Absurditatea sanctificarii papei  Ioan  paul  ii

In "Dictionarul Teologic Catolic" Vancant-Mangenot, Paris: Letouzey, 1923, vol. II,

2, col. 1627 sunt amintite conditiile necesare pentru ca o persoana sa fie canonizata.
Pana la Conciliul II Vatican, aceste conditii erau similare celor ortodoxe. Insa, odata cu
"Codul de Legi Canonice" din 1983, cele 141 de canoane ce reglementau beatificarea si
canonizarea au fost abolite. Aceste 141 canoane au disparut pur si simplu, lucru ce a dus
la relativizarea procesului de beatificare/canonizare. In timpul pontificatului lui Wojtyla,
criteriul pentru beatificare a fost... bunul sau plac. Aceasta a dus la o explozie de "sfinti"
in BIserica Catolica si se pune intrebarea fireasca: daca si cei a caror viata este
discutabila sunt sifnti cum ramane cu adevaratii sfinti? Papa Paul al II-lea nu s-a sfiit sa
beatifice pe existentialisti si modernisti ca Edith Stein, Angelo Roncalli sau Frederich
Ozanan.
Este binecunoscut cazul Monseniorului Paul Marcinkus, responsabilul de finantele
Vaticanului, prieten apropiat al papei Ioan Paul al II-lea. Acesta fiind gasit si condamnat
pentru frauda si-a gasit refugiul in statul Vatican, sub obladuirea Papei, unde a stat pana
la expirarea sentintei.
Papa Ioan Paul al II-lea a admis ca darwinismul si teoria evolutionista conform
careia omul se trage din maimuta, este mai mult decat o teorie. A facut remarci pozitive
la adresa unor yoghini precum Mahatma Gandhi si Dalai Lama, iar fotografiie de pe site
ni-l prezinta pe Ioan Paul al II-lea privind spectacole indecente, primind binecuvantare de
la vrajitorii samani, shiva, sarutand Coranul, care indeamna la ura impotriva crestinilor,
acestia fiind spurcati, hulind Sfanta Treime, care de asemenea este considerata spurcata
de Coran, Mantuitorul Hristos fiind amintit ca un simplu profet, nu Fiu al lui Dumnezeu.
Este pur si simplu absurd ca un asemenea om sa fie considerat sfant.

IATA CATEVA DIN DECLARATIILE ANTIHRISTICE FACUTE DE PAPA IOAN PAUL

AL II-LEA:

"Copii nu au nevoie de botez pentru a fi mantuiti". Evangelium Vitae, Encyclica

Papei Ioan Paul II, Pauline Books:99, 3/25/1995; Catehismul Bisericii Catolice, Ioan Paul
II, Liguori Publications:1261, 10/11/1992

"Musulmanii se inchina si ei Dumnezeului Cel Adevarat". Evangelium Vitae,

Encyclica Papei Ioan Paul II, Pauline Booksarat. CH:141, 1994; LOR, 09/16/1980;
Catehismul Bisericii Catolice, Ioan Paul II, Liguori Publications:841, 10/11/1992

"Ereticii fac si ei misiune apostolica". L'Osservatore Romano, 06/10/1980; Ut Unum

Sint, Enciclica:62, 05/25/1995

"Sfantul Duh se pogoara si asupra sectarilor eretici". Catechesi Tradendae:32,

10/16/1979; L'Osservatore Romano, 12/23/1982

"Trebuie sa ne rugam cu totii impreuna pentru unitate (nn. ecumenism)". Ut

Unum Sint, Enciclica:21, 05/25/1995; Ut Unum Sint, Enciclica:76, 05/25/1995; Ut Unum
Sint, Enciclica:24, 05/25/1995; Ut Unum Sint, Enciclica:25 05/25/1995; L'Osservatore
Romano, 08/11/1985;

"Noua Ordine Mondiala doreste unitatea crestinilor". Papa in America, Publications

International, Ltd. Stokie, IL,:39, 1987; Drumul Pacii: o contributie. Liturgical
Publications Inc., Brookfield, WI, :809, 09/02/1981

"Masonii sunt fii lui Dumnezeu". L'Osservatore Romano, 05/22/1984

"Dogmele si doctrinele cresc si se dezvolta". Ecclesia Dei Afflicta, motu proprio of IP

II, 1987; Catehismul Bisericii Catolice, Ioan Papa in America, Publications International,
Ltd. Stokie, IL, Catehismul Bisericii Catolice IP II, Liguori Publications:94, 10/11/1992
"Casatoriile mixte sunt bune si trebuiesc incurajate". Familiaris Consortio, Enciclica
, 11/22/1981

"Toti oamenii se vor mantui". (nn. apocatastaza) L'Osservatore Romano, 05/06/1980

"Modernismul reinoieste si unifica Biserica lui Hristos". Trecand pragul sperantei,

IP II, Alfred A. Knopf, Inc. :76, 1994

"In Hinduism, oamenii ajung la Dumnezeu prin iubire si prin incredere". Trecand
pragul sperantei, IP II, Alfred A. Knopf, Inc. :80, 1994

"Budismul este o mare religie". Ma iubesti, Petre? Daniel Le Roux, Angelus Press:147,
06/17/1984

"Budistii pot, prin ajutor de sus, sa ajunga la cel mai inalt grad de iluminare".
Trecand pragul sperantei, IP II, Alfred A. Knopf, Inc. :80; 84-85, 1994

"Teoria evolutionista este mai mult decat o ipoteza". L'Osservatore Romano,

10/23/1996

"Toti cei ce au raposat stau inaintea lui Dumnezeu, ca sfinti". L'Osservatore

Romano, 11/01/1993
ACTUALUL     PAPA     BENEDICT     CONTESTA     BIBLIA
In cartea sa Fé e Futuro, Sao Paulo: Vozes, 1971, pp. 11-13, actualul Papa se
indoieste de Cartea Facerii.
"Sa privim lucrurile din partea oamenilor de stiinta. Dilema incepe inca din primele
versete ale Bibliei. Ideea aparitiei lumii, asa cum este descrisa acolo, se afla in
contradictie cu ce ne invata stiinta. Chiar daca afirmam ca Biblia nu este un manual de
istorie, drept pentru care nu trebuie sa luam totul literalmente, totusi un sentiment de
amaraciune isi face aparitia... Acesta va persista pe toata durata citirii Scripturii".
"Ideea omului creat din apa si pamant de mana lui Dumnezeu sau a femeii care a
luat nastere din coasta lui Adam in timp ce acesta dormea, pentru ca el sa nu fie singur,
ni se par de neconceput".
"Poate ar fi bine ca astazi, sa invatam sa re-interpretam acestea, ca pe niste
simboluri... In urmatorul capitol (cel privind caderea omului), apare o alta problema.
Cum putem impaca ideea caderii omului cand noi stim ca omul nu a cazut ci a urcat,
incetul cu incetul devenind om din animal. Si despre Paradis? Suferinta exista pe lume
inainte de aparitia omului..."
"Dupa caderea lui Adam, din Biblie reiese ca perioada in care Adam a fost aruncat
pe pamant coincide cu anul 4000 i.Hr. .Dar noi stim ca pamantul este vechi de sute de
mii de ani".
"Mai putem noi crede in Dumnezeul care-i vorbeste lui Moise dintr-un tufis?
Dumnezeul care ucide intai-nascutii egiptului si conduce Poporul Ales in razboiul contra
canaaneenilor? Care-l omoara pe Ozia pentru ca s-a atins de Chivotul Legii? Sau poate
acestea erau doar niste simbolisme orientale? Interesant, dar da. Poate impresionante la
nivelul constiintei umane, dar in nici un caz ca manifestare a Divinitatii".

 
  
Sursa
 BISERICA     VAZUTA     CA     O     PROSTITUATA
Din nou cardinalul von Balthasar cu ideile sale revolutionare:
"Figura prostituatei este foarte des intalnita in Biserica... incat... defineste
exemplar Biserica Noului Legamant si misterul mantuirii. Faptul ca Sinagoga a parasit
Pamantul Fagaduintei, pentru a se amesteca cu paganii, reprezinta o infidelitate fata de
Ierusalim, prin faptul ca «si-a deschis picioarele pentru toti»."

 
Sursa

"Dar aceasta miscare, prin care se aduce oamenilor, este si misiunea Bisericii.
Trebuie sa se uneasca si sa se contopeasca cu fiecare, iar aceasta unire apostolica nu
poate fi evitata". [Hans Urs von Balthasar, Casta Meretrix, in Sponsa Verbi, Brescia:
Morceliana, 1969, p. 267]
CARDINALUL     COTTIERS     RECOMANDA     PREZERVATIVELE
Pana acum doi ani, folosirea prezervativelor era strict interzisa. La 1 ianuarie
2004, Cardinalul Godfried Danneels din Bruxelles a avansat ideea ca prezervativele ar fi
un rau mai mic comparativ cu SIDA. In 2005, un purtator de cuvant al Episcopilor
spanioli, a subscris acestei ipoteze. In februarie 2005, Cardinalul Georges Cottier a spus
ca prezervativele pot impiedica raspandirea SIDA. Acesta a declarat pentru situl catolic
CWN, citat ulterior de Corriere dela Sera, ca prezervativele pot fi folosite pentru
prevenirea anumitor boli, dar numai in cazuri exceptionale cand nefolosirea lor ar duce
inevitabil la contactarea acestora. ( Ce-o fi vrut sa zica, nu stim? Adica daca faci sex cu o
persoana care stii ca are SIDA, atunci poti folosi legitim prezervativele, si doar atunci?).
Mai departe, cardinalul, a tinut sa se inteleaga ca aceasta este parerea lui personala si nu
implica Biserica, desi este cel mai inalt prelat de la Vatican care adopta o pozitie in acest
sens. Totusi el nu este de acord cu folosirea prezervativelor, in geneal ci doar atunci cand
una dintre persoane este suspecta de SIDA, caz in care prezervativul devine un rau mai
mic comparativ cu moartea provocata de SIDA.
 
 CATEVA     DIN     EREZIILE     PAPEI     BBENEDICT
Papa Benedict neaga prezenta reala a lui Dumnezeu in Sfanta Euharistie - Die
Sacramentale Begrundung Christliche Existenz
Papa Benedict crede in evolutionism si Big Bang - In the Beginning, capitolul A
Catholic Understanding of the Story of Creation and the Fall, pag. 12, 65, 66.
Papa Benedict este un sustinator al ecumenismului, considerand adunarile ca la
Assisi un simbol al pelerinajului, toate credintele fiind asemenea pasagerilor aceluiasi
tren. - Zenit News Report, Feb. 21, 2002.
Papa Benedict nu are nimic impotriva credinciosilor care vin doar de Craciun si
Pasti la Biserica, acest lucru fiind considerat firesc. Zenit News interview, Oct. 1, 2001
Papa Benedict nu crede ca Mantuitorul a Inviat cu trupul. El nu crede ca Sfantul
Apostol Pavel, cand se refera la Hristos cel Inviat, se refera si la Invierea cu trupul.
Introduction to Christianity, pag. 277.
 CATOLICISMUL     IN     ARDEAL
SI     SCANDALUL     RETROCEDARILOR IV
articol preluat din "Catolicismul in Ardeal si scandalul retrocedarilor"
de Ierom. Eftimie Mitra, Ed. "popa Flore", Bucuresti 2006

 DE CE S-AU SUPARAT UNII PE LEGEA ROMANEASCA

In ziarul local (Oradea) "Informatia de Vest" din 21-27 iunie 2005, pag. 3, ziarista
Helga Kovacs isi manifesta "supararea" pe Episcopia Ortodoxa si pe "Legea (ei)
Romaneasca" publicand un tendentios articol intitulat "Episcopia Ortodoxa, anti-Basescu".
In articolul cu pricina Presedintele Romaniei, Traian Basescu, este considerat de ziarista
sus-amintita (ale carei optiuni religioase nu le mai comentam) un erou al dreptatii si anti-
coruptiei, lucru care, dupa afirmatiile sale personale, ar deranja Biserica Ortodoxa si mai
ales capii acesteia, criticandu-l pe noul consilier eparhial, pr. Ion Alexandru Mizgan, de
supunere fata de ierarhie si implicare politica.
Este un lucru des intalnit in actiunile prozelitiste ale unor minoritati din Ardeal
tendinta de a critica preotii si ierarhii ortodocsi, incercandu-se prin aceasta crearea unor
psihoze in randul populatiei de a se departa treptat de pastorii lor. Aceasta in cazul in
care s-ar produce, ar duce la risipirea turmei si inghitirea ei bucata cu bucata de "lupii cu
blana de oaie" care stau mereu la panda vanand sufletele credinciosilor si valorile
culturale si materiale ale neamului romanesc.
Faptul ca "Informatia de Vest" il critica pe pr. Mizgan si intreaga Episcopie,
dovedeste ca acestia nu sunt pe aceeasi cale, ca ierarhii ortodocsi nu s-au compromis
punandu-se in slujba unor interese straine neamului romanesc asa precum o fac unele
cercuri de interese politice, financiare si religioase sustinute cu mult patos de o
importanta parte a mass-mediei de la noi. Daca "Informatia de Vest", "Bihari Naplo",
"Realitatea Bihoreana", "Gazeta de Oradea", "Jurnalul Bihorean" si alte mijloace de
manipulare in masa ar fi tinut apararea Bisericii Ortodoxe punand-o la loc de "cinste"
alaturi de toate cozile de topor ce pozeaza pe primele lor pagini ca "oameni de bine",
atunci ar fi intr-adevar o problema. Sunt convins ca un om sincer si cu o cat de mica
suflare romaneasca pricepe ce vreau sa spun.
Daca Episcopia Ortodoxa nu este de acord cu unele manevre anti-romanesti ale
unor cozi de topor cu masca politica nu inseamna ca o face din motive politice, ci din
motive de ordin national. Construirea Catedralei Neamului la Bucuresti e tot o chestiune
nationala.

 DE CE U.E. SUSTINE UNIATISMUL

Propaganda anti-ortodoxa din mass-media, precum si implicarile politicului in

problemele Bisericii (strategie aplicata in tarile ortodoxe), nu este altceva decat vesnica
lupta dintre Hristos si Veliar.
Uniatismul a fost si este un factor important de manevra al extinderii imperiului
catolicesc in tarile ortodoxe. Infiintata in Ardeal, la 1700, prin sila si santaj, fosta unealta
politica de subjugare a romanilor Imperiului Habsburgic si apoi Austro-Ungar prin
supunerea ei fata de ierarhia catolica maghiara de Esztergom, este desfiintata tot prin
sila si santaj de adversarii ei politici (comunismul) la anul 1948. Biserica Ortodoxa,
nefiind o institutie lumeasca, nu are nici un amestec in luptele pentru extinderea zonei de
influenta dintre Moscova si Vatican. Ea a avut de suferit in perioada stapanirii
comunismului in Romania precum si in perioada stapanirii politico-religioase ale cercurilor
de interese din Occident.
Dupa caderea comunismul carma tarii se muta spre Apus si astfel Biserica Catolica
de Rit Bizantin se reinfiinteaza dar cu un nume mai accesibil pentru romani: "Biserica
Romana Unita cu Roma". Romanii transilvaneni nu au aderat noii formatiuni religioase,
astfel, numarul ei fiind foarte mic - 195.481, sub 1% din populatia Romaniei, dupa cum
arata statisticele recensamantului din anul 2002, in scadere fata de 223.327 existenti
conform recensamantului din anul 1992. Tinand seama ca majoritatea credinciosilor
Bisericii Unite sunt de varsta a treia e usor de observat ca, intr-un timp destul de scurt,
uniatismul risca sa ramana fara credinciosi. Nu ne mira nici faptul ca in unele cercuri
catolice mai auzi unele expresii ca: "In perioada ocupatiei Austro-Ungare am dus-o mai
bine decat acum ca apartinem Statului Roman", sau "PNL-ul ne face dreptate" si multe de
acest fel.
Totusi, care este motivul acestei lupte oarbe pentru proprietati? Statul Vatican s-a
gandit si la felul in care sa ramana posesor al imenselor proprietati avute din timpul
ocupatiei austro-ungare in cazul in care instrumentul sau de "expansiune" va ramane
fara credinciosi. Astfel, dupa regulile sale interne, daca o parohie se dizolva nemaiavand
credinciosi, propretatile respectivei parohii raman protopopiatului sau episcopiei in
subordinea careia functiona. Daca o episcopie se desfiinteaza, proprietatile raman
arhiepiscopiei sau mitropoliei de care apartinea, iar daca o mitropolie se desfiinteaza
averile ei raman forurilor bisericesti superioare si tot asa pe cale ierarhica mergand pana
la sfantul (?) scaun. Iata de ce UDMR si partidele asa zise istorice se zbat atat de mult
acum, si nu mai tarziu, in Parlamentul Romaniei pentru restitutio in integrum. Nu
glumesc deloc "fratii" nostri uniati atunci cand se lauda ca "cei de la UE sunt majoritatea
catolici si asa ca pana la urma se vor da legi dupa cum ne va fi noua mai convenabil".

 SUB UMBRELA POLITICII

Vazand Vaticanul ca pachetul de episcopi trimisi in Transilvania nu da randament

in privinta extinderii zonei de influenta politica, economica si religioasa in Romania si ca
prin scaderea continua a numarului de credinciosi risca sa-si piarda imensele averi
mostenite de la Maria Tereza (si generalul ei Bucow) s-a gandit la o alta manevra. In
cazul in care uniatismul va trebui scos din tabla jocului sau politic, cea mai eficienta
actiune ar fi prin oameni bine "acoperiti" si fara sutana: politicieni, jurnalisti, oameni de
influenta, etc.. Un astfel de instrument a fost Corneliu Coposu de religie catolica, Ion
Ratiu, tot catolic, si altii care in timpul guvernarii partidelor istorice au ocupat functii
importante de decizie in guvern, parlament si administratiile locale. E firesc ca sefii
acestor partide sa-si "impinga" spre varfurile partidelor lor oameni cu care puteau "lucra"
usor. Dar nu numai in partidele de la putere si-au introdus oamenii lor, ci si in altele,
dupa interese si circumstante. Astfel se explica cum intalnim sustinatori ai politicii
religioase occidentale si in alte partide.
Intr-una din cartile sale, Corneliu Coposu spunea ca aflandu-se in clandestinitate,
la anul 1987, a afiliat partidul sau Internationalei Crestine Democrate care nu e altceva
decat o retea de partide aflate sub influenta Vaticanului. Un fel de "Internationala"
condusa direct de papalitate. In tarile unde exista astfel de partide, acestea au la sfarsitul
numelor "-CD" cum ar fi de exemplu PNTCD sau PNLCD. Dandu-si seama ca aceasta ii da
de gol caracterul de subordonare unui stat strain (Vaticanul) cu timpul s-a renuntat la
extensia "-CD" dar nu si la caracterul ascuns antiromanesc pe care il au. O asemnea
internationala au avut si comunistii dar condusa de la Moscova (vezi "Imperialismul
catolic o ofensiva anti-romaneasca" de Grigorie Nedei, ed. Clio). Aceste doua
"internationale" una condusa de la Moscova si alta de Vatican, si-au disputat de-a lungul
anilor, bataliile pentru suprematie si in Romania avand ca ultim moment decisiv anul
1989. In urma luptelor dintre cele doua imperii au avut de pierdut romanii si Biserica lor.

 ANTIROMANISMUL GUVERNULUI TARICEANU

"Atunci cand se ridica sus oameni de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni" (Ps.
11, 8).
Multi politicieni catolici si protestanti, dupa ce au reusit sa-si atraga simpatia
poporului roman, majoritar ortodox, au profitat de increderea acordata acestora prin vot,
si dupa ce au obtinut puterea de decizie in stat si administratiile locale, prin legile pe care
le-au dat si-au aratat adevaratele intentii. E firesc, pe langa acestia au fost si
parlamentari ortodocsi, care alaturi de colegii lor de alte credinte si nationalitati au
sustinut legi de importanta nationala dupa cum le-a dictat umplerea buzunarului sau
cresterea conturilor in Banci.
In anul 2004, in pragul alegerilor electorale, prim-ministrul Adrian Nastase
elaboreaza Ordonanta 64 prin care acorda dreptul Bisericii Greco-Catolice de a actiona in
justitie Biserica Ortodoxa si teritoriile avute in posesie din timpul Imperiului Austro-ungar
(dupa cum arata si documentele de carte funciara). Senatul respinge aceasta Ordonanta
si astfel este anulata, dar cu toate acestea ea este aplicata la unele tribunale din Ardeal,
indeosebi acolo unde judecatorii de credinta catolica si cei iubitori de donatiii din bunurile
imobile retrocedate, pun in aplicare "legea" care le convine.
Ajuns la carma guvernului, dl. Calin Popescu Tariceanu, despre care stim ca
impartaseste crezul catolic, impreuna cu alti colegi din guvern ca Monica Macovei -
Ministrul Justitiei sau Monica Musca - Ministrul Cultelor, luptatori pentru "drepturile"
catolicilor din Romania, au cerut punerea in aplicare a Ordonantei 64/2004. Fiind
respinsa in Parlament, Guvernul alcatuieste un pachet de legi pe care le pune in aplicare
pe proprie raspundere nemaitinandu-se seama de validarea sau nevalidarea
Parlamentului. Acest pachet de legi prevede subordonarea justitiei direct guvernului si
restituirea in totalitate a bunurilor imobile fostilor proprietari dinainte de 1948 fara a se
tine seama de felul in care acestia au intrat in posesia lor. E clar, se vorbeste doar de
perioada 1948, de bunurile confiscate de comunisti nu si de bunurile confiscate de
imperiul habsburgic de la romanii care nu s-au supus ierarhiei catolice.
Pentru a ascunde aspectul antinational al acestui pachet de legi, dezbaterea
motiunii de cenzura din Parlament (22 iunie 2005), Guvernul a indreptat discutia spre un
caracter pur politic si juridic ascunzand adevaratul ei substrat si consecintele pe plan
religios si national. E vorba de intentia de a-i catoliciza pe romani.
Dupa respingerea de catre Curtea Constitutionala a pachetului de legi emis de
guvernul Tariceanu acesta a fost nevoit sa demisioneze. Pentru a mai "salva" ceva din
munca guvernului respectiv, inainte de a demisiona, Tariceanu emite o Ordonanta de
Urgenta prin care pune la punct problema retrocedarilor bunurilor catre Biserica Catolica
din Ardeal, precum si a fostilor grofi si chiaburi ce in perioada dominatiei Austro-Ungare
isi faceau imense averi pe seama iobagilor romani (trebuie mentionat ca romanii trecuti
la religile maghiare, catolicism, luteranism si unitarianism erau eliberati din iobagie, iar
cei ce ramaneau ortodocsi se "bucurau" din plin de statutul de iobag pe mosiile
stapanitorilor acelor vremuri). Speram ca cineva sa ia aminte si la acestea spre a
impiedica o noua nedreptate fata de romanii din Ardeal si Biserica lor stramoseasca.
Interesele meschine sunt vadite de insasi faptul ca Romania are atatea legi de pus
la punct dar de care nu se intereseaza nimeni (cum ar fi salariile mai mari, pensiile,
ajutoarele sociale, sanatatea si altele dupa cum a fost promisiunea in timpul campaniei
electorale), in schimb legea retrocedarilor a fost si este principalul punct al guvernarii
actuale pentru care inaltii nostri demnitari ajung sa-si puna chiar si scaunul la bataie.
Dupa unele manevre politice, conform "sfaturilor" Uniunii Europene, Curtea
Constitutionala reia pachetul de legi si il aproba, iar Tariceanu isi retrage demisia
ramanand in continuare in functia de Premier. Nu ne mira admiratia unor ziaristi greco-
catolici fata de unii politicieni ca domnul C.P. Tariceanu pe care il considera un "bun
roman".
E limpede, istoria se repeta - daca in 1927 guvernul de la Bucuresti, condus de
Iuliu Maniu, a semnat Concordatul cu Vaticanul prin care "Biserica Catolica de orice rit din
Romania" devine proprietara asupra unor teritorii si alte imobile din Ardeal si Bucovina
fara ca Statul Roman sa aiba dreptul de a controla sau verifica actiunile si activitatile
membrilor ei. Astfel in perioada ce a urmat, multi preoti, calugari si calugarite din
ordinele religioase catolice au desfasurat o intensa activitate de spionaj in defavoarea
Statului Roman (vezi Onisifor Ghibu, "Actiunea catolicismului unguresc si a Sfantului
Scaun in Romania intregita", Cluj, 1934).
Azi nu mai e nevoie de Concordat. E suficient un guvern care sa-si faca treaba
conform dispozitiilor date din afara granitelor Romaniei, de a obliga Biserica Ortodoxa
Romana si o data cu ea Statul Roman sa "restituie" Bisericii Catolice (care numara tot
mai putini credinciosi) cele aproximativ 2000 de lacasuri de cult pline astazi de
credinciosi ortodocsi impreuna cu teritoriile detinute de aceasta dinainte de 1948.
Vaticanul a investit mult in clerul si oamenii politici care i-au slujit (acele intentii, beneficii
materiale, banesti... acordate de statul Vatican preotilor catolici din Transilvania, pe
langa salariul de la Stat), si dupa cum e firesc acesti bani trebuiesc recuperati. Asa se
explica exploatarea padurilor ce deja au fost retrocedate si din care Biserica Catolica are
venituri de ordinul zecilor si sutelor de miliarde.
Iata dar ce usor se revine la diferentele tot mai mari dintre bogati si saraci, la grofi
si chiaburi care si-au facut imense averi cu munca iobagilor ramasi in legea lor strabuna.
Iata dar care este dreptatea pe care noua burghezime o trambiteaza prin mass-media "in
numele democratiei", lovind in acelasi timp cu orice prilej in Biserica Ortodoxa.
 PROPAGANDA IN MASS-MEDIA

Cu toate ca Romania este o tara majoritar ortodoxa, catolicii si protestantii au

invadat cea mai mare parte a mass-mediei, in mod deosebit emisiunile culturale, de stiri,
de dezbateri, etc.. Multi dintre jurnalistii si reporterii greco-catolici sustin o intensa
campanie de formare a unei opinii publice proocidentale prin care se etaleaza si multe
falsuri istorice profitand, in acelasi timp, si de necunoasterea populatiei asupra unor
aspecte istorice, politice si religioase. Se afirma destul de des ca Biserica Greco-Catolca
este o "Biserica a culturii", "ca a introdus limba romana in cult" si altele asemenea. In
acest sens mentionam ca inainte de cucerirea Transilvaniei de catre Habsburgi, existau
deja carti de cult in limba romana tiparite de diaconul Coresi la tipografia din Brasov.
Amintim astfel "Liturghierul" in 1570, care, fiindca se epuizase repede a mai fost tiparit
ulterior de Mitropolitul Dosoftei la Iasi in 1679 si 1683. Tot Coresi a mai tiparit "Psaltirea"
in limba romana, in 1570. La tipografiile ortodoxe din Alba Iulia s-au tiparit in romana
"Noul Testament" in 1648 si "Psaltirea" in 1651 si multe altele. La tipografiile unite s-au
retiparit, practic, dar cu modificarile invtaturii catolice. Spre exemplu, in loc de "duh"
aparea "spirit" si altele asemenea, introducandu-se si unele inovatii papistasesti ca "si de
la Fiul purcede" ceea ce este o erezie la nivelul Sfintei Treimi. Mai multe explicatii despre
acest capitol vom prezenta mai amanuntit intr-o lucrare separata (amanunte se pot
vedea in "Istoria Bisericii Romane" de N. Iorga, vol. 1-2 si Istoria Bisericii Romane de M.
Pacurariu, vol. 1-2). Biserica Ortodoxa nu se lauda si nici nu se va lauda cu realizarile ei,
cu toate ca prigonita fiind, a dat tarii mult mai multe scoli si oameni de seama decat
Biserica Greco-Catolica sustinuta prin legi si ajutoare militare de catre stapanitorii acelor
timpuri.
Merita mentionat si faptul ca unii publicisti greco-catolici folosesc diferite citate
favorabile uniatismului pe care le atribuie unor mari oameni de cultura si istorici
consacrati fara a specifica de multe ori sursa de informare ceea ce trezeste suspiciuni in
privinta autenticitatii acelor texte. Spre exemplu, publicistul Ioan Longhin Popescu, in
revista new-age-ista Formula As, nr. 592 din noiembrie 2003, pag. 3 atribuie istoricului
Nicolae Iorga urmatorul paragraf: "Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra.
Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scolile mari din strainatate pentru ucenicii
romani, aspri in ale invataturii, nu era, mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului
nostru care a fost Roma insasi". Personal am citit istoria scrisa de N. Iorga si nicaieri nu
am gasit ca istoricul roman sa faca astfel de afirmatii ci chiar contrare ca de exemplu,
vorbind despre supunerea lui Atanasie Anghel fata de habsburgi si papalitate marturisea:
"Voi recunoaste oricine, dupa citirea acestuii act autentic, in care se oglindeste sufletul
josnic al unui om fara demnitate si fara rusine, al unui arhiereu uitator de toate datoriile
si juramintele sale, al unui roman fara simt de neamul sau, ca, intre deosebitele forme de
unire cu Biserica Romei pe care le-au intrebuintat neamurile ajunse in stapanirea
Austriei, nici una n-a fost asa de rusinoasa si brutala... Declaratia lui din april 1701 e
desigur cel mai injositor act public savarsit de un vladica romanesc" [1].
Ar fi corect ca acesti formatori ai opiniei publice, atunci cand citeaza un istoric sau
un om de valoare, sa specifice sursa de informare pentru a se putea verifica sau... sa fie
sinceri. Am exemplificat doar un caz care, din pacate, nu e singurul. Astfel de
"invataturi", mai mult sau mai putin credibile, intalnim tot mai des in mass-media post-
decembrista, dar si in revistele cultural-religioase ale Bisericii Unite cu Roma, cum ar fi
"Viata crestina" din Cluj si altele.
Un amanunt mai trebuie specificat. Daca N. Iorga si alti istorici apreciaza
activitatea laudabila a unor personalitati greco-catolice, nu inseamna ca prin aceasta
apreciaza intreaga Biserica Unita ca atare. Sa tinem seama ca acesti cartutrari au luptat
cot la cot cu carturarii ortodocsi, avand, de multe ori, piedici din partea ierarhiei unite.
Asadar, avem tot respectul fata de Inochentie Micu, Samuil Micu, Petru Maior, Simion
Barnutiu, Gheorghe Sincai si altii care, asemeni lor, au fost intai romani si apoi catolici,
dar nu putem spune acelasi lucru si despre ierarhia unita care i-a prigonit pe acestia
pentru curajul lor de a spune "Nu!" atunci cand au descoperit ca biserica lor era
romaneasca doar cu vorba nu si cu fapta [2].
Trist, dar unii jurnalisti greco-catolici de azi sunt preocupati intr-o mare masura si
de "pacatele preotilor ortodocsi".
Ni se impune toleranta fata de tot ce vine din Apus iar Ortodoxiei i se cere jertfa.
Ortodoxiei nu e nevoie a i se impune toleranta deoarece ea e toleranta in esenta ei dar
una este toleranta si alta este compromisul, tradarea sau apostazia...

[1] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti 1930, vol. II, p. 34

[2] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti 1930, vol. II, pag117-138, 191-198
 CATOLICISMUL     IN     ARDEAL
SI     SCANDALUL     RETROCEDARILOR II
articol preluat din "Catolicismul in Ardeal si scandalul retrocedarilor"
de Ierom. Eftimie Mitra, Ed. "popa Flore", Bucuresti 2006

 SCOPUL UNIATISMULUI IN ARDEAL

"Aducem tributul recunostintei noastre omagiale inaltului Tron al Regilor apostolici

ai Ungariei si Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a carei protectiune puternica s-
a bucurat Biserica noastra de la primele inceputuri ale sfintei uniri pana in ziua de
astazi." [1]

 LUPUL CU BLANA DE OAIE...

Se stie ca, in urma cu cateva veacuri, pentru fidelitatea ei fata de stapanitorii

straini, Biserica Greco-Catolica a primit in Transilvania multe beneficii, atat materiale, cat
si legislative, dar si indrumarile logistice de care aveau nevoie pentru atingerea scopului.
Astfel, imparatii habsburgi si guvernul de la Pesta aveau in ierarhii uniti o eficienta "mana
de ajutor", deoarece, ei fiind de nationalitate romana, ii puteau atrage mai usor pe
romani, prin religie, sub jurisdictia lor, rupandu-i astfel de vechea Biserica romanesaca,
cea ortodoxa, prin care romanii din Transilvania se simteau uniti cu romanii de peste
Carpati [2]. Lipsa autonomiei Bisericii Greco-Catolice din Transilvania era asigurata de
catre stapanitori prin "atarnarea" ei de Arhiepiscopia Catolica Maghiara de Esztergom,
avand intotdeauna un iezuit care controla activitatea fiecarui ierarh unit si care, in
eparhia pe care o pastorea, avea mai multa autoritate decat episcopul [3]. Asa se explica
lupta fatisa a ierarhiei unite din Transilvania fata de Biserica Ortodoxa. Aceasta se vede si
din scrisoarea secreta primita de episcopul catolic Samuil Vulcan la 5 decembrie 1815,
prin care Curtea de la Viena ii cere sa caute o persoana de nationalitate romana, prin
care sa supuna Episcopia Ortodoxa de la Arad:
"Iubite Episcop Vulcan!
Avand tot interesul, sa promovez prin toate mijloacele posibile unirea printre
romani si afland Eu ocaziunea potrivita spre acest scop indeplinirea episcopiei din Arad,
sa-mi propui, cu observarea celei mai desavarsite discretiuni si dupa ce vei fi luat
informatiuni, cativa indivizi si fruntasii clerului acelei sau a altor eparhii neunite (ortodoxe
nn.) de la cari s-ar putea astepta, ca dupa obtinerea episcopiei sa treaca la unire si cari
ar avea destula vaza si ar fi in stare sa o propage si in clerul si poporul din dieceza lor.
Totodata in curand sa-mi inaintezi o opiniune bine cumpanita despre toate mijloacele prin
cari s-ar putea promova unirea si in Ungaria" [4].
Raspunsul lui Vulcan a fost ca cel mai de folos pentru cele cerute de imparat, era
fostul cancelarist al judetului Bichis, Moise Nicoara, "fiindca vorbeste mai multe limbi si e
favorabil unirii" [5]. De asemenea s-a realizat si unirea cu Roma a romanilor din Ungaria
ceea ce azi a dus la maghiarizarea prin catolicizare a romanilor din actuala Ungarie.
Cand se intampla sa moara vreun episcop sau mitropolit ortodox din Ardeal,
stapanitorii austro-ungari incercau de fiecare data sa il inlocuiasca cu unul favorabil lor,
dar rezistenta romanilor era destul de mare incat aceste incercari se dovedeau zadarnice.
Totusi, in anul 1916, dupa moartea batranului mitropolit ortodox Ioan Metianu (1898-
1916), cu sprijinul Bisericilor slujitoare politicii maghiarizante, guvernul de la Budapesta a
reusit sa instaleze in scaunul mitropolitan de la Sibiu pe fostul preot vicar de la Oradea-
Mare, Vasile Mangra (1916-1918) care plati aceasta functie prin tradarea fata de Biserica
si neamul sau. Acesta, asemenea lui Atanasie Anghel si Moise Nicoara, nu era altceva
decat lupul pus de paza la oi. Biserica Ortodoxa prin preotii si credinciosii ei sprijiniti si de
ierarhii din Moldova si Munteania a reusit sa treaca cu bine si peste acest moment de
grea incercare. Pe drept contestatul V. Mangra moare in conditii stranii si plin de
remuscari intre protectorii sai, la doi ani dupa instalarea sa [6].
 ...UNEALTA STRAINILOR

Vedem, asadar, in zilele noastre, o lupta acerba a minoritatii greco-catolice din

Transilvania prin care acestia cer fostele averi primite de la imparatii habsburgi, precum
si padurile si pasunile din jurul Beiusului. Imparateasa Maria Tereza, in 1870, in scopul
sustinerii catolicizarii romanilor prin "sfanta (?) unire" cu Roma, da Episcopiei Greco-
Catolice 136 000 jugare de padure in jurul Beiusului, precum si alte terenuri trecute
abuziv in proprietatea aceleiasi institutii [7].
Aceasta unire cu Roma, prin ruperea de Biserica veche romaneasca, cea ortodoxa,
pentru romani insemna si izolarea fata de fratii lor de peste Carpati, care, pe plan
cultural se facea prin interzicerea cartilor ortodoxe aduse din Moldova si Muntenia si
tiparirea in schimbul acestora a altor carti, tot in limba romana, dar cu invataturi straine
pe care o numeau "dezvoltare culturala".
Vrednica de amintit, in acest sens, este si marturia Papei Pius XI la anul 1926,
care, in fata a 1300 de pelerini maghiari spunea: "Am vazut intotdeauna in multii pelerini
unguri cari au fost aici, pe fii tarii Mariei Tereza, pe fii regelui Stefan cel Sfant, pe urmasii
Sfantului Emeric si pe nepotii regelui Ladislau cel Sfant... Binecuvintez pe toti acei tineri,
care in importanta epoca a redesteptarii, in scumpii ani ai innoirii sufletesti se grupeaza
in jurul acestui steag, pentru ca sa duca la biruinta constiinta nationala si adevarata
religiozitate si sa faca Ungaria din nou mare si fericita" [8]. In acelasi an, la Budapesta,
baronul Dr. A Vecsey, mana dreapta a episcopului catolic de Alba Iulia facea urmatoarele
afirmatii: "Romania a rapit mult pamant unguresc. Statul Roman se teme de Biserica
Catolica... Averile bisericesti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales
de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct ca catolicismul este sprijinul cel mai
puternic al maghiarimii" (Ibidem.).
In atingerea scopurilor revizioniste, la anul 1912 ia fiinta in Ungaria "Episcopia
Greco-Catolica de Hajdudorog", care se intindea si peste o insemnata parte din
Transilvania. Publicatia "Pesti Hirlap" din 24 septembrie 1935, relateaza unele aspecte ale
asociatiei generale a greco-catolicilor din Ungaria printre care si urmatoarele: "Greco-
catolicismul maghiar indeplineste o mare misiune. Prin el ne intindem bratele spre fratii
rupti de la sanul nostri si ii atragem spre noi. Greco-catolicii unguri savarsesc prin
miscarea revizionista o opera de pioni... care poate face mari servicii patriei prin
asimilarea nemaghiarilor de lege greco-catolica in cazul ca se va intampla reviziunea"
[9].

 EXTINDEREA IMPERIULUI PAPAL

In sprijinul repetarii hotiei nationale si spirituale a carei unealta de veacuri a fost

uniatismul, vin si unele autoritati politice maghiare, dar mai ales legile internationale ale
marilor puteri de influenta. Dupa 1989, Uniunea Europeana insista asupra autoritatilor de
la Bucuresti sa rezolve favorabil cererile Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Astfel,
in 1994, vazand ca aceasta se tot amana, un inalt parlamentar al Consiliului Europei
insista cu o intrebare obsesiva adresata presedintelui Romaniei, domnul Ion Iliescu,
privind modul de rezolvare a retrocedarii bunurilor mobile si imobile de catre Biserica
Ortodoxa Romana catre Biserica Greco-Catolica. Un rol important fata de aceasta vasta si
complexa actiune oficiala si neoficiala a autoritatilor maghiare l-a avut si continua sa-l
aiba Episcopia Greco-Catolica de Hajdudorog, considerata ca fiind centrul spiritual si
confesional al tuturor greco-catolicilor din Transilvania, urmarindu-se cu perseverenta ca
acest "centru" sa fie reactivat de Curia Papala pentru a avea jurisdictie canonica asupra
acestor teritorii romanesti [10]. Acest lucru s-a mai intamplat in Romania anilor 1929,
prin intocmirea Concordatului dintre Vatican si guvernul de la Bucuresti, semnat de Vasile
Goldis si Iuliu Maniu [11]. Prin acest document, Vaticanul devine stat in stat, care pe
parcurs, s-a transformat in stat impotriva statului. Numirea episcopilor devine un drept al
papei caruia ii jurau sa propage catlolicismul prin toate mijloacele, fara a datora un
juramant statului roman. Ordine calugaresti straine, maghiare, scoase de sub orice
control al statului, cu scoli avand drept de publicitate, platite de Statul Roman, dar sub
jurisdictia episcopilor catolici si multe altele care au adus numeroase prejudicii Romaniei
[12].
Fostul deputat Stefan Mates, in 1924, facea publica afirmatia unui lider catolic
maghiar, care, adresandu-se unor confrati, spunea: "Nu fiti ingrijorati caci noi suntem
oameni cu experienta si diplomati... Norocul nostru e faptul ca la Bucuresti nimeni nu e
lamurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvantul romanilor ardeleni nu e prea luat in
seama, intre guvern si opozitie nu e nici o intelegere ci dusmanie feroce. Unii se ocupa cu
intarirea materiala a partidului, iar ceilalti vor rasturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar
nationale, nu sunt, care sa-i poata uni pe acestia, si e spre binele nostru... Am intervenit
la Papa, ca atunci cand problema catolicilor va fi mai acuta, nuntiul papal sa inceapa
tratativele cu Guvernul Roman pentru Concordat, si faptul acesta, va usura situatia
noastra foarte mult. Unde mai puneti ca "fratii" romani uniti ne dau tot sprijinul prin
arhiereii lor, ca Biserica noastra sa nu fie infranta, caci aceasta ar insemna si micsorarea
rostului lor in Statul roman. Rezervam cel mai puternic argument, daca imprejurarile si
oamenii amintiti nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitati ca traim intr-o tara orientala,
unde banul are puterea suprema. Noi vom jertfi daca trebuie zeci de milioane, pentru a
salva situatia materiala si culturala a Bisericii noastre, care e insasi mantuirea poporului
maghiar de aici si pot sa va asigur, ca izbanda noastra va fi deplina" [13]. Acelasi lucru,
se pare ca se incearca si in zilele noastre. O ordonanta, o hotarare, o lege sau alte forme
politico-juridice vin incet si sigur spre folosul puterii de influenta a Vaticanului si, odata cu
aceasta, a altor cercuri de interese straine.
Si totusi: care e scopul reinfiintarii a asa multor episcopii si parohii greco-catolice,
acum, in aceste vremuri de libertate religioasa, mai ales acolo unde nu e preot, ci doar
cativa credinciosi, si aceia cu greu adunati?
Cu tot respectul fata de cei de alte credinte, si toleranta merge pana la un punct.
Aici e vorba, oameni buni, si mai ales dumneavoastra domnilor judecatori si politicieni, de
o chestiune nationala si nu de culte. Atata doar ca atunci, la 1700, in loc de judecatori se
foloseau tunurile.

[1] fragment din hotararile conciliului greco-catolic din Ardeal, intrunit pentru a treia oara
la Blaj, in anul 1900
[2] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti, 1995, vol. I si II
[3] IPS Nicolae Corneanu, Biserica romaneasca din N-V tarii in timpul prigoanei horthiste,
ed. IBMBOR, 1986, pag. XXVII
[4] Monografia Crisanei, Oradea 1936; Istoria bisericeasca a romanilor bihoreni, Stefan
Lupsa, Oradea 1935, pag. 127-128
[5] Monografia Crisanei, Oradea 1936; Istoria bisericeasca a romanilor bihoreni, Stefan
Lupsa, Oradea 1935, pag. 127-128
[6] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II, Bucuresti 1930, pag. 286, 303
[7] Stefan Lupsa, op. cit., pag 45-46, 95-124 si Monografia Crisanei
[8] Legea Romaneasca, nr 22, pag. 193-194
[9] Legea Romaneasca, nr. 20, pag. 177, anul 1935
[10] E. Stefanescu in Politica din 22 octombrie 1944, pag. 3
[11] Iuliu Manu, greco-catolic, a fost inainte de 1918 ofiter in armata Austro-Ungara iar
dupa eliberarea Transilvaniei a ocupat functii importante in conducerea Statului Roman.
Necesar de mentionat faptul ca membrii guvernului de la Bucuresti din perioada semnarii
concordatului erau in majoritate catolici
[12] Pr. Petru Ciuhandru, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica in fata
neamului, Ed. Buna Vestire, Beius, 1994, pag. 25-26
[13] Legea Romaneasca, nr. 30, pag. 7, anul 1924
 CATOLICISMUL     IN     ARDEAL
SI     SCANDALUL     RETROCEDARILOR I
articol preluat din "Catolicismul in Ardeal si scandalul retrocedarilor"
de Ierom. Eftimie Mitra, Ed. "popa Flore", Bucuresti 2006

 INAINTE DE HABSBURGI

Turcii au ocupat Transilvania in cea de-a doua jumatate a secolului XVI. In aceasta
perioada, romanii din Transilvania trebuiau sa plateasca dari sultanului si cu aceasta
musulmanii se multumeau. In ceea ce priveste religia erau lasati sa-si practice credinta,
avand in Ardeal chiar si episcopi ortodocsi, cum era si Episcopul Efrem de Oradea.
Locuitorii acestor tinuturi aveau bisericile lor, preotii lor si episcopii lor. Singurii care
atentau la viata lor religioasa erau principii calvini. Calvinii erau desprinsi din catolicii
maghiari ca urmare a reformelor religioase ale lui Luther si Calvin. Acestia incercau
diferite forme de a-i atrage pe romani la religia lor, dar, de cele mai multe ori, acestea se
dovedeau zadarnice.
In aceasta perioada intre romani si celelalte confesiuni situatia religioasa era
destul de toleranta, aceasta si datorita faptului ca in structurile politice ale comunitatilor
erau si romani. In multe cazuri, organizarea administrativa diferea in functie de zona.
Spre o buna intelegere intre confesiunile existente, in aceasta parte a tariii exista si o
invoiala: cel ce va supara pe altul, va plati o suta de florini. Despre aceasta invoiala se
vorbeste si in actul din 26 iulie 1712 pe care oradenii Szatmari Paul si Horvath Samuil il
duc la Viena cerand pastrarea pacii [1].
Dupa cucerirea Transilvaniei de catre habsburgi in 1699, romanii au intrat sub o
noua stapanire care atenta nu numai la bogatiile ci si la credinta acestora. In timpul
ocupatiei otomane, catolicismul pierduse multi credinciosi, foarte multi dintre ei
acceptand reforma. Din acest motiv, Casa de Habsburg fiind de religie catolica, impreuna
cu Papa, a pus la cale un plan de recuperare al numarului de credinciosi. Cum la cei
pierduti prin reforma nu aveau nici un succes incercau printre romanii care, pe atunci,
erau in totalitate ortodocsi. Prin aceasta, imparatii habsburgi cautau si sustinatori pentru
imparatie, pentru ca in Transilvania majoritatea erau romani ortodocsi si multi maghiari
reformati care erau o piedica in actiunile noilor stapanitori.

 SUB HABSBURGI

Odata cu supunerea politica a Transilvaniei, Imperiului Habsburgic, Biserica

romaneasca din Ardeal sufera mari schimbari. Acestia, profitand de conjuncturile politice
ale vremii isi pun episcop in scaunul mitropolitan ortodox de la Alba Iulia in persoana lui
Atanasie Anghel, ca apoi, odata ajuns in scaun, sa desfiinteze ierarhia bisericeasca
existenta, infiintand in locul ei o alta organizare bisericeasca supusa papalitatii [2]. Odata
cu supunerea organizarii administrative bisericesti se urmarea si schimbarea treptata si
pe neobservate a invataturii de credinta, incercandu-se introducerea in dogme a ereziilor
catolicesti ca: infailibilitatea si primatul papei, Filioque, azima, purgatoriul, imaculata
conceptie, s.a.. Pentru a realiza mai usor trecerea la catolicism au pastrat vesmintele
preotesti si slujbele ca in Biserica Ortodoxa modificand, in schimb, invatatura de credinta,
dogmele [3].
Luptele in plan religios erau zadarnice cu toate ca, la cererea ierarhiei catolice,
cartile de cult ortodoxe erau interzise chiar prin ordine scrise ale imparatilor. Marile lupte
se duceau pe taram lumesc, adica: proprietati, putere politica, diversiuni, oferire de
ranguri, scutiri de dari, defaimarea si inrobirea preotilor ortodocsi, oferirea de produse si
bani, etc.. La 17 august 1716 se anuleaza actul de toleranta dintre confesiuni si se da
putere deplina catolicismului, iar episcopului catolic de Oradea i se ofera functia de
prefect al judetului. In calitate de stapan feudal, episcopul catolic impunea o economie
avantajoasa lui dar si in detrimentul ortodoxiei. Fiecare iobag avea obligatia sa
munceasca pentru stapan (prefectul) 12 zile pe an ca rob, sa achite bani, sa plateasca
djma in oi, iezi, miere, oua, branza, legume, fructe, cereale sau alte produse taranesti. In
loc de produse se putea plati si in bani. Aceasta plata a obligatiilor in bani, aducea
episopului feudal un venit anual de 13 000 de florini, ceea ce reprezenta o suma foarte
mare in acele vremuri. Pe langa aceasta, episcopul mai avea si intinsele domenii in
paduri si pasuni [4].
Mai are rost sa ne punem intrebarea cum s-a construit catedrala unita din Oradea
sau alte biserici? Sau cladirile liceului din Beius care astazi poarta numele unia dintre
stapanii feudali ai acelor timpuri - Samuil Vulcan, sau palatul episcopal in care pana nu
demult se adapostea focarul de cultura al Judetului Bihor - Biblioteca Judeteana, si ale
cladiri pe care astazi cu nerusinare le revendica? Daca n-ar fi fost iobagii romani care sa
munceasca si sa plateasca bani episcopului feudal s-ar mai fi realizat toate acestea? Luati
aminte domnilor politicieni si judecatori: adevaratii ctitori ai acelor biserici si cladiri
pentru care se face atata scandal sunt iobagii. Stapanii de atunci s-au facut proprietari
peste ele la fel ca voi, stapanii de astazi, in acte, nu cu truda.

 PENTRU "BINELE" NEAMULUI

Procesul de "educatie" si "culturalizare" a romanilor ardeleni nu se ducea doar prin

scoli si prin construirea de biserici. Dupa ce episcopii feudali isi intra deplin in "drepturi",
incep marile constructii bisericesti: "Sfantul Ladislau" - piata Victoriei (1720-1723),
biserica din strada Roman Ciorogariu si palatul (1739 - mijlocul sec XVIII), complexul
manastiresc de la Sanmartin (sec. XVIII), biserica din bulevardul Republicii (1732-1749),
palatul episcopal si catedrala (1762-1777) in care se adaposteau insemnate valori
culturale deoarece inainte de a fi retrocedate, acolo isi desfasura activitatea in conditii
normale Muzeul Tarii Crisurilor, scoli, spitale, manastiri, biserici, etc... [5].
Intr-un document gasit la arhivele statului din Oradea, de cercetatorul Stefan
Tasiedean, este specificata atitudinea stapanitorilor fata de iobagii care munceau pe
domeniile lor: "in 1732 s-a hotarat ridicarea catedralei romano-catolice din Oradea.
Materialul l-au adus din partile Vascaului. Singurele scrisorile din arhivul comitatului pot
spune, cati romani schingiuiti, cate vieti de om au deplans construirea catedralei numite.
Sa porti piatra din Vascau la Oradea ani de-a randul, intre lovituri de zbiciuiri, daca boii
iti stau in mijlocul drumului, ori daca unul sau altul s-a rasturnat de oboseala ori chiar a
si pierit, sa fii aruncat in temnita daca nu ai sosit la termenul fixat de "jupanul Ispan",
toate sunt lucruri ce numai bucurie, numai voie buna nu produc. Suferinte de felul acesta
a inmuiat doina romanului bihorean... Apoi inca atata nu e destul, trebuie sa dea
domnului zeciuieli, none, cvarte, treizeceli, zile de lucru, taler vladicului, bir popii, bir
diacului, cand la adica nici malai pe masa nu este" [6].
De remarcat ca Palatul (fostul muzeu), sirul canonicilor, catedrala si celelalte
constructii ale timpului erau imprejmuite cu un zid de piatra gros de aproximattiv 75 cm
si inalt de 2 metri, imposibil de escaladat. De ce si de cine se temeau? Aveau de cine...
In aceste conditii Episcopia Catolica si-a intins proprietatile in intregul Bihor transformand
populatia romaneasca in iobagi si odata cu intarirea politica si militara a desfasurat o
intensa campanie prozelitista in vederea catolicizarii romanilor. In acest scop, in 1713,
episcopul ortodox Petru Hristofor [7], care avea resedinta in Velenta a fost alungat din
Ardeal iar romanii isi hirotoneau preoti (in ascuns) la episcopul ortodox sarb din Arad
pentru ca era de "aceeasi lege" - Legea Ierusalimului [8]. In lipsa unui scaun episcopal
ortodox la Oradea a ramas un consistoriu care era un puternic centru romanesc in zona.
Astfel romanii de aici au rezistat si catolicizarii si maghiarizarii dar si unor intentii de
sarbizare ce au aparut ulterior.
Vazand episcopul catolic ca nici asa nu-si atinge "nobilul" sau tel, a infiintat in
Oradea o episcopie a romanilor uniti cu Roma punand in fruntea ei persoane de
nationalitate romana dar care sa fie subordonata Episcoiei Catolice Maghiare prin care se
ducea o intensa campanie de deznationalizare prin scoli si biserica. Astfel se desfiintau
scolile ortodoxe existente inca din secolele XVI-XVII si in locul lor se infiintau scoli
catolice. In scolile "ctitorite" de iobagii romani se facea o educatie a generatiilor tinere
straina de nemul si invatatura limbii romane. Asa se explica faptul ca in anul 1832, la
gimnaziul infiintat in Beius in timpul episcopului unit Samuil Vulcan la clasele 1-4 nu se
preda limba romana asa precum se facea in scolile ortodoxe, dar in schimb se preda
religie catolica si istoria Ungariei ca materii obligatorii [9].
Urmasul lui Samuil Vulcan in scaunul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Vasile
Erdely, in circulara din 11 mai 1848 (care se afla si azi in arhivele Episcopiei), ii
indeamna pe credinciosi: "Sa multumim generozitatii nobilei natiuni maghiare, convinsi
fiind ca maghiarii si romanii sunt fratii cei mai buni. Deci, sa ne nazuim a ne iubi reciproc
si a le invata limba, cum si ei bucurosi o invata pe a noastra... (indemnandu-i totodata sa
participe alaturi de maghiari la evenimentele din 1848, vestind cu bucurie ca prin legile
votate in Dieta): a sosit pentru toti mult dorita zi a libertatii prin care, sub ocarmuirea
unui guvern maghiar independent si responsabil si sub domnia unui rege constitutional,
poporul roman a ajuns la libertatea si egalitatea de care sunt vrednici toti, ca niste fiinte
zidite dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar aceasta in mod firesc ne indatoreaza
sa fim recunoscatori si devotati patriei maghiare dulci si binecuvantate de Dumnezeu)
[10].

 CATOLICI SAU ROMANI?

Intensa propaganda catolicizanta dusa in zilele noastre de catre unii "intelectuali"

si reporteri radio-TV sau ziaristi catolici dusa prin mass-media romaneasca si
internationala nu aminteste si nici nu va aminti despre aceste lucruri si chiar vor sustine
in continuare caracterul de suprafata al catolicismului in Romania si anume "rolul sau
creator spre binele (?) neamului" asa precum incerca sa o faca si in perioada interbelica.
Despre aceasta D. Staniloae marturiseste: "Devenise un obicei al statului major
catolicizant al Bisericii Unite sa justifice existenta acestei Biserici si sa-si acopere actiunea
catolicizanta, prin provocarea la scolile ei, prin care ar fi reprezentat prin excelenta
Biserica Culturii in viata poporului nostru. Si facand sa sune mereu aceasta fraza la
urechea oamenilor, ajunsesera si multi romani ortodocsi sa o creada" [11].
Cand "fratii" (?) uniti sunt intrebati de ce in scolle lor, in perioada stapanirii
Austro-Ungare se preda in limba maghiara ne raspund ca asa au fost vremurile sau
diferite motive. Le amintim ca in aceleasi vremuri, cu conditii mult mai grele in scolile
ortodoxe se preda doar in limba romana in intregul Ardeal.
Inainte de a se da decretul prin care comunismul desfiinta cultul greco-catolic, la
21 octombrie 1948, majoritatea preotilor si credinciosilor uniti au revenit de bunavoie la
vechea credinta romaneasca dar unii preoti, episcopi sau calugari greco-catolici au
refuzat orice propunere in acest sens, ba mai mult au cerut ca ritualurile religioase sa li
se faca de catre preotii catolici maghiari.
Intr-un referat al parintelui Arsenie Boca inaintat Patriarhiei Romane de la
Bucuresti la 1 februarie 1949 se mentioneaza ca un grup de calugarite greco-catolice din
Cluj refuzau orice slujba din partea preotilor romani deoarece erau ortodocsi, preferandu-
i pe cei romano-catolici care slujeau in maghiara si latina, cum a fost si cazul la
inmormantarea unei surori din obstea lor, spunandu-i parintelui Arsenie: "dar noi am fost
sub ocupatie (sub austro-ungaria, nn.) bune romance, si suntem; lucram si ne rugam
pentru neamul acesta" [12].
Fostul episcop unit Iuliu Hossu a refuzat sa intre intr-o biserica ortodoxa
considerand-o spurcata. In cartea "7 dimineti" (ed. Anastasia) la pag. 66-67, un fost
detinut politic, parintele Dumitru Staniloae, spune: "Lupta catolicismului n-a avut o baza
spirituala, crestina, asa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuza Todea ca
suntem Biserica tradatoare. Doua mii de preoti ortodocsi au stat in inchisoare. Eu am fost
in inchisoare si n-am vazut nici un preot unit. Toti s-au facut ortodocsi sau au intrat in
diferite intreprinderi in care faceau pe turnatorii. Au fost si doi-trei episcopi, asa cum a
fost Hossu, care a fost la manastirea Caldarusani; nu l-am vazut in inchisoare. Se plimba
in jurul bisricii in timpul Liturghiei, fara sa intre inauntru. Si a lasat sa fie inmormantat de
un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor?..."
Din cele prezentate mai sus si din multe altele e usor de tras concluzia ca romanii
care au studiat in scolile de la Viena, Roma, Budapesta au devenit intai catolici si apoi
romani, sau mai bine zis buni catolici dar nu si buni romani. Si totusi cum ramane cu
expresiile: "toti avem acelasi Dumnezeu" sau "biserici surori" si alte astfel de lozinci mult
mediatizate in tarile ortodoxe?

[1] Titus Rosu, "Constitutia Nationala la romani", p. 34, aflata in manuscris in biblioteca
Protopopiatului Beius
[2] N. Iorga, Istoria Bisericii Romane, vol. 2, Bucuresti, 1930, p. 31-35
[3] Gheorghe Ciuhandu, Dezbinarea religioasa a romanilor din Ardeal, cap. 2, Arad, 1927
[4] Dan Ispas, Neam si lege romaneasca in Tara Beiusului, ed. Buna Vestire, Beius,
1999, pg. 137-227
[5] Titus Rosu, op. cit., p. 34-35
[6] "Cultura Crestina" din Blaj, 1915, pg 292
[7] urmasul in scaunul episcopal ortodox al PS Efrem era Petru Hristofor, totodata si
ultimul episcop de Oradea pana la reinfiintarea acestui scaun de dupa 1918
[8] Titus Rosu, op. cit., pag 35
[9] Dan Ispas, op. cit., pg. 222
[10] P.S. Petroniu Florea, "Alesii lui Dumnezeu", ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea
2005, pag. 187
[11] Dumitru Staniloae, Uniatismul din Transilvania, incercarea de dezmembrare a
poporului roman, Bucuresti, 1973, pag. 180
[12] P.S. Dr. Ambrozie Sinaitul in Legea Romaneasca nr. 3/2005, pag. 22
 CATOLICISMUL     IN     ARDEAL
SI     SCANDALUL     RETROCEDARILOR III
articol preluat din "Catolicismul in Ardeal si scandalul retrocedarilor"
de Ierom. Eftimie Mitra, Ed. "popa Flore", Bucuresti 2006

 VESNICA PROBLEMA...

Problema retrocedarilor bunurilor bisericesti devine tot mai mult discutata si mai
plina de interes pentru unele cercuri, mai mult sau mai putin interesate. Ziare ca
"Jurnalul Bihorean", "Realitatea Bihoreana" si alte surse laice de informare sustin o
intensa campanie de propaganda catolicizanta. Astfel in ziarul "Realitatea Bihoreana" din
8 aprilie 2005, pagina 8, apare un articol calomniator la adresa Bisericii Ortodoxe in
incheierea caruia se spune: "Conducatorii Bisericii Ortodoxe Romane nu au invatat nimic
din exemplul oferit de papa". In acelasi articol se mai spune ca vizita Papei Ioan Paul al
II-lea nu a avut nici un efect in ceea ce priveste relatiile dintre ortodocsi si uniati,
considerandu-i pe ortodocsi rautaciosi, deoarece nu accepta slujbele alternative in
aceeasi biserica. Ne punem intrebarea: Care a fost scopul vizitei papei in Romania si ce
exemplu a avut de oferit? ... Un exemplu "crestinesc" ar putea fi si intretinerea
scandalului din Transilvania prin ierarhia unita atunci cand, cu agresivitate fata de
Biserica romaneasca, recurg la falsuri istorice si pretentii exagerate... Cu toate ca autorul
articolului sus amintit nu-si da numele, banuim ca este unul din grupul de ziaristi greco-
catolici de la ziarul "Realitatea Bihoreana".
Biserica Ortodoxa a incercat in repetate randuri sa mentina o relatie normala si
civilizata in dalogul cu Biserica Greco-Catolica, dar eforturile au fost zadarnice. Atat
bisericile construite din fonduri proprii, cat si cele smulse cu forta de la credinciosii
ortodocsi (sec. XVIII-XIX), constituie motivul de scandal al uniatilor cu toate ca Biserica
Greco-Catolica poseda azi suficiente spatii de rugaciune si chiar mai mult decat le trebuie
celor 19.548 (sub 1%) de credinciosi pe care ii are in Transilvania, potrivit
recensamantului din anul 2002. De la restituirea celor neceare pe care Biserica Ortodoxa
le-a oferit in urma dialogurilor purtate, Biserica Greco-Catolica solicita restituirea
integrala prin justitie cerand Statului Roman retrocedarea in intregime a tuturor bunurilor
avute in perioada stapanirii austro-ungare. Astfel, s-a ajuns ca in momentul de fata
multe parohii si manastiri ortodoxe din Transilvania sa fie actionate in instanta de catre
Biserica Greco-Catolica. Situatia este cu atat mai regretabila cu cat unii ierarhi si preoti
greco-catolici refuza sa coopereze in dialogul local si sa dezamorseze conflictele create.
Au existat pana in prezent asa zisele negocieri in care uniatii puneau conditii, iar
ortodocsii nu le acceptau pentru ca nu poti da o biserica de la sute de credinciosi
ortodocsi unui grup de cativa greco-catolici. Aceasta ar insemna o nedreptatire a
credinciosilor Bisericii Ortodoxe.
Se pare ca pana in prezent dialogul interconfesional nu a reusit sa vindece ranile
deschise dupa 1700 si la 1948.

 TRADAREA LA NIVEL INALT

Daca tot trambitam ideea de democratie atunci, corect ar fi sa tinem seama si de

vointa majoritatii si nu doar de cercurile politice straine care dicteaza legi si ordonante
intr-un stat care pretinde ca e independent.
Santajele si amenintarile nu lipsesc nici de la discutiile interconfesionale, partea
greco-catolica optand mereu pentru discutii cu usile inchise sau justitie. Pana in prezent
nu cunoastem sa fi existat vreo dezbatere publica referitoare la problema bunurilor
materiale ale celor doua Biserici. Aceasta ne-ar fi ajutat sa cunoastem mai bine cum se
pune problema in aceste situatii cand, corect ar fi sa se tina seama si de parerea
credinciosilor. Mai mult chiar, in ciuda falselor laude pe care singura si le insuseste, ca ar
lupta pentru binele si interesele poporului roman, Biserica Catolica de rit bizantin (Greco-
Catolica) isi implineste astazi menirea pe care dintru inceput si-a asumat-o: aceea de a-i
dezbina pe romanii din Ardeal si de a-i face, ca in numele unirii sa se urasca unii pe altii.
 Din pacate, Statul Roman nu tine seama de felul in care Biserica Greco-Catolica a
intrat in posesia multor imobile din Transilvania, ci insista doar pe un fragment al istoriei:
1948.
Statul roman nu este capabil sa rezolve aceasta problema atata timp cat
directivele in acest sens se dau din strainatate, cat in fruntea guvernului roman si in
unele ministere sunt persoane direct interesate sa sustina politica de catolicizare a
Romaniei, cum este cazul premierului Calin Popescu Tariceanu, a Ministrului Justitiei
Monica Macovei si altii de credinta catolica si protestanta. O instanta judecatoreasca, o
lege sau o ordonanta nu poate fi in masura sa serveasca intereselor majoritatii deoarece
acestea se fac dupa interesele personale sau ale marelor puteri politice ale lumii care,
dupa cum se cunoaste, este condusa de oameni fara Dumnezeu.
Se vede clar ca sub masca religioasa se ascunde o problema nationala,
antiromaneasca, la care inalta clasa politica isi da concursul fara menajamente. Azi nu
mai e nevoie de sabii si tunurile generalului A. Bucow, ci in acest sens se folosesc cu
succes intrumentele statului dintre care si justitia. Ordonanta 64/2004 data de fostul
premier Adrian Nastase este pusa in aplicare la multe dintre procesele pe rol chiar daca
ea a fost respinsa de Senatul Romaniei, fiind retrimisa la comisii. Etapa cu etapa, in mod
sistematic, prin legi si ordonante, nu mai e nevoie de semnarea unui nou concordat (ca in
1927), aceasta facandu-se, ca de obicei, de cozile de topor, lepadaturile neamului, cu sau
fara sutana.

 VARIANTA CF-URILOR...

Ne intrebam in 1990: "care este scopul reinfiintarii Bisericii Greco-Catolice din

Transilvania si investirea de catre papa Ioan Paul al II-lea a unor episcopi catolici in
cautare de credinciosi?" La inceput am crezut cu totii ca e vorba doar de o simpla
formatiune religioasa lipsita de interes politic strain si chiar anti-romanesc, chiar daca la
suprafata vorbele sunt dulci. Treptat, lucrurile incep sa iasa singure la iveala.
Biserica Greco-Catolica sustine intens ca in problema proprietatilor sa se tina
seama doar de CF-urile vechi, inainte de 1948 si facute in timpul stapanirii Imperiului
Austro-Ungar in Ardeal. Aceste CF-uri nu sunt facute de Statul Roman si nici dupa legile
Statului Roman. In arhivele cartilor funciare ale tribunalelor in cauza gasim ca proprietara
a unor imobile Biserica Greco-Catolica pusa in posesie prin "expropriere" de la taranul
cutare sau de la alti fosti proprietari. In alte CF-uri figureaza ca proprietari prin "posesie
faptica" sau "donatie din partea Imparatului Iosif al II-lea". Nu gasim insa nici un
document de "vanzare-cumparare" (de la fostii proprietari) prin care Biserica Greco-
Catolica sa intre in posesia padurilor si imobilelor dintre cele ce azi, fara rusine, le
revendica. Cert este ca nici iezuitii si nici franciscanii, cand au venit in Ardeal, nu au adus
cu ei pamant de la Vatican sau de la Viena si nici nu au cumparat (sau primit de buna
voie) pamanturile de la taranii deveniti ulterior iobagi pe mosiile ierarhilor greco-catolici.
Iata, deci, de ce Biserica Greco-Catolica si unii domni politicieni catolici si
"necatolici' sustin varianta in care sa se tina seama doar de CF-uri. Astfel, senatorul
UDMR, Eckstein Kovacs Peter, unul dintre "necatolici", in sedinta din 27 septembrie 2004,
spunea: "Exista si a existat regim de carte funciara in Transilvania si Bucovina, dar acest
regim de carte funciara a functionat atat pentru ortodocsi, cat si pentru greco-catolici. Eu
nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit sa spun
ca acest normativ nu face altceva decat sa reitereze practic un principiu constitutional
care este suprematia legii, pe de alta parte, sa puna in concordanta un act normativ din
1990 inainte ca noi sa ratificam Conventia europeana, cu situatia actuala" [1].
Relevanta, in acest sens, este si marturia episcopului unit de Cluj-Gherla, Florentin
Crihalmeanu, care intr-un interviu acordat revistei new-age-iste "Formula As" spunea:
"Biserica unita cu Roma este una dintre cele mai europene componente ale Romaniei;
fara ea, integrarea tarii intr-o Europa catolica si protestanta va fi mai dificila" [2].
SUA si UE sustin in mod fatis politica de catolicizare a Romaniei si revenirea la
situatia politica si administrativa din perioada stapanirii Imperiului Habsburgic.
Parlamentarul american de nationalitate maghiara, democratul Tom Lantos, la 6 aprilie
2005 impreuna cu congresmanul republican Tom Tancredo (catolic) inainteaza Camerei
Reprezentantilor SUA un proiect de hotarare prin care cere Romaniei retrocedarea
bunurilor patrimoniale catre Biserica Greco-Catolica. Camera Reprezentantilor a adoptat
acest proiect cu o majoritate de doua treimi cerand Romaniei restituirea rapida a fostelor
proprietati dinainte de 1948 care, in cea mai mare parte, sunt aceleasi dinainte de 1918.
Documentul are doar valoare de recomandare, dar, tinand seama ca reprezinta punctul
de vedere al congresului SUA, cantareste destul de greu pe plan politic [3]. Daca pozitia
SUA a fost doar de recomandare, UE are o atitudine mai directa punand chiar si conditii,
amenintand Statul Roman ca nu va fi primit in structurile sale. In urma conditiilor impuse
de UE, misiunea diplomatica a Romaniei la Vatican a facut o sesizare promitand ca va
reveni asupra legii retrocedarilor. Astfel, presedintele Statului, Traian Basescu, solicita
Parlamentului Romaniei sa reexamineze decizia de respingere a Ordonantei 64/2004 prin
care se consfintea dreptul Bisericii Greco-Catolice de a apela Biserica Ortodoxa si Statul
Roman in justitie in cazul in care nu se va ceda de buna voie [4]. Cu siguranta domnii
politicieni inteleg de ce majoritatea populatiei Romaniei nu doreste intrarea in UE,
aceasta facandu-se in mod silit de dansii precum s-a facut si schimbarea Constitutiei si
alte legi pe urma carora au avut de castigat doar ei personal.
Oare cine si de ce are interes sa intretina acest scandal al retrocedarilor?...

 O LEGE A CULTELOR

Biserica Ortodoxa Romana a cerut in repetate randuri o lege a cultelor in care sa

se specifice numarul minim al membrilor care formeaza o parohie sau o episcopie. Greco-
Catolicii se cotesc mereu cand aud de aceasta lege deoarece au multe parohii cu doar
vreo trei-patru credinciosi, si aceia cu greu adunati. Oare, cine are interesul?
Pentru fiecare parohie si episcopie se primesc zeci de hectare de padure din cele
avute inainte de 1948. Din multe paduri si imobile retrocedate in mare masura, unele au
fost vadute sau exploatate fara nici o retinere. Spre exemplu, privind cum arata astazi
padurile de la Stana de Vale (1 800 ha), si cum aratau inainte de a trece in proprietatea
Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, vedem o mare diferenta. Asemenea si celor de la
Huta de Finis unde in prezent au 900 ha. Ce e gros si drept se taie, iar crengile si
varfurile raman. Ce s-a pastrat si ingrijit in ultimii 50-60 de ani, s-a exploatat acum, am
putea spune, peste limita bunului simt. E o anormalitate ca anumite proprietati luate in
mod abuziv in perioada stapanirii austro-ungare sa intre in posesia unei minoritati care
sa le administreze dupa bunul plac, sau cum se mai spune, "in regim silvic".
Daca ar fi existat o lege a cultelor, multe din parohiile-fantoma ale uniatilor azi nu
ar fi existat. In prezent, Biserica Greco-Catolica din Ardeal are cinci episcopi la nici 200
000 de credinciosi. Astfel, unui episcop unit ii revin sub 40 000 de credinciosi,
aproximativ cat unui protopopiat ortodox.
Problema numarului de enoriasi care sa constituie o parohie e foarte importanta si
in cazul bisericilor parohiale. E firesc ca biserica unei parohii sa apartina credinciosilor
care au construit-o [5]. Daca credinciosii trec la o alta religie, trec impreuna cu biserica.
Partea ortodoxa a propus ca, credinciosii confesiunii majoritare, sa-i ajute pe cei
minoritari, sa-si construiasca alta. Ar fi o nedreptate fata de Biserica Ortodoxa sa se ia
biserica de la o comunitate de sute de credinciosi si sa se dea unei comunitati minoritare
ai carei credinciosi ii poti numara pe degete. Intelegem asadar, de ce papa Ioan Paul al
II-lea a cerut pachetului de episcopi uniti trimisi in Ardeal sa faca tot posibilul pentru a
avea in eparhiile lor cel putin un milion si jumatate de credinciosi [6].
Unii domni politicieni si judecatori, nu tin seama si de acest aspect. Avem, din
pacate, printre inaltii nostri demnitari persoane infiltrate in functiile-cheie care slujesc
imperialismului catolic, ingenunchiind in fata presiunilor politice ale UE si intereselor
Guvernului de la Budapesta, fara un cat de mic simt responsabil fata de romanii din
Ardeal care au intretinut, renovat si imbunatatit aceste biserici.
A ne ghida doar dupa cartile funciare ar fi un act anti-romanesc, caci aceasta ne-ar
aduce din nou, la fostele proprietati din Transilvania ale grofilor si chiaburilor din trecut,
la ceea ce a fost inainte de 1918 in Ardeal, adica: Austro-Ungaria. Ar fi un gest demn din
partea Bisericii Greco-Catolice sa inteleaga ca azi, multe din bisericile revendicate, sunt
pline de credinciosi ortodocsi, robi pe mosiile episcopilor greco-catolici. E de la sine
inteles ca proprietari in acte figureaza Biserica Catolica si nu iobagii. Ierarhii catolici
sustin ca nu pot lasa bisericile ortodocsilor decat cu acordul Papei, dar in schimb ei lupta
cu inversunare pentru ele.

[1] Revista Flacara, nr. 40, 1 octombrie 2004, pag 3 [2] Formula As, nr. 592, nov. 2003,
pag. 3 [3] Crisana, 26 mai 2005 [4] Realitatea Bihoreana, 23 martie 2005 [5] Doru
Bindea, revista Flacara, nr. 41, 8 octombrie 2004 [6] Grigore Nedei, "Imperialismul
catolic", ed. Clio, pag. 148
 CINSTIREA     ICOANELOR
CATOLICII SUNT SI ICONOCLASTI: AU INLOCUIT ICOANELE CU STATUILE. NU NUMAI
ATAT DAR ICOANELE LOR SUNT IMPROPRIU DENUMITE ICOANE, ELE SUNT MAI
DEGRABA TABLOURI, PICTURI. PENTRU PENTRU INTELEPTIREA CELOR CE NU CINSTESC
ICOANELE AM STRANS ACESTE TEXTE.

 Pr. DUMITRU STANILOAE

Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei transcendente a naturii.

Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire.
Inchinatorul icoanei se refera intotdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Idolul, pe
de alta parte, e o reprezentare confectionata a fortelor imanente ale naturii; concluzia
religioasa a cenceptiei panteiste, careia Spinoza i-a dat expresia cea mai pregnanta in
formula: Deus sive natura. Pentru inchinatorii la idoli, natura este divinul si divinul este
natura. Acesta este motivul pentru care paganii aduc jertfe si nu inalta rugaciuni. Ei vad
in zeii lor partea distrugatoare a naturii si cer de la ei ajutor pe plan natural (roade
imbelsugate, birunita in razboaie).
Icoana propune un alt mesaj: Deus este super natura. Inchinarea adusa icoanei,
"trece" la prototipul zugravit in ea, intr-un alt plan: cel spiritual, cel mai presus de
natura. Icoana reda realitatea dumnezeiasca, care este spirituala, cerand referirea
inchinatorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfantul plin de dumnezeiasca
transcendenta, negraita, tainica, nesesizabila prin simturi. Idolul este un zid care inchide
lumea aceasta, in timp ce icoana, nefiind un chip al fortelor sesizabile ale naturii, se
foloseste pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual si transcendent naturii si prezenta
lui coborata la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman.
La baza icoanei sta mai intai o alta conceptie despre om decat cea de la baza
idolului. Este o conceptie care vede pe om in relatie cu Dumnezeu mai presus de natura,
Cel cu adevarat infinit. Si daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip
transparent al lui Dumnezeu, toti cei care se alipesc de El prin credinta si printr-o imitare
totala, umplandu-se de infinitatea Lui dumnezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada
aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Prin icoana fiecarui sfant,
vedem pe Hristos sau umanitatea Lui indumnezeita, fara sa-i identificam, ca persoane, cu
El. El se vede imprimat in toti, dar intr-un mod personal al lor de a fi. In fata icoanei
fiecarui sfant savarsim actul transcederii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos,
care este imprimat in el.
Deci aceasta nu inseamna o confundare a sfintilor cu persoana lui Hristos. Caci
persoana nu este anulata in credinta crestina. Odata ce Dumnezeu e personal, sau o
Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu si
intre ele. Dimpotriva, cu cat e mai plina o persoana umana de Hristos ca Persoana, cu
atat e mai realizata si ea ca persoana.
O mama nu-si confunda copiii imbratisindu-i, ci cu cat ii iubeste mai mult, cu atat
ii distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalti, iubind in fiecare specificul lui, in
comparatie cu al celorlalti.
Infinitul dumnezeiesc ia in oameni forma persoanelor umane in care se
salasluieste pentru ca are in sine insasi forma Persoanelor. De aceea dumnezeirea asuma
umanul intr-un ipostas, intr-o Persoana, ca sa apara si ca om ca o persoana, ca sa intre
in relatie cu oamenii ca o persoana cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea
dumnezeiasca, fara sa le anuleze in ea sau fara sa le copleseasca prin lumina ei.
Faptul ca infinitatea desavarsirii dumnezeiesti din Hristos si din Sfintii in care El s-
a imprimat dinamic pentru veci Ii este si Lui si lor proprie ca unor persoane distincte,
fiind sesizabila in ele ca in cele ce si-au insusit desavarsirea si trairea constient si
voluntar in ea, fiecare in modul propriu, face ca icoanele lor sa devina mijloace de
comunicare intre Cuvantul Cel intrupat si sfintii plini de dumnezeirea Lui, si noi. Dar
pentru aceasta e necesar ca ele sa primeasca numele lui Hristos sau al unui sfant si sa fie
sfintite sau imbracate cu puterea Duhului Sfant prin chemarea Lui asupra icoanei ca si
chip al lui Hristos, sau al unui sfant.
 Numele exprima concentrat persoana; el provoaca persoana care-l poarta sa-si
trimita lucrarea acolo unde este pomenit, mai ales ca insusi Duhul Sfant chemat asupra
icoanei e o putere lucratoare, ce se uneste cu lucrarea persoanei. Iar prin invocarea
numelui unui sfant, insusi Hristos este invocat deoarece in fiecare sfant vedem pe Hristos
intr-un alt mod de eficienta, implinita o alta virtualitate inclusa in infinitatea Lui
dumnezeiasca si in nesfarsita Lui complexitate omeneasca. De aceea cerandu-i sa ne
ajute, ii cerem sa ne ajute prin rugaciunile lui catre Hristos, care stim ca vor fi ascultate
datorita unirii lui intime cu Hristos, datorita puterii lui Hristos lucratoare in el. Si de
aceea, lui Hristos ii inaltam toata marirea si toata multumirea prin ajutorul primit prin
sfant.
Dar nu nesocotim persoana sfantului si nefolositoare chemarea numelui lui. Caci
Hristos ne ajuta in acest caz ca Cel ce e unit cu sfantul, ca cel induiosat de dragostea
sfantului fata de noi, fratele nostru intru umanitate.
Hristos si Sfintii nu sunt chemati in fata icoanei in ajutor unii impotriva altora,
cum sunt chemati zeii in fata idolilor, ca chipuri ale fortelor naturii opuse intre ele,
conform conceptiei pagane ca toate se fac in natura intr-un razboi al tuturor impotriva
tuturor.
Cererile adresate in fata icoanelor urmaresc desavarsirea morala. Caci sfintii prin
chipurile lor ascetice, care redau viata lor de infranare, de detasare de lume, de
transcedere a ei, de daruire si de jertfire de sine, de urmare a lui Hristos, ne ajuta sa ne
inaltam mereu spre bine, sa transcedem alipirea la viata pamanteasca, sa ne oprim de la
raul care ne leaga de cele limitate ale lumii, sa ne curatim de patimi, cum nu o fac zeii si
idolii lor ce reprezinta fortele lumesti in ambiguitatea lor contradictorie.
Caci viata sfintilor a fost o viata de daruire totala lui Hristos si cu Hristos, Tatalui.
Iar icoanele mucenicilor ne arata puterea cu care au savarsit ei aceasta transcedere, prin
pecetluirea marturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fara ezitare a vietii lor
pamantesti pentru a fi mai curand si mai deplin cu El.
"Privind la mucenic, devii mucenic." - Sfantul Vasile [1]

 Pr. SAVATIE BASTOVOI

"Cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mainilor Tale m-am gandit", zice
David (Ps. 142), deplangandu-si intr-un fel neputinta de a nu putea vedea pe Dumnezeu,
despre care Insusi Hristos va marturisi mai tarziu: "Multi prooroci si drepti au dorit sa
vada cele ce priviti voi, si n-au vazut (Mt. 13-17)".
Prin Iisus Hristos, acest dor de a vedea pe Dumnezeu s-a implinit. Dumnezeu Cel
nevazut S-a facut vazut, deci a avut o prezenta istorica. Si deoarece (si numai pentru ca)
Dumnezeu S-a facut vazut, noi Il putem reprezenta in icoane. Iata de ce icoana nu este
chip cioplit (Ies. 20, 4), caci nu este asemanare "nici a celor ce sunt in cer - sus, nici a
celor ce sunt pe pamant - jos", ci chip (eicon) al Insusi Facatorului, Care "n-a defaimat
nici n-a lepadat ruga saracului, nici n-a intors fata Lui de la El si cand a strigat catre
Dansul l-a auzit" (Ps. 21, 27-28).
A refuza posibilitatea reprezentarii lui DUmnezeu in icoane inseamna a tagadui
intruparea lui Dumnezeu. Deoarece, ceea ce este cuvantul in Evanghelia scrisa, aceea
este culoarea si linia in Evanghelia pictata. Ce a vestit Evanghelia si nu a vestit icoana,
sau daca vreti, ce a invatat icoana impotriva si in contradictoriu cu Evanghelia? Icoana nu
este altceva decat o teologie in culori. [2]

 Sf. IOAN DAMASCHIN

Pentru ca unii ne hulesc ca cinstim icoana Mantuitorului si a Stapanei noastre si

inca si a celorlalti sfinti si slujitori ai lui Hristos, sa auda ca dintru inceput Dumnezeu a
facut pe om dupa chipul Sau. Pentru care motiv, oare, ne inchinam unii altora, daca nu
pentru motivul ca suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu? Dupa cum spune graitorul de
Dumnezeu Vasile, cel prea renumit in cele dumnezeiesti, "cinstea adusa icoanei se
indreapta spre originalul ei". Dar originalul ei este cel infatisat in icoana, cel dupa care se
face icoana. Pentru care pricina poporul iudeu se inchina de jur-imprejurul cortului, care
purta in el icoana si trupul celor ceresti, dar mai degraba si intregii creatii? Dumnezeu
spune lui Moise: "Vezi, vei face pe toate dupa chipul care ti-a fost aratat in munte".
Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul, nu erau lucruri ale mainilor omenesti? Ce era
templul prea renumit din Ierusalim? Nu facut de maini si construit prin mestesugul
oamenilor?
Dumnezeiasca Scriptura insa, acuza pe cei care se inchinau chipurilor cioplite, dar
si pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau paganii, dar jertfeau si iudeii. Paganii jertfeau
demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa paganilor era de dispretuit si condamnat; jertfa
dreptilor insa bine-primita de Dumnezeu. Noe a jertfit si "Dumnezeu a mirosit mireasma
cea cu bun miros" a bunei lui vointe, primindu-o. Asadar, idolii paganilor erau si de
dispretuit si opriti, caci erau inchipuirile demonilor.
Pe langa acestea, cine poate sa faca chipul Lui Dumnezeu nevazut, necorporal,
necircumscris si fara de forma? Este culmea nebuniei si a lipsei de credinta sa infatisezi
Dumnezeirea. Pentru acest motiv in Testamentul Vechi nu era obisnuita intrebuinatrea
icoanelor. Dar cand Dumnezeu, din pricina milostivirii Lui, S-a facut om cu adevarat
pentru mantuirea noastra si S-a facut om, nu cum S-a aratat lui Avraam in chip de om si
nici cum S-a aratat profetilor, ci S-a facut om in chip substantial si real, a locuit pe
pamant, a petrecut cu oamenii, a facut minuni, a suferit, a fost rastignit, a inviat, S-a
inaltat, si toate acestea s-au intamplat in chip real si a fost vazut de oameni; deci cand s-
au facut acestea s-a infatisat in icoana chipul Lui spre a ne aduce aminte de El si spre a
capata invatatura noi, care n-am fost de fata atunci, care fara ssa f vazut, dar auzind si
creazand, sa avem parte de fericirea Domnului. Dar pentru ca nu toti stiu carte, si nici nu
se ocupa toti cu cititul, Parintii au socotit ca trebuie sa fie pictate acestea in icoane ca
niste fapte de vitejie, spre a ne aduce aminte repede de ele. Intr-adevar, de multe ori,
neavand in minte patima Domnului, dar vazand icoana rastignirii lui Hristos, ne aducem
aminte de patima mantuitoare si, cazand in genunci, ne inchinam. Nu ne inchinam
materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care
este facuta Evanghelia, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii. Deci, prin ce se deosebeste
Crucea care are chipul Domnuluide una care nu-l are? Tot astfel si cu privire la Maica
Domnului. cinstea data ei se urca spre Cel intrupat din ea. Tot astfel si cu ispravile
sfintilor barbati, ispravi care ne indeamna spre barbatie, spre ravna, spre imitarea virtutii
lor si spre slava lui Dumnezeu. Fiindca, dupa cum am spus, cinstea data de cei impreuna
robi catre cei buni este dovada dragostei fata de Stapanul obstesc, si cinstea adusa
icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana. [3]

 Pr. ILIE CLEOPA

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este "chipul fiintei lui Dumnezeu" (Evrei 1, 3).
4. In lisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat in Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2,
7-8).
5. Sfantul Duh S-a aratat la Iordan in chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfantul Duh la Sfanta Cincizecime S-a aratat in chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si
toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.
7. In Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies.
25, 18-22; 26, 31 s.a.).
8. Dumnezeu Insusi - Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne
inchina la idoli - a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce inseamna ca acesti
heruvimi lucrati de mana de om sunt icoane si nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau "heruvimii slavei" (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de
heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Parai. 3, 10-14; III Regi 6,
23-28).
11. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Inaintea acestor icoane ale heruvimilor se cantau lui Dumnezeu cantari de lauda si de
preamarire (Ps. 137, 1).
13. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamaiau cu
mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se inchinau la ele (vezi
Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi - ce erau in templu - niciodata nu a fost
dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.
15. Atat Mantuitorul cat si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au inchinat in templu inaintea
acestor chipuri facute de maini omenesti (Marcu 11,7; Fapte 24, 11 s.a.).
16. In Testamentul Nou inchinarea la idoli este oprita cu anatema, iar inchinarea la
sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau
dumnezei, pe cand icoana este numai o inchipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintai,
adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui
sfant.
17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pana azi, sfintele icoane
au fost cinstite si venerate.
18. Icoanelor si sfintilor se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui
Dumnezeu.
19. In fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti:
"Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu." [4]

[1] Parintele Dumitru Staniloae, Idolul ca chip al naturii divizate si icoana ca fereastra
spre transcendenta dumnezeiasca, in Ortodoxia, anul XXXIV, nr 1 , ianuarie-martie 1982
[2] Savatie Bastovoi, Idol sau icoana?, ed. Marineasa, Timisoara, 2000
[3] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. EIBMBOR, Buc., 2001
[4] Arhim. Ilie Cleopa, Calauza in credinta ortodoxa, ed. Ep. Romanului
 CRIZA     CATOLICISMULUI
Prin poticniri provenite din afara si dinauntru, Biserica Catolica strabate astazi cea
mai sumbra perioada din istoria sa. Aceasta criza, care s-a tot accentuat din deceniile
trecute, este determinata acum de tendinte moderniste si de insubordonarea unei
însemnate parti a clerului, de apatia religioasa a multor credinciosi ai sai, de practici
religioase dubioase, însusite în unele cazuri de autoritatile eclesiastice, de manifestari si
compromisuri ale unor ierarhi fala de Masonerie si de iudaism, ca si de alte actiuni
condamnabile.
În anii din urma mii de preoti au parasit clerul catolic pentru a se casatori, iar altii
refuza sa mai asculte de autoritatea ierarhica[1]. Cu deosebire în tarile nordice, un
numar din ce în ce mai mare de slujitori ai altarului se agita în favoarea reformei care le-
ar permite, în acelasi timp, sa ramîna în cler ca preoti deserventi si sa se casatoreasca,
ceea ce contravine principiului de a nu se administra taina cununiei dupa hirotonia
preotilor. Pe de alta parte, din lipsa de vocatie a credinciosilor pentru consacrarea lor în
clerul de mir si din ordinele monahale, s-a ajuns la o situatie alarmanta în majoritatea
tarilor catolice din Occident. Din cauza necredintei si a indiferentismului religios care s-au
abatut peste lumea occidentala, Biserica catolica recurge la tot felul de initiative si actiuni
rau inspirate care, în loc sa combata fara crutare raul care o macina, o povîrnesc tot mai
mult pe panta compromisurilor.
S-a recurs astfel la introducerea muzicii de jazz în unele biserici din Olanda si din
America Latina, pentru a atrage lumea. De asemenea, dupa modelul cinematografelor
americane în aer liber, drive-in-movies, pentru automobilistii care vor sa vizioneze filme
fara sa-si paraseasca volanul si canapeaua confortabila, s-a initiat în Buffalo, în suburbia
orasului New York, tinerea unor liturghii drive-in. O fotografie din revista National
Catholic Reporter, din septembrie 1969, prezinta o asemenea imagine. Pe o estrada,
apare, dintr-un grup de turisme, un fel de baraca purtînd inscriptia: Altar exterior al
Parohiei Sfîntului Leon. Liturghie duminicala. Îndaratul unei vitrine care protejeaza o
încapere transportabila, un preot în odajdii slujeste sfînta liturghie, care se amplifica prin
megafoane. Potrivit relatarii din revista catolica mentionata, participantii la aceste
liturghii de consumatie stau relaxati în interiorul turismelor, iar cînd preotul exclama Go
in peace! (Mergeti în pace!), ei întorc cheile în contact si pacea este salvata în huruitul
tuturor motoarelor! Pe aceeasi linie înnoitoare de atitudini eclesiastice, cardinalul
Suenens, primatul Belgiei, a declarat, într-un interviu la Ottawa, ca admiterea femeilor în
clerul catolic - idee care se vîntura în multe cercuri si care s-a admis de o parte a Bisericii
anglicane - ar trebui sa faca obiectul unui studiu serios[2].
Vaticanul a dezlegat lumea credinciosilor de tinerea posturilor de peste an,
considerînd ca asemenea acte de înfrînare reprezinta constrîngeri care din cauza
mentalitati veacului nostru, îi îndeparteaza pe oameni de la credinta. În actuala criza a
Bisericii catolice, un fapt semnificativ îl constituie si tendinta multor credinciosi de a se
disocia de autoritatea bisericeasca. Exista azi - spunea reverendul Thomas Stansky,
membru în Secretariatul pentru Unitatea Crestinilor din Roma - o schisma tacita a unor
rebeli care ramîn catolici doar cu numele, dar care, în realitate, se îndeparteaza din ce în
ce mai mult de Biserica constitutionala. Iar un episcop american declara: În ultima
vreme, s-au conturat doua biserici catolice: o biserica oficiala, a papei si a ierarhiei, si o
biserica libera, care atrage un numar tot mai mare de laici si preoti. În acest sens, ziarul
Time (22 noiembrie 1968) mentiona: În ajunul conferintei semestriale din Washington,
din anul 1968, a celor 238 de episcopi catolici din Statele Unite, 3500 de credinciosi s-au
pronuntat în sprijinul celor 40 de preoti locali, sanctionati de cardinalul Patrick O'Boyle
pentru ca au criticat enciclica papei Paul a1 VI-lea "Humane Vitae". A doua zi însa, un
grup de I50 de preoti au navalit în sala unde se tinea conferinta episcopilor si si-au
manifestat solidaritatea cu preotii sanctionati. Catolici proeminenti din Washington au
acordat apoi sprijin unui nou centru bisericesc, grupat în jurul unor preoti sanctionati,
unde s-a organizat un fel de cartier general al protestatarilor catolici.
Un alt fapt neasteptat s-a petrecut în Franta, sub pontificatul !ui Paul al VI-lea,
prin aparitia unui antipapa, Clement al XV-lea, care a grupat în jurul lui zeci de mii de
credinciosi de pretutindeni - din Germania, Elvetia si chiar din Canada - veniti sa i se
prosterneze. Prin mistificarile lui, acest caz scandalos a provocat o noua schisma în
Biserica Romei. Astfel, uzurpatorul papei Paul al VI-lea, Michel Cotten, fost preot în
congregatia Sacré-Cœur, în urma unei viziuni pe care pretinde ca a avut-o în Biserica din
Sarrebourg, la 7 octombrie 1950, s-a vazut încoronat ca papa de însusi Hristos (?), cu
numele de Clement al XV-lea! În 1960 s-a instalat la Clemery (Meurthe-et-Moselle), unde
si-a alcatuit un mic Vatican, cu cincizeci de cardinali si episcopi de ambele sexe si cu o
grupare de calugarite, excomunicîndu-1 chiar pe Paul al VI-lea, sub învinuirea de
imoralitate[3]. Desi unui asemenea caz nu i se poate acorda o importanta prea mare, el
urmînd se stinga de la sine, acest fapt a provocat tulburare printre atîtia credinciosi,
marind si mai mult confuzia din sînul Bisericii Catolice.
O alta schisma, de alta natura, s-a produs tot sub pontificatul lui Paul al VI-lea, din
partea episcopului Marcel Lefébre, fost arhiepiscop de Dakar si fondator al Fraternitatii
Sacerdotale Sfîntul Pius al X-lea, care l-a acuzat pe Paul al VI-lea de împaciuitorism cu
comunistii si de concesii vinovate fata de Traditia Bisericii Catolice, intervenite prin
hotarîrile Conciliului Vatican II. Episcopului rebel i s-au alaturat traditionalistii catolici,
benedictinii disidenti, precum si o fractiune a Ordinului Carmelit.
Monseniorul Lefébre a vizitat diferite tari catolice unde a tinut conferinte împotriva
reformelor Conciliului Vatican II si unde, tot fara a cere consimtamîntul episcopilor
diocezelor respective, a hirotonit preoti în cadrul Fraternitatii Sacerdotale pe care a
fondat-o, si a condus trei seminarii: la Econ (Elvetia), la Armanda (Michigan, SUA) si
Zeitskop (Germania)[4]. În anii care au urmat, schisma s-a aplanat, întrucît nu avea un
fundament dogmatic, iar atitudinea episcopului a fost mult criticata.
O situatie mai grava si de o întindere mai mare zdruncina Biserica Catolica din
cauza unei credinte îndoielnice pe care o manifesta o parte a clerului, care lasa sa
planeze asupra credinciosilor tot felul de dubii fala de adevarurile fundamentale ale
credintei crestine: pacatul originar este contestat; descendenta neamului omenesc dintr-
un singur cuplu este pusa la îndoiala; la fel, fecioria Mariei ca Nascatoare de Dumnezeu;
ridicarea la cer a Mîntuitorului este privita ca o imagine si nu ca o realitate; Iisus este
considerat doar un profet etc.
Asemenea grave abateri au fost consemnate într-un amplu document al
traditionalilor catolici francezi, constituiti în asociatia religioasa Credo, prezentat adunarii
plenare a episcopilor francezi în 1976 si publicat ulterior în lucrarea Les Fumées de
Satan. Din acelasi document reiese si felul delasator în care se savîrseste liturghia si
modul scandalos în care se administreaza Euharistia, oferita celor nespovediti, celor de
alte confesiuni sau celor bolnavi, prin expedierea Sfintei Împartasanii prin ramburs
postal.
Din cauza îndepartarii Bisericii Catolice de la adevarata traditie si spiritualitate a
dreptei credinte, au aparut în aceasta Biserica si mari anomalii fata de Sfînta Taina a
spovedaniei. În anumite cazuri, se dau, în masa, dezlegari depline de pacate sau se
pronunta, tot în masa, excomunicari din motive politice, încalcîndu-se adevaratele
orînduiri bisericesti. Asa s-a întîmplat sub pontificatul papei Pius al XII-lea, cînd cetatea
Vaticanului a anuntat ca slujba de Pasti a acelui an va fi radiodifuzata, iar papa va da
binecuvîntarea Urbi et Orbi de la balconul bazilicii Sf. Petru, cu proclamarea iertarii
depline a pacatelor tuturor acelora care vor asculta, în acea piata sau la posturile de
radio, cuvîntarea din acea zi de Pasti. În acest fel, zeci de milioane de ascultatori ale
acelei emisiuni se puteau considera absolviti de toate pacatele, fara nici o prealabila
cercetare a cugetului, fara nici o rugaciune de pocainta, fara o marturisire de pacate si
fara nici un eventual canon. Taina spovedaniei era cu totul abolita!
Cu o aceeasi gresita întelegere a duhovniciei s-a dat si decretul papal din 13 iulie
1940, cînd acelasi papa, Pius al XII-lea, a aprobat hotarîrea Congregatiei Sfîntului Oficiu
de a excomunica ipso facto din sînul Bisericii Catolice orice persoana care ar face parte
din partidele comuniste si muncitoresti sau care le-ar arata acestora simpatie. Aceasta
hotarîre drastica pare aparent justificata, în masura în care se refera la persoane care îsi
însusesc o ideologie care Îl reneaga pe Dumnezeu. Însa în realitate exista multi comunisti
care nu sunt comunisti de fapt. Multi din acestia s-au pomenit a fi membri de partid fara
sa li se ceara adeziunea. Asa s-a întîmplat, în tarile rasaritene subjugate comunismului,
cu toti socialistii varsati din oficiu în rîndurile partidului marxist.
Ca urmare, daca comunismul este ateu, nu înseamna ca toti comunistii sunt atei.
Si daca sunt comunisti necredinciosi, nu înseamna ca sunt si lepadati de Dumnezeu. Caci
nu aceeasi vina o poarta necredinciosul care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, si
credinciosul care, cu buna stiinta, s-a lepadat de Hristos! Proorocul David, insuflat de
Duhul Sfînt, spune: Domnul cerceteaza pe ce1 drept si pe cel necredincios; iar pe ce1 ce
iubeste nedreptatea îl uraste sufletul Sau (Ps. 10, 5). Necredinciosii pot deveni
credinciosi, ba chiar credinciosi ferventi, dar iubitorii de faradelege sunt izgoniti de
Dumnezeu pe drumul pierzaniei, indiferent daca sunt sau nu comunisti.

Din anul 1970, un fenomen religios, cu milioane de adepti, se manifesta în cadrul

Bisericii Catolice prin miscarea de reînnoire harismatica. Sub aparentele unei religiozitati
de mare spiritualitate crestina, aceasta miscare reprezinta, în realitate, o grava abatere
de credinta. Inspirata din secta penticostarilor americani, cu manifestari de pretinse
harisme, aceasta noua secta este constituita în fratii de cîte zece persoane, înglobate la
rîndul lor în formatii mai mari de sute de membri, fiecare fratie sau formatie purtînd cîte
o denumire biblica. Fratiile sunt organizate din mireni, pe un principiu de autonomie, dar
se alcatuiesc si în comunitati monastice cu celibatari, barbati si femei, precum si din
persoane casatorite, care au deci familie si copii. Este de mentionat ca asemenea
organizatii - mai ales comunitatile monastice cu barbati si femei în comun, si cu familii
întregi - nu au existat niciodata în Crestinism, ele fiind experiente noi care aduc o
inevitabila sminteala.
Aceasta miscare se subordoneaza episcopatelor catolice, cautînd sa reediteze viata
primilor crestini, dar sub o cu totul alta forma. Toate veniturile, salariile, bunurile si
proprietatile harismaticilor se administreaza în comun, ei ducînd o viata de obste. În mod
deosebit, miscarea întelege sa reînvie harismele de altadata, de care pomeneste
Apostolul Pavel: darul vindecarilor, al proorociei, al discernamîntului si al glosolaliei
(facultatea de a vorbi în limbi necunoscute).
Despre aceasta actiune religioasa, anchetata de benedictinul Manteau-Boramy,
doctor în teologie si expert la Vatican II, si de cardinalul Suenens, primatul Belgiei, papa
Paul al VI-lea s-a pronuntat ca în perioada critica prin care trece Catolicismul, o
asemenea miscare reprezinta la chance de I'Eglise[5].
Data fiind amploarea miscarii, în 1975 s-a tinut la Roma un congres al
harismaticilor, cu 10.000 de reprezentanti, care au primit binecuvîntarea papei, în
bazilica Sf. Petru. În 1978, harismaticii au tinut la Dublin un congres si mai mare, la care
au luat parte 2 cardinali, 38 de episcopi, 1500 de preoti si 30.000 de credinciosi din 75
de tari[6].
Acesti credinciosi se aduna periodic în biserici si în capele, mai cu seama prin
bisericile fara preoti, din cauza lipsei de slujitori, dar si în casele lor. În aceste adunari ei
citesc si comenteaza Biblia, se roaga, leganîndu-se cu mîinile ridicate, si apoi, în mod
spontan, articuleaza sunete armonizate, pronuntate monoton sau cîntate la unison, într-o
maniera medievala. În pauzele dintre aceste manifestari, cînta cîntece moderne, bat din
palme, danseaza si se îmbratiseaza, socotindu-se frati si surori[7]. Sunt frecvente
cazurile cînd unii din acesti harismatici vorbesc în limbi arhaice sau moderne,
necunoscute lor. Se citeaza astfel cazul unui francez care a vorbit în limba chineza; sau al
unui irlandez care a vorbit unui rabin în ebraica, dezvaluindu-i taine din viata lui trecuta,
ca si din cea a tatalui lui[8]. Alteori s-au produs vindecari neasteptate de paralizii,
verificate si de medici[9].
Aceste fenomene de vorbiri în limbi, de vindecari spectaculoase sau de preziceri
sunt cît se poate de dubioase si tradeaza prezenta demonului. Avînd în vedere originea
acestei miscari religioase, generata de secta Penticostalilor, rezulta ca ea poarta din capul
locului o pecete dubioasa. Pastorul metodist Charles Parham, întemeietorul sectei
Penticostalilor, în intentia de a reînvia harismele, a stabilit conditia prin care Duhul Sfînt
poate coborî asupra unei, persoane, învrednicind-o cu anumite harisme, si anume atunci
cînd mai multi credinciosi îsi pun mîinile pe capul acelei persoane si fac o anumita
invocare. Deci pe masura ce harismele s-au tot rarit în cursul timpului, din motive
binecuvîntate de Dumnezeu, iata ca acum adeptii reînnoirii cred ca Duhul Sfînt vine la
cerere, în urma unor manifestari neobisnuite, dar exhibitioniste si lipsite de orice înaltime
spirituala.
Daca Apostolii, printr-o lucrare a Duhului Sfînt, au primit darul de a face minuni si
de a vorbi în limbi, în scopul de a propovadui Evanghelia în rîndul atîtor neamuri pagîne,
aceasta a avut o ratiune a momentului - începutul Crestinismului. Iar Apostolii predicau
în diferitele limbi ale timpului într-o deplina întelegere a celor ce spuneau, si nu prin
cuvinte bolborosite si neîntelese, cum se întîmpla harismaticilor.
Cît despre prezicerile pe care unii din acesti credinciosi le fac în adunarile lor, ele
nu se deosebesc cu nimic de acelea ale chiromantilor sau a oricarui medium care cade în
transa, întrucît sursa inspiratiilor este aceeasi, dubioasa si necurata, si numai modalitatea
manifestarilor difera de la unii la altii. Adevaratele preziceri aveau un scop duhovnicesc,
si nu tinte banale, cu demonstratii publice.
Felul straniu de manifestare, practica rugaciunilor, faptul ca se socotesc vrednici a
avea pretinse daruri de la Duhul Sfînt, arata ca aceasta miscare este o secta, chiar daca
ea s-a constituit ca o bisericuta în sînul Bisericii Catolice. Adeptii acestei miscari religioase
se afla în primejdia de a aluneca din ce în ce mai jos în ratacirea lor, în masura în care se
socotesc alesi si au o încredere nelimitata în duhul care îi inspira. A forta vointa divina sa
trimita Duhul Sfînt pentru a împlini minuni, a folosi în acest scop practici necunoscute,
neobisnuite si în contradictie cu toata Traditia Bisericii si cu adevarata spiritualitate
crestina, înseamna nu numai o mare eroare de credinta, ci o alunecare în vrajitorie, sub
un impuls demonic.
În ceea ce priveste împartirea si folosirea în comun a bunurilor, aceasta a
reprezentat o experienta trecatoare în primii ani ai Crestinismului, dar care nu a dainuit
din pricina conditiilor în care s-a desfasurat viata. Cît despre stradania acestor harismatici
de a duce o viata dupa Evanghelie, ea este sincera si vrednica de lauda, daca acest
imbold nu ar fi o momeala a celui viclean.
Cu toate acestea, Înaltul Pontif si sfetnicii sai au girat miscarea harismatica, au
binecuvîntat-o, au încurajat-o si au considerat-o un noroc a1 Bisericii!
Fapte tulburatoare, de alta natura, se petrec în sînul Bisericii Catolice si ca urmare
a unor ciudate initiative ale Vaticanului fata de lumea protestanta. Astfel, pentru a
complace protestantismului în scop propagandistic, Biserica Romano-Catolica a ridicat
problema eventualei reconsiderari a lui Martin Luther. În acelasi sens, cardinalul
Willebrands, presedintele Secretariatului pentru Unitatea Crestinilor de pe lînga Vatican,
cu prilejul adunarii protestante din anul 1970, de la Evian, a facut chiar elogiul marelui
reformator. Aceasta neasteptata iesire din partea unei asemenea marcante autoritati
catolice a produs o vie reactie în unele cercuri clericale romane care, în frunte cu
monseniorul Francesco Spadaforo, l-au calificat pe ilustrul cardinal drept eretic.
Actiuni misionare de o orientare spirituala cu totul gresita s-au manifestat, în
ultima vreme, în Catolicism, si fata de mozaism, în vederea convertirii evreilor la
Crestinism. În acest scop, cautînd sa li se niveleze drumul pentru a-i apropia de Biserica
si a le usura - dupa parerea Vaticanului - accesul la botez, s-a mers cu cedarile pîna la
masluirea unor adevaruri evanghelice si istorice[10]. Ca urmare, s-a înteles sa se
atenueze cît mai mult raspunderea pe care o poarta evreii, ca neam si ca indivizi, pentru
rastignirea Mîntuitorului, pacat pe care Hristos nu l-a iertat, ci mai greu l-a acuzat.
Aceasta nu înseamna însa ca o discriminare cu caracter antisemit ar fi cît de putin
justificata, ci dimpotriva, ar fi foarte reprobabila. Caci fiecare om este o parte din
umanitatea în care se reflecta Divinitatea, si el trebuie iubit cu dragostea cu care Hristos
S-a jertfit pentru el. Dar de la aceasta atitudine crestina, fata de care se cuvine toata
întelegerea evanghelica, si pîna la a se arata îngaduinta fata de spiritul antihristic al
iudaismului sau pîna la a minimaliza uciderea sacrilega, savîrsita în numele întregului
neam evreiesc si al urmasilor sai, este o distanta enorma. Caci blestemul cu care au fost
blestemati preotii si poporul apasa si azi pe fiecare evreu care continua sa se lepede de
Hristos si sa-I huleasca numele.
Un asemenea punct de vedere, cu care Biserica Ortodoxa nu va putea fi niciodata
de acord, este pe cît de gresit, pe atît de primejdios, prin capitularea în fata iudaismului,
ca rezultat al infiltratiilor masonice în mijlocul ierarhiei catolice. O asemenea atitudine
lasa usa deschisa si altor posibile concesii care se vor face Masoneriei si angajeaza la
raspunderi foarte grave ierarhia Bisericii Catolice.
 Pretentia ca evreii sa fie absolviti de învinuirea uciderii lui Hristos a fost ridicata, în
mai multe rînduri, chiar din mijlocul cercurilor iudaice[11]. În anii din urma, seful rabin
din Romînia spunea: În loc de a îmbratisa cu dragoste si recunostinta poporul care
pastreaza curat si nealterat stravechiul Legamînt, s-a soptit mereu, fie cavalerilor
îmbracati în armura de cruciati, fie monahilor învesmîntati în sutana, fie taranului
nestiutor, ca acest popor e vinovat de deicid. Rîuri de sînge au curs de pe urma acestei
absurde îmbinari de notiuni, care admite ca Dumnezeu poate fi ucis si dezminte însasi
versiunea faptelor, asa cum este ea narata de Scriptura cea noua. (...) Trebuie sa rasune
un zguduitor si universal Pecavi care sa puna capat absurdelor nascociri ale unui
dramatic trecut si sa puna bazele unei înfratiri[12].
Deci conform acestui punct de vedere, propriu iudaismului, nu evreii ar trebui sa
se pocaiasca pentru nelegiuitul lor sacrilegiu, ci crestinii ar trebui sa recunoasca pacatul,
printr-un zguduitor si universal Pecavi. Ca un ecou întîrziat de acum doua mii de ani, al
învinuirilor aduse de marele preot de atunci împotriva lui Hristos, patrunde acum glasul
sefului rabin Moses Rosen împotriva crestinilor care nu s-au pocait pentru absurdele lor
nascociri despre cei care L-au rastignit pe Domnul.
Cînd Iisus a fost dus spre judecata în fala lui Pilat, arhiereii si batrînii au atîtat
multimile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda. (...) Toti au raspuns: Sa fie
rastignit! A zis iarasi Pilat: Dar ce rau a facut? (...) Nevinovat sunt de sîngele Dreptului
acestuia. Voi veti vedea. Iar tot poporul a raspuns si a zis: Sîngele Lui asupra noastra si
asupra copiilor nostri! (Mt. 27, 20-25). Iar cînd, la locul numit Cîpatîna, Iisus a zis: Tata,
iarta-i, ca nu stiu ce fac, El se referea la ostasii romani - pagîni si inconstienti, care
împlineau ordinul executiei, fara sa-si dea seama de cele ce faceau - iar nu la acei care i-
au cerut rastignirea si si-au luat asupra lor si a copiilor lor Faradelegea acestui sacrilegiu.
De n-as fi venit si nu le-as fi vorbit, pacat nu ar avea; dar acum n-au cuvînt de
dezvinovatire pentru pacatul lor (In. 15, 22). De nu as fi facut întrei ei lucrari pe care
nimeni altul nu le-a facut, pacat nu ar avea; dar acum M-au si vazut si M-au urît si pe
Mine si pe Tatal Meu (In. 15, 24). Iar lui Pilat, Iisus i-a raspuns: De aceea cel ce M-a
predat tie mai mare pacat are (In. 19, 11).
Iisus nu i-a iertat. Dar Vaticanul a cautat sa circumscrie raspunderea sacrilegiului
comis numai la acuzatorii lui directi de atunci, absolvind tot restul Israelului de
implicatiile acestei Faradelegi. Dar pentru ca blestemul cu care s-a blestemat norodul a
fost rostit de batrînii sinedriului, de preoti si de mai marele preot, el a cazut asupra
întregului popor si nu numai a celor de fata. Iar daca ar fi sa se faca azi un sondaj printre
rabinii, carturarii si batrînii acestui popor, cu privire la hotarîrea luata de înaintasii lor fata
de Iisus, crede oare Conciliul Vaticanului ca s-ar desolidariza ei de acea hotarîre sau ca ar
contesta consecintele acelui blestem arhieresc?
Iata de ce, evreilor care vor sa primeasca botezul credintei ortodoxe, Biserica le
cere, pe temeiul Traditiei, ca la prima cateheza sa se faca, între altele, urmatoarele
lepadari, cuprinse în Evhologhiu: Ma lepad de toata credinta iudaica si blestem toata hula
lor pe care o au asupra Domnului Iisus Hristos, asupra Preacuratei Maicii Sale asupra
tuturor Sfintilor si asupra tuturor crestinilor. Ma lepad de cele ale legii vechi, ca de cele
ce acum au trecut, si de alte obiceiuri evreiesti, cele de Dumnezeu hulitoare, si de
blestemata lor carte, Talmudul, precum si de toate talmacirile acestuia, si le blestem pe
ele.
În afara absolvirilor pe care Catolicismul le-a acordat evreilor pentru starea de
pacat în care se afla fata de Hristos, Biserica Romei a întreprins si alte actiuni deosebit de
vinovate, ca orientare spirituala si canonica, privind relatiile dintre Crestinism si iudaism.
În luna august 1968, a avut loc în America Latina, la Bogota, prima reuniune la
scara continentala între catolici si evrei, cu participarea a 27 de personalitati, printre care
si cardinalul Raul Silva Henriquez de Santiago de Chile, dimpreuna cu mai multi episcopi.
Cu aceasta ocazie s-au formulat o serie de concluzii mai importante. În ceea ce priveste
comunitatile religioase, reuniunea a recomandat o colaborare cît mai strînsa între
organizatiile evreiesti si cele crestine, hotarînd, între altele: Sa se desfasoare o lucrare
comuna, pe cît posibil mai extinsa si unitara, a celor doua confesiuni religioase fata de
necesitatile umane; sa se încurajeze tinerea reciproca de cursuri, de seminarii si
conferinte, pe tot cuprinsul continentului latino-american, pe teme specifice, sustinute de
teologi evrei si crestini, care sa-si expuna propria religie si cultura etc.
 Între temele propuse figureaza: Israelul si locul sau în teologia evreiasca;
Mîntuirea în crestinism si în iudaism; Ateismul etc. Dar reuniunea de la Bogota a mai
hotarît: Revizuirea cartilor de texte ale catehismelor, ale manualelor de rugaciuni, ale
dictionarelor si enciclopediilor pentru a elimina orice forma de prejudiciere reciproca;
promovarea, în ambele comunitati, a cunoasterii liturghiilor respective; participarea
evreilor si a crestinilor la rugaciuni în comun, servindu-se de Tanas (Vechiul Testament).
În acest scop, textele biblice si de rugaciuni vor fi alese cu grija pentru a se elimina
pasajele care se pot preta la controverse, iar pentru rugaciunile în comun va fi preferabil
sa se utilizeze alte formulari decît acelea pe care le comporta în mod obisnuit
liturghia[13].
Prin asemenea initiative, devenite acte normative pentru Biserica Catolica, se
nesocotesc cu totul canoanele apostolice care interzic, sub pedeapsa caterisirii si a
afurisirii, pe acei clerici sau laici care ar face rugaciuni împreuna cu ereticii sau cu cei
înlaturati din obstea crestinilor[14].
Daca aceasta actiune este oprita si condamnata de Biserica, cu cît mai grav este
faptul ca asemenea rugaciuni si formulari din Vechiul Testament se oficiaza nu cu ereticii,
care sunt totusi crestini, ci cu evreii talmudisti, desconsiderînd canoanelor ecumenice si,
mai mult, cu binecuvîntarea oficiala a Bisericii! Cît despre revizuirea cartilor de texte ale
catehismelor, manualelor de rugaciuni etc., în vederea eliminarii oricarei forme de
prejudiciere reciproca, aceasta înseamna schimonosirea credintei crestine în scopul de a
fi pe placul mozaismului, adica al "Sinagogii Satanei", înseamna a rastalmaci Predaniile
Sfintilor Parinti si a perverti duhul credintei crestine!
În urma initiativelor luate în America Latina, se constata ca relatiile dintre Biserica
Catolica si iudaism au devenit, între timp, mai strînse si mai organizate. În decembrie
1970, a avut loc la Vatican o prima întîlnire între reprezentantii Comitetului International
Evreiesc pentru Consultari Interreligioase, membrii Secretariatului pentru Unitate si alti
delegati ai Bisericii Catolice. Reuniunea, care a fost inaugurata de cardinalul Willebrands,
a studiat un proiect de organizare a raporturilor dintre Biserica Catolica si iudaism. A fost
instituit un Comitet de legatura, cu cîte 5 membri, ca reprezentanti pentru fiecare din
parteneri. De atunci exista o strînsa colaborare între cele doua organisme, desi chiar de
la bun început reprezentanta evreiasca a precizat ca toate chestiunile care îi privesc pe
evrei si iudaismul au un aspect religios, si deci traditional iudaic[15]. A saptea reuniune a
Comitetului de legatura dintre reprezentanta catolica si cea evreiasca s-a tinut la Madrid,
în 1978, unde s-a discutat legea pentru prozelitismul misionar, votata de Knesset, la
Ierusalim, în acelasi an.
Dar ce legatura poate avea Hristos cu Antihristul? Caci atitudinea iudaizanta,
adoptata de Biserica Romei, pune din nou în actualitate cîteva puncte fundamentale
programate de Francmasonerie: Misiunea cea mai importanta a Francmasoneriei este sa
glorifice iudaismul (revista francmasonica Symbolisme, iulie 1928). Francmasoneria vrea
sa fie Super-Biserica, Biserica aceea care le va reuni pe toate (Bulletin du grand Orient,
nr. 37); Scopul nostru final este distrugerea pentru totdeauna a catolicismului si chiar a
ideii crestine (citat din La revelation, Mgr. de Ségur). În vederea distrugerii
Catolicismului, gruparea secreta Haute vente urmareste disparitia puterii temporale a
papilor si coruperea Bisericii Catolice[16].
În afara multiplelor rastalmaciri dogmatice, cultice, canonice si eclesiastice, care
au dus la divergente între Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica, în ultima vreme s-
au ivit altele noi, grave, care s-au adaugat la cele existente, adîncind si mai mult hotarul
despartitor dintre cele doua Biserici Crestine.
În situatia tulbure existenta, s-a mers atît de departe cu neîntelegerile si cu
opacitatea, încît s-a ridicat si anatema care fusese pronuntata altadata asupra
Francmasoneriei. În noaptea de 22 iunie 1971, Biserica Catolica si Marea Loja a Frantei
au pus capat unui secol si jumatate de interdictii, condamnari si excomunicari. Opt sute
de frati evrei, crestini, musulmani si atei, în frunte cu marele maestru al Marii Loji,
serenisimul Pierre Simon, l-au primit cu mare alai, în templul lor de la Paris (Rue de
Puteaux), pe monseniorul Daniel Pezeril, consilierul arhiepiscopului de Paris, cardinalul
François Marty, care a facut împacarea Bisericii catolice cu Masoneria Marii Loji a Frantei.
Iar în 1986, în mod surprinzator, papa Ioan Paul al II-lea s-a dus la sinagoga mare din
Roma, într-o vizita oficiala, închipuindu-si ca astfel va putea capta bunavointa talmudica.
Marele rabin si asistenta l-au primit protocolar, dar rece.
Deci ce garantie spirituala ar mai putea oferi Biserica Catolica, în conditiile gravei
crize care o framînta, pentru deschiderea unui drum luminos, de împacare în duh si în
adevar, cu pravoslavnica Biserica Ortodoxa, în vederea unirii lor?
Cunoscutul teolog elvetian Hans Kung, avînd dese confruntari cu Vaticanul, declara
ca marile raspunderi ale crizei Bisericii Catolice sunt datorate Romei, cu toate ereziile
comise, de la condamnarea lui Galilei si pîna la scandalurile financiare ale Vaticanului. Cît
despre pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, el reprezinta pîna în prezent un sold negativ, ce
frîneaza miscarea conciliara si reforma Bisericii[17].
Numai atunci cînd se va smeri trufia papala si a conclavului sau ambitios, numai
atunci se va putea netezi drumul anevoios al împacarii celor doua Biserici sub lumina
Duhului Sfînt. Numai atunci vor putea privi si fratii apuseni cu ochi curati si inima fara
viclesug, ca si Nathanael din Evanghelie, spre fratii orientali care, cu bratele deschise, îi
asteapta de o mie de ani cu nelipsita rabdare, pentru ca în aceeasi credinta si în aceeasi
dragoste sa înalte rugaciuni de preamarire lui Dumnezeu, pentru regasirea lor în Duh si
în Adevar.

1. În decursul anului 1968, numai în SUA au parasit clerul catolic aproape 500 de preoti,
multi dintre ei în scopul de a se casatori. În acelasi an, în dosarele Congregatiei din Roma
se aflau peste 3000 de alte cereri ale unor clerici care doreau întoarcerea la viata laica.
Aceasta situatie a continuat si în alte tari catolice.
2. Service oecumenique de presse et d'information (SOE'PI), nr.7, anul 38, 11 martie
1971, p. 9.
3. Paris-Match, 6 ianuarie 1973.
4. Le Figaro, 20 noiembrie 1978, p. 9.
5. Le Point, nr. 275, 26 decembrie 1977.
6. Le Point, nr. 301, 26 iunie 1978.
7. Andre Mehat, Comment peut-on etre charismatigue?, Seuil, Paris.
8. Les nouveaux mystiques, în Le Point, nr. 275.
9. G. Pierre, Il est vivant, în Revue francaise du Renouveau, 1976.
10. Declaration sur 1es relations de l'Eglise avec les religions non chretiennes - la religion
juive, în Les Actes du Concile Vatican II, vol. III, pp. 162-165.
11. În Romania, în 1945, marele rabin Safran, la un congres al tuturor cultelor, tinut la
Bucuresti, sub ocîrmuirea regimului comunist, a cerut, în fata întregului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Romîne si a reprezentantilor celorlalte culte, adunati la acel congres, sa se
termine o data pentru totdeauna cu acuzatiunile aduse împotriva evreilor în legatura cu
uciderea lui Iisus care, în realitate, a fost condamnat 1a moarte de procuratorul roman si
nu de evrei, iar ca urmare ei nu poarta nici o raspundere. Ca raspuns la cutezanta
marelui rabin, s-a auzit atunci un glas care a rasunat în toata adunarea. Era glasul
evreului misionar crestin Richard Wurmbrandt, care i-a strigat lui Safran (si celorlalti
rabini prezenti) cîteva cuvinte cu putere profetica: voi, care reprezentati Sinagoga si ÎI
tagaduiti pe Mesia, pîna nu veti sta în genunchi în fata Crucii si pîna cînd nu veti cere
iertare Rastignitului pentru faradelegea comisa, nu vi se cade sa-I pomeniti numele! La
aceste cuvinte, rostite, ca altadata, de proorocii Vechiului Testament, tot clerul ortodox,
de fata la acel congres hibrid, a izbucnit în ovatii si aplauze, în timp ce marele rabin si
suita lui au parasit ostentativ adunarea, într-o larma generala, iar congresul s-a
spulberat. În aceeasi zi, Wurmbrandt a fost arestat si condamnat la 14 ani închisoare.
12. Dr. Moses Rosen, Radacinile Bunului Maslin, din cartea În lumina Torei, 1971, pp.
183-185.
13. Relations entre 1'Eglise et 1e Judaisme, SOEPI, nr. 6, ianuarie 1969, pp. 20-21.
14. Canoanele apostolice hotarasc: Can. 10: Daca cineva s-ar ruga împreuna cu cel
înlaturat din obstea crestinilor, chiar în casa, sa se afuriseasca. Can. 11: Daca cineva ar
face rugaciuni cu un preot caterisit, sa se afuriseasca. Can. 45: Episcopul, preotul care se
roaga numai împreuna cu ereticii sa se afuriseasca. Can. 64: Daca un cleric sau laic ar
merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, sa se cateriseasca.
15. SOEPI, nr. 17, aprilie 1972, II, p. 20.
16. Roger Rebut, op. cit., p. 21.
17. Leon Cillet, preot ortodox francez la Paris; extras din Darul lacrimilor în vechea
Predanie a Rasaritului Crestin, p. 11.

(trad. de ierom. Nicodim Ionita).

 CREDINTA     ORTODOXA
"Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si
mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii, - si Viata s-a aratat si am vazut-o si
marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua - ce am vazut si
am auzit , va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi. Iar impartasirea
noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos" [I Ioan 1, 3].
Acestea sunt cuvintele Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan si nu gresim daca
spunem ca el vorbeste in numele tuturor Apostolilor. Mantuitorul Si-a ales Ucenicii si i-a
trimis pe ei la propovaduire, trimitandu-le lor Duhul Sfant. Biserica - totalitatea tuturor
credinciosilor - a fost intemeiata la Cincizecime, cand Duhul Sfant S-a pogorat peste
Apostoli, ca implinire a fagaduintei facute de Mantuitorul Hristos cum ca "Eu voi ruga pe
Tatal si alt Mangaietor va da voua ca sa fie cu voi in veac" [Ioan 14, 16]. "In ziua aceea
veti cunoaste ca Eu sunt intru Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi" [Ioan 14,20]. Iar cand
vom primi Duhul Sfant "Acela va va invata toate cele ce v-am spus Eu" [Ioan 14, 26].
"Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face
nimic. Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi, cereti ceea ce voiti si se
va da voua. Iar daca cineva nu ramane in Mine se arunca afara ca mladita si se usuca; si
le aduna si le arunca in foc si ard" [Ioan 15, 5-7]. Asadar, orice purtatorii de Duh Sfant
vor cere, se va da lor, iar cel in care nu salasluieste Duhul Sfant, acela nu poate face
nimic. Prin urmare, temelia Bisericii este Sfantul Duh.
Inca pe cand Mantuitorul umbla printre noi, erau care propovaduiau in numele Lui
[Luca 9, 49; Marcu 9, 38]; si Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Corinteni, lupta
contra acestora.
In ziua de astazi, acesti falsi propovaduitori s-au inmultit exponential. Ei cred ca
propovaduiesc numele Lui Hristos, dar se fac hulitori ai Acestuia. Si tot astazi, semn al
vremurilor de pe urma, caci numai in acele zile se poate intampla asa ceva, prin miscarea
ecumenista, se doreste unirea tuturor falsilor propovaduitori, a tuturor mincinosilor si
hulitorilor, intr-o singura Biserica. Nu stim ce nume va purta, dar cu siguranta va
apartine Antihristului, asa cum Biserica dreptmaritoare apartine lui Hristos. In aceste
vremuri tulburi, oamenii sunt inselati, manipulati sa creada ca toti ne rugam aceluiasi
dumnezeu, ca desi exista diferente intre noi, acestea sunt minore si se pot depasi.
Lucrurile, insa, nu stau deloc asa! Chiar daca "frumos este ca fratii sa fie impreuna" [Ps.
132, 1], unirea Bisericilor nu se poate face decat daca ereticii renunta la ereziile lor si
revin la Ortodoxie asa cum a fost Biserica inainte de schisma, intemeiata pe cele 7
Soborare a toata lumea. Iar unirea Bisericilor este lucrarea Sfantului Duh, prin urmare
avem nevoie de cat mai multi purtatori de Duh Sfant, iar nu de ecumenisti.
Apusenii trebuie sa renunte la inovatiile lor si sa se caiasca pentru faptul ca nu au
pazit porunca Apostolului care spune sa nu schimbam nimic, macar inger din cer ne-ar
invata altfel [Gal 1, 8].
 DESPRE     ECUMENISM
MOTTO: "Cel ce este unit cu adevarul stie bine ca merge pe calea cea dreapta, desi multi
il dispretuiesc ca fiind fara minte; [...] el insa s-a cunoscut pe sine cu adevarat, nu (cum
spun aceia) ca unul iesit din minte, ci ca unul eliberat din framantarea nestatornica si
schimbatoare a diversitatii gresite in tot chipul prin Adevarul simplu si neschimbabil"
[Sfantul Dionisie Areopagitul, Despre Numele Divine VII,4]."

De aproape un mileniu, crestinii catolici si ortodocsi sunt adanc dezbinati. Bisericile

lor, ambele de origine apostolica sunt intr-o permanenta confruntare. Desi se spune ca
timpul vindeca ranile, cele 10 secole trecute de la Marea Schisma n-au facut decat sa le
adanceasca si mai tare. Au urmat, cronologic, cruciadele, caderea Constantinopolului,
Sinodul Unionist Ferara-Florenta, Reforma Protestanta, Uniatia, culminand cu Conciliile I
si II Vatican, prin care aceasta va pierde "tot ce avea mai cinstit si intelept", dupa cum
marturiseste si abatele Rene-Francois Guetee, convertit la ortodoxie in Biserica Rusa, cu
numele Wladimir. Acesta a sesizat foarte bine abaterile Bisericii Catolice: "a voit sa aiba
stapanirea a toata lumea si Apusul a recunoscut aceasta; a voit a umili episcopatul si a
face din fiecare episcop un umil servitor si a reusit aceasta; a voit a strange in mana ei
Biserica intreaga si succesul sau a intrecut asteptarile sale; a voit a-si insusi dreptul de a
face dogme, iar episcopii toti le-au propovaduit ca dogme divine; a voit a fi fara greseala:
episcopii ei au proclamat-o infailibila".
Miscarea ecumenista, aparuta la inceputul secolului XX, doreste sa implineasca
visul unui crestinism unit, asa cum a fost mai inainte. Dar acest vis, prin excelenta
duhovnicesc, se sprijina nu pe lucrarea Sfantului Duh ci pe straduinte omenesti, iar acest
lucru va compromite Miscarea, deoarece "fara Mine nu puteti face nimic", lucru anticipat
si de doi Cuviosi contemporani, cinstiti de popor ca Sfinti: Parintele Cleopa si Parintele
Sofronie de la Essex (Anglia), ucenic al Sfantului Siluan Athonitul, care afirma ca desi
"frumos este ca fratii sa fie impreuna", unirea Bisericilor este lucrarea Sfantului Duh,
lamurind in continuare ca, mai intai de toate trebuie sa creem oameni duhovnicesti,
oameni care sa-si puna in mod real problema mantuirii, pentru ca unirea sa aiba la baza
Cuvantul lui Hristos, iar nu o stare emotionala provocata de diferiti factori.
Orice dialog trebuie sa porneasca de la o platforma comuna, iar eventualele decizii
luate in cadrul unui asemena dialog, trebuie sa tinteasca mantuirea noastra, nu sa
urmareasca niste interese personale sau politico-economice, ori ecumenismul, prin sensul
deformat care i se atribuie astazi, nu reflecta intotdeauna adevarul inteles de unitate si
sobornicitate a Bisericii, intr-o hristocentrica de dreapta credinta in care sa se
contopeasca intreaga crestinatate. Adeseori prin ecumenism se intelege urmarirea unei
acivitati interconfesionale, fara un scop de unitate in credinta, ci de conlucrare sociala.
Dialogurile ecumeniste contemporane, difera radical de cele ale Sfintilor Parinti,
pentru ca se desfasoara pe baza principiilor Bisericii extinse si a minimalismului
dogmatic. Lipsa marturisirii credintei ortodoxe, sincretismul, rugaciunile in comun,
intercomuniunea, toate acestea si inca multe altele au facut ca timpul de aproape un
secol de dialoguri ecumeniste sa nu se concretizeze in nici un rezultat, din contra, au dus
la o racire a relatiilor inter-ortodoxe, la o dezbinare interna a noastra, incepand cu marea
greseala a schimbarii calendarului si terminind cu rugaciunile in comun, din ce in ce mai
ingrijoratoare.
Majoritatea ecumenistilor sustin ca ar trebui sa evitam discutiile despre ceea ce ne
dezbina, axandu-ne mai mult pe ceea ce ne apropie. Aceasta abordare este vicleana
deoarece presupune renuntarea la critica, iar fara o raportare la "ceva", care nu poate fi
altceva decat Sfanta Traditie si cele 7 Soboare A Toata Lumea, cum putem sti unde ne
aflam, ce sa alegem si cum sa actionam? Hristos este "Acelasi, ieri si astazi si totdeauna"
[Evrei 13,8]!
Acceptarea dialogului privind numai asemanarile inseamna, de fapt, renuntarea la
principiile noastre ortodoxe, la Traditie, adica la ceea ce suntem, ori in materie de
credinta nu poate exista nici un compromis!
Citeam intr-o revista ortodoxa americana (Again Magazine, vol. 20, no. 2, CA,
USA) cum un grup de neoprotestanti a revenit la ortodoxie. Iata, pe scurt, cum s-a
intamplat: pastorul respectivei comunitati a fost "deranjat" rand pe rand de niste tineri
din acea comunitate, pe timpul slujbei de duminica. Toti, desi nu vorbisera intre ei,
simteau ca trebuie sa impartaseasca pastorului un pasaj din Vechiul Testament: "Asa zice
Domnul: «Opriti-va de la caile voastre! Priviti si intrebati de caile celor de demult, de
calea cea buna si mergeti pe dansa si veti afla odihna sufletelor voastre...»" (Ieremia 6,
16). Click aici pentru a citi tot articolul. Apoi sporind rugaciunea si amplificand cautarile
au ajuns la Ortodoxie.
Aceasta minunata intamplare este atat o dovada a dragostei lui Dumnezeu fata de
noi, oamenii, cat si o pilda de cum trebuie facut ecumenismul, anume cu multa rugaciune
si mai ales cu inima sincera. Nu iesind din Duhul Sfintilor Parinti si nu sjuind impreuna cu
ereticii. Asta daca nu vrem sa provocam o schisma in randul Bisericii Dreptmaritoare,
dupa cum pare, deja, sa se contureze cele doua tabere.
Sa nu hulim Duhul Sfant, deoarece acest pacat nu ni se va ierta in veac!
 DESPRE     CATOLICISM
Orice analist avizat si sincer dar mai ales apartinind Bisericii celei dreptmaritoare,
poate observa un fapt pe cit de evident, pe atit de caracteristic pentru ideologia si politica
pe care o desfasoara Vaticanul si biserica Romei. Anume ca, mai ales dupa Conciliul
Vatican II, teologia romano-catolica se prezinta din ce în ce mai activ în mediile
ecumenice ca pastratoarea, îmbogatitoarea Traditiei Ortodoxe Rasaritene, cu singura
deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic si cultural; în plus,
cu citeva exceptii care îsi vor gasi cit de curind o rezolvare facila, esenta teologiei lor si
scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie
a asa numitelor "biserici-surori" este bazata pe recunoasterea de catre teologii
ecumenisti a succesiunii apostolice, a tainelor si a existentei harului mintuitor si sfintitor
în biserica Romei, daca nu în plinatatea lui, macar într-o masura mai mica decit în
Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearca s-o impuna,
în ciuda nenumaratelor dovezi din întreaga traditie a Bisericii dreptmaritoare dar si a
faptelor concrete promovate de politica de dominatie universala a Vaticanului. Realitatea
este cu totul alta decit încearca sa o acrediteze teologii ecumenisti; acestia nu îsi gasesc
nici o sustinere în Traditia Bisericii Ortodoxe si nici în Sfinta Scriptura. Sfintii Parinti nu au
vorbit niciodata nici de „teoria ramificatiilor” (anume ca diversele confesiuni crestine ar fi
ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) si nici nu au pomenit de
recunoasterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica
presupune înainte de toate succesiunea în adevar si nu doar o succesiune formala,
istorica, a unei înlantuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoasterea
succesiunii apostolice este o eroare dogmatica si canonica grosolana daca ea se face fara
ca o anume grupare eterodoxa sa revina la ortodoxie. Iata opinia reputatului canonist
romin, parintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai succesiunii
apostolice:
„Este greu sa se gaseasca în scrierile Sfintilor Parinti ceva care sa infirme (…)
paralelismul între succesiunea apostolica sacramentala si aceea în credinta a
episcopatului sau mai bine zis a preotiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii
Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin caderea din
credinta, adica prin ruperea succesiunii în credinta, este exprimata si în hotaririle
canonice ale Bisericii si anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc.
care prevad rebotezarea ereticilor si hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad
- episcopi, prezbiteri sau diaconi.
(…) De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de
credinta? A admite asa ceva, nu înseamna oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca
Mintuitorul ar îngadui ca prin puterea harului sfintitor, prin puterea preotiei sa se
întareasca si sa se raspindeasca ratacirile, ereziile? Ar fi însa cu neputinta sa se conceapa
ca harul preotiei ar avea si destinatia de a servi si minciuna sau ratacirea, nu numai
adevarul, si ca Mintuitorul ar îngadui sa fie pus acest har în slujba celor care naruiesc, iar
nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preotiei nu poate fi folosit împotriva credintei
sau în slujba necredintei. De aceea el nu poate sa existe la eretici, caci prezenta lui la
acestia, ar însemna binecuvintarea pacatului, sfintirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în
nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credinta."
Recomandam cu caldura acest articol al pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea
argumentatiei bazate pe cuvintul Sfintilor Parinti si pe deciziile Sinoadelor ecumenice si
sinoadelor locale, arata fara putinta de tagada ca: "Trebuie sa se conceapa ca Biserica
ortodoxa nu este îndreptatita sa admita validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupari
religioase crestine, si deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea,
decit daca, fie respectivele, fie unii membri ai lor, ar cere sa stabileasca intercomuniune
„in sacris” cu ea, sau sa fie primiti în Ortodoxie.”
Acestea fiind spuse, vom constata, examinind cu atentie declaratiile si
manifestarile romano-catolicilor, ca ei promoveaza nu numai inovatii periculoase în asa-
zisa lor "Liturghie" dar si adopta initiative demne de a stirni un ris general.
În spatele declaratiilor lor prietenesti se regasesc aceleasi ambitii politice lumesti
ca si în trecut. De aceea, în ciuda declaratiilor lor de iubire fata de Traditia Ortodoxa (ca
în bulele papale „Tertio Milenio Adveniente” si „Orientale Lumen”), trecerea la dreapta
credinta a acelora care se declara cu tarie prietenii Ortodoxiei în mai toate întilnirile
ecumenice, nu se produce.
Multi din studentii nostri studiaza la Universitati apusene romano-catolice sau
protestante. Strategia romano-catolicilor este veche si binecunoscuta din istorie. Spre
exemplu, daca ne aplecam asupra istoriei uniatismului rominesc dar si asupra acestui
fenomen al uniatiei din alte tari, teologii romano-catolici nu vor fi niciodata de acord daca
un student ortodox ce învata într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa
treaca la romano-catolicism. Ei însa spera ca acel student, odata întors în tara sa, mult
mai lax si mai tolerant în ceea ce priveste acrivia dogmelor si canoanelor ortodoxe, sa
accepte la momentul potrivit actul uniatiei cu Roma ca pe ceva usor de înfaptuit si ca pe
o normalitate.
Asa s-a întimplat si în veacul XVII, cu primul episcop romin unit, Atanasie Anghel
(1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba si a izbutit sa cistige
prin importante sume de bani bunavointa guvernatorului Transilvaniei si a altor dregatori,
iar în septembrie 1697 a plecat în tara Romineasca, pentru ca sa primeasca, potrivit
vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare ca la Bucuresti se cunosteau intentiile catolicilor
de a atrage pe romini si ca noul candidat - tinar si fara multa învatatura - nu prezenta
prea multa încredere. De aceea a fost tinut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se
completa învatatura si a fi întarit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa
primita anterior, relativismul sau dogmatic si slabiciunea sa personala au avut ultimul
cuvint în deciziile sale.
Dupa semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a usura existenta
credinciosilor noii Biserici unite si de a avea reprezentare politica, s-au prabusit. În plus,
în documentul de unire semnat de preotii ortodocsi la 7 octombrie 1698 se stipula ca
rominii apartinind Bisericii Unite cu Roma îsi vor pastra neatinse sarbatorile, calendarul si
Liturghia lor. Ei trebuiau doar sa faca ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a
obtinut unele drepturi prin edictele date de împaratul Leopold în februarie 1699 si martie
1701. Dar nici unul din aceste privilegii obtinute pe hirtie nu s-a transpus în practica.
Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai tirziu tensiuni
sociale si multa varsare de singe pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul
prea mare manifestat de catre ierarhie si cler pentru avantaje materiale si drepturi
sociale, primind fata de pastrarea credintei, a condus la apostazie, cum de atitea ori s-a
întimplat în istorie. Slujbele bisericesti ale unitilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai
asemanatoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a aratat astfel înca o data ca puritatea
credintei si apararea ei sunt mult mai importante decit obtinerea unor avantaje lumesti,
fiind ele chiar si drepturi sociale si politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura,
singe si dezbinare între cei care au ramas fideli credintei stramosesti si cei care au aderat
la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultati de catre
Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în
mizerie si dispret în Italia, cersind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica
unita.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu
tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împarateasa Maria Tereza - peste 140
manastiri si biserici ortodoxe care refuzau sa renunte la Ortodoxie.
Iata citeva doar din metodele "crestine" folosite de catolici pentru a-si extinde
dominatia geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumarate alte exemple
asemanatoare gasite în istoria altor natii: cruciadele singeroase care au culminat cu
caderea Constantinopolului sub cruciati în 1204 si slabirea iremediabila a puterii militare
a Bizantului confruntat cu amenintarea turceasca - în aceasta cruciada, a IV-a, armatele
apusene au profanat si distrus biserici si catedrale, au jefuit si înstrainat odoare si multe
sfinte moaste din locasurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria
Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din
Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar si papei din Roma cerind un minim
ajutor militar. Si care a fost raspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat:
cinci misionari romano-catolici.
Apare însa imediat si întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii
prietenii si fratii Ortodoxiei, cind ei si acum încurajeaza si-si întaresc prozelitismul în
tarile ortodoxe ale Europei rasaritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise
pentru greci sau pentru romini, cu scopul declarat „sa constituie pepiniere pentru viitorii
apostoli ai acestor popoare” . Se gasesc de asemenea în Roma si alte institute facute
pentru a sustine o intensa propaganda catolica în rindul popoarelor din Orient:
„Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), „Institutul Biblic Pontifical” (pentru
promovarea uniatismului prin studii si publicatii). Din 1921 functioneaza la Roma un
institut special pentru rusi, numit „Russicum”, si în 1937 la Roma s-a desfasurat primul
„Congres International pentru Orientul Crestin”. Aggiornamento în teologia romano-
catolica.
În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor si teologilor romano-catolici devin din ce
în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol aparut în „The Washington Post”, vineri, 25
Octombrie 1996, pagina A1-A14, Academia Stiintifica Pontificala dadea publicitatii un
document oficial privind tema principala a acelei întilniri: originile si evolutia vietii pe
pamint! Mentionam ca raportul anual al acestei Academii reuneste savanti renumiti din
întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureati ai Premiilor Nobel. Si iata declaratia
apartinind papei Ioan Paul al II-lea, declaratie publicata în numarul mai sus amintit din
„The Washington Post”:
„Astazi, mai mult decit acum 50 de ani, cunostintele stiintei moderne ne fac sa
concluzionam ca teoria evolutionista este mai mult decit o ipoteza… Rezultatele
cercetarilor stiintifice, nu rationate sau induse, ci întreprinse separat de savanti,
constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers,
directorul executiv al Comitetului pentru Stiinta si Valori Umane din cadrul Conferintei
Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: „Acesta este un pas important: Biserica si-
a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca esti liber sa accepti evolutia sau orice forma
de creationism. Astazi Biserica declara ca vom accepta evolutia care, în orice caz, exista,
de facto. Cine se mai îndoieste astazi în Biserica Romano-Catolica asupra evolutiei? Eu
cred ca nimeni.”
Iata asadar cum declaratiile papei si ale oficialilor catolici neaga întreg referatul
scripturistic al Genezei. Ca si pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta
ne face sa ne întrebam cum este posibil sa consideram biserica romano-catolica drept
biserica „sora” si sa ne numim cu mindrie „frati în credinta” cu partizanii lui Darwin? Si
ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declaratia papei reprezinta un raspuns la
faimoasa „Humani Generis” - scrisoarea enciclica data de papa Pius XII în 1950. În acea
enciclica, papa Pius concluziona ca „teoria evolutionista reprezinta o serioasa ipoteza” .
Iata asadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generatie cu generatie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi facuta de actualul papa Ioan Paul al II-lea,
a fost atunci cind a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de rastignirea Mintuitorului
Hristos. Multi îsi amintesc poate de discutiile stirnite în jurul cazului lui Marcel June; el
este profesor de teologie în Franta si a fost adus în fata justitiei de catre o organizatie
anti-defaimare evreiasca asociata cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost
instigarea la ura de rasa, întrucit profesorul a protestat contra falsificarii Bibliei, prin
scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O personalitate de marca a
conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii
romano-catolice de orice „antisemitism”. Pe 13 iunie 1960, el a fost primit în audienta de
papa Ioan VI; dupa aceasta întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însarcinat sa
studieze mai bine cum s-ar putea stirpi orice urma de antisemitism în biserica romano-
catolica. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schema de reconciliere a
religiei crestine cu iudaismul (Leon de Poncins, „Judaism and Vatican”). Pentru
conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevarat, Beheim)
s-a întilnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New
York; în acelasi timp, dr. Nahum Goldmann, seful Conferintei Internationale a
Organizatiilor Evreiesti, împreuna cu alti reprezentanti ai lojei masonice iudaice B'nai
B'rith s-au întilnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunte la acel
versete despre patimile Mintuitorului si despre rastignire, el spunind: „cei patru
evanghelisti au fost niste scornitori si calomniatori ai poporului evreu, fara sa aiba vreun
motiv real. Nici parintii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defaimatori plini de otrava,
vinovati de genocid.”
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, dupa Conciliul Vatican II ca de acum se va
propovadui în lume un crestinism cosmetizat: „Atractiv, placut, pozitiv, acceptabil si
amiabil; prieten al vietii, al omului si chiar al lucrurilor lumesti… un crestinism indulgent,
deschis, liber, descatusat de rigiditatea Evului Mediu si eliberat de interpretari pesimiste
privind oamenii si obiceiurile lor.” Contributia lui Augustin Bea la recunoasterea -
adoptata de Conciliul Vatican II - a faptului ca evreii nu sunt vinovati de rastignirea lui
Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca „The Jewish Sentinel” (Chicago,
26 noiembrie 1964). Revista „Look”, în numarul sau din ianuarie 1966, aparut dupa
Conciliul II Vatican, dadea o înalta apreciere cardinalului Augustin Bea si de asemenea lui
Jules Isaac, drept initiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii
evreilor de orice vina privind rastignirea Mintuitorului Iisus Hristos. Dupa numai 8 ani,
Reuniunea Episcopatului Francez adopta la 16 aprilie 1973, în asa numitele „Directive
Spirituale”, urmatoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolica:
1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mintuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia,
mozaismul este astazi o binecuvintare pentru întreaga lume.
Iudeii au astazi „o misiune universala în lumea întreaga” si Biserica crestina trebuie sa
urmeze „acelasi plan universal al mintuirii”.
3. Atentia comuna atit iudeilor cit si crestinilor este îndreptata catre aceeasi era
mesianica.
4. Mai mult decit aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este
urmatoarea declaratie a cardinalului Etchegaray despre relatiile dintre Biserica crestina si
iudei: „aceste relatii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci si în aspectele
ei interne, cum ar fi însasi definitia Bisericii". Acelasi cardinal vede relatiile dintre
mozaism si Biserica crestina ca „o asidua competitie între cei care înca îl asteapta pe
viitorul Mesia si cei care asteapta a doua venire a Lui.”
Dupa aceste scandaloase consideratii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam
daca acestia mai pot fi oare numiti crestini; întreaga imnografie ortodoxa si în special
cintarile Postului Mare se refera la pierderea caracterului mintuitor al Legii celei Vechi,
odata cu Întruparea, Rastignirea, Moartea si Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel
adevarat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos
ca pe Fiul Tatalui Ceresc si Dumnezeu adevarat, nu poate duce la mintuire. Vechiul
Testament are desigur importanta lui covirsitoare, proorocind despre certitudinea venirii
lui Mesia. Profetii Vechiului Testament vorbesc despre Mintuitorul si despre Împaratia Lui,
despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos - mai stralucitor si mai
plin de slava decit templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi
crestinii, pe cind iudeii înca Îl mai asteapta; orbirea si învirtosarea inimilor lor ramin si
astazi aceleasi ca pe vremea Mintuitorului. Legalismul, formalismul, rastalmacirea pina la
extrem a Legii, persista si azi ca atunci cind Mintuitorul îi învinuia pe carturari si pe farisei
ca înteleg semnele schimbarii timpului privind la cer, cind e soare sau e nor, dar nu
înteleg semnele plinirii vremii. Însusi mintuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice
Legea, ci sa o plineasca. Cu aceeasi semnificatie este si urmatorul fragment dintr-un imn
ortodox. Acesta confirma credinta Bisericii Ortodoxe ca pastrind numai vechile porunci ale
Vechiului Testament si totodata negind dumnezeirea persoanei Mintuitorului, asa cum fac
iudeii, reprezinta o vesnica osinda: „O, adunatura vicleana si desfrinata (adica sinagoga)
… de ce tii Legamintul daca nu esti mostenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatal, daca nu ai
primit pe Fiul?”
De cind a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influentat
de duhul filosofilor necrestini modernisti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner si
de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iata un exemplu din
declaratiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: „Este nevoie sa separam
crestinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura straveche au dificultati în a
accepta crestinismul, întrucit aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene…
Întelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre
crestine.” Teologul ortodox, va vedea, fara îndoiala, în aceasta declaratie a papei,
greseala tipica a catolicilor privind conceptia despre mintuire, despre Traditie si despre
adevarul mintuitor, anume: ca toate acestea sunt numai o chestiune de mostenire
culturala.
Actuala conversie pagina a romano-catolicismului nu a început însa cu Conciliul
Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment cind s-au introdus
primele erori dogmatice în teologia apuseana. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau
predecesorii sai au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii însisi au încetat de a
mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei,
Soborniceasca si Apostoleasca Biserica - Biserica Ortodoxa.
Si ce înteleg romano-catolicii practic prin aceasta „adaptare culturala” a vietii
Bisericii? În mai 1985, vizitind Belgia, papa Ioan Paul al II a declarat ca atit musulmanii
cit si crestinii sunt supusii aceluiasi Dumnezeu, utilizind fiecare „cartile noastre sfinte
corespunzatoare”. Astfel, papa pare sa fi uitat ca în una din aceste „carti sfinte” - în
Coran, sunt scrise urmatoarele blasfemii: „Sunt 11 lucruri spurcate - urina,
excrementele, sperma, oasele, singele, ciinele, porcul, barbatul si femeia ne-musulmani
si treimea.” Si înca: „Cine crede în treime este spurcat precum urina si fecalele.” . În
august 1985 vizitind Marocul, acelasi papa a afirmat despre credinta noastra ca este
comuna atit crestinilor cit si musulmanilor. Aceste eforturi de a „adapta” religia crestina
la obiceiurile si traditiile culturale este foarte fructuoasa în Europa mai mult decit în Asia.
Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela dominicana. În 1981
o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta
moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la
Roma…
Religiile pagine asiatice par sa beneficieze de aceeasi bunavointa papala. Putem
mentiona urmatoarele fapte: complimentele adresate reprezentantilor budisti si sintoisti
care au fost primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertatii religioase si acelor
religii care adora natura (vizita papei la Bankok, cind papa s-a plecat în fata sefului
spiritual budist) În India, papa si-a scos pantofii pentru a aseza o ghirlanda de flori la
mormintul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: „omul este acea
radacina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-si ramine fidela ei însisi…” Si mai
mult: „Hindusii, budistii si crestinii se reunesc pentru a proclama adevarul despre om si
în special privind apararea drepturilor omului; pentru a elimina saracia, foametea,
ignoranta, persecutiile.” Putem cu usurinta sa ne întrebam ce adevaruri comune despre
om pot proclama împreuna crestinii si paginii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeasi
divinitate.
În Europa actiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a
inaugurat un templu tibetan, unde au fost „consacrati” 10 francezi drept „lama” si într-un
timp scurt au fost consacrati alti 14 francezi drept „lama” tibetani. În Franta s-au estimat
30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul
de viata a unui lama tibetan si mentioneaza ca multi lama au sosit în Franta de la
Darjeeling, India. Unul dintre ei si-a deschis în Franta în 1987, în localitatea Plaigne,
„Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franta si
unele dintre statui au peste 7 metri în înaltime. Acesti calugari tibetani traiesc aparent
din donatii, însa cum au reusit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?
Este bine stiut ca din trupul stricat al unei credinte eretice, viermuiesc si odraslesc
noi erezii. Prin urmare vor fi usor de înteles urmatoarele fapte uimitoare si scandaloase,
nu mai putin condamnabile decit faptele istorice despre opulenta, erorile si atitudinea
departe de smerenia crestina a ierarhiei romano-catolice.
La numai citeva ore dupa închiderea lucrarilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a
declarat despre slujbele bisericesti în Biserica Romano-catolica: „totul se va schimba:
cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformarii
Liturghiei este enorma si e dificil de prevazut cum se va sfirsi.” Anii urmatori au adus
confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o
ceremonie de un milion de participanti. Preotii se leganau în timp ce multimea cinta
„gloria”; dupa aceea au cintat în Swahili, Lingala si Kikongo, acompaniati de chitare,
acordeoane si tam-tamuri. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la Nairobi,
ofertorium-ul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus cosulete
cu fructe, o oaie care behaia, obiecte de artizanat local. Papa însusi si-a asezat pe cap
faimoasa podoaba „Masai”, de 40 centimetri înaltime, ornata cu pene, iar pe umeri o
mantie „Masai” rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din
cintece si dansuri traditionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile
africane atunci cind îsi ucideau sclavii în ritualurile lor pagine. Doua luni mai tirziu,
Reuniunea Nationala Liturgica a Episcopilor din Volta Superioara a prescris ritualul
liturgic, constind dintr-un amalgam de asa-numite elemente crestine din dansuri
traditionale, batai ritmice din palme, strigate de femei, bataia ritmica a tam-tamului,
pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup
de dansatori, barbati si femei, trebuie sa salute Crucea.
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu aceasta ocazie,
250 de dansatori, pe jumatate dezbracati si purtind ornamente multicolore, au executat
dansurile lor rituale acompaniate de batai de tobe.
În septembrie 1984, papa a hirotonit opt diaconi în Canada. În timpul acestei
ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzind plante pentru a chema Marele Spirit Ke-
Jem-Manito, apoi i-au daruit papei o pana înmuiata în singe proaspat. În 1985, în timpul
calatoriei sale în Togo, papa a declarat: „Pentru prima data m-am rugat împreuna cu cei
care cred în animism.” De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual pagin
propriu-zis, nemaiascunzidu-se sub masca unei liturghii crestine. Astfel, papa însotit de
vrajitori s-a deplasat într-o padure. Jurnalul „L'Osservatore Romano” descrie cum papa a
acceptat sa invoce puterea magica a apei si a mortilor: „Papa a executat toate miscarile
si gesturile rituale, folosind faina si apa si împrastiindu-le pe pamint în mai multe directii.
Dupa aceea, el însusi s-a plecat la pamint.”
E important sa amintim ca ideea unificarii tuturor religiilor s-a conturat mai cu
putere înca de la Chicago (1893) si Paris (1900). Masoneria a propus sa se faca un
Congres al tuturor religiilor, pentru a promova „o religie universala, acceptata de popoare
de toate culturile si traditiile”, asa cum Loja Marelui Orient a declarat înca de la mijlocul
sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest
proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfintului Francisc din Assisi, pe reprezentantii
marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreuna. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar
altarul central, unde acesta a instalat o statuie a lui Budha. Episcopii catolici au vazut
statuia si nu au spus nimic… Un an mai tirziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa
Maria din Trastavere din Roma, spre satisfactia masonilor, care si-au publicat victoria în
ziarul „Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: „Catolici,
ortodocsi, protestanti, evrei, musulmani, hindusi, budisti, liber-cugetatori, pentru noi nu
sunt decit porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”
Relatiile catolicilor cu francmasoneria au facut multe valuri si sunt binecunoscute
în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a descris în cartea ei cum în acest secol multi papi
au ajuns masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru
o seama de reviste faimoase (The Wonderer) sau la alte reviste ca „The National
Review”. Mary Ball afirma ca papa Ioan al XXIII-lea era initiat în francmasonerie si ca a
participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare
Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat ca papa Ioan XXIII si de asemenea
Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la
Conciliul Vatican II initiativa de a anula interdictia credinciosilor catolici de a putea fi si
masoni), a fost în aceeasi loja cu Carlos Vasquez, dupa cum declara chiar acesta din
urma. În „CDL Report” din mai 1995, gasim urmatoarea mentiune: „Pe noua strazi ale
Vaticanului sunt patru loje masonice. Unii din cei mai înalti reprezentanti ai staff-ului
Vaticanului sunt membri ai masoneriei si apartin Ritului Scotian.”

CONCLUZII:

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu usurinta daca luam în
considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodata sa faca
compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-si mentine si extinde suprematia.
Confesiunea romano-catolica, bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învatatura
apostolica, a luptat sa supravietuiasca prin filozofia sa umanista si antropocentrica.
Astfel, nici harul si nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împartasite credinciosilor prin
tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legatura cu Dumnezeu Cel
slavit în Sfinta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explica rolul
major acordat omului (papei) pentru a sustine si justifica credinta lor falimentara si
nemintuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul,
uniatismul si celelalte metode folosite pentru a-si cistiga cit mai multi credinciosi, ne fac
astazi sa privim cu multa circumspectie la declaratiile de iubire si respect pe care acestia
le fac cu insistenta faca de crestinismul Ortodox rasaritean.
 DOCUMENTE     CUTREMURATOARE
DIN     SERIA     AGGIORNAMENTO
AGGIORNAMENTO (aducere la zi) este denumita miscarea de secularizare din
cadrul Bisericii Catolice. Prin acest demers se doreste atragerea unui numar cat mai mare
de credinciosi mai ale dintre catolicii nepracticanti, cat si din randul celorlalte popoare.
Spre exemplu, pentru a converti la catolicism pe bastinasii insulelor indepartate, care
inca se inchina la zei purtand costume din frunze si buruieni, Papa a decis incorporarea a
catorva practici pagane, ritualuri africane, asa ca bastinasii sa se simta ca casa. Asta in
lumea inapoiata. Pentru vestici, s-a adoptat o alta aggiornamentare: spectacole de balet,
dansuri acrobatice sau concerte. Pentru budisti si yoghini, Papa a facut aprecieri la
adresa celor mai mari draci, aaah, guru am vrut sa spun, ai lor. Astfel, il putem zari pe
Papa presarand flori pe mormantul lui Mahatma Gandhi. Secole de-a randul in Biserica
primelor veacuri au fost martirizati numerosi crestini pentru ca refuzau sa se inchine
idolilor (unii chiar din randul crestinilor de rit apusean), iar acum asistam la o re-
paganizare a lumii. Dar secularismul, aflat la rang de virtute in Biserica Catolica si in
Vest, castiga din ce in ce mai multi adepti si in tarile Ortodoxe, mai ales la romani.
Trebuie mentionat aici spovedania prin telefon sau prin internet, Liturghia transmisa la
televizor sau pe internet, slujirea cu dvera trasa si cu Usile Imparatesti deschise, iar nu in
ultimul rand suprimarea canoanelor opritoare de la Sfanta Impartasanie. Asadar, aceste
imagini vin ca o avertizare. Sa luam aminte! Am fost acuzati pe nedrept de
denigrare a imaginii BC prin manipularea unor informatii de acest gen. Pentru a
clarifica aceasta problema raspundem ca imaginile si articolele din rubrica
Aggiornamento nu surprind caderi personale, proprii si altor slujitori si ierarhi,
ci prezentam fapte si demersuri oficiale, chiar daca pe plan local (eparhiale,
diocezale). BC si-a asumat acest risc dupa deciziile Conciliului II Vatican. Nu
prezentam acestea cu placere, frecandu-ne mainile, cum ar crede unii, ci cu
durere. Atat romano-catolicii cat si ortodocsii ar trebui sa cugete la acest
aspect, al secularizarii. Ce va fi in viitor cu Biserica? Va ajunge club, iar credinta
hobby?

APUS     AGGIORNAT
Un teolog ortodox, cand are sansa de a lua cunostinta cu crestinismul
apusean, nu se poate sa nu fie surprins in mai multe privinte. Cea mai socanta
constatare pentru el este laicizarea (si, odata cu ea, desacralizarea) acestui
crestinism. Fenomenul - pentru apuseni normal - a inceput odata cu asa-numitul
"aggiornamento" (aducere la zi) lansat de Conciliul II Vatican, dupa care Biserica
trebuie sa se actualizeze spiritului modern, mereu transformator al lumii
contemporane. Si, potrivit acestui principiu, tot ce apare nou in lume trebuie sa se
reflecteze si in Biserica (ca doar nu lumea trebuie sa se ia dupa duhul Bisericii, ci
Biserica dupa duhul lumii, nu?).
Primul soc l-am avut cand am luat cunostinta cu capela unei facultati de
teologie catolica: era construita ca un buncar antiatomic, cu pereti bruti din ciment,
de la care aveai impresia ca abia s-a scos cofrajul, cu asfalt pe jos si cu sfanta masa
din fier beton.
Alta surpriza am avut-o tot la cursurile de aceleiasi facultati, unde, chiar in
fata mea sedea un teolog "punk". Avea lanturi peste tot: in urechi, in nas, pe
brate... In parul festelit cu toate culorile posibile, avea taiata o cruce, iar hainele lui
erau rupte si zdrentuite cum la noi parca nici cersetorii nu poarta. Prezenta lui acolo
nu deranja pe nimeni, era chiar banala. Ce mai, pe scurt: era modern! Socat, va
marturisesc ca m-am intrebat cine era cu adevarat liber fata de lanturi: el sau
rastignitii de la Aiud, Gherla, Jilava...? Sa nu credeti cumva ca de aceasta
actualizare a fost crutata missa catolica. Nici vorba! Lunar, studentii teologi catolici
organizeaza asa zise "misse ale facultatii de teologie" care nu semanau formal, deloc
intre ele. Fiecare missa era conceputa dupa un anumit fel de muzica, cu anumite
instrumente, cu un fel de accente aduse din toata lumea. Mi-amintesc de una
alcatuita in "stil american" la care s-a cantat jazz, cu tot tacamul de instrumente
specifice lui. Pana si cantarea "Sfant, Sfant, Sfant" a fost actualizata de un hit unde
Iisus Hristos era numit J.C. de la Jesus Christ (precum J.R din Dallas!), dar nu
"Mantuitor" pentru ca, probabil pentru ei suna prea demodat ci... "Superstar"! Textul
suna asa: "Hey J.C/ Don't you smile at me?/ Osana, Osana, Superstar!". Missa s-a
incheiat cu aplauze puternice; toti au fost satisfacuti. Eu m-am cutremurat! Si,
retineti, totul se petrecea la fratii nostri catolici!
Altadata un teolog catolic imi spunea: "De ce noi preotii sa ne imbracam in
vesminte aiurite? Prea sunt demodate si amintesc de vremea imperiului bizantin.
Astazi trebuie sa fim actuali, mai accesibili oamenilor de acum, de aceea m-am
hotarat sa-mi fac vesminte din material de blugi!" Eibine, cum v-ati simti daca
preotul v-ar pune pe cap un epitrahil facut din material de blugi?
Odata, un renumit profesor catolic de liturgica a fost solicitat de o renumita
casa de moda, ca sa-si spuna parerea in legatura cu "ultimele" noutati in materie
de... vesminte preotesti. Casa de moda era pregatita sa scoata modele "de ultima
ora" in materie de "moda liturgica"! De altfel, odata mi-a cazut in mana un catalog
(mare si atragator precum cataloagele Otto sau Quelle) care continea o mare oferta
cu modele de vesminte si obiecte liturgice de toate felurile. In Apus exista niste
aparate ce seamana cu aparatele Xerox, la care poti sa-ti imprimi pe haine orice
imagine doresti. Un student teolog a avut ideea de a-si imprima pe pantaloni, nici
mai mult nici mai putin... icoane ortodoxe! Am crezut ca pic jos cand am vazut ca pe
dosul pantalonilor avea icoana Buneivestiri si a Mantuitorului!
Ce sa mai spun despre arhitectura noua a bisericilor, care a pierdut orice
urma de sacralizare, de liturgic, ele semanand mai mult cu salile de spectacol, cu
restaurantele, cu hotelurile... Dar pentru ei, nici nu mai conteaza sacramentul, ci
esteticul, arta, modernul. De aceea bisericile se umpleau cand era cate o missa de
Mozart sau Bach. In rest...
Iata de ce, cand m-am intors acasa, mi s-au umplut ochii de lacrimi cnd am
vazut o biserica plina "ochi" de oameni care ingenunchiau cutremurati in rugaciune.
Ce frumoasa este ortodoxia si ce pacat ca noi, romanii, nu stim sa o pretuim cu
adevarat!

P. Irmie Marga, Sibiu, pentru Revista "Ortodoxia in Cetate", Sibiu

 IMACULATA     CONCEPTIE
Imaculata Conceptie este dogma inventata de catolici prin care s-a hotarat de ei
ca Maica Domnului ar fi fost ferita de pacatul stramosesc, ca s-ar fi nascut asemenea
Mantuitorului, prin umbrirea Sfantului Duh, iar nu prin impreunare trupeasca. Aceasta
inventie nu numai ca a fost criticata de Parintii ortodocsi, dar nici printre apuseni nu si-a
gasit sustinatori.
Sfantul Ioan Maximovici - canonizat acum cateva decenii- a scris o carte dedicata
cinstirii Maicii Domnului [1], cu un capitol aparte, din care vom spicui cateva idei.
"In acest fel, biserica Romei a mai adaugat o abatere de la invatatura dreapta".
"Cred ca nimeni nu ar putea merge mai departe de atat", spune raspicat Sfantul Ioan
Maximovici. Citind afirmatia unui episcop apusean, Malou, care spune ca Maica Domnului
"este o completare a Sfintei Treimi" - mergand deci pe calea zeificarii ei - si avand in
vedere si necinstirea Maicii Domnului de catre protestanti, Sfantul Ioan Maximovici il
citeaza pe Sfantul Epifanie al Ciprului care spune ca "in amandoua aceste erezii
salasluieste aceeasi vatamatura: atunci cand oamenii nesocotesc cinstirea Maicii
Domnului si atunci cand, dimpotriva, o slavesc mai mult decat ii este cuvenit in chip
propriu" [Panarion, Impotriva Colyridienilor]. "Nu trebuie adorat ceea ce le este propriu
Sfintilor din Ceruri, ci trebuie adorat Stapanul lor. Maria nu este Dumnezeu si nu a primit
un trup ceresc, ci unul iesit din unirea unui barbat cu o femeie" [Impotriva
antidicomarionitilor]. De aceeasi parere sunt si apusenii: Sf. Ambrosie al Milanului
["Singur Fiul lui Dumnezeu este fara de pacat" Comentariu la Luca; Despre casatorie si
despre desfranare] si Fericitul Augustin [Scrisoarea 187]. Iar un alt apusean, teologul
Bernard, isi exprima indignarea fata de noua dogma inventata: "Ma inspaimant acum,
vazand ca unii dintre voi au ales sa schimbe lucruri de capatai, aducand sarbatori noi,
necunoscute inainte de catre Biserica, sarbatori care nu sunt primite de gandire si din
predania cea din vechime" [Scrisoarea 174].
Aceasta invatatura catolica pare, la prima vedere, sa sporeasca cinstea Maicii
Domnului, dar in realitate ii neaga toate virtutile. Ce vrednicie i s-ar cuveni ei, daca, asa
cum spun papistasii, a fost ferita de pacat? Noi stim ca "virtutea este efortul de a face
binele", cum spunea si Parintele Dumitru Staniloae [2]. Ori Maica Domnului si-a dovedit
aceasta virtute, iar ca dovada/rasplata, Dumnezeu a binecuvantat-o si a ales-o pentru a
rascumpara neamul omenesc. Daca ea ar fi fost ferita de pacatul stramosesc, ar fi
insemnat ca Dumnezeu ar fi obligat-o sa ia parte la mantuirea noastra, ceea ce ar
insemna ca Dumnezeu este nedrept, deoarece pe unii ii mantuieste cu de-a sila, in timp
ce pe altii ii lasa in pacat. Iar ca nu este asa reiese si din dialogul cu Arhanghelul Gavriil,
care bine-vesteste Fecioarei: "Nu te teme Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu", adica
Dumnezeu pretuieste dragostea, ravna si curatia ta. Sfantul Nicolae Velimirovici este de
parere ca "aceste din urma cuvinte ale ingerului resping pretentiile anumitor teologi
apuseni privind imaculata conceptie, potrivit careia, Fecioara Maria s-ar fi nascut fara nici
o umbra de pacat stramosesc si fara nici o raspundere fata de acel pacat al lui Adam.
Altfel de ce ar fi spus ingerul ca ea a aflat har, mila la Dumnezeu? Mila lui Dumnezeu,
care cuprinde notiunea iertarii, o afla cel ce are trebuinta de ea, cel care o cauta.
Preacurata Fecioara si-a inaltat eroic sufletul la Dumnezeu si intru aceasta inaltare a
aflat, iesindu-i in intampinare, mila!" [3]. Raspunsul Maicii Domnului: "Iata roaba
Domnului, fie mie dupa cuvantul tau!" denota smerenie, deoarece, nestiind cum se va
petrece aceasta, a primit cuvantul ingerului; s-a supus voii lui Dumnezeu.
Cunoastem din Sfanta Traditie ca Maica Domnului la varsta de 3 ani a fost dusa la
Templu si asezata de catre Sfantul Prooroc Zaharia in Sfinta Sfintelor, acolo unde numai
arhiereul intra, o data pe an si numai ca sa aduca jertfe. Toti s-au minunat de aceasta,
dar Sfantul Prooroc Zaharia, cunoscand de la Duhul Sfant cine este acea prunca a asezat-
o acolo, dand slava lui Dumnezeu. La Templu, Maica Domnului a stat pana la varsta de
12 ani, vietuind asemenea monahilor de astazi: priveghind de seara pana dimineata. In
zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la
ceasul al treilea (9 dimineata) pana la al noualea (3 dupa amiaza), cand incepea lucrul
mainilor, dar si atunci era cu rugaciunea pe buze. Seara, la ora sase, primea hrana
ingereasca de la Arhanghelul Gavriil.
 Dar faptul ca Fecioara Maria era plina de virtuti reiese din insasi numele ei,
deoarece cele cinci litere inchipuie numele celor cinci mari si renumite femei ale Vechiului
Testament, pe care insa, prunca Maria le intrecea cu neasemanare:

M a r i a m - sora lui Moise, stralucea cu doua daruri: fecioria si proorocia, iar Fecioara
Maria a fost Fecioara si inainte si dupa nastere. Iar dupa primirea arhanghelului, vizitand-
o pe ruda sa Elisabeta, mama Inaintemergatorului Ioan, a proorocit.

A v i g h e i a - s-a maritat intru smerenie, iar Maica Domnului mai ales pentru smerenie
este laudata

R a h i l a - a fost vestita pentru frumusetea ei, iar Fecioara Maria este insasi podoaba si
frumusetea cerului

I u d i t a - prin intelepciunea ei a omorat pe Olofern, capetenia asirienilor ce se

pornisera cu razboi impotriva poporului israelit, iar Fecioara Maria s-a facut pe sine salas
al intelepciunii si al Cuvantului lui Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin, Bogorodisna, gl. 3),
care prin puterea Lui a omorat pe Olofern cel fara de trup, adica pe diavolul.

A n a - fiind stearpa s-a slavit pentru ca a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20),
dar si Preasfanta Fecioara Maria este mult mai vestita, pentru ca nu stearpa, ci Fecioara
fiind a devenit Maica lui Emanuel (Isaia 7, 14). [4]
"Cele spuse mai sus vadesc absurditatea dogmei bisericii Apusene" (Sfantul Ioan
Maximovici).

[1] Sf. Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului in traditia ortodoxa, ed. Icos, Cluj-
Napoca, 2000
[2] Pr. Dumitru Staniloae, Sf. Chiril al Alexandriei, Tom 1, note de subsol, PSB, ed.
EIBMBOR, Buc.
[3] Sf. Nicolae Velimirovici, Cuvant de sarbatoare, Predica la Bunavestire, ed. Ileana,
Buc., 2002
[4] Arhim. Ilie Cleopa, Predici la Praznicele Imparatesti si la sfinti de peste an, ed. Ep.
Romanului
 LIBER     LA     PREZERVATIVE
19 August 2005, Cologne, Germania
"Un lucru foarte clar am observat saptamana asta, acela ca am deschis o noua usa
pentru prevenirea SIDA in BIserica Catolica. Ierarhia bisericeasca isi va schimba pozitia si
va ridica interdictia de a folosi prezervativele - este inevitabil. Am vrea sa-i intrebam pe
episcopii si cardinalii nostri, oare pana cand oameni nevinovati vor mai muri din cauza
SIDA? Oare cand decenta si bunul simt vor determina pe ierarhii bisericii sa-si dea seama
in privinta folosirii prezervativelor?" a declarat Andreea Ramirez, membra a organizatiei
"Ziua Mondiala a Tineretului din Toata Lumea", reprezentand de altfel si pe "Catolicas por
el Derecho a Decidir", Bolivia. "Cat timp va mai trece pana ce episcopii si cardinalii isi vor
da seama ca s-au inselat in privinta folosirii prezervativelor?"
Pana la sfarsitul fesivalului de la Cologne, organizatia pentru ZMT s-a bucurat de
un larg sprijin in aceasta privinta nu numai din partea pelerinilor dar si din partea clerului
catolic, fiind sprijinita cu entuziasm atat in impartirea celor peste 10 000 de prezervative
cat si in strangerea de semnaturi pentru a forta mana sinodalilor. "Aceasta dovedeste
faptul ca acesti tineri sunt in spatele acelor episcopi catolici din toata lumea care au
declarat la Vatican ca exista si un rol perfect moral al prezervativelor, acela de a salva
vieti" http://wyd4all.blogspot.com/ .
Cu ocazia conferintei pentru tineri tinuta la Cologne, Adam Qvist din Danemarca a
intrebat: "Cum puteti interzice prezervativele, cand peste tot se moare de SIDA? ".
Audienta l-a aplaudat mai mult de un minut fiind cu greu potolita de moderator. De
atunci episcopii au sustinut rolul prezervativelor...
"Pentru prima data in istorie, Catolicii au dat mana cu activistii drepturilor omului
si cu cei insarcinati cu planificarea familiala pentru a forma o coalitie a 16 tari,
promovand una dintre cele mai mari nedreptati - interzicerea prezervativelor - in 11
limbi", a afirmat Ozzie Warwick din trinidad Tobago, membru si el al ZMT. "Am spus-o
raspicat ca sa se auda in toata lumea. Anul trecut, 40 de milioane de oameni sufereau de
SIDA, iar intr-o saptamana mor aproape 60 de mii. Nu vom accepta niciodata pozitia
Vaticanului, care face lobby pe langa Uniunea Europeana si Natiunile Unite pentru a ne
interzice acest drept".
"Ne-am bucurat de o reactie fantastica din partea tuturor celoer pe care i-am
abordat", a spus Ramirez. "Cu toate ca suntem mahniti de decizia ierarhilor nostri care
au ales sa-si bage capul in nisip, coalitia noastra castiga din ce in ce mai mult teren si
stim ca vantul schimbarii sufla in Biserica Catolica acum ami mult ca oricand. Tinerii s-au
bucurat ca am fost in mijlocul lor raspandim vorba despre siguranta sexuala si
prezervative".
 FILIOQUE - CONTRAARGUMENTE
 CONSIDERATII ISTORICE

De-a lungul primelor secole, atat traditia latina cat si cea greaca au împartasit
aceeasi credinta apostolica, mai putin relatiile dintre persoanele Sfintei Treimi. Elaborat
cu prilejul primului sinod ecumenic din Constantinopol, si completat ulterior la Niceea, a
circulat altfel în vest decat în est. Prima folosire a lui Filioque în contextul crezului s-a
petrecut la sinodul local din Toledo din 589, care, desi prin canonul 11 reafirma cele
proclamate la primul sinod afurisind pe cei ce ar gandi altfel, prin canonul al III-lea
condamna si pe cei ce nu rostesc crezul cu formula Filioque. Din Spania, aceasta formula
s-a raspandit si în Galia, pentru ca, un secol mai tarziu, un sinod alcatuit din episcopi
britanici tinut la Hatfield în 680 sa reafirme învataturile primului sinod, totodata întarind
cu blesteme adaosul de la Toledo. Un alt factor care a stat la baza raspandirii crezului în
varianta latina pana în secolul VII a fost tratatul Despre Trinitate al Fericitului Augustin,
unde scrie ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul.
Pe parcursul secolelor VIII – IX, rivalitatea dintre imperiul carolingian si cel
bizantin precum si emanciparea scaunului papal, aflat sub înalta protectie politica a dus
la generalizarea crezului în aceasta formula. La sfarsitul secolului VIII, Charlemagne
trimite papei Adrian I o delegatie prin care îsi exprima îngrijorarea cu privire la nerostirea
de catre bizantini a adaosului Filioque. Papa Adrian se pare ca a respins acuzele
formulate de francez, însa, în urma acestor discustiii, Carol a dat asa numitul act Libri
Carolini în care era sustinut, printre altele si faptul ca Filioque face parte din formula
crezului constantinopolitan. Sinodul convocat la Frankfurt în 794 privind erezia
„adoptionista” – care pretindea ca Mantuitorul Hristos ar fi fost numai om, „adoptat” la
botez de catre Tatal – reafirma adaosul Filioque considerandu-l o arma, un argument
împotriva acestei noi erezii aparute în Spania. Cativa ani mai tarziu, un nou sinod pe
tema „adoptionismului” este convocat la Friuli. În urma acestor doua sinoade, crezul latin
este promovat în tot imperiul. La începutul secolului IX, Charlemagne porunceste lui
Teodul de Orleans, principalul autor al Libri Carolini, sa scrie o apologie pentru Filioque.
Aparuta în 809, lucrarea lui Teodul este o compilatie de texte apartinand unor parinti ai
Bisericii, unele texte complet scoase din context. Cu aceasta apologie în mana,
Charlemagne convoaca un sinod la Aachen în 809-810 în urma caruia hotaraste existenta
dintotdeauna a lui Filioque în crez. Papa Leon al III-lea accepta folosirea acestui termen
dar nu este de acord cu completarea crezului niceo-constantinopolitan. Totusi aceasta
formula va fi adoptata la scurt timp în tot imperiul.
Bizantinii erau mult prea preocupati la aceasta data de probleme interne:
monotelismul, iconoclasmul, islamul, asa încat nu au acordat prea mare atentie la ce se
petrecea în Vest. Asta pana la jumatatea secolului al IX-lea, cand au aparut diverse
probleme jurisdictionale, cum ar fi problema Bulgariei, atunci cand principele Boris,
înfluentat de Vest, i-a alungat pe misionarii bizantini, care au povestit practicele apusene,
fapt ce l-a silit pe patriarhul Fotie sa redacteze o scrisoare în 867 catre celelalte Biserici
din Est privind tensiunile dintre Roma si Constantinopol precum si despre noile învataturi
ale Apusului. Fotie considera Filioque o blasfemie, fiind un pericol în ce priveste
întelegerea despre Sfanta Treime, avand iz de politeism pagan. (Mystagogia 9,11). În
884 si 886 revine asupra problemei, completandu-se în cele spuse anterior. Chemand la
un sinod ecumenic care sa dezbata aceasta problema, sinod tinut în 867 la
Constantinopol, Fotie a reusit depunerea papei Nicolae I însa acest lucru va contribui la
degradarea relatiiilor dintre cele doua Biserici. Papa Ioan al VIII-lea s-a aratat deschis
asupra convocarii unui alt sinod în Constantinopol, intre 879-880, sinod care desi nu a
dezbatut direct problema Filioque, a reafirmat hotararile anti-iconoclaste din 787 precum
si varianta crezului din 381, anatematizand pe oricine ar îndrazni sa gandeasca altfel.
Problema Bulgariei a fost lasata în seama împaratului.
Însa o noua etapa în legiferarea crezului latin va avea loc în 1014, pe durata
incoronarii regelui Henric II, la Roma, ca împarat roman, unde crezul în varianta Filioque
a fost cantat la Liturghiei. Astfel, dupa doua secole de împotrivire a papilor, a fost
acceptata aceasta formula, subliniind înca o data puterea crescanda a papalitatii. A urmat
Schisma din 1054 si cruciadele, care au afectat serios relatiile dintre Roma si celelalte
Biserici. Dialoguri au existat pe aceasta tema si în 1136, între Anselm de Havelberg si
Ioan II Comnenul, si în 1234 la Niceea, în urma scrisorilor schimbate de Gherman al II-
lea si papa Grigorie al IX-lea, si în alte cazuri, însa rezultatul a fost acelasi. Mai mult,
efectele cruciadei a IV-a precum si pretentiile jurisdictionale ale papei în est, au facut ca
dialogul nici macar sa nu poata fi conceput. Totusi amenintarea islamului a facut ca grecii
sa treaca peste anumite aspecte si sa doreasca unirea cu latinii. În acest sens, doi
episcopi rasariteni au participat la un sinod în Lyon (1274), dar n-au fost lasati sa-si
expuna punctul de vedere, apusenii grabindu-se sa încheie sinodul si sa proclame imediat
unirea, unire care nu a fost receptata ca atare, si care, practic, nu s-a realizat. O ultima
tentativa de reconciliere, la nivel ecumenic, s-a vrut a fi sinodul de la Ferrara-Florenta
(1438-1445). De asemenea, la acest sinod s-a proclamat întaietatea scaunului Romei
înaintea celorlalte. La fel ca si în urma sinodului din Lyon, unirea a fost doar pe hartie,
fortata de iminentul pericol arab, practic ea nerealizandu-se niciodata. Odata cu caderea
Constantinopolului si reforma protestanta, relatiile dintre Roma si restul lumii s-au racit
foarte mult. Au mai existat diverse tentative de negociere, de dialog, însa de mica
amploare. Abia în ultimele decenii, prin miscarea ecumenista s-au adus din nou în
discutie aceste probleme, însa dupa cum se poate oberva, nu s-a obtinut nici un progres,
din contra. Trebuie notat, totusi, faptul ca în diverse ocazii, cum ar fi vizita papei Ioan
Paul al II-lea la Bucuresti sau a patriarhului Teoctist la Roma, crezul a fost rostit în
varianta bizantina, ceea ce ar putea fi un semn de deschidere din partea romano-
catolicilor.

