Acest articol este parte a seriei despre

Creștinism

Creștinismul este una din cele trei

religii monoteiste contemporane, alături
de iudaism și islam. Considerând
împreună catolicii, protestanții și ortodocșii su
b eticheta globală de „creștini”, religia
acestora este, actualmente, cea mai
importantă din punct de vedere numeric,[1]
[2] Isus din Nazaret
cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.[3][4]
[5]
Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată
din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca  Fecioara Maria
pondere numerică a adepților în lume.  Paul din Tars
 Istoria creștinismului
Creștinismul are originea în iudaism. Ca  Genealogie
moștenitor (alături de islam și iudaismul Biblia
contemporan) al tradiției religioase orientale,
creștinismul perpetuează până în zilele
 Noul Testament
noastre credințe și mituri născute pe
malurile Eufratului acum mai bine de 5.000  Personaje biblice
de ani.[6] Biserici creștine

Cuvântul "creștin" vine din limba latină  Bisericile ortodoxe

populară, de la christianus, derivat de  Biserica Catolică
la Hristos, deoarece Iisus/Isus din o Diferențe teologice ortodoxo-catolice
Nazareth este considerat în religia creștină
 Protestantism
ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul
"Hristos", în limba greacă:
Χριστός Christós ("cel uns"), este traducerea Mărturisiri de credință (crezuri)
din limba ebraică a cuvântului:
‫ משיח‬Mașiah (arabă: ‫ َمسيح‬Masīh). Inițial,  Simbolul apostolic
cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la  Simbolul niceno-constantinopolitan
adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus
 Simbolul atanasian
în Imperiul Roman.
 Sfânta Treime
Instituția specifică creștinismului Simboluri
este Biserica. Autoritatea doctrinală
este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se  Cruce
adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția  Monograma lui Isus Hristos
Bisericii (în plus, pentru catolicism, se  Peștele
adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat
 Păstorul
de autoritatea papei.
 Pomul vieții

Descriere[modificare | modificare Ritualuri creștine

sursă]
Creștinismul este religia acelora care  Botezul
mărturisesc credința în Iisus Hristos și  Euharistia
purtător al unui mesaj universal de mântuire  Spovedania
propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui
Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul
dat ei de către creștini, căci ea este veche, Arta creștină
precedând creștinismul. Astfel, despre
împăratul roman Augustus se spunea că este
Sfinții

 Apostoli
 Calendarul sfinților

Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani.
Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui
Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.[7] Această religie și crezul ei sunt în
continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de
Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator
ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe
unde trecea.[8] În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin
atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru.
Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre
minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n.,
sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în
aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre
miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui
slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin,
anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din
ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în
favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni
sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament
fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[8]

Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și
misterul lui Hristos (adică conceperea (de la duhul sfânt), nașterea (din fecioară), viața, cuvintele,
pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în
ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare
ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe
creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție
aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul,
din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce
clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin
expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu)
încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a
pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de
păstorii nilotici „nuer”.[9] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui
Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de
vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu
conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[10]

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului
(și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin
enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor
văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care
decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința
creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia
creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un
motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și
dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în

ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

 Simbolul apostolic (anul 50);

 Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de
la Niceea (325) și Constantinopol (381);
 Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază,
comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile
sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a
universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de
aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen
care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus
Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam.
Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia
acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric,[1][2] cu un număr de 2,4
miliarde de adepți.[3][4][5] Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică,
este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al

tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri
născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5.000 de ani.[6]

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul
lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă: Χριστός Christós ("cel uns"), este traducerea
din limba ebraică a cuvântului: ‫ משיח‬Mașiah (arabă: ‫ َمسيح‬Masīh). Inițial, cuvântul "creștin" a fost
folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta

Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru
catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Descriere[modificare | modificare sursă]

 Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism

Creștinismul este religia acelora care

mărturisesc credința în Iisus Hristos și
purtător al unui mesaj universal de mântuire
propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui
Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul
dat ei de către creștini, căci ea este veche,
precedând creștinismul. Astfel, despre
Isus din Nazaret
împăratul roman Augustus se spunea că este
Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat
al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către  Fecioara Maria
romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru  Paul din Tars
Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat  Istoria creștinismului
sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același  Genealogie
înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. Biblia
[7]
Această religie și crezul ei sunt în
continuitate cu iudaismul primului secol,
 Noul Testament
revendicându-se ca împlinire a legământului
încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel.  Personaje biblice
Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a Biserici creștine
fost un predicator ambulant (itinerant)
în Palestina secolului I e.n., care potrivit  Bisericile ortodoxe
mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde  Biserica Catolică
trecea.[8] În Imperiul roman al acelei vremi, o Diferențe teologice ortodoxo-catolice
acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin
 Protestantism
atmosferei timpului și locului, despre maeștrii
stoici și cinici ai vremii spunându-se același
lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi Mărturisiri de credință (crezuri)
comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul
relatează despre minunile înfăptuite de  Simbolul apostolic
diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-  Simbolul niceno-constantinopolitan
Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau
 Simbolul atanasian
celebrul rabin Hanina ben Dosa, un
contemporan al lui Iisus. În contul acestui  Sfânta Treime
rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este Simboluri
pus, de altfel, un miracol de-o asemănare
frapantă cu unul dintre miracolele pe care  Cruce
textul sacru creștin îl pune în contul lui  Monograma lui Isus Hristos
Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș  Peștele
la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben
 Păstorul
Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin,
 Pomul vieții
anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte
religii antice, considera că miracolele fac
parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Ritualuri creștine
Testament conține numeroase relatări de
intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea  Botezul
poporului care credea în el, dar în Biblia
 Euharistia
evreiască găsim și miracole înfăptuite de
oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un  Spovedania
număr important de relatări miraculoase ale
Noului Testament fiind influențate de aceste Arta creștină
relatări ale Vechiului Testament.[8]

Sfinții

 Apostoli
 Calendarul sfinților

Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și
misterul lui Hristos (adică conceperea (de la duhul sfânt), nașterea (din fecioară), viața, cuvintele,
pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în
ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare
ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe
creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție
aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul,
din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce
clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin
expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu)
încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a
pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de
păstorii nilotici „nuer”.[9] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui
Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de
vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu
conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[10]

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului
(și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin
enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor
văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care
decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința
creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia
creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un
motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și
dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în

ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

 Simbolul apostolic (anul 50);

 Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de
la Niceea (325) și Constantinopol (381);
 Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază,
comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile
sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a
universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de
aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen
care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus
Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevărat.