latine. Se discută despre Filioque în 6 ședințe, iar în a șaptea despre
diferențele euharistice. Discuțiile (sinodul de la Niceea-
Nymphaion, ian.-apr. 1234) se încheie cu ieșiri violente din
ambele părți și cu anatematizări reciproce.
! Spre sfârșitul domniei lui Ioan Doukas Vatatzes, papa Inocenţiu
al IV-lea (1243-1254) a trimis la Niceea un franciscan (1247),
apoi (1249) pe Ioan de Parma, generalul franciscanilor, cu scopul
de a face unirea Bisericilor și de a periclita alianța dintre împăratul
bizantin și împăratul german Frederic al II-lea de Hohenstaufen.
! Deși țelul principal ‒ desfacerea alianței bizantino-germane ‒ nu a
fost atins, sunt negociate condițiile unirii Bisericilor (1254):
! grecii urmau să recunoască primatul papal, să
primească hotărârile care nu erau în contradicție cu
canoanele și să recunoască papei dreptul de a primi
apeluri, să recunoască îndreptățirea adaosului
Filioque ‒ se admitea chiar să-și păstreze formula lor:
„de la Tatăl prin Fiul” ‒, nefiind însă obligați să-l
includă în Simbolul de credință. În schimbul acestor cedări
și al unirii Bisericilor, care urma să se realizeze, împăratul cerea:
î n a p o i e re a C o n s t a n t i n o p o l u l u i , re s t a u r a re a
Patriarhiei Ortodoxe, părăsirea teritoriului grecesc de
către împăratul și clerul latin, condiții acceptate de
Inocenţiu al IV-lea.
! Negociatorii acestui acord – Inocenţiu al IV-lea şi Ioan al III-lea
Doukas (1221-1254) – au murit în același an (1254).
 Mihail al VIII-lea Paleologul și unirea de la Lyon

! În iulie 1261, cu ajutor genovez, Mihail Paleologul

(1259-1282) a cucerit Constantinopolul, punând capăt
stăpânirii latine (1204-1261).
! Primul gând al papei Urban al IV-lea (1261-1264) a fost
restaurarea Imperiului latin. Papa a predicat cu mare înflăcărare o
cruciadă împotriva grecilor, plângând pierderea
Constantinopolului:
„Sabia schismaticilor s-a ridicat împotriva poporului celui credincios; din
toate părțile s-a dezlănțuit o furtună puternică spre nimicirea
catolicismului. Căci schismaticul Paleolog, care se numește împărat al
grecilor, după ce a pus stăpânire asupra acelui popor perfid, a început să
se înfurie cu tiranie grozavă împotriva latinilor și a conspirat cu națiunea
greacă, supusă lui, să nimicească pe latini. Ce durere a căzut asupra
Bisericii Romane mame, ce suspine a scos, câte lacrimi amare a vărsat
când a aflat despre pierderea acelui glorios oraș legat cu ea într-o
unitate”.
! Această atitudine a papei a sporit, desigur, în inimile
bizantinilor vechea oroare față de latini și ura față de
papalitate.
! Din cauza amenințării pe care o constituia eventuala
cruciadă, împăratul a fost nevoit să înceapă tratative
unioniste cu papa: cu Urban al IV-lea, apoi cu Clement al
IV-lea (1265-1268), care își afirmă dreptul său de a hotărî
în cele privitoare la credință, declară că ceilalți patriarhi
dețin autoritatea de la el, consideră ofensatoare ideea
desfășurării unui sinod unionist și îi avertizează pe greci că
are la dispoziție puterea armată pentru a obține mântuirea
sufletelor lor.
! Mihail al VIII-lea Paleologul reia tratativele cu Grigore al
X-lea (1271-1276), care îl invită la sinodul convocat la
Lyon, începând 1 mai 1274, trimițându-i o ambasadă (24
oct. 1272). Pentru a fi realizată unirea, împăratul, patriarhul
și înaltul cler grec trebuiau să semneze un formular prin
care recunoșteau credința Bisericii Romei și
primatul episcopului ei.
! Dorind să realizeze acest lucru, Mihail al VIII-lea a convocat un sinod în care,
declarând că salvarea imperiului depindea de unirea cu Roma, a prezentat, într-un
mod foarte abil, cele trei vechi revendicări papale:
! recunoașterea primatului papal,
! dreptul de apel la Roma (de care nimeni, spuneau avocații unirii Bisericilor,
nu va face uz din pricina marii distanțe dintre cele două Rome) și
! pomenirea papei în rugăciunea Bisericii Ortodoxe.
Împăratul asigura că, în rest, Biserica greacă rămâne la fel ca și până acum,
fără niciun fel de schimbare. Cu toată abilitatea împăratului, sinodul nu a
căzut de acord. Urmarea imediată a fost reluarea polemicii pro- și anti-unioniste.
Gheorghe Cipriotul și Constantin Meliteniotes au pledat pentru unirea Bisericilor, Ioan
Bekkos și Iov Iasites împotriva ei.
! Împăratul nu a renunțat la proiectul unirii Bisericilor din pricina pericolului
prezentat de Carol de Anjou. Pentru a-și atinge scopul, a recurs la măsuri
violente, patriarhul antiunionist Iosif I este înlăturat din scaun, sunt arestați și torturați
antiunioniștii cei mai „vocali”. Această politică imperială a reușit să găsească
partizani: Ioan Bekkos a recunoscut în închisoare adevărul și primatul
Bisericii romane, alți clerici ‒ printre care și fostul patriarh Gherman al
III-lea – au semnat formularul teologic cerut de papă.