 CONSIDERATII TEOLOGICE

Din punct de vedere ortodox, aceasta învatatura catolica este contrara Sfintelor
Sinoade si nu are absolut nici un temei scripturistic. Din contra, în Evanghelia dupa Ioan,
capitolul 14, vesetul 16, Mantuitorul spune Apostolilor (dupa ce, în versetul anterior, îi
îndeamna sa pazeasca poruncile Lui): „Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da
voua, ca sa fie cu voi în veac”. Înca si mai clar, în aceeasi Evanghelie, în capitolul
urmator (15, 26), Mantuitorul Însusi ne elucideaza asupra purcederii Duhului Sfant: „iar
cand va veni Mangaietorul pe Care Eu îl voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului,
care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine”. Dupa cum reiese din aceste
doua versete clare ca lumina zilei, învatatura catolica despre purcedere Sfantului Duh
este eretica!
SFANTUL      IUSTIN     BPOPOVICI
DESPRE     DOGMA     INFAILIBILITATII     PAPALE
Fara îndoiala ca, dupa Dumnezeu, omul este fiinta cea mai tainica si mai
enigmatica din toate lumile cunoscute gindirii omenesti. În nemarginirile fara de fund ale
fiintei umane traiesc si se înviforeaza antiteze ireconciliabile: viata si moartea, binele si
raul, Dumnezeu si diavolul – si tot ce exista în ele si în jurul lor. Prin toate religiile,
filozofiile, stiintele, culturile si civilizatiile lui, neamul omenesc s-a straduit, în esenta, sa
dezlege o singura problema – suprema problema: cea a omului. Si din toate chinurile si
muceniciile lui si-a faurit o divinitate suprema, pe care a slujit-o ca pe valoarea si criteriul
sau suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o: „masura tuturor este omul”
[Protagoras], adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor. Dar, în felul acesta
maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema omului, pentru ca masurindu-se pe sine prin
sine însusi, nu s-a înteles pe sine si nu a înteles nici lumea din jurul sau (vezi II Corint.
10, 12). De fapt, s-a straduit în zadar: a oglindit o oglinda în alta oglinda. Si totul s-a
adunat în strigatul zguduitor si în marturisirea înfioratoare: „Nimic nu stiu prin mine” - (I
Cor. 4, 4). Nimic nu stiu prin mine însumi: nu stiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu,
nici ce e moartea, nici ce e viata. Pe linga asta, cu toata fiinta mea simt ca sunt robul
mortii, robul rautatii si, prin pacat, robul diavolului. Prin toate felurile de activitate
omeneasca, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: „trupul mortii” – si
fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al mortii. Iar în acest trup al mortii ce se
ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune, viermi,
viermi, viermi... „Ticalos om sunt eu! Cine ma va izbavi din trupul mortii acesteia” -
(Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni afara de Dumnezeul-om, fiindca Dumnezeul-om Hristos biruind
moartea prin înviere a desfiintat „trupul mortii” ca realitate ontologica (vezi Apoc. 20, 14;
10), a izbavit neamul omenesc din moarte si i-a daruit Viata vesnica, Adevarul vesnic,
Dragostea vesnica, Dreptatea vesnica, Bucuria vesnica si toate celelalte vesnice bunatati
Dumnezeiesti, pe care numai Dumnezeul Dragostei si al Iubirii de oameni le poate darui.
Si în felul acesta a fost rezolvata toata problema omului, imensa problema a omului. Si
cu adevarat, de cind Dumnezeu S-a facut om si S-a aratat ca Dumnezeul-om în lumea
paminteasca, El a devenit cu adevarat si a ramas pentru totdeauna suprema valoare si
criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul Dumnezeu Adevarat si Singurul Om
Adevarat, Singurul Dumnezeu Desavirsit si Singurul Om Desavirsit din toate lumile
cunoscute. Ca atare, El este singura valoare si singurul criteriu suprem al omului însusi în
realitatea lui psiho-somatica si în potentialitatea lui divino-umana, si a tot ce este
omenesc si ce este al omului. Doar în Dumnezeul-om s-a vazut omul pentru prima data,
desavirsit si vesnic, si s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. De aici noul
principiu axiologic si gnoseologic universal al neamului omenesc: „masura tuturor este
Dumnezeul-om”, însa principiul: „masura tuturor este omul” continua sa împarateasca si
sa stapineasca, de cele mai multe ori „ferro ignique” [prin fier si prin foc], în lumea
pagina, politeista si aflata în afara lui Hristos. Drept aceea, preaînteleptitul de Dumnezeu
cunoscator al omului si al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezuma toate filozofiile
neamului omenesc la doua: filozofia cea dupa om si la filozofia cea dupa Dumnezeul-om
(Col. 2, 8).
Numai Dumnezeul-om e om desavirsit si împlinit, dar în acelasi timp este si
Dumnezeu desavirsit si Om desavirsit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul
cel mai însemnat. Lucrul acesta l-au marturisit limpede si l-au tilcuit cu Dumnezeiasca
insuflare Sfintii Parinti cei de Dumnezeu înteleptiti ai Sinodului IV Ecumenic de la
Calcedon. În Dumnezeul-om Hristos, omul a atins toate desavirsirile sale iar prin
Dumnezeu si-a desavirsit si a împlinit si sufletul, si constiinta, si vointa, si mintea, si
inima, si trupul, într-un cuvint, pe sine însusi în întregime. Si s-a savirsit cea mai
însemnata si mai draga minune: Dumnezeul-om S-a lasat pe Sine în lumea noastra
paminteasca si în toate lumile ca Biserica - Trup al Sau, ca fiecare om sa poata deveni
„de acelasi trup” cu trupul Dumnezeului-om si, în felul acesta, sa poata ajunge la toate
desavirsirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om fiecare fiinta
omeneasca poate deveni om adevarat, om desavirsit, om deplin. Numai prin El, prin
Biserica, „dimpreuna cu toti sfintii” se poate ajunge „întru barbat desavirsit, la masura
virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 3, 13; 4, 11-16). În Dumnezeul-om Hristos „locuieste
trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, ca fiecare dintre noi sa se poata umple, în
Biserica si prin Biserica, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Si lucrul acesta
putem sa-l realizam fiecare dintre noi doar împreuna „cu toti sfintii”, prin sfintele taine si
sfintele virtuti, în frunte cu sfinta credinta si cu sfinta dragoste (Ef. 3, 17-20).
Fara Dumnezeul-om, omul este într-adevar fara cap, si chiar mai mult, fara sine,
fara vesnicul lui sine, fara nemuritorul lui sine, fara sinele sau cel dupa chipul lui
Dumnezeu. În afara de Dumnezeul-om nu exista om ci numai sub-om, jumatate de om
sau ne-om. Aici trebuie adaugat si urmatorul adevar: fara Dumnezeul-om, omul este
întotdeauna rob al pacatului, rob al mortii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om
ajunge omul la scopul pe care i l-a rinduit Dumnezeu: devine „dumnezeu dupa har” si în
felul acesta ajunge la desavirsita plinatate a fiintei si personalitatii sale, ajunge la
vesnicia sa Dumnezeiasca prin divino-umanizare. Traind în trupul divino-uman al Bisericii
împreuna „cu toti sfintii”, omul se divino-umanizeaza treptat prin Sfintele Taine si Sfintele
Virtuti. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri si a înaltatoarei la cer porunci a
Sfintului Vasile cel Mare: „Omul este o fiinta careia i-a fost rinduit sa devina Dumnezeu” .
Fiind creat ca Dumnezeu-om potential, omul se straduieste în cadrul trupului divino-
uman al Bisericii sa îsi aduca mintea la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în
minte-de-Dumnezeu („Noi avem mintea lui Hristos” - I Cor. 2, 16), sa-si aduca constiinta
la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în constiinta-de-Dumnezeu, sa îsi
aduca voia la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în voie-de-Dumnezeu, sa
îsi aduca trupul la asemanarea cu Dumnezeu, sa îl schimbe la fata în trup al lui
Dumnezeu -„Trupul e pentru Domnul si Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). divino-
umanizat prin Biserica si în Biserica, omul se întoarce la asemanarea cu Dumnezeu cea
dinainte de cadere, completind-o somptuos cu Dumnezeiestile frumuseti ale
fermecatoarei asemanari cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29). Fara Dumnezeul-om
si în afara Dumnezeului-om, omul se afla totdeauna în primejdia de a deveni asemanator
cu diavolul, fiindca pacatul e totodata si putere si chip al diavolului. Robindu-se pacatului
în afara Dumnezeului-om, omul devine de buna voie asemanator diavolului, se
împropriaza diavolului: „Cel ce savirseste pacatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu
trebuie sa ne scape din vedere ca scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe
om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de
Dumnezeu, si în felul acesta de a-l transforma într-o fiinta asemanatoare cu el.
Antropocentrismul umanist e în esenta diavolocentrism, fiindca atit unul cit si celalalt nu
vor decit un singur lucru: sa fie doar în sine si pentru sine. În felul acesta, însa, ele
stramuta de fapt pe oameni în împaratia „mortii celei de a doua”, unde nu este
Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a spus
aici nu este altceva decit divino-umanismul (theantropismul) evanghelic, apostolic,
patristic, ortodox.
Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pina la cel mai subtil, de la cel
fetisist pina la cel papal, se întemeiaza pe credinta în om, asa cum este el în datul lui
psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. În fapt, toata esenta oricarui umanism este omul -
homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decit „hominism” (homo-
hominis). Omul este cea mai înalta valoare – valoarea totala, omul este criteriul cel mai
înalt – criteriul total: „omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor”. Aceasta este „in
nuce”, orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele
sunt în ultima analiza, de origine idolatra, politeista. Toate umanismele europene, de la
cele prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele protestante, filozofice,
religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice au urmarit si urmaresc neîntrerupt, cu
stiinta sau fara stiinta, un singur lucru: sa înlocuiasca credinta în Dumnezeul-om cu
credinta în om, sa înlocuiasca Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia dupa om,
filozofia dupa Dumnezeul-om cu filozofia cea dupa om, cultura dupa Dumnezeul-om cu
cultura cea dupa om, într-un cuvint, sa înlocuiasca viata dupa Dumnezeul-om cu viata
cea dupa om. Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut în anul 1870, la
Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei.
De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al
Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea
si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala
pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin
dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost
declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a
dobindit Zeusul sau.
Sinceritatea e limba Adevarului: dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea,
respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului,
renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru
trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul
închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea
universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei,
poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate
ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului
european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.
Dogma infailibilitatii papei e nietzscheana „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creatii
a omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii si civilizatiei lui, care prin
scopurile si metodele lor predominant pagine si politeiste umbresc binevestirea si
porunca Dumnezeului-om: „Cautati mai întii Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si
toate (celelalte) se vor adauga voua” (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al
existentei omenesti si ca metoda de activitate a omului cultura si civilizatia umanista
europeana? Dumnezeul-om, Singurul care mintuieste pe om de pacat, de moarte si de
diavol, Singurul care învesniceste si îndumnezeieste si divino-umanizeaza pe om în toate
lumile, prescrie raspicat si limpede ca scop primordial al fiintei si al vietii omului este sa
devina desavirsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot asezat
si consfintit ca scop al existentei omenesti în locul acestui scop! Este un adevar
evanghelic cu neputinta de tagaduit: „toata lumea zace în rau” chiar si dupa nevointa
Dumnezeului-om în lumea noastra paminteasca (I In. 5, 19-21). Si nu numai atit, ci dupa
Sfintul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o
astfel de lume care de buna voie „zace în rautate” si omul care urmeaza pe Dumnezeul-
om Hristos, nu exista compromis. Cel care urmeaza pe Dumnezeul-om nu poate face
compromis în dauna Adevarului Evanghelic, cu omul umanist care justifica toate cele
aratate mai înainte si le ridica la rangul de dogma. Aici este vorba întotdeauna de cea
mai hotaritoare si definitorie dilema si alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindca omul
umanist prin toata activitatea lui se evidentiaza si se poarta ca actionind autarhic
(autosuficient), ca valoare suprema si masura suprema. Aici nu exista loc pentru
Dumnezeul-om. Ca atare, în împaratia umanista locul Dumnezeului-om îl ocupa „Vicarius
Christi” [Loctiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz,
aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i asa?
Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata
puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa
s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate. Un
„Atottiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilitatii papei a si devenit pan-
dogma papismului iar papa nu se poate lepada de ea în nici un chip cita vreme va fi papa
al papismului umanist.
În istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si
a papei. Esenta caderii în pacat e întotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine,
vointa de a deveni desavirsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în
felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, diavolului, fiindca si acesta a vrut
sa devina Dumnezeu prin sine însusi, sa înlocuiasca pe Dumnezeu cu sine însusi, si în
aceasta îngimfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de
Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta înselare de sine plina de
trufie consta esenta pacatului, pacatul universal. În aceasta consta si esenta diavolului, a
capeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine în firea
proprie, de a nu primi în sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este în faptul
ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu în launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna
singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fata de
Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de
sine îmbratisate pentru întreaga vesnicie. Asa e în esenta lui omul umanist: el ramine tot
în sine însusi, cu sine însusi, pentru sine însusi, totdeauna închis cu îndirjire fata de
Dumnezeu. În aceasta consta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism
demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul raului, de a deveni dumnezeu cu
ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta în rai de diavolul catre stramosii nostri:
„Veti fi ca niste dumnezei” (Fac. 3, 5).
Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe
temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin
Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cautat sa ajunga prin
pacat la nepacatosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmind calea
aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, prin nesfirsita Sa iubire de
oameni si „dupa mare mila Sa”, n-ar fi intervenit facindu-Se om, adica Dumnezeu-om,
aducindu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserica - Trupul Sau în
nevointa divino-umanizarii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat
omului putinta de a ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos”
(Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiasca de a deveni de buna voie
Dumnezeu-om dupa har.
Ce este caderea papei decit numai vointa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu
omul?
În lumea noastra omeneasca, dupa spusele Sfintului vazator al tainelor Ioan
Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”. Si acesta
e vesnic nou prin Persoana Sa divino-umana, prin nevointa Sa divino-umana si prin
Trupul Sau divino-uman – Biserica. Însa si omul numai în Dumnezeul-om este nou,
pururea nou, vesnic nou în toate trairile sale divino-umane pe calea mintuirii, sfinteniei,
schimbarii la fata, îndumnezeirii, divino-umanizarii. În aceasta lume paminteasca toate
îmbatrinesc si toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelasi trup cu Hristos”, si
îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbatrineste si nu moare, fiindca a devenit un
madular viu si organic al Sfintului si vesnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al
Bisericii, în care persoana omeneasca se dezvolta si fara încetare „creste cresterea lui
Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef.
4, 13). Aceasta înseamna ca el creste si se dezvolta nesfirsit si nemasurat, potrivit cu
dimensiunile cele dupa chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfirsiri si nemarginiri
date fiintei omenesti de catre Domnul Cel în Trei Sori atunci cind l-a zidit pe om dupa
chipul lui Dumnezeu.
Dumnezeul-om Hristos e atit de exceptional de nou, si de exceptional de unul, si
de exceptional de unic, încit în fapt „Adevarul” de la El a aparut (Ioan 1,17) si prin El a
ramas în lumea noastra omeneasca. Mai înainte de El si în afara de El, acum si totdeauna
Adevarul e ca si cum n-ar exista. Si într-adevar nu exista, caci numai Ipostasul divino-
uman este Adevarul: „Eu sunt Adevarul!” (In. 14, 6). Pentru om nu exista adevar fara
Dumnezeul-om, fiindca nu exista om fara Dumnezeul-om. Toate sunt noi în Dumnezeul-
om si prin Dumnezeul-om, El Însusi în primul rind, iar în consecinta si mintuirea, si
învatatura despre mintuire, si metoda de mintuire. Este cu totul nou pentru neamul
omenesc mesajul Dumnezeului-om: sa despartim pacatul de pacatos, sa urim pacatul si
sa iubim pe pacatos, sa ucidem pacatul dar sa mintuim pe pacatos, sa nu identificam pe
pacatos cu pacatul, sa nu ucidem pe pacatos pentru pacat ci sa îl mintuim de pacat. O
pilda cutremuratoare despre aceasta este femeia prinsa în adulter. Atotmilostivul
Mintuitor a despartit pacatul femeii de fiinta ei cea dupa chipul lui Dumnezeu, a osindit
pacatul si a miluit pe pacatoasa: „Nici eu nu te osindesc; mergi si nu mai pacatui” (In. 8,
11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicata la rangul de „dogma” în lucrarea mintuirii
pacatosului de pacat – metoda Sfintei Traditii în chip de Dumnezeu înteleptit dezvoltata si
legiuita în Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti si formulata cu dumnezeiasca
insuflare de catre Sfintul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci cind nu se face
bine”.
În lumina acestei evanghelice si sfinte Traditii ortodoxe e o atrocitate
antievanghelica si anticrestina a-l omorî pe pacatos pentru pacat. Aici nici o inchizitie nu
se poate declara sfinta. În ultima instanta, toate umanismele omoara pe pacatos pentru
pacat, nimicesc pe om împreuna cu pacatul – fiindca nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i
singura mintuire a omului si de pacat, si de moarte, si de diavol. Cel ce nu e pentru
Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului si este un asasin al omului, prin urmare
un sinucigas caci îl lasa pe om în deplina putere a pacatului, a mortii si a diavolului, de
care poate sa-l mintuiasca numai Dumnezeul-om si nimeni altul sub soare. Procedind cu
pacatosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil savirseste o crima: ucide
propriul sau suflet, se preda singur iadului, spre vesnica petrecere laolalta cu diavolul, cu
acest „ucigator de oameni dintru început” (In. 8, 44). Iar prin aceasta împarateste si
stapineste în mod absolut monstruoasa si universala dogma etica iezuito-umanista:
„scopul scuza mijloacele”.
Ce da omului Dumnezeul-om si nimeni altul nu îi poate da? Biruinta asupra mortii,
asupra pacatului, asupra diavolului, Viata Vesnica, Adevarul Vesnic, Dreptatea Vesnica,
Binele Vesnic, Dragostea Vesnica, Bucuria Vesnica, întreaga plinatate a Dumnezeirii si a
desavirsirilor dumnezeiesti. Vorbind apostoleste, Dumnezeul-om da oamenilor „cele ce
ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit cite a pregatit
Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6). Într-adevar,
numai El, minunatul Dumnezeul-om, este „singurul lucru de trebuinta” (vezi Lc. 10, 42)
pentru om, în toate lumile lui si în toata viata lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-om
este îndreptatit sa ceara de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndraznit sa ceara, adica
sa Îl iubeasca fiecare om mai mult decit pe parinti, decit pe frati, decit pe surori, decit pe
copii, decit pe prieteni, decit pamintul, decit pe îngeri, decit pe oricine si orice din lumile
vazute si nevazute (Mt. 10, 37–39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31–39).
Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renastere a tuturor umanismelor
europene, o renastere de cadavre, fiindca de cind Dumnezeul-om Hristos este prezent în
lumea paminteasca, orice umanism este un cadavru. Si asa stau lucrurile, întrucit
Conciliul a ramas cu încapatinare la dogma infailibilitatii papei – a omului. Privite din
punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Vesnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate
umanismele seamana mai mult sau mai putin cu niste utopii criminale, fiindca în numele
omului ucid si nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizica. Toate
umanismele savirsesc o lucrare nebunesc de tragica: strecoara tintarul si înghit camila,
iar prin dogma infailibilitatii papale lucrarea aceasta a fost ridicata la rangul de dogma.
Toate acestea sunt înfricosatoare, înfricosatoare pina la groaza desavirsita. De ce?
Fiindca însasi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decit cumplitul prohod
a oricarui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogma, si pina la
umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toti zeii sunt morti, în
frunte cu Zeus-ul european. Sunt morti pina ce în inima lor vestejita va rasari pocainta
cea cu desavirsita lepadare de sine, cu fulgerele si durerile Golgotei sale, cu cutremurele
si schimbarile la fata ale învierii sale, cu viforele si înaltarile ei aducatoare de roade. Si
atunci? Atunci nesfirsite vor fi slavosloviile lor catre Cel Ce în veci este de viata Facator si
de minuni Lucrator Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Iubitor de oameni din toate
lumile.
Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-
divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmaresc toate umanismele, chiar si cele
religioase. Toate îl întorc pe om la paginism, la politeism, la îndoita moarte,
duhovniceasca si fizica. Îndepartindu-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a
preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl arata crahul contemporan al tuturor
umanismelor în frunte cu papismul, parintele direct sau indirect, cu voie sau fara voie, al
tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului consta în
dogma infailibilitatii papei si tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma
aceasta omul european a dogmatisit si hotarit dogma autarhicitatii (autosuficientei)
omului european, si în felul acesta pina la urma a aratat ca nu are nevoie de Dumnezeul-
om si ca pe pamint nu exista loc pentru Dumnezeul-om caci „Vicarius Christi” îl
înlocuieste în chip desavirsit. În fapt, din dogma aceasta traieste, pe aceasta o urmeaza
si o marturiseste cu încapatinare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenta lor, decit o
razvratire necontenita împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinta se
savirseste „Die Umwertung aller Werte” [rasturnarea tuturor valorilor - Nietzche].
Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se
înscauneaza omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai exista un singur „Vicarius
Christi” ci nenumarati, deosebindu-se doar la straie, fiindca în ultima instanta, prin
dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici si
nenumaratii papi din toata Europa si de la Vatican, si din protestantism, între ei nefiind
vreo deosebire esentiala, fiindca papismul e cel dintii protestantism, precum a spus
vizionarul Homiakov.
Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-
umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap –
Adevarul = Atoateadevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi,
Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica
si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar
este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si
cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la
aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-
uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca
nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om
Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre
infailibilitatea papei – om. Nu exista nici o îndoiala ca dogma aceasta este erezia ereziilor,
chinul chinurilor, o razvratire nemaivazuta împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma
aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe
pamint, o noua tradare a lui Hristos, o noua rastignire a Domnului – numai ca nu pe
crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad,
iad, iad pentru sarmana fiinta paminteasca ce se numeste om. Exista oare vreo iesire din
toate aceste nenumarate iaduri umaniste? Exista oare vreo înviere din toate aceste
nenumarate morminte europene? Exista oare leac pentru toate aceste nenumarate boli
aducatoare de moarte? Exista, exista, exista: pocainta. Ea e binevestirea fara de moarte
a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocainta spre cunostinta adevarului” (II Tim. 2, 25).
Altminteri nu poate cineva sa creada în mintuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om:
„Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocainta înaintea Dumnezeului-om este
singurul leac împotriva pacatului, singurul leac universal pentru tot pacatul, chiar si
pentru pacatul universal. Fara îndoiala ca pocainta e si leacul pentru acest „pacat
suprem” al papismului ce e cuprins în trufasa dogma a infailibilitatii papei, si prin aceasta
este si leacul pentru orice pacat al oricarui umanism în parte si al tuturor umanismelor
laolalta. Da, da, da, din pacatul atit de iubit lui al „infailibilitatii”, „infailibilul” om
european, omul european umanist se poate mintui numai prin pocainta din toata inima si
schimbarea totala la fata înaintea Minunatului si Atotînduratului si Atotbunului Domn Iisus
Hristos Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Mintuitor al neamului omenesc de tot
pacatul, de tot raul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot rationalismul umanist, si
îndeobste de toate pacatele pe care închipuirea omeneasca le poate nascoci.
Pentru aceste pricini, toti sfintii de-Dumnezeu-purtatori si de-Dumnezeu-înteleptiti
Parinti ai celor sapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui
Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare si singura
valoare suprema pentru orice fiinta omeneasca, fie aceasta pe pamint sau în vreo alta
lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul si toate în lumile
omenesti. Problema hristologica este marea problema a lor. Dumnezeul-om Hristos este
singura valoare universala a Bisericii lui Hristos în toate lumile. Deviza fara sfirsit si fara
de moarte este: Da toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic! - iar în jurul
acestei sfinte devize a lor rasuna netacuta binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate
îndumnezeita! Nu omul, ci Dumnezeul-om! Hristos mai înainte de toate si mai presus de
toate!
Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate
punctele de vedere, prea pacatos. Acesta este simtamintul lui, pozitia lui, gindirea lui,
ratiunea lui, constiinta lui, marturisirea lui, el însusi, în întregime. Simtamintul acesta al
desavirsitei sale pacatosenii personale înaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului
lui si inima inimii lui. Aruncati-va o privire în rugaciunile de pocainta, în cintarile, în
troparele, în stihirile de luni si marti, sau în „Paraclis” si îndata veti constata ca
simtamintul acesta constituie o datorie sfinta si o realitate în care se desfasoara
rugaciunea oricarui crestin ortodox, fara exceptie. Catre acesta merg în fruntea noastra si
ne calauzesc întotdeauna nemuritorii nostri pedagogi, Sfintii Parinti. Sa ne aducem
aminte cel putin de doi dintre ei, de Sfintul Damaschin si de Sfintul Simeon Noul Teolog.
Sfintenia lor este fara îndoiala heruvimica, iar rugaciunea lor serafimica. Cu toate
acestea, ei însisi au un simtamint si o cunoastere deplina a pacatoseniei lor personale si
universale si, în acelasi timp, o dispozitie foarte adinca de pocainta. Aceasta este
antinomia de viata a credintei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice si a smereniei
noastre în credinta aceasta.
Omul „infailibil” si înaintea lui omul cel mai pacatos - smerenia de o parte si
îngimfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecuta a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfintul
Ioan Gura de Aur, binevesteste: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”.
Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viata si lume, despre timp si
vesnicie, despre Dumnezeu si Biserica, în timp ce piatra de temelie a oricarui umanism,
chiar si a aceluia ridicat la rangul de dogma, este trufia, credinta în ratiunea omului, în
mintea si logica lui. Trufia este boala fara leac a mintii diavolului. Înlauntrul ei se gasesc
si din ea izvorasc toate celelalte rele diavolesti, în timp ce smerenia noastra ne învata sa
ne punem nadejdea si sa avem absoluta încredere în sfinta, soborniceasca, divino-umana
minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi
suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxa în care Dumnezeul-om
Hristos este totul: si Capul, si Trupul, si Viata, si Adevarul, si Dragostea, si Dreptatea, si
timpul, si vesnicia; dar si noi, prin credinta în El si prin viata în El (Efes. 4, 11-21). Pentru
ca „toate prin El si în El s-au zidit; si El este mai înainte de toate si toate în El viaza; si El
este Capul trupului Bisericii, ca El sa fie întru toate Cel mai întii” (Col. 1, 16-18): El,
Dumnezeul-om, si nu doar omul, orisicum ar fi acesta. Ecumenismul e numele de obste
pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se
afla cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste
pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decit erezie peste
erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de „pan-erezie” (erezie universala). De
ce? Fiindca în cursul istoriei feluritele erezii tagaduiau sau denaturau anumite însusiri ale
Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndeparteaza pe
Dumnezeul-om în întregime si pun în locul Lui pe omul european. În aceasta privinta nu e
nici o deosebire esentiala între papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al
caror nume este „legiune”.
Dogma ortodoxa în general si dogma centrala despre Biserica în special a fost
respinsa si înlocuita cu dogma universala eretica latina despre primatul si infailibilitatea
papei, a omului. Din aceasta erezie universala s-au nascut si se nasc fara încetare alte
erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul,
depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învatatura mecanicista despre mintuire
si prin aceasta învatatura mecanicista despre viata, papocentrismul, „sfinta” inchizitie,
indulgentele, uciderea pacatosului pentru pacatul savirsit, iezuistica, scolastica,
cazuistica, monarhistica, umanismul social...
Dar protestantismul? Este cea mai apropiata si credincioasa odrasla a papismului,
care prin scolastica sa rationalista se arunca din erezie în erezie si se îneaca fara încetare
în feluritele otravuri ale ratacirilor eretice. Pe linga asta, trufia papista si nebunia
„infailibila” domnesc în chip absolut în sufletele credinciosilor protestantismului,
pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papa independent, papa infailibil în
toate chestiunile de credinta, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte
duhovniceasca în alta si nu mai e sfirsit acestei morti, fiindca numarul mortilor
duhovnicesti ale omului sunt fara numar.
Asa stind lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa si cu
pseudo-crestinismul sau, nu are iesire din moarte si din chin daca nu se va pocai din
toata inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos si a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocainta
este leacul pentru orice pacat, leacul dat fiintei omenesti celei dupa chipul lui Dumnezeu,
de catre Singurul Iubitor de oameni.
Fara de pocainta si de intrarea în Adevarata Biserica a lui Hristos este un lucru
nefiresc si lipsit de noima sa vorbeasca cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al
dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seama este a deveni omul parte din
trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, si prin aceasta partas la sufletul Bisericii –
Sfintul Duh – si mostenitor al tuturor bunatatilor fara de moarte ale Dumnezeului-om.
"Dialogul" contemporan "al dragostei", care se realizeaza în forma unui
sentimentalism gaunos, este în realitate refuzul pornit din putinatatea de credinta al
„sfintirii Duhului si a credintei Adevarului” (II Tes. 2, 18), adica a singurei „iubiri de
Adevar” (II Tes. 2, 10) mintuitoare. Esenta dragostei este Adevarul si dragostea viaza
doar umblind întru adevar. Adevarul este inima fiecarei virtuti divino-umane deci si a
dragostei, si fiecare din acestea arata si binevesteste pe Dumnezeul-om Domnul Hristos,
Care Singur este întruparea si personificarea Adevarului Dumnezeiesc, a Adevarului
universal. Daca Adevarul ar fi fost altceva decit Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic,
insuficient, trecator, muritor. Astfel ar fi fost adevarul daca el ar fi fost un concept, sau o
idee, sau o teorie, sau o schema, sau ratiunea, sau stiinta, sau filozofia, sau cultura, sau
omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orisicine, sau orisice, sau toate
acestea laolalta. Adevarul însa este Persoana si anume Persoana Dumnezeului-om
Hristos, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi si, ca atare, el e desavirsit, netrecator si
vesnic, fiindca în Domnul Iisus Adevarul si Viata sunt de o fiinta: Adevarul vesnic si Viata
vesnica (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creste mereu prin
Adevarul Lui în dumnezeiestile Lui nemarginiri. El creste cu toata fiinta lui, cu toata
mintea lui, cu toata inima si cu tot sufletul lui. În Hristos traim „adevarati fiind întru
dragoste”, fiindca numai în felul acesta putem „sa crestem în toate întru Dinsul, Care
este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfaptuieste totdeauna împreuna
„cu toti sfintii” (Efes. 3, 18), totdeauna în Biserica si prin Biserica, fiindca altminteri omul
nu poate sa creasca în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adica în Hristos.
Nemarginitele puteri ce sunt neaparat trebuincioase pentru cresterea tuturor Crestinilor
în trupul divino-uman al Bisericii sunt dobindite de catre Biserica nemijlocit de la Capul ei
- Domnul Hristos, fiindca doar El, Dumnezeu si Domnul, are aceste nenumarate puteri
nemarginite si le iconomiseste în chip întelept.
Sa nu ne amagim. Exista si un „dialog al minciunii”, atunci cind cei care
dialogheaza se înseala, cu stiinta sau fara stiinta, unii pe altii. Un astfel de dialog e
propriu tatalui minciunii, diavolul, caci mincinos este si parintele minciunii (In. 8, 44).
Propriu este si pentru toti împreuna-lucratorii lui cei de buna voie sau fara de voie, atunci
cind ei voiesc sa realizeze binele lor cu ajutorul raului, sa ajunga la „adevarul” lor cu
ajutorul minciunii. Nu exista „dialog al dragostei” fara dialogul Adevarului. Altminteri, un
astfel de dialog e nefiresc si mincinos. De aceea si porunca purtatorului de Hristos
Apostol cere ca „dragostea sa fie nefatarnica” (Rom. 12, 9).
Separarea si diferentierea umanista eretica între Dragoste si Adevar este ea însasi
o dovada a lipsei credintei divino-umane si a pierderii echilibrului si gindirii sanatoase
duhovnicesti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodata si nu este calea
Sfintilor Parinti. Ortodocsii, cu totul înradacinati si întemeiati împreuna „cu toti sfintii” în
Adevar si Dragoste, au si vestesc din vremurile Apostolilor pina astazi aceasta dragoste
mintuitoare divino-umana fata de lume si fata de toate zidirile lui Dumnezeu.
Minimalismul moral si pacifismul umanist gaunos al ecumenismului contemporan nu fac
decit un singur lucru: vadesc radacinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbida si etica
lor neputincioasa cea „dupa predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Si mai mult: vadesc
criza evidenta a credintei lor umaniste în Adevar si nesimtirea lor dochetista fata de
istoria Bisericii, fata de continuitatea ei apostolica si soborniceasca, divino-umana în
adevar si în har. Iar cugetarea îndumnezeita si gindirea sanatoasa apostolica si patristica
binevestesc prin gura Sfintului Maxim Marturisitorul adevarul credintei divino-umane:
„Credinta e temelia nadejdii si a dragostei... Caci credinta face neîndoielnic însusi
adevarul”.
Nu exista nici o îndoiala ca masura patristica, mostenita de la Apostoli, a dragostei
fata de oameni si a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman.
Lucrul acesta îl exprima de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiasi Sfint: „Eu nu
doresc ca ereticii sa se chinuiasca, nici nu ma bucur de raul lor – fereasca Dumnezeu! –
ci mai degraba ma bucur si împreuna ma veselesc de întoarcerea lor: caci ce e mai placut
celor credinciosi decit sa vada adunati împreuna pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu
le scriu nici îndemnindu-va sa puneti asprimea înaintea iubirii de oameni – nu as putea sa
fiu atit de salbatic – ci rugindu-va sa faceti si sa lucrati cele bune pentru toti oamenii cu
luare aminte si cu cercare multa si facindu-va tuturor toate, dupa cum are nevoie fiecare
de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, si va rog sa fiti aspri si neîndurati fata de orice
ar putea sa ajute la dainuirea credintei lor nebunesti, caci socotesc ura fata de oameni si
despartire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat ratacirii ereticesti spre mai mare
pierzanie a celor ce se tin de aceasta ratacire”.
 Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulata de catre Sfintii
Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este
urmatoarea: ereziile nu sunt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Ca atare, în ele nici nu pot
exista sfinte taine, si mai cu seama taina Euharistiei – aceasta taina a tainelor, fiindca
tocmai Sfinta Euharistie este totul si toate în Biserica, Însusi Dumnezeul-om Domnul
Hristos, însasi Biserica în calitate de trup al Lui si îndeobste tot ce este divino-uman.
"Intercommunio" - comuniunea cu ereticii în sfintele taine si îndeosebi în Sfinta
Euharistie - este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda. Si mai
mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii
Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici
ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra citorva sfinte fapte,
sfinte binevestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie
privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa „intercommunio”? Fiindca întreaga teologie
ortodoxa a Bisericii despre Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe „intercommunio”
(reciproca împartasire), ci pe realitatea divino-umana a lui „communio”, pe comuniunea
divino-umana, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în
timp ce notiunea „inter-communio” (inter-împartasire) este în ea însasi contradictorie si
cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca. Al doilea fapt, sfint fapt al
credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si Sfintele
Taine, singura si unica Taina este Biserica însasi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în asa
fel ca ea este si unicul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina
aceasta divino-umana si a-toate-cuprinzatoare a Bisericii care este taina universala, nu
exista si nici nu pot sa existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în
ceea ce priveste Tainele. De aici rezulta ca numai în Biserica, în aceasta unica Taina
universala a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindca Biserica Ortodoxa ca Trup al
lui Hristos este izvorul si criteriul Tainelor si nu viceversa. Tainele nu se pot ridica
deasupra Bisericii si nici nu pot fi considerate în afara de Trupul Bisericii.
Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si
potrivit cu întreaga Traditie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu accepta existenta altor taine
în afara de ea, nici nu le considera taine, pina la venirea prin pocainta din „biserica”
eretica, adica dintr-o pseudo-biserica în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cita vreme
cineva ramine în afara de Biserica neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru
Biserica un eretic si, în chip inevitabil, se gaseste în afara comuniunii mintuitoare: fiindca
„ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? Ce partasie poate sa fie între lumina si
întuneric?” (II Cor. 6, 14).
Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, da porunca:
„De omul eretic, dupa una si a doua sfatuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care
nu numai ca nu se desparte de „omul eretic”, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi în
Sfinta Euharistie, se mai gaseste oare în sfinta credinta apostolica si divino-umana? Chiar
mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, da urmatoarea
porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu accepta învatatura
evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-om, „sa nu-l primiti în casa” (II In. 1, 10).
Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau
presviterul, sau diaconul, care fie ca si numai se roaga împreuna cu ereticii sa se
afuriseasca; iar daca le-a îngaduit acestora sa savirseasca ceva ca clerici (sa savirseasca
cele sfinte) sa se cateriseasca”. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta
de tintar. Oare nu?
Canonul 64 al Sfintilor Apostoli porunceste: „Daca vreun cleric sau laic intra în
sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca”.
Si lucrul acesta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu?
Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul
sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între
Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru batator
la ochi chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în mod imperativ ca
nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfinta taina si ca trebuie sa le consideram pe
acestea ca nevalabile si lipsite de har.
 De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvint al Traditiei sobornicesti, apostolice si
patristice a Bisericii lui Hristos, Sfintul Ioan Damaschin, binevesteste din inima tuturor
Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul
adevar divino-uman: „Piinea Euharistiei (Sfintei Împartasanii) nu este simpla piine, ci e
unita cu Dumnezeirea... Curatindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului si cu Duhul
Lui si devenim trupul lui Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeste Împartasanie
fiindca prin ea ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus; si se numeste comuniune, si este
cu adevarat astfel, fiindca prin ea intram în comuniune cu Hristos si luam parte la Trupul
si la Dumnezeirea Lui, iar pe de alta parte, prin ea intram în comuniune unii cu altii si ne
unim între noi. Si întrucit ne împartasim cu toti dintr-o singura piine, devenim un singur
trup si un singur singe al lui Hristos, si madulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos.
Deci, sa ne ferim din toate puterile ca sa nu luam împartasanie de la eretici, nici sa le
dam ereticilor împartasanie. „Nu dati cele sfinte ciinilor”, zice Domnul, „si nici nu aruncati
margaritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca sa nu ne facem partasi învataturii
lor gresite si osindei lor, caci daca este o unire cu Hristos si a unora cu altii, înseamna ca
ne unim de buna voie cu toti cei ce se împartasesc împreuna cu noi. Unirea aceasta se
face de buna voie, iar nu fara conglasuirea noastra, caci un trup suntem toti, fiindca
dintr-o singura piine ne împartasim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”.
Neînfricatul marturisitor al adevarurilor divino-umane al ortodocsilor Sfintul
Atanasie cel Mare vesteste oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic
înstraineaza pe om de Dumnezeu si îl preda diavolului”. În Euharistie, „piinea ereticilor
nici nu e trupul lui Hristos”. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si
deosebirea dintre împartasania drept slavitoare si cea ereticeasca: cea drept slavitoare
lumineaza, cea ereticeasca întuneca, una îl uneste cu Hristos iar cealalta cu diavolul, una
da viata sufletului iar cealalta îl ucide”. „Împartasania din mina eretica este otrava, nu
simpla piine”.

fragment din cartea Biserica si Ecumenismul, Sfantul Iustin Popovici

 MIRACOLE SAU INSELARE?
Sfantul Ierarh Marcu al Efesului spune ca: "Noi de fapt am rupt toate legaturile cu
latinii tocmai fiindca sunt eretici" [1]. Iar Sfantul Ioan Maximovici ii considera pe acestia
cazuti din har: "... multimea credinciosilor bisericii din Apus care cazusera deja din sanul
Bisericii Sobornicesti, pierzand prin aceasta darul Duhului Sfant" [2]. Asadar, se pune
problema daca putem vorbi de sfinti si miracole in catolicism de vreme ce la ei nici
botezul nu este valabil, dupa cum am aratat anterior. Talcuind Canonul 46 Apostolic,
Sfantul Nicodim Aghioritul citeaza 3 Sfinti Parinti, care ne invata ca: "Nici un eretic nu da
sfintenie prin taine" [Sfantul Leon, Epistola catre Nichita] si ca "Botezul celor rau
cinstitori de Dumnezeu nu sfinteste" [Sfantul Ambrozie, Cuvant pentru cei ce se
catehisesc]. Deci, "Nu te amageasca pe tine, o, ascultatorule, adunarile ereticilor, ca au
botez dar nu luminare, ci se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza" [Sfantul
Ioan Gura de Aur, La inceput era Cuvantul].
Si pentru ca vorbim de apuseni, cel mai potrivit ar fi sa dam cuvantul unui
apusean; nu oricui, ci Cuviosului Serafim Rose, un convertit la ortodoxie, care, inainte de
aceasta a fost adeptul mai multor religii si filosofii. In cartea sa, "Ortodoxia si religia
viitorului" spune ca "Romano-catolicii si protestantii de astazi nu cunosc puterea harului
dumnezeiesc. De aceea nu ne miram ca ei nu sunt capabili sa-l deosebeasca de
inselatoriile dracesti". Cu adevarat inselatorii dracesti sunt "miracolele" catolicilor de la
Medjugorie, Fatima, Lourdes, cum tot inselare este si in cazul Padre Pio. Si Sfantul
Ignatie Briancianinov este sceptic in privinta miracolelor catolicilor: "O mare parte dintre
nevoitorii bisericii apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa
caderea ei de la Biserica rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si
au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti
paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica deja in
chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la
eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost
intotdeauna «extatica» din pricina neobisnuitei lor infierbatari trupesti si patimase. Intr-o
asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeiatorul ordinului iezuitilor".
Cum putem cunoaste si deosebi minunile de inselare? Ne spune Mihail Urzica [3]:
echilibrul moral, desavarsita concordanta cu invatatura Bisericii, puritatea revelatiei,
minunile poarta pecetea Domnului si sunt insuflate de Duhul Sfant sunt conditii esentiale
pentru certificarea minunilor. Cam greu in cazul catolicilor, nu credeti?

 PADRE PIO

Un exemplu clar de inselare este si in cazul lui Padre Pio. Acesta, sustin catolicii, ar
fi intrat in contact cu Sfintiii Ingeri si cu Fecioara Maria, inca din copilarie. Ba chiar a
renuntat la timpul alocat cercetarii Scripturilor pentru a avea mai mult timp de
conversatie cu puterile celeste. Asa se face ca, primind inselarea, Padre Pio s-a indracit.
Numai ca diavolul nu se putea manifesta in toata rautatea lui pentru a nu-i speria pe
viitorii ucenici si a nu se da de gol. La 6 mai 1913, Padre Pio scrie duhovnicului sau: "Ma
simt arzand cu totul, fara foc. Mii de flacari ma consuma; simt ca mor in continuu si
totusi sunt viu". Din marturiile celor apropiati lui Padre Pio, cunoastem ca temperatura
acestuia oscila pe timpul crizelor demonice intre 48 si 52 de grade Celsius! Cei naivi
considera aceasta un efect al daruirii sale catre Dumnezeu, dar noi stim ca unirea cu
Dumnezeu nu provoaca durere. Mai mult, daca citim marturiile din viata yoghinilor, vom
constata ca si acolo s-au manifestat astfel de cazuri, ceea ce ne face sa credem ca Padre
Pio nu a simtit caldura raiului ci focul iadului. Iar din Traditia ortodoxa stim ca febra este
des intalnita in cazurile de demonizare [Ioan 4,2; Fapte 28, 1].
Cativa ani mai tarziu, Padre Pio intra intr-un fel de transa, pierzandu-si cunostinta
si cazand la podea, inconstient. Deoarece aceasta se intampla mai ales in biserica,
paraclisierul Michele Pilla se sperie la inceput, dar ulterior lasa cheia in usa, astfel incat
padre Pio sa poata incuia cand isi va reveni. In termeni medicali, aceasta se cheama
epilepsie, iar epilepsia este tot o forma de demonizare.
Oare cati dintre Sfintii Parinti Rasariteni au fost cuprinsi de frisoane, febra,
tremurau si se aruncau pe jos, zacand inconstienti? Si presupunand ca au fost rapiti in
vedenie, oare cati se laudau cu asta? Cititi in Epistola a doua catre Corinteni, a Sfantului
Apostol Pavel, capitolul 12, versetul 1 si o sa vedeti pilda de smerenie. Acolo, Sfantul
Pavel vorbeste la persoana a treia despre el cand zice ca stie pe cineva care a fost rapit
cu duhul, desi chiar el a fost acea persoana. Dar trufia omeneasca, mai ales a apusenilor
care dintotdeauna s-au crezut superiori, nu are oprelisti.
O data, Padre Pio a spus: "... ma rog lui Iisus sa verse asupra mea toate
necazurile pregatite pentru pacatosi si sufletele din purgatoriu...". Daca padre Pio ar fi
fost cu adevarat sfant ar fi cunoscut ca nu exista asa ceva ca purgatoriul, ca aceasta este
o inventie catolica fara nici un temei in Sfanta Scriptura sau in Sfanta Traditie.
La 20 septembrie 1918, inselarea atinge apogeul: pe corpul lui Padre Pio apar
stigmatele (ranile) Mantuitorului. Dureri cumplite si sange siroind din abundenta. Si
Padre Pio se credea sfant... Pe 1 septembrie cinstim pe Sfantul Simeon Stalpnicul. Acesta
a avut urmatoarea vedenie: fiind foarte ravnitor la rugaciune, diavolul vrand sa-l piarda,
i-a aparut intr-o caleasca de foc zicandu-i ca este ingerul Domnului, trimis de El, pentru
a-l rapi la cer, in ceata Sfintilor. Sfantul Simeon pune un picior in trasura, dar Sfantul
Inger Pazitor ii da in gand sa-si faca Sfanta Cruce. In acel moment, vedenia se naruie, nu
inainte ca diavolul sa-i raneasca piciorul cu o sabie. Asadar iata pretul platit pentru
inselare. Sfantul Simeon cu o rana la picior in care se vor cuibari viermi ce-l vor manca
de viu, iar Padre Pio cu dureri cumplite si atacuri demonice. Insa Sfantul Simeon s-a
trezit si s-a pocait, in timp ce Padre Pio primeste inselarea motiv pentru care demonii il
ataca. Oare atat de impovaratoare este sfintenia? Ce s-o fi intamplat cu viata linistita a
Sfintilor de prin Paterice? Un alt eveniment din viata lui Padre Pio ne pune pe ganduri,
apropos de patania Sfantului Simeon: in timp ce spovedea in biserica, un personaj ceresc
i-a strapuns inima cu o lance inrosita in foc. Acest atac a lasat un semn fizic si a fost
interpretat ca o binecuvantare. Cata inselare! Si cand te gandesti ca au mai fost
asemenea cazuri in biserica catolica: Teresa de Avila, Francisc de Assisi, Marguerita
Alacoque, si altii...

Despre falsele teofanii, CITITI MAI PE LARG AICI.

 MEDJUGORIE, FATIMA, LOURDES

In vara anului 1981, niste copii plecati la joaca au fost inselati de diavol sa creada
ca o vad pe Maica Domnului. De atunci si pana astazi, ei sunt singurii care intra in
contact cu "Maica Domnului", pe care aceasta i-a ales sa comunice lumii mesajele ei. De
ce n-o fi ales Maica Domnului vreun preot sau calugar, sau macar vreun om cat de cat
duhovnicesc in locul acestor copii plecati hai-hui pe dealuri, am vrea si noi sa stim. Atatia
calugari, atatia preoti se roaga infocat Maicii Domnului si nu o vad, iar acestor copii
ratacitori li se descopera.
Si ce le spune "Maica Domnului"? Le spune sa se roage cu Rozarul, sa traiasca mai
intens Liturghia (chiar daca dureaza 30 de minute si stau pe scaune ca la teatru,
acompaniati de instrumente muzicale), sa se impartaseasca mai des (amintim aici ca
Apusenii au eliminat rugaciunea de invocare a Sfantului Duh peste Sfintele Daruri, se
impartasesc numai cu Trupul Domnului, care este din azima nu din paine dospita, iar
numai clericii se impartasesc din Potir). Asadar credeti ca diavolul se sperie de acestea?
Sau poate de "postul aspru", fara carne, dar cu oua si lactate, fara metanii, fara
nevointa? Cum sa se arate Maica Domnului unor eretici? Cum sa prisoseasca harul?
Intr-o zi, "Maica Domnului" ii apare Ivancai, care tocmai isi pierduse mama.
Aceasta o intreaba pe "Maica Domnului" unde este mama ei, iar ea ii raspunde ca ii este
alaturi, in Paradis, iar la intrebarea Ivancai daca nu cumva trebuie sa se mai roage
pentru ea, "Maica Domnului" o asigura ca toate pacatele ei au fost achitate si ca nu mai
are nevoie de rugaciune si de milostenie. Ori noi stim ca si cei cu viata sfanta au nevoie
de rugaciunile noastre, mai putin sfintii canonizati pentru care nu ne mai rugam ci ii
invocam in rugaciunile noastre. Iata asadar o prima inselare. [4, p. 48]
Pe 2 aprilie 1990, "Maica Domnului" ii apare Mirijanei si ce credeti ca-i spune? "In
fiecare data de 2 ale lunii, Maica Domnului cand se roaga cu mine, vorbeste despre
necredinciosi. De fiecare data cand vorbeste despre ei este trista. Mereu ne rugam pentru
ei in 2 ale lunii. Ea ne cere ajutorul, noua, celor ce credem, si nu acelora care mergem
mereu la biserica; vrea sa ne rugam pentru ei". Asadar, grupul de tineri alesi de "Maica
Domnului", este mai presus de preot, iar cei care merg la biserica sunt mai prejos decat
cei ce merg la Medjugorie [p. 59-68].
De la bun inceput, "Maica Domnului" le-a vorbit tinerilor despre cele 10 Secrete
care ar fi in Cer, pe care Dumnezeu-Tatal le-ar fi pregatit oamenilor, dar care pot fi
aplanate prin mijlocirea "Maicii Domnului" si a celor de la Medjugorie. Vedeti asadar ce
bine fac pelerinii de la Medjugorie lumii? Nici nu ne dam seama... Si ce rugaciuni fac cei
de la Medjugorie pentru salvarea lumii? Crezul, cu adaosul eretic Filioque, desigur, Tatal
nostru si... Rozarul. Aceste trei rugaciuni le-a nominalizat chiar "Maica Domnului".
Deseori "Maica Domnului" cerea ajutorul pelerinilor pentru infaptuirea "planurilor sale".
Cum si pentru ce ar putea fi ajutata Maica Domnului de catre muritori? Iata o alta
inselare! De fapt nu Maica Domnului ci diavolul are nevoie de ajutorul celor de la
Medjugorie pentru a insela pe cat mai multi. Nu noi o ajutam pe Maica Domnului ci ea pe
noi.
Vicka a avut cumplite dureri de cap premergatoare aparitiilor. Iar cand o vedea pe
"Maica Domnului" simtea "spaima" cum insasi marturiseste. Din Paterice stim ca numai
aparitiile demonilor provoaca teama, deci... [p. 68-67]
Lui Ivan i-a dat "pace" si i-a spus sa o dea si la altii, dar noi stim ca Pacea este a
lui Iisus Hristos, Domnul nostru. El a dat-o Apostolilor la Inaltare si numai apostolii au
primit puterea si insarcinarea de a propovadui si a da pace. Acestia au hirotonit preoti,
deci pacea este de sorginte divina si se da prin hirotonie. Este un dar al Sfantului Duh, iar
Sfantul Duh este trimis de Fiul, de la Tatal. Prin urmare este erezie ca mirenii, mai ales
femeile, asa cum facea si Vicka, sa dea binecuvantare. Vicka a indraznit chiar sa
binecuvinteze un episcop din America [p.75], in afara de ceilalti pelerini.
Interesant si hilar este si faptul ca "Maica Domnului" de la Medjugorie avea o mare
simpatie fata de Papa, ba chiar a sarutat poza lui ce se afla in casa vizitatorilor si i-a
transmis prin acestia: "Considera-te Parintele tuturor oamenilor, nu doar al crestinilor.
Raspandeste mesajul de Pace si Iubire in lume, fara incetare si cu curaj" [p. 129]. Maica
Domnului sa sarute cu evlavie si gingasie poza unui om? E de-a dreptul comic... Papa,
Parinte al tuturor oamenilor? Atunci ce va fi cu anatema Sfintilor Parinti ai Bisericii de
Rasarit data asupra Papei si asupra catolicilor? Sa fi fost ei in inselare? Si cum se face ca
Maica Domnului incurajeaza ecumenismul, erezia ereziilor, prin care este hulit numele
Fiului ei si Dumnezeului nostru?
Ce alta dovada mai clara vreti care sa ateste inselarea de la Medjugorie? Papa -
Anti-hristul, Parinte al tuturor oamenilor?! Papa - apostaziatul, ereticul, incurajat fervent
de Maica Domnului, care pe deasupra ii mai saruta si poza? Inselare, fratilor!

CITITI PE LARG despre ascetica si misticism!

 PAPA IOAN PAUL AL II-LEA

Si pentru ca tot vorbim de "sfintii" catolici trebuie sa amintim si de Papa Ioan Paul
al II-lea. Este pur si simplu stupefianta declaratia de beatificare a acestuia precum si
intentia de sanctificare. Papa Ioan Paul al II-lea, care presara flori pe mormantul lui
Mahatma Gandhi, care se lasa binecuvantat de pagani, care primeste binecuvantare de la
hindusi si vrajitori, care saruta Coranul, unde se spune ca oricine crede in Treime este
spurcat, acest apostaziat, eretic si mai prejos decat toti paganii, mai poate el sa se
numeasca crestin? Dar, noi aflam de la oficialii catolici ca el este la mare cinste si
urmeaza sa fie sanctificat. Iata fratilor, cuvintele Sfintilor Parinti nu sunt vorbe in vant.
Nu sunt ofense. Priviti: Papa este anti-hrist! Si cu adevarat, catolicii nu sunt numai
schismatici ci si eretici!

Despre absurdiatea sanctificarii Papei Ioan Paul al II-lea, PE LARG AICI!

[1] Ivan Ostrumov, Sinodul de la Ferrara-Florenta, ed. Scara, Bucuresti, 2002
[2] Sfantul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului in traditia ortodoxa, ed. Icos, Cluj-
Napoca, 2000
[3] Mihail Urzica, Minuni si false minuni, ed. Anastasia, Bucuresti, 1993
[4] Pietro Zorza, Medjugorie, ed. Ihtys, Oradea, 2002
 INFAILIBILITATEA     PAPEI
Infailibilitatea: imposibilitatea de a gresi sau deceptiona.

 CONCILIUL I VATICAN

Daca ar fi sa analizam cu strictete acest cuvant am putea spune ca este un atribut

divin, comunicat, prin inspiratie, si Sfintei Scripturi. Biserica este infailibila, deoarece
capul ei este Hristos, iar portile iadului nu o vor birui niciodata. Însa daca un om se
socoteste pe sine vicarul lui Hristos, pretinzand a fi infailibil, substituindu-se, deci,
Bisericii, ce-ar fi de spus? Majoritatea ar zambi, totusi papa este tratat cu seriozitate.
Cu ocazia acestui Conciliu, privit de catolici ca ecumenic, s-a reîntarit primatul
papal si s-a decretat infailibilitatea papei, imposibilitatea acestuia de a gresi sau
deceptiona. Daca ar fi sa analizam cu strictete acest cuvant am putea spune ca este un
atribut divin, comunicat, prin inspiratie, si Sfintei Scripturi. Biserica este infailibila,
deoarece capul ei este Hristos, iar portile iadului nu o vor birui niciodata. În 1854, cu
cativa ani înainte de convocarea Conciliului, papa Pius al IX-lea proclama, fara
convocarea sinodului, prin enciclica "Ineffabilis Deus", dogma Imaculatei Conceptii. Tot în
acest spirit, se înscrie si enciclica "Ad Orientalis, in Suprema Petri Sade" din 1848, prin
care, accentuandu-se primatul papal, li se cere ortodocsilor sa reintre "în comuniune cu
Sfantul Scaun al lui Petru, în care este temelia adevaratei Biserici a lui Hristos, cum
adeveresc si traditia vechilor parinti si însesi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos
cuprinse în Sfintele Evanghelii... Caci nu este si nu va fi niciodata posibil, insista papa, ca
sa fie în comuniunea Bisericii una, sfanta, catolica si apostolica aceia care vor sa fie
separati de taria pietrei, pe care Biserica a fost în chip divin zidita". Raspunsul patriarhilor
rasariteni, dat pe 6 mai, socoteste pretentia papei un lucru "nelegiuit si pierzator de
suflet". De asemenea, ei au respins Conciliul I Vatican ca fiind ecumenic. Desi nu a fost
facut public acest lucru, din faptele premergatoare Conciliuliu, acestea amintite anterior,
cat si din unele scrieri iezuite, era clar ce se va discuta la acest Conciliu.
Începand cu primul Conciliu Vatican, din 1870, prin votul a 535 din 700 de
participanti, si nu fara proteste, unul din visele papalitatii prinde viata.
Facand o paranteza, ar fi bine de mentionat ca începand cu secolul al V-lea,
Imperiul Roman va pierde una din cele doua capitale, respectiv Roma, cand împaratul
Romulus Augustus va fi luat prizonier de tribul german condus de Odoacru. În acest caz,
Roma a ramas fara împarat, singura autoritate morala si apoi politica din Apus devenind
Papa. Iar pentru ca împaratii romani ajunsesera sa se proclame zei înca în viata fiind, si
cum zeii nu pot gresi, nici pacatui, Episcopul de Roma, devenit acum Papa, si-a însusit la
randu-I aceasta calitate. De aceea, Sfantul Iustin Popovici afirma ca „dogma infailibilitatii
papei nu este altceva decat renasterea paganismului si a politeimului, renasterea
axiologiei si criteriologiei idolatre. Prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul
de dogma umanismul închinator la idoli, si întai de toate cel elin: poezia, filosofia, arta,
politica. Paganatate rigicata la rangul de dogma. Dogma aceasta are o însemnatate cat
se poate de mare pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care
deja a pasit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul:
omul a fost propovaduit ca cea mai mare zeitate; panteonul european si-a dobandit
Zeus-ul”.
Dar odata cu declararea infailibilitatii papei este afirmata si cea a Bisericii Catolice.
Asadar, fiind infailibila, Biserica Catolica singura detine mijloacele mantuirii, cum a
declarat si papa Ratzinger în vara lui 2007. Dar doctrina infailibilitatii, mai implica printre
altele si anatemizarea celui ce ar gandi contrar papei. Dupa pronuntarea acestuia într-o
problema sau alta, automat vine si blestemul celui ce nu este într-un cuget cu vicarul lui
Hristos. De asemenea, suveranul pontif poate pronunta o dogma nu numai în cadrul
sinoadelor ci si în afara lui, printr-o enciclica, o bula sau o simpla adresa.
Doctrina infailibilitatii a fost dezaprobata si de unii catolici, printre care si de prof.
Dr. Schulte, profesor de drept canonic la Universitatea din Praga. Acesta a scris o carte în
care arata ca dogma promulgata de Conciliul I Vatican, nu se regaseste în istorie, nici în
Traditie, nici în Scriptura. Acestei opere I-a raspuns episcopul catolic Fessler, care, pe un
ton dispretuitor, sofist si ironic rastalmaceste afirmatiile prof. Schulte. Iata o mostra:
„Toti se iau dupa propria judecata; unul gandeste ceva, altul altceva; fiecare striga «Am
gasit adevarul, vino la mine». Asa au aparut toate învataturile gresite si este modul
necatolic de gandire, pe care si l-a asumat, care sta la baza întunecarii mintii în aceasta
problema dupa cum rezulta si din cuvintele sale cand zice «Nu prin rugaciunile sale
episcopul sau preotul ma ridica la Rai, daca eu însumi nu cred în Hristos si nu duc un
mod de viata crestinesc…»”. Asadar dr. Schulte îndeamna la pastrarea credintei
predanisite, la ferirea de inovatii în timp ce episcopul Fessler îl acuza de parere de sine si
neascultare, adica exact de ce sufera si papii moderni, în frunte cu papa Pius IX care a
decretat infailibilitatea. De altfel, papa Pius IX îsi arata multumirea fata de Fessler, prin
adresa din 27 aprilie 1871, în care zice: „Consideram a fi un lucru oportun si binevenit
reducerea audientei profesorului Schulte, care, ca de obicei, incita puterile seculare
împotriva dogmei infailibilitatii, asa cum a fost ea promulgata de Conciliul Ecumenic de la
Vatican. Deoarece este vorba de adevaratul sens despre care, nu toti oamenii, mai ales
nu toti laicii, au o întelegere temeinica, iar adevarul, atunci cand este revelat cu
întelepciune, are darul de a alunga din prejudecatile pe care unii le-au baut odata cu
laptele matern, pentru a confirma cele spuse de cei întregi la minte si pentru a-I întari pe
acestia împotriva atacurilor viclene. Pentru care lucru, daca vei continua sa respingi astfel
de plasmuiri, vei bine-merita de la prea sfanta noastra religie si de la toti crestinii,
recunostinta ca, precum un pastor bun, îi feresti de pasunea otravita. Facem cunoscuta,
deci, marea satisfactie pe care ne-ai acordat-o, atat prin cele scrise în carte cat si pe cele
amintite în scrisori; si ne rugam în primirea unei rasplatiri bogate pentru devotamentul
fata de noi si pentru sustinerea acordata”.
Profesorul Schulte a intuit bine si alta consecinta a infailibilitatii, punand punctul
pe I atunci cand a spus ca: „Biserica n-a fost întemeiata ca ierarhia sa guverneze iar laicii
sa se supuna, ci Domnul a întemeiat Biserica Sa ca fiecare sa gaseasca în ea
instrumentele necesare în lucrarea de mantuire”. Aceasta afirmatie va fi confirmata
decenii mai tarziu la Conciliul II Vatican, cand toti invitatii au putut constata cum papa
este deasupra sinodului.
Conciliul I Vatican a dus la ruperea Vechilor Catolici de Roma, iar prin capitolele
referitoare la infailibilitate si primat - De apostolici primatus in beato Ptro institutione
(Sfantul Apostol Petru a fost investit cu calitati primatiale de catre Mantuitorul Hristos);
De perpetuitate primatus beati petri in Romanis pontificibus (primatul Sfantului Petru s-a
transmis urmasilor lui pe scaunul apostolic din Roma); De vi et ratione primatus Romani
pontificis (expunerea argumentelor primatului); De Romani pontificis infailibili magisterio
(papa în materie de credinta si morala este infailibil prin sine, si nu prin consensul
Bisericii, iar cei care ar contrazice aceasta definitie sa fie loviti cu anatema) - a
compromis relatiile cu Biserica Ortodoxa, mai ales ca papa Leon al III-lea, prin enciclica
"Satis cognitum" din 29 iunie 1896, prezenta aceste dogme noi ca adevar doctrinar
existent dintotdeauna, care nu a adus nimic nou cipur si simplu a întarit credinte mai
vechi. Biserica Ortodoxa Romana, prin Comunicatul Sfantului Sinod (publicat în
Ortodoxia, nr. 4/1950) a respins hotararile Conciliului, precum si enciclica papei Leon al
III-lea.

 CONCILIUL II VATICAN

Conciliul II Vatican se caracterizeaza prin decizii luate pentru promovarea credintei

catolice, reînnoirea morala a vietii crestine, adaptarea disciplinei bisericesti la necesitatile
si timpul nostru si aproprierea inter-confesionala, ecumenism. Sinodul a fost deschis de
papa Ioan al XXIII-lea si închis de papa Paul al VI-lea. Din partea Bisericilor Ortodoxe, au
participat ca observatori diferite delegatii. În cadrul Conciliului II, papa s-a situat „în
afara sinodului si peste sinod”, dupa cum remarca si Vitalie Borovoi, observator din
partea Bisericii Ruse. În cadrul acestui conciliu s-a decis adaptarea Bisericii la moravurile
societatii – fapt cunoscut sub numele de aggiornamentare - , lucru care a dus la o si mai
mare secularizare, Biserica Catolica pierzand aproape orice urma de sacralitate.
Din punct de vedere ortodox, Conciliul II a reprezintat o “renastere a tuturor
umanismelor europene, o renastere de starvuri, fiindca orice umanism este un starv.
Toate umanismele îl întorc pe om la paganism, la nihilism. Toate umanismele nu sunt
altceva, în esenta lor, decat o razvratire necontenita împotriva Dumnezeu-Omului
Hristos. «Vicarius Christi» îl înlocuieste în chip desavarsit pe Dumnezeu-Omul”, dupa cum
marturiseste Sfantul Iustin Popvici.
Unul dintre capitolele care a starnit discutii aprigi a fost cel "Despre Biserica" care
prevedea ca: papa se bucura prin drept divin de o jurisdictie suprema asupra întregii
Biserici; tot prin drept divin, el nu are nevoie de consimtamantul episcopilor; papa poate
sa conduca cu mijloacele care i se par oportune; colegiul episcopal are putere sa învete si
sa guverneze împreuna cu papa si sub conducerea lui; nici o norma de drept divin nu-l
împiedica pe papa sa se serveasca de corpul episcopal sau de un organism alcatuit din
reprezentantii lui pentru a studia problemele fundamentale ale Bisericii, cu conditia ca
parerea definitiva sa fie a papei.
În urma discutiilor referitoare la Maica Domnului, s-a votat eliminarea expresiei
"Maica Bisericii", fiind numita doar mijlocitoare. Însa, pe 21 noiembrie, papa sfideaza din
nou conciliul si o renumeste "Maica a Bisericii", reimpunandu-si primatul. Tot referitor la
Preasfanta Nascatoare, trebuie precizata proclamarea dogmei Înatarii Sfintei Fecioare cu
trupul la cer, de catre papa Pius al XII-lea, prima manifestare concreta a infailibilitatii.
Referitor la colegialitatea episcopala, aceasta era stipulata, dar înteleasa si aplicata
în favoarea papei, adica papa era ca si Sfantul Petru superior celorlalti episcopi. O serie
de articole, 15, 16 si 23, subliniaza clar primatul papei in fata celorlalti episcopi. În acest
sens, cele mai clar sunt articolul 12 care spune: "Colegiul sau corpul episcopal, nu are
autoritate decat cu pontiful roman, succesorul lui Petru, a carui putere de primat ramane
întreaga atat asupra pastorilor, cat si asupra credinciosilor. De fapt, pontiful roman, în
virtutea oficiului de vicar al lui Hristos si de Pastor al Bisericii Universale, are asupra
Bisericii putere deplina, suprema si universala, pe car o exercita totdeauna în mod liber"
si articolul 27, privitor la infailibilitate ca însumare, pazitoare si exponenta a întregii
Revelatii: "Pontiful roman se bucura de prerogativa infailibilitatii în virtutea oficiului sau,
cand, în calitate de pastor si învatator suprem al tuturor credinciosilor, proclama ca
definitiva o doctrina asupra credintei si uzantelor ei. Astfel de definitii ale papei sunt
numite, în mod just, informabile prin ele însele si nu prin consensul Bisericii, pentru ca
sunt pronuntate sub asistenta Sfantului Duh; de aceea nu necesita vreo confirmare si nu
pot fi apelate la vreun for de judecata".
Conciliul II Vatican nu face decat sa reîntareasca umanismele si inovatiile
anterioare si sa condamne dur pe ortodocsi, de vreme ce "acolo unde nu exista
comuniune cu Roma, functia sacramentala nu poate fi exercitata", punandu-se sub
semnul îndoielii Tainele Bisericii Ortodoxe, într-un duh ce aminteste de contrareforma
tridentina.
Autoritatea papei este pretinsa si asupra Bisericilor Orientale Catolice, ele fiind
"supuse în egala masura carmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotararea
divina, este urmasul Sfantului Petru în primatul asupra Bisericii Universale... Ele se
bucura de o demnitate egala, de aceleasi drepturi si sunt supuse acelorasi obligatii, chiar
referitor la vestirea Evangheliei în lumea întreaga, sub conducerea pontifului roman".
Problemele delicate pot fi rezolvate de Roma, "care, în calitatea sa de arbitru suprem al
relatiilor din Biserica, le va rezolva direct sau prin intermediul altor autoritati, dand
norme, decrete sau rescripte corespunzatoare". Referitor la alte probleme, pontiful roman
îsi rezerva dreptul de a interveni cand crede de cuviinta...
Totusi, la doi ani dupa deschiderea Conciliului, în 1965, anatemele comune din
1054 au fost ridicate, desi romano-catolicii nu au renuntat la inovatiile despre primat si
infailibilitate, doua puncte principale ce înabusa orice tentativa de apropiere dintre cele
doua Biserici.

Din toate aceste motive, care sunt abateri dogmatice, canonice, liturgice si
traditionale, noi ii socotim pe catolici eretici si nu ne putem uni cu ei. Asadar nu din ura ci
din motive obiective si intemeiate, cu spune si Sfantul Marcu al Efesului: "Biserica
noastra a pastrat tacerea asupra acestui lucru, fiindca latinii sunt mai puternici si mai
numerosi decat noi; dar noi de fapt am rupt toate legaturile cu ei tocmai fiindca sunt
eretici" [Sinodul de la Ferrara-Florenta].
 GHID     SEXUAL
In articole anterioare am prezentat pozitii ale unor clerici catolici, unii de pe langa
Vatican, care erau de acord din punct de vedere moral, cu folosirea prezervativului. Desi
oficial Vaticanul este impotriva argumentelor aduse in folosirea prezervativelor, inclusiv
cum ca previn imbolnavirea cu SIDA, totusi, pe plan local, nu numai ca se incurajeaza
folosirea metodelor contraceptive, dar au aparut chiar si niste ghiduri in ce priveste
sexualitatea, care nu fac decat sa incurajeze desfranarea. Asa cum am aratat si la rubrica
cu imagini, de la afise, titluri sau petreceri prin cluburi de noapte s-a ajuns pana la
tiparirea de "manuale ale sexualitatii", chiar de Biserica Catolica, cea care ar fi trebuit sa
vegheze la integritatea morala a tinerilor. Se pare ca niste vrednici crestini catolici au
semnalat acest aspect, criticandu-l. Insa, la fel cum se intampla si la noi, strigatul lor
este unul in pustiu. Nu stii cum se face cu sexul? Nici o problema: Arhiepiscopia din
Munchen-Freising (cu acordul cardinalului Friedrich Wetter) te invata. Ghidul explica atat
in imagini cat si in cuvinte, cum te poti masturba, ce inseamna si cum se face
dezvirginarea si subliniaza ca si anusul poate aduce placere sexuala. In ultima poza
(color) este fotografiata o tanara care citeste alt ghid sexual, dedicat fetelor, aparut tot
intr-o dioceza nemteasca.
 PRIMATUL     PAPAL:
MORMANTUL     SFANTULUI     PETRU
DESCOPERIT     LA     IERUSALIM
Vaticanul minte cu nerusinare cand sustine ca mormantul Sfantului Petru se afla la
Vatican. De fapt se afla la Ierusalim si a fost descoperit -culmea!- chiar de doi catolici.
Pe 23 decembrie 1950, papa Pius al XII-lea se grabea sa anunte la radio
descoperirea mormantului Sfantului Petru, rezultatul unei cercetari de 10 ani. Între 1939
si 1949, echipa de arheologi a descoperit un complex de mausoleuri chiar sub fundatia
basilicii San Pietro, datand din secolele II-III. Unul dintre monumente a fost atribuit
verhovnicului apostolilor, desi nu au existat dovezi clare in acest sens. Mai mult,
osemintele gasite sub aceasta bazilica apartineau mai multor persoane, de ambele sexe
si de varste diferite chiar si unor animale (porc, bou, oaie si scheletul complet al unui…
soarece). Asadar ce sa caute osemintele Sfantului Petru intr-un astfel de loc? De fapt,
cine a zis ca sunt ale Sfantului Pentru? Exista ceva concret in acest sens? Nu. Nu exista
decat presupunerrea papei Pius XII, presupunere care nu are nimic in comun cu adevarul
istoric ci este mai degraba pornita din subiectivismul unui papa care doreste sa-si
justifice intaietatea.
Multi cercetatori sunt indignati de modul in care Vaticanul a condus cercetarile,
mai cu seama de lipsa de transparenta: pe tot parcursul descoperirilor nu s-au facut
fotografii, sau cel putin n-au fost facute publice, fotografii care sa poata alcatui o
diagrama pentru analize si comparatii. Mai mult, accesul liber a fost ingaduit dupa ce s-
au facut unele modificari la sit, cum ar fi gruparea tuturor oaselor, unul peste altul, lucru
ce a dus la ingreunarea identificarii de schelete.
Avand in vedere ca imparatul Constantin a construit bazilica Sfantului Petru pe
locul unui cimitir pagan oare n-ar putea fi aceasta explicatia pentru diferitele schelete
gasite, inclusiv cele de animale, sau pentru ca nu exista in acele locuri nici o inscriptie
crestina? Paganii nu ar fi acceptat niciodata ca in cimitirul lor sa fie ingropati crestini. Nici
crestinii nu s-ar fi dus sa-si ingroape mortii intr-un cimitir pagan, mai ales pe vreun
apostol. Este foarte posibil ca grafitti-ul care acoperea zidul sa fi fost dedicat zeului
Mithra, in zona fiind descoperite si alte astfel de altare pagane. Daca, intr-adevar,
inscriptia de pe ziduri nu era mitraica ci crestina, sugerand ca Sfantul Petru ar fi fost
ingropat acolo, de ce nici o urma de Sfantul Apostol? Monseniorul Ludwig Kaas, iezuitul
care a condus cercetarile, a tinut sa dea asigurari de maxima seriozitate si obiectivitate,
de respectarea explorarii metodice si a principiilor stiintifice, insa a mintit cu nerusinare.
Asa cum am mai spus, nu s-au facut fotografii, oasele au fost mutate si ingramadite intr-
un colt, n-a fost recunoscuta de la bun inceput existenta mai multor schelete, a fost
ingradit accesul la sit al celorlalti membri ai echipei, in timp ce monseniorul Kaas a facut
vizite pe ascuns, dupa terminarea programului, efectuand modificari importante. Toate
declaratiile oficiale emise de Vatican au fost contrazise la scurt timp, ceea ce ne face sa
credem ca papa a fortat concluziile explorarii, inclinand grosolan balanta in favoarea sa.
Dar unde este, atunci, mormantul Sfantului Petru daca ar fi sa neglijam datele
Vaticanului? Poate fi el urmarit in alta parte? Surprinzator pentru filo-catolici, da,
mormantul Sfantului Petru se afla in alta parte, anume la Ierusalim, iar acest lucru
contrazice traditia care spune ca acest apostol ar fi fost episcop de Roma. Adevarul este
ca Petru nici macar nu a pus piciorul in Roma. Conform parintelui catolic Paul Peterson,
care a urmat un zvon auzit in Elvetia, la un prieten, mormantul Sfantului Apostol Petru se
afla la Ierusalim. Si surpriza continua: aceasta descoperire a fost facuta tocmai de doi
preoti catolici, franciscani, P.B. Bagatti si J. I. Milik, autorii singurei carti (Gli Scavi del
Dominus Flevit), care dezvaluie ca mormantul verhovnicului apostolilor se afla chiar la
Ierusalim. Parintele Paul Peterson s-a deplasat aici, si, dupa indelungi eforturi si discutii
cu diferiti calugari franciscani, a reusit sa smulga niste dovezi incontestabile privind
aceasta descoperire. Astfel, mormantul apostolului se afla in Muntele maslinilor, pe locul
unde acum este manastirea catolica Dominus Flevit. Deasupra mormantului sta scris
„Shimon Bar Yonah”, cu litere mari, frumoase, aurii, in limba aramaica. La putina
departare se afla momantul lui Lazar si al surorii sale, Maria. Autorii cartii de mai sus,
precum si alti calugari franciscani, au marturisit in fata parintelui Paul, care i-a fotografiat
si inregistrat pe banda, ca acela este, intr-adevar, mormantul Sfantului Petru,
prezentandu-i si alte indicii. Mai mult, co-autorul cartii publicate la Tipografia del P.P.
Franciscani (Ierusalim, 1958), s-a prezentat la papa Pius XII, caruia i-a aratat aceste
fapte. Papa a fost silit sa recunoasca adevarul dar a tinut sub tacere descoperirea, carre
este si conforma cu Sfanta Scriptura. Iata de ce: din Fapte 10: 23, 24, reiese ca Sfantul
Petru a predicat evreilor in Cezareea si Palestina. La putin timp dupa aceasta (Fapte 12)
a fost intemnitat de Irod (anul 44), dar eliberat de ingerul Domnului. Din 46 pana in 52
citim din al XIII-lea capitol al Faptelor ca a stat in Ierusalim, predicand despre diferenta
dintre Lege si Har. Sfantul Pavel, convertit in anul 34, ne spune ca la 3 ani dupa aceasta,
in anul 37, s-a dus la Ierusalim sa-l vada pe Petru (Galateni 1,8), iar in anul 51, 14 ani
mai tarziu, a repetat calatoria, din acelasi motiv (Galateni 2, 1-8).
Unii au afirmat ca ar putea fi altcineva cu numele Shimon bar Yonah, sa zicem,
vreo ruda, dar aceasta presupunere nu sta in picioare din urmatorul motiv: Petru a murit
in jurul anului 62, cand avea, se pare, 82 de ani, ori in anul 70, Ierusalimul este distrus
de Titus.
La toate acestea se mai adauga si alte observatii cum ar fi faptul ca desi Sfantul
Apostol Pavel trimite salutari la 28 de persoane din Biserica Romei, Petru nu este amintit,
pentru ca in prima epistola adresata lui Timotei sa spuna ca: „numai Luca este cu mine”
(I Tim. 4,11). Nici in Epistolele catre Efeseni, Filipeni, Coloseni si II Timotei, pe care
Sfantul Apostol Pavel le-a scris din Roma, Petru nu este mentionat ca fiind acolo. De
altfel, nicaieri in Noul Testament nu apare vreo marturie ca Petru ar fi fost la Roma, mai
ales ca unele carti au fost scrise dupa moartea sa. Pana in anul 58, cand Sfantul Apostol
Pavel trimite romanilor Epistola sa, Petru n-a predicat in Roma, dupa cum rezulta din
Romani 15, 19-20, unde Pavel spune ca: „a ravnit sa binevesteasca acolo unde Hristos
nu fusese numit, ca sa nu zideasca pe temelie straina” ceea ce inseamna ca nimeni, nu
numai Sfantul Petru nu predicase acolo.
Cum a aparut mitul despre prezenta lui Petru la Roma? Se pare ca totul a pornit
de la rastalmacirea scrisorii adresate de Clement corintenilor. in aceasta scrisoare, el
arata raul care vine din invidie si da exemple din Vechiul Testament, referindu-se apoi, si
la cei doi apostoli, care fusesera victime ale invidiei persecutorilor lor, desi nu spune si
nici nu lasa de inteles ca acesti doi apostoli ar fi murit la Roma. Ci doar din simpla
alaturare a celor doi, corintenii au tras concluzia ca au fost martirizati la Roma, prin
coroborarea cu proorocia facuta de Mantuitorul la sfarsitul Evanghelie dupa Ioan: „…cand
vei imbatrani, vei intinde mainile tale si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti…”
(Ioan 21, 18). De ce aminteste Sfantul Ioan aceasta proorocie, el care a scris Evanghelia
tocmai la sfarsitul primului secol? Pentru ca vorbele Mantuitorului s-au implinit intocmai.
Sfantul Petru a fost luat prizonier pentru a fi executat, insa deplasarea la Roma (din
Antiohia sau Ierusalim) nu are nici o logica, de vreme ce Petru nu era cetatean roman,
precum Pavel. Martirizarea lui Petru trebuie sa fi avut loc in Ierusalim sau Palestina. Iar
inceputul scrisorii clementine, „Biserica lui Dumnezeu care este in Roma, catre Biserica
lui Dumnezeu care este in Corint, catre acei chemati si sfintiti de catre voia divina, prin
Domnul nostru Iisus Hristos: harul si pacea de la Atotputernicul Dumnezeu prin Iisus
Hristos sa se inmulteasca la voi” poate fi un indiciu ca Sfantul Clement nu a fost in acel
timp episcop al Romei.
 PRIMATUL     PAPAL:
CONTRAARGUMENTE     ISTORICO-SCRIPTURISTICE
Odata începuta lucrarea de mantuire a neamului omenesc, prin nasterea,
patimirea si Invierea Mantuitorului, trebuia continuata si desavarsita. Pentru aceasta, El
Si-a ales ucenici prin care va propovadui neamurilor Cuvantul Evangheliei, vestea cea
buna, mantuirea. Nu ei au ales apostolatul, ci au fost chemati la aceasta de catre Insusi
Domnul: „Si umbland pe langa Marea Galileii, a vazut pe Simon si pe Andrei, fratele lui
Simon, aruncand mrejele în mare, caci ei erau pescari. Si le-a zis Iisus: Veniti dupa Mine
si va voi face sa fiti pescari de oameni. Si îndata, lasand mrejele au mers dupa El. Si
mergand putin mai înainte, a vazut pe Iacov al lui Zevedeu si pe Ioan, fratele lui. Si ei
erau în corabie, dregandu-si mrejele. Si i-a chemat pe ei îndata. Iar ei, lasand pe tatal
lor, Zevedeu, în corabie, cu lucratorii, s-au dus dupa El” Marcu 1, 16-20; „Si mergand
propovaduiti zicand: «S-a apropiat Împaratia Cerurilor»” Matei 10,7; „Nu voi M-ati ales
pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti, si roada
voastra sa ramana, ca Tatal sa va dea orice-I veti cere în numele Meu” Ioan 15, 16. În
continuare, apostolii vor primi Duhul Sfant (Ioan 20, 22) iar odata cu el si darul vorbirii în
limbi, împrastiindu-se în lumea întreaga pentru a împlini menirea la care au fost chemati.
Este o mandrie pentru noi, romanii, sa stim ca am fost încrestinati nu prin siluire, din
porunca vreunui lider politic ci prin lucrarea misionara a Sfantului Apostol Andrei, unul
din cei 12 Apostoli, pe care Sfantul Ioan Evanghelistul îl aminteste ca fiind întaiul-
chemat. (Ioan 1, 40). Acest fapt istoric ne confera o oarecare cinste, dar ne si obliga, în
acelasi timp. Si fara îndoiala ca aceasta mandrie, care trebuie sa fie una ziditoare, o vor fi
resimtit-o si celelalte neamuri încrestinate de Sfintii Apostoli. Însa nu gasim nicaieri în
Sfanta Scriptura sau în Sfanta Traditie vreo dovada, catusi de neînsemnata, care sa
ateste întaietatea vreunui apostol asupra altuia. Din contra, Mantuitorul ne învata
altceva. Si totusi, Biserica Romei doreste sa fie deasupra tuturor. În încercarea ei de a
detine suprematia n-a ezitat, din pacate, sa forteze interpretarea Scripturii si sa se
foloseasca de dovezi istorice ireale, cum ar fi minciuna ca Sfantul Petru a pastorit în
Roma. Dar ce spun romano-catolicii? Ei afirma ca Sfantul Petru a fost investit de
Mantuitorul cu o putere mai mare decat a celorlalti ucenici si ca ar fi fost episcop al
Romei. În virtutea acestui presupus episcopat, papa, fiind urmasul Sfantului Petru, s-ar
bucura de aceleasi privilegii apostolice. Sa analizm argumentele romano-catolicilor,
începand cu cele istorice si continuand cu cele scripturistice.

 PRIVIND EPISCOPATUL SFANTULUI PETRU LA ROMA

o Sfantul Petru a fost episcop în Antiohia, neavand cum ocupa, în acelasi

timp si Scaunul Romei. În acest sens exista cel putin doua dovezi
incontestabile. Prima ar consta în însasi cuvintele Sfantului Petru din
Constitutiile Apostolice, unde marturiseste ca primul episcop a fost Linus:
„În ce priveste episcopii pe care i-am hirotonit din timpul vietii noastre,
acestia sunt… iar pentru Biserica Romei, Linus, fiul Claudiei a fost primul,
hirotonit de Pavel, iar dupa moartea lui, al doilea a fost Clement, hirotonit
de mine, Petru”. Asadar Sfantul Apostol Petru daca a ajuns în Roma a
ajuns dupa Sfantul Apostol Pavel, si a venit nu cu scopul de a pastori ci de
a hirotoni un episcop, al doilea din istoria Romei, dupa Linus.
o Sfantul Irineu, episcopul Smirnei si ucenicul Sfantului Policarp confirma, de
asemenea, numirea lui Linus de catre Sfantul Apostol Pavel: „Dupa ce au
întemeiat si pus în randuiala Biserica Romei, au numit episcop pe Linus.
Acelasi Linus este amintit si de Sfantul Apostol Pavel în Epistola catre
Timotei (II Timotei 4, 21). Succesorul lui a fost Anaclet. Tertulian însira
aceeasi lista de episcopi cu Linus si Anaclet.
o Donariul lui Constantin. Donariul lui Constantin este un edict roman
imperial, nascocit probabil între anii 750 si 850. Nu reiese clar scopul
 alcatuirii sale dar este cert ca apara interesele Papei, probabil împotriva
pretentiilor bizantinilor sau a francilor lui Charlemagne care si-au asumat
continuitatea imperiala în Vest. Unii spun ca a fost scris pe vremea Papei
Stefan al II-lea, în jurul anului 752. Pretinzandu-se a fi emis de împaratul
Constantin cel Mare, Donariul acorda Papei Silvestru I si urmasilor sai, ca
succesori ai Sfantului Petru, stapanirea peste Roma si peste vestul
imperiului, urmand ca Imperiul Roman de Est sa fie condus din
Constantinopol de catre împaratul Constatin. La începutul documentului se
afirma ca aceasta este rasplata împaratului Constantin catre Papa Silvestru
pentru catehizarea facuta, botezul crestin si miraculoasa vindecare de
lepra. Donariul a fost folosit de papii medievali pentru a-si sustine
pretentiile teritoriale si puterea seculara în Italia. A fost acceptat mai peste
tot, desi împaratul Otto al III-lea a denuntat documentul ca fiind fals.
Totusi, pe la mijlocul secolului XV, Biserica si-a dat seama ca documentul
este o facatura. Umanistul italian Lorenzo Valla a dovedit în 1440 ca
Donariul este un fals, analizand limba, si aratand ca anumite formule
imperiale si latine, nu existau la acea data. Ulterior s-a demonstrat si
faptul ca vindecarea lui Constantin de lepra de catre papa Silvestru este o
legenda.
o Decretele Pseudo-Isidoriene. Decretele Pseudo-Isidoriene reprezinta o
colectie alcatuita cu mare maiestrie în Franta, probabil de Isidor Mercator.
Colectia însumeaza peste 700 de pagini cu scris mic si cuprinde diverse
decrete adunate si „completate”, prin care Papa castiga o putere mai mare,
mai ales în privinta problemelor religioase. Desi spre deosebire de
„Donariul lui Constantin”, aceste decrete se adreseaza mai mult lumii
vestice, totusi ele cuprind si referiri la credinta ortodoxa, la aspecte litugice
si mai ales la persoanele Sfintei Treimi. Astazi, nimeni nu se mai îndoieste
de falsitatea acestor decrete.

 PRIVIND PASAJELE BIBLICE INVOCATE

o Adevarul scripturistic spune ca „Noi suntem ziditi pe temelia apostolilor si a

proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însusi Iisus Hristos, pe care toata
zidirea alcatuindu-se, creste întru locas sfant întru Domnul; întru care si voi
împreuna va ziditi spre locas al lui Dumnezeu întru Duhul (Efeseni 2, 20-22). Iar
corintenilor le spune: „Am aflat ca sunt certuri între voi. Unul zice: «Eu sunt al lui
Pavel»; altul: «iar eu al lui Apollo»; altul «eu sunt al lui Petru»; altul «iar eu al lui
Hristos». Au doara S-a împartit Hristos? Au Pavel s-a rastignit pentru voi?” (II
Corinteni 1, 11-13). Iar in Epistola catre Efeseni (4, 11-16) aseamana Biserica
unui corp al carui cap este Hristos. De remarcat faptul ca nici macar Sfantul Petru
nu se considera pe sine cap al Bisericii, sau mai mare peste ceilalti ci un coleg, un
împreuna-slujitor, dar deosebit radical de ceilalti prin calitatea sa de martor al
patimilor lui Hristos si al Slavei Sale viitoare: „Pe presviterii cei dimpreuna cu voi îi
rog, ca acel ce sunt împreuna presviter… pastoriti turma lui Dumnezeu… si cand
se va arata mai marele pastorilor, veti lua cununa slavei cea nevestejita” (I Petru
5, 1-4).
o Pasajul de la Matei 16, 18: "Si venind Iisus în partile Cezareii lui Filip, i-a
întrebat pe ucenicii Sai, zicand: «Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?» Iar ei
au raspuns: «Unii: Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau unul dintre
profeti.» Si le-a zis: «Dar voi, voi cine ziceti ca sunt?» Raspunzand Simon Petru, a
zis: «Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!» Iar Iisus, raspunzand, i-a zis:
«Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit aceasta, ci
 Tatal Meu din Ceruri. Si eu îti spun ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi
Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui»". Care sa fie oare interpretarea
acestui pasaj, poate punctul principal al argumentarii romano-catolice? Nimic alta
decat: „Zic tie, pe care te-am supranumit Petru pentru taria credintei tale, ca
adevarul pe care l-ai rostit este piatra de temelie a Bisericii si ca înselaciunea nu o
va birui niciodata”. Piatra pe care avea Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa nu era
persoana lui Petru, care, oricat de desavarsita ar fi fost ea, ramanea o creatura cu
lipsuri, nedemna sa stea la originea unei zidiri de sorginte divina, Biserica. Piatra
pe care se va zidi Biserica este afirmatia, marturisirea ca Mantuitorul Hristos este
Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Analiza filologica din greaca ne conduce la aceeasi
concluzie: „o petros” înseamna „piatra (nn. bolovan)” si este substantiv de genul
masculin, iar „e petra” este substantiv de genul feminin si înseamna eminamente
„stanca”. Asadar, traducerea riguros exacta este: „tu esti Petru si pe aceasta
stanca voi zidi Biserica Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul
de cuvinte în virtutea caruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon, în Petru. Totusi,
Mantuitorul îi spune limpede: „...voi zidi Biserica Mea” nu „Biserica Ta”. Domnul
Hristos nu i-a dat lui Petru decat doua fagaduinte: anume ca asa cum El este
nemuritor, si Biserica (cei ce cred în El) va fi nemuritoare si ca Sfantul Petru nu va
primi o însarcinare speciala în Biserica (Matei 16, 19). Referitor la acest pasaj, si
Sfantul Ambrozie este de parere ca: „Temelia Bisericii este credinta, caci nu de
persoana, ci de credinta lui Petru s-a zis ca portile iadului nu o vor birui pe dansa;
marturisirea credintei este cea care a învins iadul”. Desi împrejurarea este
deosebita, totusi Mantuitorul va trimite Duhul Sfant peste toti Apostolii,
deopotriva, fagaduind tuturor ca va fi cu ei pentru totdeauna (Matei 18, 18), iar
puterea de a lega si dezlega, de asemenea este încredintata tuturor (Ioan 20, 21).
Motivul pentru care Mantuitorul Hristos se adreseaza direct Sfantului Apostol Petru
este varsta sa înaintata si temperamentul aprins, care-l faceau sa se afirme
înaintea celorlalti.
o Ca nu poate fi vorba de o întaietate reala a Apostolului Petru, rezulta si din
episodul petrecut chiar în pre-seara mortii Mantuitorului. Atunci s-a iscat printre
Apostoli o controversa despre cine este mai mare între ei, provocata de mama
fiilor lui Zevedei (Iacob si Ioan) care vine la Iisus impreuna cu acestia, ca sa ceara
pentru ei locurile de cinste în Împaratia Sa. Faimoasele cuvinte „Tu esti Petru…”
erau deja pronuntate atunci, ceea ce ar putea dovedi ca apostolii nu le
întelesesera precum papii moderni. Fiind înainte de rastignire, daca Mantuitorul ar
fi intentionat sa-i acorde aceasta cinste lui Petru, cel putin acum, pentru a nu se
crea confuzii si neîntelegeri între ucenici, si-ar fi descoperit planurile Sale. Însa
Mantuitorul nu numai ca nu-i acorda lui Petru o cinste aparte, dar le da si o lectie
contrara, spunandu-le ca „voi toti sunteti frati” (Matei 23, 8), lamurindu-i totodata
ca acela „care este mai mare între voi sa fie slujitorul vostru” (Matei 23, 11;
Marcu 10, 22-24; Luca 22, 25-26).
o Un alt pasaj biblic invocat ca argument este cel de la Ioan 21,15: „Simone,
fiul lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia? El i-a raspuns: Da, Doamne, Tu
stii ca Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Pastoreste oile Mele”. Oare Mantuitorul i-a dat
spre pastorire Sfantului Petru atat mieii care simbolizeaza credinciosii cat si oile
care semnifica pastorii, sau avem de-a face cu o interpretare fortata? Fara doar si
poate este o interpretare arbitrara nefiind confirmata nici de Traditie, nici de
Scriptura. Spre exemplu, în Evanghelia dupa Matei, capitolul 10, versetul 16 scrie
ca: „Iata Eu va trimit pe voi ca pe niste oi în mijlocul lupilor; fiti dar întelepti ca
serpii si nevinovati ca porumbeii”, iar în Evanghelia dupa Luca, capitolul 10,
versetul 3, sta scris: „Mergeti, iata Eu va trimit ca pe niste miei în mijlocul
lupilor”. Vedem, asadar, doua sintagme diferite atribuite acelorasi persoane, care
apartin Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Cuvantul „oi” cu sensul de
credinciosi apare si în Vechiul Testament, la Iezechiel, în întreg capitolul 34. De
altfel si Mantuitorul îi îndeamna pe apostoli sa propovaduiasca mai ales oilor celor
pierdute ai Casei lui Israel. Oare prin asta ar trebui sa se înteleaga ca Apostolii vor
fi fost siliti sa predice la clerul evreiesc? Nu, ci la tot poporul evreu. Pe langa
aceasta trebuie vazut si faptul ca Sfantul Petru nu întelege prin „oi” pastorii: „Caci
 erati ca niste oi ratacite, dar v-ati întors acum la Pastorul si la Pazitorul sufletelor
voastre”. Apare din nou aceeasi imagine cu credinciosii – oile – reprezentand
trupul Bisericii, în timp ce Hristos – pastorul – reprezinta capul acesteia.
o Sunt si alte versete în Sfanta Scriptura care ne pot elucida la fel de bine în
privinta acestei pretentii apusene: în primul rand trebuie subliniat ca Apostolii n-
au avut niciodata constiinta suprematiei lui Petru. O dovedeste mustrarea în
public facuta acestuia de catre Sfantul Apostol Pavel amintita în Galateni 2,14,
precum si faptul ca Sfantul Petru s-a supus deciziilor luate de Sinodul din
Ierusalim, al carui conducator a fost nu el, asa cum era logic daca ar fi fost primul
între ceilalti, ci Sfantul Apostol Iacov. Nici macar nu a fost primul care a rostit
cuvantarea. Mai mult, el primeste chiar o însarcinare (Fapte 8, 14), supunandu-se
prin urmare celorlalti, primind, deci, nu dand porunca.
o Biserica a fost întemeiata pe Cuvantul Mantuitorului, pe jertfa Lui, din ea
facand parte toti cei ce, asemenea lui Petru, marturisesc credinta în Iisus Hristos
ca Fiu al lui Dumnezeu, dupa cum si el spune în prima sa epistola: „Apropiati-va
de El, piatra cea vie, de oameni într-adevar neluata în seama, dar la Dumnezeu
aleasa si de pret. Si voi însiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca,
preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe duhovnicesti, bine-placute lui Dumnezeu, prin
Iisus Hristos. Pentru ca scris este în Scriptura: «Iata, pun în Sion Piatra din capul
unghiului, aleasa, de mare pret, si cel ce va crede în ea nu se va rusina». Pentru
voi, deci, care credeti, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe
care n-au bagat-o în seama ziditorii, aceasta a ajuns sa fie în capul unghiului, si
piatra de poticnire si stanca de sminteala, de care se poticnesc, fiindca n-au dat
ascultare cuvantului, spre care au si fost pusi” (I Petru 2, 4-8).
o Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca atunci cand Petru a întrebat pe Iisus
despre prerogativele apostolilor, Mantuitorul i-a raspuns: „Amin zic voua ca voi cei
ce ati urmat Mie, întru a doua nastere, cand va sedea Fiul Omului pe scaunul
slavei sale, veti sedea si voi pe douasprezece scune, judecand cele douasprezece
semintii ale lui Israel (Matei 19, 28). Oare spune undeva ca lui Petru i s-a dat
vreun scaun mai înalt? La fel, Sfantul Ioan descrie, în Apocalipsa sa, Noul
Ierusalim ca o cetate, al carei zid avea 12 pietre de temelie si în ele 12 nume, ale
celor 12 apostoli ai Mielului. Iata, deci, cei 12 Apostoli stau alaturi de Hristos fara
deosebire.
o Urmarind persoana lui Petru în descrierile evanghelice vom constata
ambivalenta lui: marturiseste credinta dar nu actioneaza ca atare (Matei 16, 16-
22); se leapada (Matei 26, 33-35) si se îndoieste (Matei 14, 28-31). Sa alaturam
episodului de la Matei 16, 18 cu cel de la Matei 16, 22, cand Mantuitorul anunta
moartea Sa, patimile. Petru, auzind acestea si vazand în Hristos un erou national,
cum facea si majoritatea iudeilor, un lider politic, îi spune îngrijorat: „Fie-Ti mila
de Tine, Doamne! Asta sa nu Ti se întample!”. Greseala lui Petru este ca vrea sa-L
convinga pe Hristos sa se multumeasca cu rolul unui Mesia politic, pamantesc,
renuntand la misiunea înalta a unui Mesia ce avea menirea sa se aduca pret de
rascumparare pentru împacarea întregii omeniri cu Dumnezeu. Raspunsul lui
Hristos este foarte aspru: „Mergi înapoia Mea, satano!”. Este acelasi raspuns pe
care i-l da diavolului cand a fost ispitit în pustie. Aceasta gafa a lui Petru ne-arata
ca atunci cand i s-a descoperit, Petru a marturisit ce i s-a descoperit, iar cand nu i
s-a descoperit, a gresit, ca sa stim ca fara Dumnezeu nici acel lucru nu l-ar fi
spus.
 PRIMATUL     PAPAL:
AUTORITATEA     EPISCOPILOR     ROMEI
IN     PRIMUL     MILENIU
Episcopul Romei, Papa, n-a fost niciodata socotit mai mare peste toti. Nici ceilalti
nu l-au inaltat mai presus decat ei dar nici primii papi nu s-au socotit mai presus. Toti se
vedeau egali. Iata o mica radiografie a primului mileniu, din acest punct de vedere.