! La conciliul de la Lyon (7 mai-7 iulie 1274), ținut sub președinția papei,
delegația greacă – fostul patriarh Ghermanos al III-lea Lazos
Markoutzas (1265-1266), mega logothetul Georgios Akropolites și
mitropolitul Teofan al Niceei – aducea scrisori semnate de împărat, de co-
împăratul Andronic și de un număr de episcopi și clerici greci.
! În scrisoarea sa, împăratul repeta mărturisirea de credință trimisă de la
Roma, declarând că primește primatul papal, doctrina latină despre Filioque, purgatoriul,
săvârșirea Mirungerii numai de către episcopi, săvârșirea Sfintei Euharistii cu azimă, dar
cerând ca Biserica răsăriteană să-și păstreze Simbolul credinței nemodificat și riturile
neschimbate. Papa și sinodul nu au respins aceste dorințe ale împăratului și
Bisericii Ortodoxe. Unirea este primită fără discuții.
! Urmarea politică a unirii de la Lyon a fost că, în 1275, Carol de Anjou a încheiat
un armistițiu cu împăratul bizantin, silit de aceasta și de alianțele contractate între
timp de Mihail al VIII-lea cu tătarii și cu regele Alfons de Castilia.
! În pofida politicii brutale a basileului, cei care au primit unirea au fost un grup
restrâns, în fața căruia se afla imensa majoritate a clerului și poporului grec, care
opunea rezistență îndârjită „făcând ‒ cum spune unionistul Ioan Bekkos
(1275-1282) ‒ din această pace un război și din această unire o separație”.
! Antiunioniștii au fost închiși, torturați și exilați. Unioniștii, în frunte cu
împăratul și patriarhul Bekkos, au fost excomunicați de un sinod
ținut în Tesalia.
! Asprelor măsuri imperiale li se adaugă noi dificultăți create
de papi. Astfel, Nicolae al III-lea (1277-1280) a dorit
să impună introducere lui Filioque în Simbolul
credinței și înlocuirea ritului grecesc cu cel latin.
! De asemenea, cere împăratului, patriarhului și clerului să
presteze un jurământ de credință și supunere, după care
aceștia urmau să fie confirmați în funcțiunile lor.
! Papa Nicolae al III-lea cere pentru legații săi dreptul de a
vizita Imperiul, pentru a excomunica pe schismatici și
preconiza stabilirea la Constantinopol a unui cardinal,
legat papal, care să supravegheze și intensifice opera de
unificare.
! Deteriorarea relațiilor cu Papalitatea se manifestă în cel
mai înalt grad în timpul pontificatului lui Martin al V-
lea (1281-1285).
! Ales cu ajutorul lui Carol de Anjou, francez de origine și
devotat complet cauzei angevine, Martin al V-lea,
chiar din momentul instalării, a rupt legăturile cu
Bizanțul. Ambasadei imperiale, care venise să-l felicite
pentru alegerea sa, i se înmânează o bulă de
excomunicare cu următorul cuprins:
„… declarăm că Mihail Paleologul, care se numește împărat al
grecilor, protectorul acelor greci de mult schismatici, împietriți în schismă
și, de aceea, eretici, precum și protectorul ereziei lor și al vechii lor
schisme, e căzut sub grea excomunicare.
Interzicem foarte riguros tuturor regilor, prinților, ducilor,
conților și baronilor și tuturor celor mari și mici ai orașelor,
cetăților și altor locuri, să încheie vreo alianță sub orice motiv
cu acest Mihail Paleologul sau să-i dea vreun ajutor pe față sau
în ascuns. Toți cei care vor face contrariul vor fi excomunicați,
prin aceasta, ca și el”.
! La 12 decembrie 1282, Mihail al VIII-lea Paleologul a murit.
Ambele Biserici pe care încercase să le unească îl excomunicaseră.
Marea ură a grecilor față de latini s-a răsfrânt și asupra basileului
răposat, căruia i se refuză funeralii imperiale și chiar o înmormântare
creștinească.
! Din acești opt ani de așa-zisă comuniune cu Roma (1274-1282) a
rămas doar o ură în creștere împotriva Papalității, care era extrem de
exigentă în condițiile ei pentru unirea religioasă și aproba toate actele
de opresiune săvârşite de latini. „Schisma a fost agravată și
separarea s-a adâncit” (Ioan Cantacuzino).
! Opoziția antiunionistă se manifestă îndeosebi sub domnia lui
Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), care a dezavuat
unirea, patriarhul Bekkos a fost înlăturat și toți antiunioniștii exilați au
fost rechemați din surghiun.
! În numele împăratului, un tribunal i-a judecat pe clericii unioniști,
obligându-i să facă penitență, suspendându-i pentru trei luni și
dispunând ca bisericile acestora să fie stropite cu aghiasmă,
considerându-se că sunt profanate. Clerul înalt unionist, în frunte cu
Ioan Bekkos, este judecat de sinod și trebuie să abjure unirea sau să
plece în exil. Bekkos moare în exil în 1298.