 ÎN VEACURILE I SI III

o EPISTOLA SFANTULUI CLEMENT ROMANUL: Partizanii suveranitatii papale

pretind ca Sfantul Clement a scris Epistola sa catre Corinteni în temeiul
unei puteri covarsitoare, alipita numelui sau de episcop al Romei. Numai ca
Sfantul Clement nu era episcop al Romei cand a scris aceasta scrisoare. De
unde stim? În primul rand este marturia lui Evsevie, apoi pomenirea in
Epistola de jertfele iudaice ca fiind înca în vigoare în templul din Ierusalim,
templu care a fost distrus în anul 70 d.Hs., sau altfel spus, cu 23 de ani
înainte de urcarea pe scaunul episcopal a Sfantului Clement.
o DISPUTA PASCALA: Disputa pascala din secolul II evidentiaza foarte clar
„autoritatea” de care se bucura episcopul Romei, în acest caz, Victor. În
disputa sa cu Policrat al Efesului el ameninta cu ruperea legaturilor
duhovnicesti, rostind chiar excomunicarea, însa celelalte Biserici nu i-au
împartasit parerea, îndemnandu-l „de a lucra altmintrelea si de a se
patrunde de simtaminte mai pasnice, mai conforme unitatii si dragostei ce
se cuvin aproapelui”. Ba mai mult, conform aceluiasi Evsevie, au existat
scrisori de protest adresate papei Victor, cum este si cea a lui Irineu.
o DISPUTA BOTEZULUI: Sfantul Ciprian al Cartaginei sustinea rebotezarea
ereticilor. În acest demers era sustinut de doi mari ierahi cu viata sfanta,
Dionisie al Alexandriei si Firmilian al Ierusalimului, dar dezaprobat de
Stefan al Romei si amenintat de acesta cu excomunicarea. Firmilian este
chiar categoric în aceasta privinta, numindu-l pe Stefan „cutezator si
îngamfat”, asemanandu-l cu Iuda. Referitor la Biserica Romei, Firmilian
scrie: „Aceia ce sunt la Roma nu tin socoteala de toate lucrurile ce au fost
date la început, si în zadar pretind ei a se sprijini pe autoritatea
apostolilor”, iar ceva mai departe zice: „Ma mahnesc adanc, dupa dreptate,
de nebunia vadita a lui Stefan, care, pe de o parte se slaveste cu scaunul
episcopatului sau si pretinde ca este mostenitorul lui Petru, pe care au fost
puse temeliile Bisericii, si care, pe de o parte adauga alti Petri si zideste noi
cladiri pentru alte biserici, afirmand cu de la sine putere, ca ele tin
adevaratul botez…Pe cand tu cugeti ca toti ceilalti s-au despartit de tine, tu
esti cel ce s-a despartit de ceilalti”. O alta dovada ca Scaunul Romei era
vazut ca egal sunt adresarile Sfantului Dionisie si Sfantului Ciprian în
scrisorile schimbate cu episcopii Romei privind problema rebotezarii
ereticilor. Astfel, Sfantul Ciprian scrie papei Stefan: „Am crezut de datorie
sa va scriu asupra unui fapt ce intereseaza unitatea si vrednicia Bisericii
Sobornice si sa stau de vorba cu un om atat de statornic si întelept ca
tine”, iar Sfantul Dionisie scrie papei Xist: „Frate, am nevoie de sfatul
vostru si va cerem parerea voastra pentru ca sa nu gresesc într-o afacere
atat de însemnata”. Cine vede, oare, vreo atitudine de recunoastere a
autoritatii Scaunului Romei asupra altora?
 ÎN VEACURILE IV SI V merita mentionate o serie de evenimente care nu vin
deloc în sprijinul suprematiei papale. În primul rand Sinoadele Ecumenice au fost
convocate de împarati, ceea ce dovedeste ca Biserica nu avea o autoritate centralizata
care sa convoace toti episcopii. Al doilea Sinod Ecumenic desfasurat la Constantinopol în
anul 381 a fost recunoscut ca Ecumenic, desi Roma nu a participat. La Sinodul al III-lea,
papa Celestin trimite o scrisoare care nu facea decat sa sublinieze împreuna-slujirea: „…
Aceasta sarcina de a învata a fost predata tuturor episcopilor deopotriva; noi o mostenim
cu totii prin drept de mostenire, noi, toti care propovaduim, în locul apostolilor, numele
Domnului în feluritele tari ale lumii, dupa cuvantul Sau: Mergand, învatati toate
neamurile. Trebuie sa tineti seama, fratilor, ca noi am primit o porunca obsteasca si ca
Iisus Hristos a voit ca toti sa o împlinim achitandu-ne de aceasta datorie. Suntem cu tottii
datori a lua parte la stradaniile celor carora toti am urmat”. Nici cand s-a hotarat
alegerea noului episcop al Antiohiei, dupa moartea lui Meletie, nu s-a urmat parerea
Romei, Sinodul din Constantinopol alegandu-l pe Flavian, nu pe Paulin, preferatul papei.
Si, peste toate acestea, vine excomunicarea papei Vigiliu de catre africani, în anul 551,
care nu lasa loc de interpretari. De asemenea, convocarea unui sinod la Arles pentru a
judeca erezia donatista, la rugamintea donatistilor, dupa ce acestia au fost declarati
eretici în prealabil de sinodul din Roma, dovedeste ca decizia luata în fosta capitala a
imperiului nu era infailibila, irevocabila. Daca papii din vechime se considerau primii,
precum cei de astazi de ce papa Inochentie, aparandu-l pe Sfantul Ioan Hrisostom nu s-a
folosit de aceasta autoritate pentru a rezolva problema, ci a insistat pe langa împarateasa
Eudoxia de 3 ori pentru convocarea unui sinod ecumenic?

 ÎN VEACURILE VI, VII SI VIII

o Cel mai interesant episod din aceasta perioada constituie dialogul pe care
papa Grigorie il are cu Ioan al Constantinopolului. Se stie ca odata cu mutarea
capitalei la Constantinopol, acestui scaun i s-a acordat o oarecare cinste, fata de
care Vechea Roma a protestat vehement. Iata cateva din spusele papei Grigorie
adresate lui Ioan din care reiesa ca nici macar la jumatatea primului mileniu nu
putem vorbi deun primat papal: „Cugetati deci, va rog, ca prin aceasta
cutezatoare încredere în sine pacea Bisericii întregi este tulburata, si ca sunteti
vrajmasul harului ce s-a dat tuturor deopotriva… Deci, prea iubite frate, iubiti
smerenia din toata inima voastra; caci ea este cea care pastreaza unirea între
frati si care pastreaza unitatea în Sfanta Biserica Soborniceasca… Petru, cel dintai
dintre apostoli si madular al Bisericii celei sfinte si universale, Pavel, Andrei, Ioan
– au nu sunt ei capii oarecaror popoare? Si cu toate acestea toti sunt madulare
sub un singur cap… Si nici unul din ei n-a voit a fi numit universal. Recunoasteti,
deci, Fericirea Voastra, cat vade îngamfati în sine-va cand revendicati un titlu ce
nici unul n-a avut cutezanta a si-l însusi!…Domnul, vrand a rechema catre
smerenie inimile înca slabe ale ucenicilor sai, le-a zis: Daca cineva vrea sa fie întai
între voi, sa fie cel mai mic între toti; ceea ce ne face a cunoaste lamurit ca cel
într-adevar înaltat este acela care se smereste în cugetarile sale. Sa ne temem
deci de a fi din numarul acelora care cauta locurile întai în sinagogi, închinaciunile
prin targuri, si care iubesc a fi numiti învatatori între oameni. Caci Domnul a zis
ucenicilor sai: nu va numiti învatatori, caci nu aveti decat un singur învatator, si
voi sunteti toti frati. Nici va numiti parinti, caci nu aveti decat un Parinte. Ce veti
zice deci, prea iubite frate, la înfricosatoarea judecata cea de apoi, voi care doriti
nu numai a fi numit Parinte, ci înca Parintele universal al lumii? Luati aminte deci
la relele însuflari; fugiti de tot sfatul smintitor. Cu neputinta este, într-adevar, sa
nu vie smintelile dar, cu toate acestea, vai aceluia prin care vin. În urma titlului
vostru viclean si plin de slava desarta, Biserica e dezbinata si inimile tuturor
 fratilor sunt întru sminteala. Am cautat o data si de doua ori, prin trimisii mei si
prin vorbe smerite, a îndrepta pacatul ce s-a savarsit împotriva Bisericii întregi;
astazi scriu eu însumi. Nu am lasat nimic din ceea ce smerenia îmi cerea sa
împlinesc ca o datorie. De nu voi culege din certarea mea decat dispret, nu-mi va
ramane decat mijlocul de a apela la Biserica”. Din aceasta scrisoare se extrag
urmatoarele concluzii: ca papa Grigorie nu apara cauza sa ci a Bisericii întregi; ca
va face apel la întreaga Biserica, deci la Sinod; ca titlul de episcop universal este
contrar cuvantului dumnezeiesc si ca denota viclenie si slava desarta; ca nici un
episcop nu poate pretinde o autoritate universala, fara a ataca drepturile
episcopatului întreg. Trebuie remarcata si adresarea catre Ioan („Stapanul meu”,
„preaiubite frate”), precum si duhul scrisorii care nu vin din recunoasterea unei
autoritati ci mai degraba ca de la un egal. „Cine este acela care, împotriva
preceptelor Evangheliei si a hotararilor canoanelor, are cutezanta a hrapi un nou
titlu? Sa dea Dumnezeu sa nu fie decat unul care, fara a voi sa micsoreze pe
ceilalti, sa doreasca sa fie el însusi universal!…” scrie acelasi papa. Papii de azi se
socotesc pe sine exact ceea ce Sfantul papa Grigorie respingea si combatea. Iata
un fragment din scrisoarea sfantului episcop al Romei catre patriarhul Alexandriei
Evloghie: „Fericirea Voastra a avut grija sa ne spuna ca, scriind unora, nu le va da
mai mult niste titluri ce nu aveau ca izvor decat mandria, si se serveste în privinta
mea de expresia «dupa cum ati poruncit». Va rog sa nu ma faceti sa mai aud
vreodata cuvantul porunca, pentru ca eu stiu cine sunt si cine sunteti. Prin rangul
vostru, voi sunteti fratii mei; prin virtutile voastre sunteti parintii mei. N-am
poruncit, deci, nicidecum. M-am îngrijit numai de a arata niste lucruri ce mi s-au
parut folositoare. Nu gasesc însa ca Fericirea Voastra a voit sa tina minte ceea ce
tocmai eu voiam a încredinta amintirii sale, caci am zis ca nu trebuia sa-mi dati
mie acest titlu, precum nici altora; si iata ca, în subscrierea scrisorii Voastre, voi
îmi dati mie ceea ce am lepadat, titlurile trufase de universal si papa! Rog pe
dulcea Voastra Fericire sa nu mai lucreze pe viitor astfel; caci va rapiti voua însiva
ceea ce dati prea mult altora. Nu cer sa sporesc în demnitati ci în virtuti. Eu nu
privesc ca o cinstire ceea ce face pe fratii mei sa piarda din propria lor demnitate.
Cinstea mea este a întregii Biserici. Cinstea mea este statornicia nestramutata a
fratilor mei. Eu ma privesc într-adevar ca cinstit atunci cand nu se refuza nimanui
cinstirea ce i se cuvine. Daca Fericirea Voastra îmi zice papa universal, tagaduiti
ca ati fi voi însiva ceea ce as fi eu însumi: Fereasca Dumnezeu de asa! Departe de
noi cuvintele care umfla desertaciunea si care lovesc dragostea crestina!”.
o Spre sfarsitul celui de-al VIII-lea veac gasim o situatie complicata,
premergatoare Schismei. Rasaritul era macinat de conflicte interne, din care cel
mai grav a fost domnia iconoclasta, în timp ce Apusul începe usor, usor sa se
alipeasca de franci. Tarasie, acum Patriarh al Constantinopolului considera
necesara întocmirea unui mare sinod care sa refaca omogenitatea Bisericii. Însa
de unde avea sa stie ca limbajul smerit al papilor de pana acum, aparatori ai
credintei, avea sa fie înlocuit de o atitudine trufasa care urma sa deserveasca
propriile interese. Iata ce ton foloseste papa Adrian I: „Noi am fost foarte surprinsi
de a vedea ca, în scrisoarea voastra, se da lui Tarasie titlul de patriarh ecumenic.
Patriarhul Constantinopolului n-ar avea nici chiar rangul al doilea, fara
consimtamantul scaunului nostru; daca el este ecumenic, are atunci si întaietatea
asupra Bisericii noastre? Toti crestinii înteleg ca aceasta este o pretentie ridicola”.
Cu papa Adrian se inaugureaza o noua etapa în relatiile Roma – Constantinopol.
Tot pe timpul lui Adrian I se elaboreaza Falsele Decretale, punctul comun dintre
papalitatea veche si cea moderna. Cu toate acestea, Biserica era privita în
continuare sub semnul sinodalitatii si a unitatii primelor veacuri, dupa cum rezulta
si din marturisirea lui Vasile de Ancira care vine în fata Sinodului (al VII-lea)
pentru a-si recunoaste greseala: „Pentru aceasta, eu, Vasile, episcop de Ancira,
vrand a ma uni cu Biserica, cu papa Adrian, cu patriarhul Tarasie, cu scaunele
apostolice ale Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, si cu toti episcopii si preotii
catolici, fac aceasta prezenta marturisire prin scris si v-o prezint voua …”. Deci,
papa nu era privit ca unicul centru al unitatii, ca izvorul puterii catolice. Dupa
moartea lui Adrian I, Leon al III-lea, succesorul sau, va continua aceeasi politica.
 Cu ajutorul sau, Imperiul Roman de Apus fu restabilit, sub conducerea lui Carol
cel Mare. Papalitatea va primi o putere sporita, nu în ultimul rand si datorita
Falselor Decretale care au început sa se raspandeasca din ce în ce mai repede si
care prevedea printre altele ca scaunul apostolic care putea judeca totul nu
trebuia judecat de nimeni. Visul lui Adrian a fost realizat de Leon al III-lea, iar
papalitatea intra într-o noua era, debarasandu-se de trecutul demn si glorios
caracterizat de atitudinile demne ale unor papi fara de care crestinismul ar fi
suferit drastic.

 LA SFARSITUL PRIMULUI MILENIU Dupa încoronarea lui Carol cel Mare se

instala ceva pace între Biserici, însa aceasta pace avea sa prevada marea furtuna:
Schisma. În Rasarit se reînnoieste criza iconoclasta, cu Leon Armeanul,în timp ce în Apus
apare opozitia fata de traditia catolica numita galicanism. Cu Nicolae I papii încep sa se
abata de la apararea dreptei credinte, emitand pretentii de suprematie, implicandu-se în
politica pentru dobandirea de mosii, asa cum a fost cazul Siciliei, revendicata acum de
apuseni, fata de care înteleptul Fotie, pe-atunci patriarhul Constantinopolului, raspunde:
“Noi vi le-am fi lasat, daca aceasta ar fi atarnat de la noi, însa fiindca e vorba de tari si
de hotare, aceasta este o afacere care priveste Statul. Cat pentru mine, as voi nu numai
înapoia altora ceea ce le apartine, dar înca a lasa o parte din vechile dependente ale
acestui scaun. As fi îndatorat fata de cel care m-ar descarca de o parte din povara mea”.
Papa Nicolae I se adreseaza lui Fotie ca unui simplu mirean, desi era hirotonit. Papii vechi
nu au folosit niciodata un asemenea limbaj nici fata de împarati nici fata de colegii lor
episcopi. Da, dar papii de dinaintea lui Nicolae I nu au avut convingerea ca: “Facatorul
tuturor lucrurilor a asezat principatul divinei puteri pe care Ziditorul tuturor fapturilor a
dat-o alesilor sai apostoli; El a stabilit trainicia lor pe credinta tare a verhovnicului
apostolilor, adica a lui Petru, caruia I-a dat mai cu seama întaiul scaun…” sau pe aceea ca
“… fara învoirea scaunului si pontifului roman nu se cuvenea a încheia nimic în orice
discutie”. Urmand aceluiasi duh prezent în mai toate epistolele sale, papa Nicolae îl
anatemieaza pe Fotie în 863, printr-un sinod convocat la Roma. Împaratul Mihail
protesta, dar se trezi cu un raspuns plin de dispret si de rationamente gresite. În 867,
Fotie, numit “talhar” si “adulter” de Nicolae I, n-a mai putut rabda, cum nu mai putea
suporta nici amestecul aceluiasi papa în problema Bulgariei, precum si tonul sau
dispretuitor si poruncitor. Drept urmare, un sinod a fost convocat în capitala imperiului,
la care au participat 1000 de clerici, ambii împarati, dar si episcopi apuseni cum ar fi
arhiepiscopii de Treba si Colonia, sau exarhul Ravennei. Sinodul a declarat nula
excomunicarea lui Fotie si l-a depus din episcopat pe Nicolae I. Însa pretentiile de a fi
numiti suverani pontifi si papi universali, au continuat cu aceeasi acrivie si cu Adrian II si
cu Ioan VIII, dar si cu cei care I-au urmat, pana în zilele noastre.
 RELATIA     CREDINCIOS-BISERICA
VAZUTA     CA     ACT     SEXUAL
Cardinalul Urs von Balthasar este cunoscut pentru interpretarile sale cu tenta
sexuala. El vede relatia dintre Dumnezeu si Biserica, precum si cea dintre Dumnezeu
si om ca pe un act sexual. Citam din cartea sa, Hans Urs von Balthasar, Theologie
de l'Histoire, Paris: Plon, 1960, p. 145.

 
Sursa

"Unirea" omului cu Dumnezeu se manifesta - extraordinar lucru! - prin eros,

ca o implinire a celor scrise in Cantarea Cantarilor. Biserica si sufletul care primeste
samanta Cuvantului si a revelatiei spirituale, o poate primi numai ca o femeie: nu se
enerveaza, nu se fereste, isi asuma cu usurinta virilitatea, daruindu-se pe intuneric,
primind totul pe intuneric, nestiind ce si cat de mult primeste, nici la ce va da
nastere.
 SCHIMBAREA     CALENDARULUI
 VLADIMIR DIMITRIJEVIC

Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este singura fiinta care
are notiunea timpului, animalele traind intr-un prezent continuu.
Daca vom privi in istorie, vom vedea ca fiecare civilizatie si-a elaborat propriul
calendar, in conformitate cu propriile credinte, fiecare interpretand intr-un mod aparte
timpul. Egiptenii spre exemplu, il stabileau in functie de domnia unui anumit faraon,
conceptul de "an", asa cum il intelegem noi astazi, fiind necunoscut. La greci sau la
hindusi, putem vorbi despre un ciclu temporal, cu observatia ca trecutul era mitologizat.
Prin urmare, acuratetea masurarii timpului era si ramane relativa, raportandu-se la un
sistem care mai mereu este definit de credinta "in ceva". Numai pornind de la niste
axiome putem stabili veridicitatea unui sistem, in cazul de fata, cel al masurarii timpului.
Ori, in crestinism, Adevarul nu este un concept ci o Persoana: Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
iar totul trebuie cantarit cu aceasta Masura. Asadar, la baza ideii de calendar sta Hristos
(convingerea religioasa), iar nu astronomia.
Calendarul nu reprezinta timpul insusi ci este o imagine a timpului, depinzand de
viziunea religoasa din care a izvorat, deoarece elaborarea calendarului a fost ceruta de
celebrarea sarbatorilor religioase si a sacrificarilor ritualice. Calendarul gregorian, nu este
mai precis decat cel al Mayasilor, daca ar fi sa facem o comparatie.
In 1920, Patriarhia de Constantinopol a trimis o Circulara tuturor Bisericilor
crestine, recunoscand "superioritatea" noului calendar, considerand adoptarea lui ca fiind
un mare pas inainte, din punct de vedere ecumenist. In acest sens, ecumenistii
argumenteaza ca schimbarea calendarului nu este o dogma. Asa este, dar daca am
elimina si celelalte aspecte nedogmatice precum: celibatul episcopilor, preotia femeilor,
interzicerea femeilor de a intra in Sfantul Altar, inchinarea la Rasarit, etc., ar trebui sa re-
analizam intregul concept de Biserica, cu dogme cu tot. Unde mai pui ca pana la Sinodul
VII A Toata Lumea, cinstirea icoanelor nu era o dogma, acesta fiind argumentul forte al
iconoclastilor.
Calendarul religios este ca o icoana. Pana cand lemnul nu este pictat cu chipul
Mantuitorului, el ramane lemn, si n-ar fi nici un pacat daca l-am taia si pune pe foc, dar
dupa pictare devine un obiect sacru, de minuni-facator. La fel si calendarul! El se cheama
"iulian" pana cand Biserica scrie pe el data Pastelui, socotind Pascalia dupa el, precum si
Tipicul Mare. Din acel moment, el devine o icoana a timpului, prin care practica Bisericii
transforma timpul in eternitate. Astronomia sau acuratetea matematica nu mai conteaza,
deoarece acum problema a devenit una strict eclesiastica, adica o problema bisericeasca.
Calendarul bisericesc face parte din Sfanta Traditie, iar cei care au acceptat
schimbarea lui au provocat Sfanta Traditie. Nu-i un pacat usor!...
Oare nu s-a mai dezbatut problema calendarului pana acum? Ba da, la sinoadele
din 1583, 1587 si 1593, ultimul amenintand cu excomunicarea pe oricine ar indrazni sa-l
schimbe. Deci, daca la mai multe Sinoade la care au participat de-Dumnezeu-purtatori-
Sfinti-Parinti, s-a hotarat un lucru, atunci subiectul este incheiat si cazul clasat.
Sfanta Liturghie reprezinta o lucrare a intregii Biserici, care are loc pe tot cuprinsul
ei, reprezentand unitatea in spatiu, in timp, in istorie si de asemenea, o unitate a celor
doua lumi (Cerul si pamantul), cand timpul se uneste cu vesnicia.
Odata cu adoptarea noului calendar, armonia in care Bisericile Ortodoxe locale isi
cinsteau sarbatorile, a fost rupta. Asa se face ca in timp ce Biserica Rusa, Biserica Sarba,
dimpreuna cu Sfantul Munte si Biserica din Ierusalim canta "Fecioara astazi, pe Cel mai
presus de fiinta naste...", noii calendaristi canta "In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...".
In timp ce Bisericile fidele Traditiei patristice canta troparul Teofaniei, Bisericile noului
calendar canta troparul Sfantului Macarie cel Mare.
Biserica s-a manifestat dintotdeauna ca o simfonie, nu ca o babilonie. Dar iata ca,
in sec. XX, niste oameni cu totul straini de Duhul Ortodoxiei, au rupt aceasta unitate.
Caz concret: stim ca Duminica dupa Rusalii este Duminica Tuturor Sfintilor. Mai
stim si ca Pastele nu poate cadea decat intre 4 aprilie si 9 mai, in functie de aceste date
fiind considerat "devreme" sau "tarziu". Daca Pastele "pica devreme" postul Sfintilor
Apostoli este mai lung. Daca Pastele "pica tarziu", postul Sfintilor Apostoli este mai scurt.
Ceea ce nu multi stiu este ca acest Post are o importanta deosebita, iar micsorarea lui
contravine Sfintei Traditii precum si Sfintelor Canoane. Doi patriarhi care au vrut sa
micsoreze acest Post su fost inclocuiti: Ieremia III, in 1725 (propunea un Post de 12 zile)
si Calinic, in 1783 (propunea un Post de 7 zile).
Ce se intampla daca Pastele ar cadea pe 8 mai, dupa noul calendar? Atunci
Duminica tuturor Sfintilor as trebui sarbatorita dupa praznicul Sfintilor Apostoli, ceea ce
este inadmisibil. Ar mai insemna, de asemenea, ca sarbatoarea Sfintilor Apostoli ar cadea
miercurea dupa Rusalii, adica un Post de numai doua zile, intr-o perioada in care Sfintele
Canoane interzic postirea. E ca si cum ai tine post in zilele de Craciun sau Pasti.
Canonul 56 al celui de-al VI-lea sinod ecumenic stabileste ca toate posturile se vor
tine deodata (in comun). Ori, daca luam ca exemplu Nasterea Domnului, unii serbeaza
odovania, in timp ce altii sunt inca in Post.
Duhul Sfant s-a pogorat peste Apostoli, cand acestia erau adunati cu totii. Ce s-ar
fi intamplat daca unii dintredintre ei ar fi primit Duhul Sfant, in timp ce altii s-ar fi ridicat
zicand: "Nu! Noi il vom primi altadata!".
Schimbarea calendarului a fost un act necugetat care a dus la incalcarea mai
multor Canoane. Oare se va remedia aceasta (o)eroare vreodata?

Articol tradus si adaptat dupa Vladimir Dimitrijevic

 RAPORTUL PREAFERICITULUI DOROTEI, ARHIEPISCOPUL PRAGAI,

MITROPOLIT AL TINUTURILOR CEHIEI SI SLOVACIEI (DIN ANUL 1994)

Sistemul calendaristic gregorian, si cu atat mai mult pascalia nu sunt potrivite

calendarului bisericesc ortodox. Dupa pascalia gregoriana, ziua Sfintelor Pasti s-ar serba,
si se serbeaza chiar, in pofida legilor apostolice si sinodale, si in contradictie cu practica
seculara bisericeasca, inainte de pastile evreiesti sau in acelasi timp cu evreii. De aceea
ramane in vigoare dispozitia asupra necanonicitatii calendarului gregorian, in
conformitate cu hotararea sinodului local de la Constantinopol din anul 1583. Pe acesta,
pe buna dreptate, patriarhul ecumenic Ieremia II l-a denumit o arma a politicii papale a
vremii, legata de autocefalia bisericilor grecesti si cu tarie l-a respins ca pe un samavolnic
dusman al Rasaritului ortodox.
Anul 1582, cand a fost introdus stilul nou, a incurcat toate calculele matematice.
Numararea timpului dupa noul stil strica randuiala de odinioara a sarbatorilor ortodoxe,
anume in randuiala dumnezeiestii slujbe (capul lui Marcu) mai ales in Postul Mare.
Claritatea, actualitatea si calitatea practica a calendarului iulian decurge din faptul ca
daca ziua se intoarce aici la acelasi numar dupa 28 de ani, luna noua si luna plina se
regasesc la acelasi numar dupa 19 ani. De aceea pascalia se repeta la fiecare 532 de ani.
(19x28)
Incepand cu anul 1941, este in vigoare noul indiction, al paisprezecelea. Prof.
Bolotov aprecia foarte mult claritatea si valoarea educativa a contabilitatii anilor iuliani, si
considera lepadarea lui ca nefondata. Mitropolitul Antonie (Vadkovsky) spune:
"Calendarul iulian este in orice caz, o ancora a nadejdii, prin folosirea lui in practica
bisericeasca, care ii apara pe fiii ortodocsi de despartirea de noi in practica bisericeasca,
si astfel ii impiedica de a fi inghititi cu totul de lumea eterodoxa care tanjeste sa ne
asimileze".
Dupa cum am vazut, stilul nou, fata de cel vechi, si de asemenea a sa pascalie au
aparut demult iar greutatile legate de introducerea lor au aparut la randul lor pe parcurs.
Pe acest drum s-au formulat si s-au intarit cele mai valoroase norme ale pascaliei.
Sinoadele ne-au dat legile dupa care sa sarbatorim ziua Pastilor. A fost cladita o
unitate in serbarea Pastilor, unitate care nici in zilele noastre nu este desavarsita.
In lumina invierii lui Hristos vedem icoana deslusita a invierii de obste. Evident,
aici a lucrat puterea si suflarea Duhului Sfant. Cand ne uitam mai bine, vedem aici unde
a ajuns credinta si dragostea de Hristos a credinciosilor Sai. In unele biserici este intr-un
fel, in altele celalalt, "dar crestinii au pace intre ei", spune Sfantul Irineu de Lyon
(Lugdunum). Si noi, in biserica noastra traim in liniste. S-ar cuveni totusi sa-i crestem
duhovniceste si sa ii conducem spre unitate. Deoarece slavirea invierii lui Hristos nu este
prilej de schimbare ci o sarbatoare canonica si dogmatica. Se cere, cinstiti parinti, sa fim
foarte atenti la acest lucru.
Chiar daca diferenta din sarbatorirea Pastelui nu a pricinuit vreo despartire in
Biserica noastra Ortodoxa cehoslovaca, totusi aceasta da nastere unor neconcordante
intre credinciosi deoarece exista la noi obiceiul de a ne vizita cu prilejul Pastelui. Unii
postesc iar altii sunt in sarbatoare. Acest amanunt ne aminteste de necesitatea unitatii.
Deosebirile fata de bisericile din apus nu s-ar fi putut ivi inainte de aceasta data, data
reformei calendarului, anul 1582, (trecerea pe calendarul gregorian), in relatiile dintre
bisericile ortodoxe si cele din apus, aflate in neconcordanta. inainte, noua ortodocsilor,
aceste deosebiri introduse in vest, nu ne faceau atatea probleme, dar acum, la sfarsitul
secolului XX incercarile de trecere la noul stil se refera si la ortodocsi.
Cea de a patra consfatuire a tuturor bisericilor ortodoxe de la Geneva din anul
1968, a avut pe agenda ei si tema pascaliei si a pascaliei pe stil nou. Pe acest subiect au
luat cuvantul reprezentantii bisericilor Rusiei, Greciei, Romaniei, Bulgariei, Ciprului si
Cehoslovaciei. Asupra acestui referat au avut loc discutii in cadrul comisiilor. Problema
calendarului a fost supusa cercetarii din punct de vedere canonic si practic-pastoral.
Comisia interortodoxa cere ca sarbatorirea Pastilor sa se faca in toate bisericile
conform calendarului iulian, si aceasta atat in ceea ce priveste sarbatorile fixe, cat si
Pascalia. Unele din bisericile locale au aratat ca le e greu sa treaca pe calendarul iulian,
acolo unde se deosebesc de cel gregorian. Acest lucru s-ar realiza doar printr-o pregatire
si educare moral-duhovniceasca dificila. Se cere asadar a se incepe printr-o pregatire a
bisericilor locale, in vederea atingerii unitatii sarbatorilor pascale. Profesorul Institutului
Saint Serge din Paris, in calitate de om de stiinta si astronom, a aratat ca spre deosebire
de cel gregorian, calendarul iulian este mai precis. Acesta a recomandat presedintiei sa
inceapa sa se ocupe inca din acel moment de pregatirea unui mare Sfant sinod pentru ca
lucrarile acestei conferinte sa nu fie zadarnice.
Cinstiti parinti si frati!
Domnul m-a invrednicit sa fiu co-partas al slujbei la altarul lui Hristos impreuna cu
voi. Mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc, impreuna cu credinciosii cu pascalia dupa
calendarul gregorian. Dar pentru reusita lucrului am folosit iconomia pentru a nu rupe
Biserica si pentru a pregati conditiile pentru consolidare. Si au trecut 38 de ani. Colegii
mei din Podcarpatica au spus ca de dragul cinstei de episcop am devenit un adept al
stilului nou. Au scris monahilor de la Sf. Munte Athos si schimonahul Vladimir Varnava,
care imi este apropiat, mi-a citat scrisoarea de care e vorba. I-am scris de ce, dar, el,
odata cu scrisoarea lui a incetat corespondenta. Dupa cum se stie, comunistii au hotarat
sa ne preseze si sa ne dea cu totul pe stil nou. S-au ridicat impotriva mea ca nu am slujit
Pastele in catedrala pe stil nou. Sa plec de la Presov? Asta nu au aprobat nici
calomniatorii mei, si am ramas aici.
Va amintiti de cuvantul Evangheliei: "si nimeni, cine bea (vin) vechi, nu va vrea
numai cat nou, ca zice: Mai bun este cel vechi". (Luca V, 39) in astfel de cazuri se
potriveste vechea vorba: "Nu ridica hotarele vesnice carele au pus parintii tai". (Proverbe
XXII, 28). Poporul nostru a ucis unitatea. Daca s-ar ivi problema reformei calendarului
iulian sau a stilului vechi, este de asemenea important sa vedem din ce parte apar
cerintele reformei.
In aceasta privinta se argumenta odata ca aceasta nu este o chestiune dogmatica.
Bineinteles, asupra acestui lucru nimeni nu se indoieste, dar o asemenea argumentare
poate fi si inselatoare. Deoarece chiar si daca nu este vorba de o chestiune principiala
asupra schimbarii, totusi nu ne e indiferent, caci iata, "(in biserica) toate cu bun chip si
dupa randuiala sa se faca". (1 Corinteni XIV, 40) Calendarul este regulatorul vietii
bisericesti unde voia proprie nu este permisa. Canonul 21 al sinodului de la Gangra
spune: "si toate, cuprinzator a zice, cele predate de Dumnezeiestile Scripturi, si de
Apostolestile Predari, a se face in Biserica ne rugam (Domnului)".
Din acest punct de vedere calendarul are o deosebita importanta in Biserica. Iar
noi suntem obligati cu totul sa ne conformam canoanelor Bisericii in chestiunea
respectiva. Canonul 1 al celui de-al saptelea Sinod Ecumenic opreste sa se schimbe sau
sa se strice cele randuite de aceste canoane. (textul lung al canonului 1 se sprijina pe
textul de la Deuteronom XII, 32 respectiv IV, 2 "si sa paziti a face toate poruncile Lui si
judecatile Lui care eu dau inaintea voastra astazi".). Iar Pastele este temeiul sarbatorilor
miscatoare. Sa nu indraznim sa fim indiferenti fata de aceasta binecuvantata traditie a
credintei intru apararea noastra.
Ca un fenomen anormal vedem cum se praznuiesc sarbatorile fixe dupa noul stil,
adica gregorian) iar sarbatorile miscatoare in frunte cu Pastele dupa calendarul vechi
(iulian); dar astfel apar urmari nefiresti. De exemplu, cand Pastele cade tarziu, postul
Sfantului Petru nu se mai poate tine. Presupun ca, la aceste putine si smerite vorbe veti
avea puncte de vedere diferite. Din tot sufletul va doresc sa va ajute Dumnezeu ca sa
„duceti lupta cea buna”.
 SFINTII      PARINTI     DESPRE     CATOLICISM

Patriarhul Constantinopolului Gherman al II-lea: (+1240):

"... Pentru aceasta, va legiuiesc si voua, tuturor mirenilr care sunteti adevarati fii ai
unicei Biserici Universale (Sobornicesti): sa fugiti alergand departe de preotii care s-au
pus in slujba catolicilor. Si nici la adunarile Bisericii sa nu va strangeti impreuna cu ei,
nici obisnuita binecuvantare sa nu o primiti din mainile lor. Este mai bine sa va rugati luI
Dumnezeu singuri in casele voastre, decat sa participatila adunarile comune impreuna cu
latino-cugetatorii" [Epistola a II-a catre Ciprioti]

Sfantul Sfintit Mucenic Cosma Etolianul (+1779):

"Pe Papa sa-l blestemati, fiindca el este cauza... Noi avem o poruca ce spune sa
anatemizam pe oricine adauga sau nu crede in ceva mic din cele pe care le-au legiuit
Parintii Bisericii noastre [Preofetii despre urgiile ce vor veni]"

Sfantul Paisie de la Neamt (+1794):

"Nu a prapadit oare Dumnezeu Sodoma si Gomora pentru sodomism? Atunci cum pe
ramleni ii va cruta pentru erezie? Nu va fi aceasta! Si s-au dezlipit de la Sfanta
Soborniceasca si Apostoleasca Biserica a rasaritului, intemeiata pe piatra de capatai
Hristos si pe marturisirea ortodoxa a Sfintilor Prooroci si Apostoli, si s-au zidit pe staulul
cel ramlenesc, intemeiat pe nisipul minselaciunii , a carui prabusire va fi mare, chiar pana
in tararul iadului [...] Drept aceea, daca esti inca in stare de a scapa, ia-o la fuga, fugind
de blestemata Unie ca si Lot de Sodoma, nu-ti fie mila nici de avere, nici de neamuri,
daca vor dori inca sa te asculte, ci izbaveste-te scapandu-ti sufletul de la pierzanie. Caci
nimic nu-ti este mai de trebuinta decat sufletul tau, iar pentru el Hristos a murit. Si
fugind, nu cauta inapoi cu inima pentru grabnica pierdere a averilor, ca sa nu fii cuprins
de focul papistasilor, mai cumplit decat al gheenei, caci mai bine-i pentrutine caa intr-un
cuptor sa arzi decat sa defaimezi Duhul Sfant, precum hulesc ramlenii. [...] Iesi si fugi de
Unie cat poti de repede, ca sa nu ti se intample tie moaretea in Unie si vei fi numarat cu
ereticii, iar nu cu crestinii". [Cuvinte si scrisori duhovnicesti, Chisinau, 1998]

Sfantul Ignatie Briancianinov (+1867):

"In chip hulitor, papismul atribuie unui om insusiri dumnezeiesti si ii da aceastuia o
inchinare cuvenita si potrivita numai lui Dumnezeu".

Sfantul Teofan Zavoratul (+1894):

"La prima vedere, noi avem cu romano-catolicii multe asemanari. La o cercetare
amanuntita este evident oricui cat de departe sunt de adevar. Propagandisti vicleni,
incearca sa ne sminteasca cu imaginea de ansamblu, ascunzandu-ne deosebirile."

Sfantul Ioan din Kronstad (+1908):

"Ca urmare a abaterilor de la adevarul evanghelic, papii si catolicismul au devenit
obiectul unei incinse dispute cu privire la adevar; si catolicii aparandu-si nedreptatea, se
manie pe ortodocsi, ii urasc, ii ocarasc cu tot felul de cuvinte nedrepte si hulitoare si
defaima insasi credinta noastra, credinta cea adevarata. Dar sa se lepede papii de
parerile lor mincinoase, vatamatoare si pierzatoare si sa ajunga la conglasuire cu
ortodocsii pentru a se reface dreptatea si pacea? De unde! Se socotesc in drept sa apere
minciuna, sa trambiteze sus si tare minciuna, spre pierzarea lor si a catolicilor. Catolici,
veniti-va in fire, treziti-va! V-au dus in ratacire! Intorceti-va la adevar![..] Iar papii s-au
inchipuit pe sine capi ai Bisericii si temelia ei, si chiar loctiitori ai lui Hristos, lucru care
este prostesc si cu totul nepotrivit. Si de aici toata ingamfarea dupa bunul plac a intregii
Biserici universale. Ei bine, au si comis papii, in 'biserica' lor papista [...] felurite dogme
mincinoase, care duc la falsuri atat in credinta cat si in viata. Aceasta este o biserica pe
de-a-ntregul eretica. Iar invatatura dogmatica a catolicilor - vai, cate erezii, inovatii,
abateri de la adevar! O pierzator sistem papist!"
 SFINTII      PARINTI     DESPRE     ECUMENISM

Matei 7:15 ~ „Luati-va aminte de proorocii mincinosi, care vin catre voi in vesmintele
oilor, iar dinlauntru sunt lupi rapitori."

Matei 24:24 ~ „Ca se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne
mari si minuni, cit sa insale, de va fi cu putinta, si pre cei alesi."

Faptele Apostolilor 5:29 ~ „Si raspunzind Petru si apostolii, zisera: A asculta trebuie pre
Dumnezeu mai mult decit pre oameni."

Fapte 20:28 ~ „Luati drept aceea aminte, si voua si la toata turma intru care pre voi
Duhul Cel Sfânt v-au pus socotitori, ca sa pasteti Biserica lui Dumnezeu, pe care o au
câstigat prin sângele Lui."

Fapte 20: 29-30 ~ „Pentru ca eu stiu aceasta ca vor intra, dupa venirea mea lupi grei
intre voi, necrutind turma. Si dintre voi, singuri se vor scula barbati graind indaratnicie,
ca sa traga pre ucenici dupa dinsii."

Romani 16:17-18 ~ „Si rog pre voi fratilor sa socotiti pre aceia ce imperecherile si
smintelile fac afara de invatatura care voi ati invatat, si va abateti de la ei. Pentru ca unii
ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pintecelor lor, si prin bunacuvintare
si bun grai insala inimile prostilor."

Galateni 1:8 ~ „Ci macar de noi sau inger din cer va binevesti voua afara de ce am vestit
voua, anathema sa fie!"

Efeseni 4:5 ~ „Este un Domn, o Credinta, un Botez."

Efeseni 4:14-16 ~ "Ca sa nu fim prunci, invaluindu-ne si purtindu-ne cu tot vintul

invataturii, cu ratacirea oamenilor intru viclesug, spre mestesugirea inselaciunii. Ci
adeveriti fiindu-I, cu dragoste sa crestem la El toate, Carele este capul Hristos."

II Tesaloniceni 2:15 ~ "Drept aceea fratilor, stati si tineti invataturile carele v-ati invatat,
ori prin cuvânt, ori prin cartea noastra."

II Tesaloniceni 3:6 ~ "Si poruncim voua fratilor, intru numele Domnului nostru Iisus
Hristos, sa va feriti voi de catre tot fratele ce umbla fara de tocmeala, si nu dupa
invatatura care au luat de la noi."

I Timotei 4:1 ~ "Iara Duhul aievea zice ca in cele de apoi vremi, se vor departa oarecare
de catre credinta, luind aminte la duhuri de inselaciune si dascalii ale dracilor."

I Timotei 4:6-8 ~ "Acestea aratindu-le fratilor, bun slujitor vei fi lui Iisus Hristos,
hranindu-te cu cuvintele credintei si ale celei bune invataturi, careia ai urmat. Iar cele
spurcate si babesti basme le paraseste si te invata pre tine catre buna credinta."

I Timotei 4:16 ~ "Ia aminte tie si invataturii: ramii intru acestea; pentru ca aceasta
facind si pre tine vei mintui si pre cei ce te asculta."

I Timotei 6:20-21 ~ "O, Timotei, ce ai pus inainte pazeste, departindu-te de cele

spurcate glasuri desarte si prigoane ale stiintei celei ce e cu mincinos nume, cu care unii
laudindu-se, imprejurul credintei nu nimerira."

II Timotei 4:3-4 ~ "Caci va veni o vreme cind nu vor mai suferi invatatura sanatoasa ci -
dornici sa-si desfateze auzul - isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce
auzul de la adevar si se vor abate catre basme."
Tit 3:9-10 ~ "Iar cele nebune cercari si graiuri de neamuri si pricini si sfadiri de lege,
paraseste-le, pentru ca sunt nefolositoare si desarte. Pre omul eretic, dupa intiia si a
doua mustrare, paraseste-l, stiind ca s-a indaratnicit unul ca acela si pacatuieste, fiind
singur de sine osindit."

Iacov 2:10 ~ "Pentru ca cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a
facut vinovat fata de toate poruncile."

I Petru 5:2-3 ~ "Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetind-o nu cu
silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru cistig urit, ci din dragoste. Nu ca si
cum ati fi stapini peste Biserici ci pilde facindu-va turmei."

II Petru 1:20-21 ~ "Dar mai inainte de toate, trebuie sa stiti ca nici o proorocie a
Scripturii nu se tilcuieste dupa socotinta fiecaruia. Pentru ca niciodata proorocia nu s-a
facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul
Sfint."

I Ioan 4:1 ~ "Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la
Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume."

I Ioan 4:6 ~ "Noi de la Dumnezeu suntem; acela ce stie pre Dumnezeu aude pre noi;
carele nu iaste de la Dumnezeu nu asculta pre noi (apostolii)."

II Ioan 1:10-11 ~ "De vine oarecine catre voi si aceasta invatatura nu aduce, nu-l primiti
pre dinsul in casa si "Multam" lui nu-i ziceti. Pentru ca acela ce-i zice lui "Binete" se
amesteca cu lucrurile lui cele rele."

Apocalipsa 12:3-4 ~ "Si iata balaur mare de foc avind capete sapte si coarne zece si
preste capetele lui steme sapte. Si coada lui tragea a treia parte din stelele cerului si le
puse pre ele la pamint." (citatele scripturistice sunt preluate din Biblia de la 1688,
Bucuresti)

Psalmul 100:9 ~ "Cel ce graieste nedreptati nu va sta inaintea ochilor mei."

Psalmul 118:126 ~ "Vremea este sa lucreze Domnul, ca oamenii au stricat legea Ta."

Canonul 10 al Sfintilor Apostoli ~ "Daca cineva s-ar ruga, chiar si in casa cu cel afurisit
(scos din comuniune) acela sa se afuriseasca."

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli ~ "Episcopul, presbiterul sau diaconul, daca numai s-ar
ruga impreuna cu ereticii, sa se afuriseasca, iar daca le-a permis acestora sa savirseasca
ceva ca si clerici (sa savirseasca cele sfinte), sa se cateriseasca."

Canonul 46 al Sfintilor Apostoli ~ "Episcopul sau presbiterul care primesc botezul sau
jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce intelegere poate sa fie intre Hristos
si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?"

Canonul 64 al Sfintilor Apostoli ~ "Daca vreun cleric sau laic intra in sinagoga iudeilor sau
a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca."

Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) ~ "Nu este ingaduit ereticilor a intra
in casa lui Dumnezeu daca staruie in eres."

Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea ~ "Nu se cuvine a primi binecuvintarile

ereticilor, care sunt mai mult absurditati decit binecuvintari."

Canonul 15 al Sinodului al Noualea din Constantinopol (861)

"Cei ce propovaduiesc public eresul sau il invata in Biserici, sa fie indepartati de
comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schisma si sfarima unitatea Bisericii."

Din cuvântul Sinodului al VII- lea Ecumenic (Niceea, 787)

"Sa nu faceti nici inovatie, nici omitere in Predania pe care am pazit-o cu evlavie pina
acum. Deoarece toti citi s-au pastrat inlauntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit
nici adaosuri, nici omiteri. Si cu mare pedeapsa va fi condamnat cel ce va face fie
adaugiri, fie omiteri."

Sinodul de la Constantinopol din anul 1724

"Cei care vor dezerta de la Ortodoxie si vor parasi parintestile si dreptele dogme ale
credintei si Predaniile obstesti ale Bisericii si vor decadea si se vor indeparta cu inovatii si
cu credinte absurde si cu obiceiuri eterodoxe si vor falsifica si vor maslui adevarul
Ortodoxiei, acestia nici nu mai sint, nici nu se mai numesc crestini cu adevarat, ci se taie
si se despart de totalitatea madularelor Bisericii si a crestinilor, ca niste eterodocsi si
inovatori si se izgonesc afara din sfintul staul ca niste oi riioase si madulare putrede."

Anatema impotriva ecumenismului a Sfintului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara
Rusiei
"ANATEMA celor ce ataca Biserica lui Hristos invatind ca Biserica Sa este impartita in asa-
zise "ramificatii" ce se deosebesc in doctrina si in felul de viata, sau ca Biserica nu exista
vizibil, ci va fi formata in viitor cind toate "ramificatiile" - sectele, denominatiunile si chiar
religiile - vor fi unite intr-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii
de cele ale ereticilor, ci spun ca botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru
mintuire, prin urmare, celor ce cu buna-stiinta sunt in comuniune cu acesti eretici
inainte-mentionati sau celor ce sustin, raspindesc sau pazesc erezia lor ecumenista sub
pretextul dragostei fratesti sau al presupusei uniri a crestinilor despartiti, sa fie
Anatema!"
(Data de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Vancouver- Canada,
august 1983, iscalita de toti episcopii, spre a fi adaugata la sfirsitul anatemelor din
Credinta Ortodoxiei, si pomenita mereu in prima Duminica a Postului Mare, Duminica
Ortodoxiei)

Avva Pamvo (sec.V)

"Ca iata iti zic tie fiule, vor veni zile cind vor strica crestinii cartile Sfintelor Evanghelii si
ale Sfintilor Apostoli si ale dumnezeestilor Prooroci, stergind Sfintele Scripturi si scriind
tropare si cuvinte elinesti. Si se va revarsa mintea la acestea, iar de la acelea se va
departa. Pentru aceasta Parintii nostri au zis: "Cei ce sunt in pustia aceasta sa nu scrie
vietile si cuvintele parintilor pe pergament, ci pe hirtii, ca va sa stearga neamul cel de pe
urma vietile parintilor si sa scrie dupa voia lor, fiindca mare este necazul ce va sa vina."
Si i-a zis lui fratele: "Asadar se vor schimba obiceiurile si asezamintele crestinilor si nu
vor fi preoti in biserica sa faca acestea?" Si a zis batrinul: "In astfel de vremuri se va raci
dragostea multora si va fi necaz mult. Napadirile paginilor si pornirile noroadelor,
neastimparul imparatilor, desfatarea preotilor, lenevirea calugarilor. Vor fi egumeni
nebagind seama de mintuirea lor si a turmei, osirdnici toti si silitori la mese si gilcevitori,
lenesi la rugaciuni si la clevetiri grabnici, gata spre a osindi vietile batrinilor si cuvintele
lor, nici urmindu-le, nici auzindu-le, ci mai virtos ocarindu-le si zicind: De-am fi fost si noi
in zilele lor ne-am fi nevoit si noi. Iar episcopii in zilele acelea se vor sfii de fetele celor
puternici, judecind judecati cu daruri, nepartinind pe cel sarac la judecata, necajind pe
vaduve si pe sarmani chinuindu-i. Va intra inca si in norod necredinta, curvie, uriciune,
vrajba, zavistie, intaritari, furtisaguri si betie." Si a zis fratele: "Ce va face cineva in
vremile si anii aceia?" Si a zis batrinul: "Fiule in acele zile cel ce isi mintuieste sufletul sau
mare se va chema in imparatia cerurilor." (Patericul Egiptean, pg. 209 cuv. 15)

Sfântul Preacuvios Isidor Pelusiotul (n.360)

"Acei care cuteaza sa scoata sau sa adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu,
sufera de o boala sau alta: ori nu cred ca Dumnezeiasca Scriptura a fost dictata de Duhul
Sfint, ceea ce ii arata necredinciosi, ori se cred mai intelepti decit Sfintul Duh, si asta
inseamna ca sunt smintiti" (Migne 78 A)

Sfintul Efrem Sirul (+379)

"Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc
Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie
vreo intelegere cu ereticii!
Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la fiecare din noi marturisirea
credintei si unirea Botezului. Si daca am pastrat credinta curata de orice eres si pecetea
nestearsa si haina neintinata… Se cuvine ca toti cei ce se apropie de Dumnezeu si vor sa
se invredniceasca vietii celei vesnice, sa pazeasca mai inainte de toate Credinta Ortodoxa
neintinata. Dar nu trebuie sa fie tradata nepretuita comoara a credintei nici in schimbul
dobindirii vreunei vrednicii, nici pentru lingusirile ocirmuitorilor, nici pentru a evita frica
de ei."
"Cuvine-se deci, sa dispretuim orice osteneala pentru dreapta marturisire a Domnului
nostru Iisus Hristos… Sa fugi de purtarea familiara fata de schismatici si eretici! Mai mult,
sa te feresti de erezia acelora care Il despart in doua pe unicul nostru Domn Iisus
Hristos! Acestia cred in chip contrar celor 318 Sfinti Parinti care s-au intrunit la Niceea."
"Pe eretici, ca pe niste blasfemiatori si vrajmasi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit
oameni, ci ciini si lupi si porci si antihristi, dupa cum zice Domnul: Nu dati cele sfinte
ciinilor! (Matei 7:6). Si Ioan zice ca multi antihristi s-au aratat (I Ioan 2:18). Pe acestia
deci, nu se cuvine sa-i iubim, nici sa ne intretinem cu ei, nici sa ne rugam impreuna cu
ei, nici sa mincam impreuna, nici sa-i primim in casa, nici sa-i salutam, ca sa nu ne
facem partasi faptelor lor celor viclene."
"Pacatul fara iertare e fapta care se indreapta impotriva Duhului Sfint si pacatele tuturor
ereticilor, pentru ca au blasfemiat si blasfemiaza pe Duhul Sfint. Acestora nu li se va ierta
pacatul nici in viata aceasta, nici in viata ce va sa fie, pentru ca s-au opus lui Dumnezeu
Insusi, de la Care se da izbavirea."

Sfintul Vasile cel Mare (+380)

"Vadita necredinta a ereticilor ne vatama putin. Cu toate acestea, cei ce poarta piele de
oaie si se prezinta pe dinafara cu chip pasnic, sfisie dinauntru oile cele intelegatoare ale
lui Hristos si vatama mult, inselindu-i pe cei mai simpli. Acestia sunt mai periculosi si
greu se apara cineva de ei. Ce lucru indraznet nu au facut acesti innoitori? Din aceasta
pricina, i-a despartit Biserica si s-au rupt de ortodocsi si au facut mincinoasa adunare…
Totusi, trebuie sa cunoasteti ca, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteti singuri, ci aveti pe
multi impreuna cu voi care apara Ortodoxia Sfintilor Parinti, care au alcatuit la Niceea
evlavioasele dogme ale Credintei."
"Una este crima care se pedepseste acum cu asprime: nepazirea Predaniilor Parintilor. Sa
ne luptam pina la sfirsit ... nu pentru bani, nu pentru slava… ci pentru a dobindi de obste
comoara credintei sanatoase si sa raminem luptându-ne…"

Sfintul Grigorie Teologul (+389)

"Unde este evidenta necredinta, trebuie sa preferam mai bine focul si sabia si situatiile
critice si miinile tiranilor - si toate cu daruire - decit sa luam parte la aluatul pacatului si
sa ne unim cu cei care bolesc in credinta… De mii de ori este mai buna dezbinarea care
se face pentru cuvintele bunei credinte ortodoxe decit pacea, cind aceasta este unita cu
patimile."

Sfintul Ioan Gura de Aur (+ 407)

"Daca cineva contraface macar o mica parte a chipului regelui pe moneda regala, in felul
acesta o falsifica; la fel si in credinta cea adevarata, acel care va schimba chiar cit de
putin in ea, o vatama pe toata. Caci daca, pe de o parte, dogma este rastalmacita, si
inger de ar fi, sa nu-l credeti. Nimic nu foloseste viata virtuoasa, daca credinta nu este
sanatoasa."
"Daca episcopul sau clericul este viclean in chestiunile credintei, atunci fugi si leapada-te
de el, nu numai ca de un om, ci chiar si inger din cer de-ar fi. Cel care doreste mintuire
personala, cel care vrea sa fie un adevarat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela cauta la corabia
lui Noe scapare de potop. Cel care are teama de trasnetul strasnic al anatemei, care
omoara sufletul si trupul, acela sa ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos,
sa-si imblinzeasca indaratnicia cugetului sau, cu ajutorul legilor bisericesti si sa se
supuna in toate maicii sale - Biserica… Dupa mine, pacea nu este aceea care se tine pe
saluturile si mesele comune fara rost, ci pacea intru Dumnezeu este cea care vine de la
unirea duhovniceasca. Multi distrug astazi tocmai aceasta unire, cind, dintr-o rivna
nechibzuita, neluind in seama hotaririle noastre si dind mai multa importanta celor
iudaice, socotesc pe iudei drept invatatori care merita o incredere mai mare decit Parintii
nostri."

Sfintul Chiril al Alexandriei (+444)

"Daca cineva schimba ceva in sfintele si dumnezeiestile dogme patristice, acest lucru nu
trebuie sa-l luam drept clarviziune, ci drept crima si abatere de la dogma si pacatuire
impotriva lui Dumnezeu."
"Atunci se mareste numele pacii, cind nu ne vom impotrivi parerilor Sfintilor, nici nu vom
faptui impotriva hotarelor acelora." (Migne, PG 68-77)

Sfintul Maxim Marturisitorul (+662)

"A tainui cuvintul adevarului inseamna a te lepada de el. Bine este sa traim in pace cu
toti, dar numai cu aceia care cugeta aceleasi despre buna credinta ortodoxa. Si este mai
bine sa ne razboim, atunci cind pacea lucreaza conglasuirea catre rau". (Vietile Sfintilor
din greaca, 21 ianuarie)

Sfintul Ioan Damaschin (+749)

" Sa ne pazim cu toate puterile noastre sa nu primim impartasire de la eretici, nici sa le-o
dam acestora…, ca sa nu ne facem partasi relelor lor credinte si pentru a nu fi
condamnati impreuna cu ei."
"Auziti popoare, semintii, limbi, barbati, femei si copii, cei mai mari, cei mai tineri si
pruncii, sfintul neam al crestinilor! Daca cineva va invata, in afara acestora pe care le-a
primit Sfinta Biserica Soborniceasca, de la Sfintii Apostoli, de la Parinti si de la Sinoade,
sa nu-l ascultati, nici sa primiti sfatul sarpelui, dupa cum l-a primit Eva si a cules moarte.
Si chiar daca v-ar invata un inger sau un imparat in afara acestora pe care le-ati primit,
astupati-va urechile." (Stupul Ortodox, 1999)

Sfintul Tarasie, patriarhul Constantinopolului (+806)

"Sa aducem aici in mijloc cartile distinsilor Sfinti Parinti, ca sa le ascultam. Si din acestea
sa extragem si sa adapam fiecare dintre noi turma noastra…, deoarece hotarele pe care
le-au asezat Parintii nostri nu se muta; ci, dupa ce am invatat Predania apostolica, sa
pazim Predaniile pe care le-am primit".

Sfintul Teodor Studitul (+826)

"Atunci cind Credinta e primejduita, porunca Domnului este de a nu pastra tacere. Daca e
vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: "Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am
nimic de-a face cu acestea. Sau un cirmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun
amestec. Sau un sarac care de-abia isi cistiga existenta? … Nu am nici cadere, nici vreun
interes in chestiunea asta. Daca voi veti tacea si veti ramine nepasatori, atunci pietrele
vor striga, iar tu ramii tacut si dezinteresat?"
"Sinodul nu este aceasta: sa se intruneasca simplu ierarhi si preoti, chiar daca ar fi multi;
ci sa se intruneasca in numele Domnului, spre pace si spre pazirea canoanelor… si nici
unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stapinirea de a incalca canoanele, fara numai sa le aplice
si sa se alature celor predanisite, si sa urmeze pe Sfintii Parinti cei dinaintea noastra… Sf.
Ioan Gura de Aur a spus deschis ca dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei
aflati in comuniune cu ei."
"Avem porunca de la insusi Apostolul Pavel ca, atunci cind cineva invata ori ne sileste sa
facem orice alt lucru decit am primit si decit este scris de canoanele Sinoadelor
ecumenice si locale, acela urmeaza a fi osindit, ca nefacind parte din clerul sfintit. Nici un
sfint nu a incalcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfint, daca ar fi
calcat-o."
"Si chiar daca am fi pacatosi in multe, totusi suntem ortodocsi si madulare ale Bisericii
Universale, indepartindu-ne de orice erezie si urmind oricarui Sinod recunoscut ca
ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si hotaririlor pe care le-au luat si le-au
propovaduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desavirsit, ci pe jumatate, cel care crede ca
are dreapta credinta, dar nu se alatura dumnezeiestilor Canoane." (Migne, PG Epistola
II.81)

Sfintul Nichifor Marturisitorul, patriarhul Constantinopolului (+828)

"Si chiar daca foarte putini ramin inlauntrul Ortodoxiei si a bunei credinte, acestia sunt
Biserica si in miinile lor se gaseste autoritatea si apararea asezamintelor Bisericii. Si daca
acestia ar trebui sa sufere pentru buna credinta, aceasta va fi vesnica lauda pentru ei si li
se va darui mintuirea sufletului." (Stupul Ortodox, 2000)

Sfintul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (sec.X)

"Cea mai buna comuniune este comuniunea in credinta si in dragostea cea adevarata…
Nu exista nimic mai minunat decit Adevarul! Exista doar o singura Biserica a lui Hristos,
apostoleasca si soborniceasca. Nu mai multe, nici macar doua. Iar celelalte sunt sinagogi
ale celor ce viclenesc si sinod al razvratitilor. Noi, dreptcredinciosii crestini, acestea
gindim, asa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie sa pazesti toate fara nici o
exceptie si, mai presus de toate, cele ale credintei. Pentru ca daca ai devia cit de putin,
pacatuiesti pacat de moarte… Si acestea care au fost hotarite la Sinoadele ecumenice si
de obste, trebuie ca toti sa le pazeasca. Si toti citi pazesc cele pe care fie unul dintre
Parinti le-a scris in chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecata.
Dar pentru cei care nu le primesc este infioratoare neglijenta." (Epistola I catre papa
Nicolae)

Sfintul Cuvios Teodosie de la Pecerska (+1073)

"Pazeste-te, fiule, de cei cu credinta strimba si de toate discutiile lor, caci si pamintul
nostru s-a umplut de ei! Numai cel ce traieste in Credinta Ortodoxa isi va mintui sufletul.
Fiindca nu exista o alta credinta mai buna, decit curata si sfinta noastra Credinta
Ortodoxa … De asemenea, fiule, nu se cade sa lauzi o credinta straina. Cine lauda o
credinta straina face la fel ca si cel care-si huleste propria credinta. Cine lauda credinta
sa si pe cea straina e un fatarnic si apropiat de erezie … Daca cineva iti spune: "Credinta
noastra si a voastra este de la Dumnezeu", atunci, fiule, raspunde-i asa: "Fatarnicule!
Cum pot fi amindoua de la Dumnezeu? Nu stii ce spune Scriptura: Este un singur Domn,
o singura Credinta, un singur Botez. (Efeseni 4,5)
Asadar, fiule, fereste-te de acestia si intotdeauna apara-ti credinta ta! Nu te infrati cu ei,
ci fugi de ei si intareste-te in credinta ta prin fapte bune! … Fiule, chiar daca va trebui sa
mori pentru credinta ta sfinta, du-te cu indrazneala la moarte! Asa au murit si sfintii
pentru Credinta, iar acum vietuiesc intru Hristos." (Patericul pesterilor de la Kiev, 1806)

Sfintul Grigorie Palama (+1340)

"Cei ce sunt in Biserica lui Hristos apartin adevarului, iar citi nu apartin adevarului, nu
sunt nici in Biserica lui Hristos."

Sfintul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului (+1444)

"Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne
infatisam inaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel
de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate
dumnezeiestile Scripturi ne indeamna sa fugim de cei ce cugeta in mod diferit si sa ne
indepartam de impartasirea cu ei."
" Invataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, incredintat fiind ca
sunt inselatoare. In materie de credinta ortodoxa nu exista concesie. Distrugerea
credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Chestiunile credintei ortodoxe nu
admit iconomia. Niciodata nu s-au indreptat cele bisericesti prin solutii de mijloc. Intre
lumina si intuneric poate cineva sa spuna ca exista ceva de mijloc, numit inserare sau
amurg; dar intermediere intre adevar si minciuna nu poate nimeni sa gindeasca, oricit s-
ar stradui. Mijloc de impacare intre adevar si minciuna nu exista! In problemele de
credinta nu incape pogoramintul si iconomia, deoarece pogoramintul provoaca
imputinarea credintei. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei."
" Noi pentru nimic altceva nu ne-am despartit de latini, decit pentru ca sunt nu numai
schismatici, dar si eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei!"
"Acela care il pomeneste pe papa ca arhiereu ortodox este vinovat si latino-cugetatorul
trebuie considerat ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de ei, fratilor, ca si de
impartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu
este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba in ingeri ai dreptatii, al
caror sfirsit va fi dupa faptele lor."
"Ii rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa atraga chiar si inimile de piatra: sa
revina la acea buna conglasuire pe care o aveam mai inainte si intre noi si cu Parintii
nostri, cind toti spuneam aceleasi si nu exista in mijlocul nostru schisma… caci altfel
parem "a cânta in gol" sau "a coace pietre" sau "a semana pe pamint pietros” sau "a
scrie deasupra apei” sau cite altele spun proverbele despre cele imposibil de
realizat.”(Scurta scrisoare, P G 159, 1931C)
"Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar intimpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar
daca ar trebui sa-mi primejduiesc insasi viata mea!” - a raspuns Sfintul Marcu
imparatului Bizantului care cauta sa-l induplece a semna mincinoasa si tradatoarea unire
cu ereticii catolici la sinodul tilharesc de la Ferrara-Florenta, 1438-1439.

Declaratiile vremii despre misiunea sfintului Visarion Sarai (+1701) in Ardeal

"La indemnul lui, in multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de
preotii uniti, mortii si-i ingroapa fara prohod si fara mingieri duhovnicesti, copii si-i
boteaza prin femei batrine si se intimpla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta.” (din
Proloage, vol.I, editia din anul 1991, dupa care citatul a fost scos…)

Text din "Memoriul” din anul 1757 al credinciosilor ortodocsi transilvaneni

"A venit vremea ca ne-am dus la mormintele mortilor si am zis: Iesiti morti din gropi, sa
intram noi de vii, ca nu mai putem rabda pedepsele ce ne vin de la popii uniti si de la
domnii tarii. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei sasesti, nici pe domnii cei
nemtesti, nici pe cei unguresti. Ca toate temnitele le-au umplut de noi pentru legea cea
greceasca (ortodoxa, n.n.) si atita ne-au pradat, venind cu catane pe capul nostru, cit nu
stim cu ce o sa platim portia imparatului.”

Sfintul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (+1779)

“Eu, crestinii mei, mi-am cheltuit viata studiind timp de cincizeci de ani, am citit si despre
preoti si despre necredinciosi, si despre atei si despre eretici, am cercetat adincurile
intelepciunii. Toate credintele sunt mincinoase, calpe, toate sunt ale diavolului. Am
inteles si acest lucru adevarat, dumnezeiesc, ceresc, desavârsit si pentru mine si pentru
voi: numai credinta crestinilor ortodocsi bine-credinciosi e buna si sfinta, ca sa credem si
sa ne botezam in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Aceasta v-o spun acum, la
sfirsit, ca sa va bucurati si sa va veseliti de mii de ori, ca v-ati invrednicit sa fiti crestini
ortodocsi, si sa plingeti si sa va tinguiti pentru cei necinstitori de Dumnezeu,
necredinciosi si eretici, care umbla in intuneric, in mâinile diavolului.”
“Evreul imi spune ca Hristosul meu e un copil din flori si Preasfinta Fecioara a mea e o
desfrinata, iar Sfinta Evanghelie imi spune ca acest lucru e de la diavolul. Mai am acum
ochi sa ma uit la evreu? Daca un om ma ocaraste, imi omoara mama, fratii, copiii, dupa
care imi scoate ochii, ca si crestin am datoria sa-l iert. Dar sa-L ocarasca ei pe Hristosul
meu si pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau sa-i mai vad, dar domniile voastre
cum va rabda inima si mai faceti afaceri si tocmeli cu evreii?
De ce v-am spus acestea, crestinii mei? Nu ca sa-i omoriti pe evrei si sa-i prigoniti, nu, ci
ca sa-i plingeti ca L-au lasat pe Dumnezeu si s-au dus cu diavolul. V-am spus ca sa ne
caim acum pina mai avem vreme, ca sa nu se intimple sa se minie Dumnezeu pe voi si sa
ne lase din mina Lui si sa patim si noi ca evreii si chiar mai rau.” “Pe papa Romei sa-l
blestemati, fiindca el e cauza.”
“Antihristul e unul papa, iar nu altul (adica turcul n.n.) cel care e in capul nostru.
Intelegeti cine, fara sa-i spun numele.”
“Noi avem o porunca ce spune sa anatematizam pe oricine adauga sau nu crede in ceva
mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre.” (Stupul Ortodox, 1999)

Sfintul Paisie de la Neamt (+1794)

"Au ereticii sunt rimlenii (romano-catolicii) cu al lor papa? Bine stiu ca vei zice ca sunt
eretici. Si de vreme ce sunt eretici, precum si cu adevarat sunt, atunci Sfinta noastra
Biserica ii afuriseste pe dinsii. Si pe care Sfinta Biserica ii afuriseste si eu, impreuna cu
Biserica, fiul ei fiind, ii afurisesc.”
"Iara preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de supt stapinirea papii, savirsea
aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o impiedicare sau indoire, ca pre o prea de
nevoie la mintuirea omului”, iar despre uniati: "Ca pentru alte rataciri si erezii rimlenesti,
ce nu se cuvine de acum sa-ti mai vorbim ca si cu toate ereziile cele rimlenesti s-au
amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor
nadejde de mintuire? Nicidecum. Numai pentru Botez iti voi vorbi tie din Scripturi, fara de
care nu poate avea nimeni nadejde de mintuire.”
“Unia este o aschie desprinsa de la Sfinta Biserica a Rasaritului si unire cu
necredincioasa, ca sa nu-i zic biserica rimleneasca. Unia este inselaciunea diavolului, ce-i
vâneaza pe cei nesocotiti intru pierzanie. Unia este un lup rapitor de suflete in piele de
oaie. Unia este veninul aducator de moarte, in chip de miere, ce pierde sufletele. Unia
este mladita inainte-mergatoare a antihristului, ce ademeneste cu magulire pe cei mai
nestiutori intru pierzanie. Unia este prapastia iadului pentru cei ce nu au parte de cuget.
Unia este Iuda, ce cu lingusitorul sarut a vindut Credinta Pravoslavnica … Unia este ca si
rimlenii eretici. Cum, dar, uniatii nu sunt rimleni, cind toate dogmele Credintei Ortodoxe
le-au calcat in picioare si pe cele rimlenesti le-au adoptat, zicind cu nerusinare, precum
ca Duhul Sfint purcede si de la Fiul? Si papei de la Roma, adevaratului eretic … aceluia i
se inchina si, in loc de Hristos, pe el de capetenia bisericii il au.”
“Un asemenea juramint, adica anatema, asupra celor ce se impotrivesc si nu se supun
Sobornicestii Biserici, este pusa de patriarhii Rasaritului soborniceste, nu doar pentru o
oarecare vreme, ci pina la sfirsitul lumii va ramine tare si neclatita si nedezlegata cu
darul lui Hristos.” (Cuvinte si scrisori duhovnicesti, vol. II, Chisinau, 1999, p.49)

Sfintul Nicodim Aghioritul (+1809)

“Se cuvine sa ne ingradim pe noi insine si sa ne separam de episcopii care, in chip vadit,
staruie in greseala privitor la cele ce tin de credinta si de adevar, asadar se vadesc a fi
eretici sau nedrepti.”
"Zice inca si dumnezeiescul Hrisostom (in voroava cea de La inceput era Cuvântul) "Nu te
amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare, ci se
boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza.” Ci si sfântul Leon in Epistolia cea
catre Nichita zice: "Nici un eretic nu da sfintenie prin taine.” Iar Ambrosie in Cuvântul cel
pentru cei ce se catehisesc, zice: "Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste”
(Tâlcuirea Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la Neamt de la 1844)

Sfintul Ioan de Krnostadt (+1908)

"Care dintre ortodocsi nu ar dori unirea cu toti catolicii sau luteranii si sa fie una cu ei in
Hristos, o singura Biserica, o singura obste a celor credinciosi! Care insa, dintre aceste-
zise biserici, mai ales dintre intii-statatorii numiti papi, patriarhi, mitropoliti, arhiepiscopi
si episcopi, xiondzi (numele polonez pentru preot n.n.) sau pateri se va invoi sa se lepede
de ratacirile sale? Nici unul. Iar noi nu putem sa ne invoim la invatatura lor eretica fara
sa aducem vatamare mintuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de neunit - minciuna
cu adevarul?
Iezuitii catolici in folosul papei si a propriei lor vederi si scopuri egoiste si meschine, au
pervertit legea constiintei si legea Evangheliei, afirmind ca pentru atingerea scopurilor
proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot intrebuinta toate mijloacele nelegiuite:
adica si ca sa omoare si ca sa vicleneasca in tot felul si sa prigoneasca credinta ortodoxa,
sa o numeasca schismatica si o credinta de ciini, si sa-i arda pe ruguri pe ortodocsi, ca pe
Hus si pe altii.
Neindoielnice sunt cuvintele Mintuitorului nostru Iisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine,
este impotriva Mea (Matei 12,30). Catolicii, luteranii si reformatii au apostaziat de la
biserica lui Hristos - ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrajmasie impotriva noastra,
cauta din rasputeri sa ne omoare, ne strimtoreaza in tot chipul pentru credinta noastra,
ne batjocoresc si ne fac toate felurile de neplaceri mai ales in asezarile lor cele mai
insemnate, ei merg in chip vadit impotriva lui Hristos si a Bisericii Sale, nu cinstesc de
viata facatoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaste, nu respecta posturile, strimba
dogmele credintei celei mintuitoare. Ei nu sunt cu noi ci impotriva noastra si impotriva lui
Hristos. Intoarce-i Doamne la adevarata Ta Biserica si mintuieste-i!
"De gresita intelegere de catre catolici a cuvintelor Mintuitorului: Tu esti Petru si pe
aceasta piatra (pe Hristos, pe Care Petru L-a marturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi
Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16,18) depind toate ratacirile
catolicilor si papilor si mai ales parelnicul primat papal in Biserica si parelnicul rang al
papilor de loctiitori ai lui Hristos. Ci uitati-va cite rataciri sunt ingaduite in credinta papei
(iar nu a lui Hristos) rataciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu - si le veti intoarce spatele
cu nemultumire si groaza! O trufie omeneasca! O trufie sataniceasca! Auzi, papa infailibil!
O, iezuitism!”
"Catolicii recunoscindu-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevaratul Cap al Bisericii -
Hristos L-au pierdut si au ramas lipsiti de Cap. Intreaga istorie a papismului da marturie
ca la catolici nu este Cap fiindca ei fac lucruri necuvioase, lupta impotriva Bisericii
Ortodoxe. Iar in invatatura lor dogmatica - vai, cite erezii, inovatii, abateri de la adevar!
O, pierzator sistem papist! Singurul Cap al Bisericii ceresti, pamintesti si din cele mai
dedesubt este Hristos Dumnezeu!” (Spicul Viu, ed. Sophia, Bucuresti, 2002)

Sfintul Lavrentie al Cernigovului (sec. XIX)

"Vor veni asa vremuri cind vor umbla din casa-n casa ca lumea sa semneze pentru acel
singur imparat si se va face un recensamânt al populatiei foarte drastic… Vine timpul, si
nu e departe, cind foarte multe biserici si manastiri se vor deschide si se vor repara, le
vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe dinafara. Vor auri acoperisurile atit ale
bisericilor cit si ale clopotnitelor, dar preotimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci
numai la caramizile lui Faraon. Preotul nu va mai face si misiune. Cind vor termina
lucrarile va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus imparat… Toate bisericile
vor fi intr-o bunastare imensa, pline de bogatii ca niciodata, dar sa nu mergeti in ele.
Antihrist va fi incununat ca imparat in marea biserica din Ierusalim cu participarea
clerului si a patriarhilor. Intrarea si iesirea in Ierusalim va fi libera pentru orice om, dar
atunci sa va straduiti sa nu va duceti, caci totul va fi spre a va lingusi pe voi, ca sa va
atraga in ispita… Bisericile vor fi deschise, dar crestinul ortodox traitor nu va putea intra
in ele ca sa se roage, caci in ele nu se va mai aduce jertfa fara de sânge a lui Iisus
Hristos. In ele va fi toata adunarea satanica.” (Talantii imparatiei, Arhim. Arsenie Boca ,
p.186)

Sfântul Nectarie de la Eghina (+1920)

"Despartirea Bisericilor a avut loc sub Fotie…, dupa ce Biserica Constantinopolului
depasise pericolul de a fi exclusa din Unica Biserica Soborniceasca si Apostoleasca, iar
Biserica Romana, sau mai bine zis papala, nu mai propovaduia dogmele Sfintilor Apostoli,
ci ale papilor… Cei care nu s-au renascut prin lucrarea dumnezeiescului har in singura
Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, in nici o alta biserica, nici vazuta,
nici nevazuta, nu o vor face… Atit timp cit cauzele principale ale despartirii ramin
aceleasi…unirea este imposibila…” (Stupul Ortodox, 1999)

Sfintul Ioan Iacob de la Neamt (+1960)

“Iar citiva dintre slujitorii Sfintului Altar din ziua de azi defaima aceste Sfinte Canoane,
numindu-le bariere ruginite. Canoanele sunt insuflate de Duhul Sfint prin Sf. Apostoli si
prin Sf. Parinti ai celor sapte Sfinte Soboare ecumenice si ei zic: "Canoanele, de multa
vechime pe care o au, au ruginit.” Nu zic ca ei de multa grasime si nefrica de Dumnezeu
li s-a intunecat mintea si au napirlit, cazindu-le si parul si barba si mustata, facindu-se ca
femeile. Cum e chipul Domnului si al Sfintilor si cum e chipul lor? De aceea, Sfintele
Canoane ale Sfintilor ei le calca in picioare, dar predica sus si tare ca sunt ortodocsi.”
(Hrana duhovniceasca, Buc., 2000)

Sfintul Iustin Popovici (+1979)

"Conform gindirii unitare a Parintilor si a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci si
unica… Biserica este una si unica, pentru ca ea este trupul Unuia si Unicului Hristos. Unde
nu este Dumnezeul-Om, acolo nu exista Biserica, iar unde nu exista Biserica, acolo nici
Euharistia nu exista. In afara acestei identitati, adica a Bisericii si a Euharistiei, se afla
erezia, falsa biserica si antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca Euharistie, este unitate
soborniceasca si unirea lui Hristos cu credinciosii si a credinciosilor cu Hristos. Si in
Euharistie si in Biserica, Dumnezeul-Om Hristos este Unul si, de asemenea, este "toate si
intru toti.” (Col. 3:11).
Din unica si nedespartita Biserica a lui Hristos, in diferite timpuri, s-au desprins si s-au
taiat ereticii si schismaticii, care au si incetat sa fie madulare ale Bisericii. Unii ca acestia
au fost… romano-catolicii si protestantii si unitii si toata cealalta legiune eretica si
schismatica. Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru
pseudo-bisericile Europei Apusene. In el se afla cu inima lor toate umanismele europene
cu papismul in frunte, iar toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici
nu sunt nimic altceva decit erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela
de "pan-erezie” (erezie universala). De ce? Fiindca in cursul istoriei, felurite erezii
tagaduiau sau denaturau anumite insusiri ale Dumnezeului-Om Hristos, in timp ce ereziile
acestea europene indeparteaza pe Dumnezeul-Om in intregime si pun in locul Lui pe
omul european. In aceasta privinta nu e nici o deosebire esentiala intre papism,
protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este "legiune”.
"Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el,
un om, a luat locul Dumnezeului-Om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este in
acelasi timp si "moartea a doua” a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism.
Totusi, inaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-Om
Hristos exista in lumea noastra paminteasca ca Trup divino-uman, dogma despre
infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie, fiindca nici o erezie nu s-a
ridicat atit de radical si atit de integral impotriva Dumnezeului-Om Hristos si a Bisericii
Lui, asa cum a facut papismul prin dogma despre infailibilitatea papei - om. Nu exista nici
o indoiala ca dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o razvratire
nemaivazuta impotriva Dumnezeului-Om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai
ingrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamint, o noua tradare a
lui Hristos, o noua rastignire a Domnului - numai ca nu pe crucea cea de lemn, ci pe
crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sarmana
fiinta paminteasca ce se numeste om. Acolo unde Il inlocuiesc pe Dumnezeul-Om Hristos
cu omul, fie si cu cel numit infailibil, acolo se desparte trupul de Cap. Si dupa cum din
aceasta pricina Biserica dispare de acolo, tot asa se pierde si ierarhia apostoleasca
divino-umana si succesiunea apostolica sacramentala.” (Biserica Ortodoxa si
ecumenismul, 2002)

Cucernicul Parinte Dumitru Staniloae (+1993)

”Eu nu prea sunt pentru ecumenism; socotesc ca ecumenismul este produsul masoneriei;
iarasi vor sa relativizeze credinta adevarata. A avut dreptate Biserica zicind ca nu prea
suntem uniti. Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru. Biserica Romano-Catolica si
Biserica Ortodoxa nu sunt doua surori. Nu exista decit un singur cap al Bisericii, Iisus
Hristos. Nu poate exista decit un singur trup, adica o singura Biserica. Deci notiunea de
Biserici surori este improprie.”
"Au venit odata si aici, la un congres al ecumenistilor. Si unul dintre reprezentantii lor a
sustinut ideile socialiste. Eu i-am combatut si vorbeam mereu de Hristos. Iar ma
intrebau: “De ce tot vorbiti de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos”. S-au
suparat teribil si, dupa ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru ca vorbeam de
Hristos si nu de probleme de-astea sociale. De ce sa mai stau de vorba cu ei care au
facut femeile preoti, sunt de acord cu homosexualii, nu se mai casatoresc...” (interviu
preluat din Ortodoxia si internationalismul religios, ed. Scara, 1999)
"Lupta catolicismului n-a avut o baza spirituala, crestina, asa cum a fost cea din Rusia
sau cea de la noi. Ne acuza Todea ca suntem Biserica tradatoare. Doua mii de preoti
ortodocsi au stat in inchisoare. Eu am fost in inchisoare si n-am vazut nici un preot unit.
Toti s-au facut ortodocsi sau au intrat in diferite intreprinderi in care faceau pe
turnatorii.” (Omagii parintelui Dumitru Staniloae, ed. MMB, 1994)
"Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta in surparea zidului despartitor
dintre Dumnezeu si oameni (…) e inlaturata in catolicism intr-o noua forma.
Sobornicitatea crestina, insasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din
imbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata intr-o societate pur
laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o
persoana, cu papa in Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana
omeneasca. Misticul e transformat in juridic, viata in Biserica devine o preocupare de
buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele
misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de
precizari pozitiviste, pamintesti.” (Ortodoxie si românism, pp.100-101)

Parintele Cleopa Ilie de la M-rea Sihastria (+1998)

"Mi-au pus intrebari despre unitatea Bisericilor, ca ei vor sa uneasca Bisericile si sa faca,
precum a zis Mântuitorul, o turma si un pastor. "Domnule director, i-am zis, biserica
dumneavoastra, protestantismul, este suspendat in aer. N-are temelie! -Dar de ce,
parinte? - Unde vi-i Sfinta Traditie? Unde-s Sfintele Canoane? Unde-i practica Bisericii de
2000 de ani? Ati desfiintat totul si acum vreti sa va apropiati de noi? Este imposibil! Noi
de-abia avem puncte comune cu catolicii, daramite cu protestantii. Ei sunt la foarte mare
distanta de noi, au numai doua Taine, si acelea nu ca taine, ci numai ca simboluri:
Botezul si Cina Domnului. La Cina Domnului fac o masa comemorativa cu piine si cu vin
in cinstea lui Hristos, dar nu mai cred ca se preface piinea si vinul in Trupul si Singele
Domnului. N-am cind sa spun discutia de acolo ca-i mult de spus.”
"-Cum vedeti unirea Bisericilor?”, Parintele raspunde: “-Fratilor, unirea Bisericii nu este
lucru omenesc ci dumnezeiesc. Nu-i in puterea noastra. Iata cum vad eu: sa punem post
si rugaciune catre Dumnezeu si cind va veni Duhul Sfint sa ne gaseasca ca Sfintii
Apostoli. Asta e lucrarea Duhului Sfint. Iar daca va veni Duhul Sfint cind il cerem cu post
si rugaciune, cind va veni la toate mintile arhiereilor catolici si ortodocsi, va fi aceeasi
gindire: Hai sa ne unim ca n-au fost la inceput doua Biserici ci una singura. Deci asta sa
cerem de la Dumnezeu, ca El poate face unitate de vederi in toate privintele... Iar daca
este vorba sa se creada, sa se faca unitate de credinta, atunci numai Domnul stie... Noi,
nu.”
“Ati vazut la primi voievozi crestini ai românilor, de cind sunt cele trei tari române,
Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost ortodocsi... Stefan cel Mare nu a fost baptist!
Mircea cel Batrin nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost
martorul lui Iehova; nebunii astia au venit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe
atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si
originea noastra de popor ortodox (...). Sa tineti credinta care ati supt-o de la piepturile
maicilor voastre! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani! Nu va luati dupa
slugile satanei care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe prosti si pe
nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea in sufletul poporului român si vor sa faca cele mai
mari erezii si nebunii in tara aceasta. Paziti-va de acestia! Au case de rugaciuni dar acolo
e casa satanei. (Ortodoxia si internationalismul religios, ed. Scara, 1999)

Parintele arhimandrit Arsenie Boca (+1989)

"Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Caderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor
ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica ortodoxa, fie ei: arhierei, preoti de mir,
calugari sau mireni. Inapoi la Sfinta Traditie, la Dogmele si Canoanele Sfintilor Parinti ale
celor sapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Fereasca Dumnezeu!”
(Talantii imparatiei, p.197)

Arhimandit Gheorghios Kapsanis, egumenul M-rii Grigoriu, Athos

"Ce este ecumenicitatea? Bisericile Ortodoxe din intreaga lume sunt organizate, din punct
de vedere administrativ, in Biserici locale sub conducerea unor sinoade locale, respectiv
patriarhii. Toate bisericile locale sunt organizate la rindul lor sub forma unui sinod
ecumenic din care fac parte reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.
Ce este ecumenismul? Ecumenismul in schimb, este o forma institutionala prin care, sub
numele pacii si al unitatii, sunt adunate la un loc toate religiile lumii precum evrei,
musulmani, budisti care nu cred in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, si unde se dezbat
probleme economice, politice, sociale, culturale etc. Ecumenismul cauta prin toate
acestea sa se impuna ca noua religie a viitorului. Cu certitudine, Biserica Ortodoxa este
ecumenica adica soborniceasca. Una este insa ecumenicitatea si alta este ecumenismul.
Biserica Ortodoxa este ecumenica, dar nu ecumenista. Ea ramine ecumenica atita vreme
cit nu cade in ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinatatii
Bisericii si se propune si celorlalti, fara sa se imparta sau sa se ajusteze dupa conceptiile
omenesti. Asadar Biserica noastra Ortodoxa este ecumenica si deoarece intreaga lume
are nevoie cu adevarat de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea sa se mentina
ecumenica si sa nu cada in ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-si pastra
ecumenicitatea ei, ci si pentru a ajuta cu adevarat lumea. Un rol important in miscarea
ecumenica il are teoria ramificatiilor care este o erezie eclesiologica promovata in
cercurile teologice asa-zis moderniste, a carei esenta este ca toate confesiunile crestine
existente in momentul actual sunt vazute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui
Hristos si care detin in mod egal harul Sfintului Duh si Adevarul Divin. La baza acestei
invataturi eretice sta interpretarea incorecta a procedurilor canonice privind primirea in
Biserica a ereticilor si schismaticilor.” (Ortodoxia si internationalismul religios, ed. Scara,
1999)

Cucernicul Parinte Gheorghe Calciu

"Intelegerea ecumenica de unire si armonie a lumii este de fapt o forma a miscarilor
internationaliste pe plan religios, in care se incearca desfiintarea natiunilor, instituirea
unor guverne mondiale, pe care nimeni nu le-a uns si care urmaresc doar gloria lor, buna
lor viata si satisfacerea dorintei de a conduce popoarele. Ecumenismul acesta este in sine
o actiune diabolica si sunt de acord cu unii teologi greci care spun ca ecumenismul este
cea mai mare erezie a secolului nostru... Am sperat ca România va fi urmatoarea tara
care va iesi din ecumenism.” ("Ziua” de Bucuresti, 5 dec.1998, pg.8)

Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos

"Poate fi spus ca de este o mare erezie astazi, este asa-numita erezie eclesiologica, care
se confrunta mai ales cu pastorii Bisericii. Este o mare confuzie astazi despre ceea ce
este Biserica si care sunt adevaratii ei membri. Se confunda identitatea Bisericii cu alte
traditii umaniste si se gindeste ca Biserica este fragmentata si despartita, dar mai mult
se ignora singura cale de mintuire a Bisericii.” "Papistasii nu au preotie nici taine…
Vaticanul nu este biserica, ci un sistem politico-economic situat in afara Bisericii, iar papa
cu toti ”clericii” Vaticanului nu sunt urmasi ai Apostolilor, nu au predania si succesiunea
apostolica… Papistasii sunt francolatini, iar pe deasupra si eretici. Papismul se afla in
afara Bisericii…, si pentru ca in afara Bisericii nu exista Taine, pentru aceasta clericii
papistasilor si insusi papa, pentru noi ortodocsii, nu au preotie, adica au fost taiati de la
succesiunea apostolica. Daca se va pierde Credinta Ortodoxa, atunci nu va mai exista nici
Biserica, nici Dumnezeiasca Euharistie… Parintii Bisericii din veacul al VIII-lea
observasera ca papismul, sub influenta francilor, a schimbat teologia ortodoxa si astfel nu
mai facea parte din Biserica Ortodoxa care pazea in intregime adevarul revelat. De
aceea, papa nu mai era pomenit in Diptice.” (Cugetul Bisericii Ortodoxe, Cap.I)

Cuviosul Ghenadie Sholarios, Patriarhul Constantinopolului (sec.XV)

"O grecilor (românilor, n.n.) vrednici de mila, de ce inca rataciti si lepadind orice nadejde
in Dumnezeu cautati ajutorul francilor (Europei, n.n)? Cum de impreuna cu intreaga
Cetate, care curind va cadea, pierdeti Ortodoxia voastra? Milostiv fii mie Dumnezeule!
Aduc marturie inaintea Ta ca sunt nevinovat de aceasta nelegiuire. O, bietii de voi care
vedeti ce se-ntimpla in jurul vostru si in vreme ce robia va este tot mai aproape, va
lepadati de credinta parintilor vostri si primiti faradelegea! Nu ma voi lepada nicicind de
tine, iubita Ortodoxie, si n-am sa te ascund Sfinta Predanie, cita vreme duhul meu mai
salasluieste in trupul acesta.” (Sinodul de la Ferrara-Florenta, ed. Scara, 2002, p.161)
 UNIREA     CU     ROMA
Inca dinaintea schismei, Papa si apusenii au fost insetati de dorinta de putere si
glorie. Timpul a hranit aceste sentimente, astfel incat in 1054 s-a ajuns la Marea
Schisma, desi ruptura avusese loc mult mai devreme. Dupa Marea Schisma, papa fiind
liderul Apusului si avand in ascultarea sa pe toti imparatii Apusului, care Apus era cu mult
mai puternic din toate punctele de vedere fata de Rasarit, a profitat de orice ocazie
pentru a atrage la erezia catolica si pe altii. Aplicand principiul "scopul scuza mijloacele",
papa nu s-a dat in laturi de a utiliza forta militara, santajul, tradarea, linguseala, etc..
Asa s-a intamplat cand, prin acolitii sai, a dispus daramarea a 200 de biserici si manastiri
in Ardealul sub ocupatie, cand a incercat sa cumpere credinta unor prelati si sus-pusi
aflati la ananghie sau cand a silit pe monahii din Athos sa-i recunoasca autoritatea. A silit
pe greci sa accepte unirea la Sinodul Ferrara-Florenta, bine stiind ca au nevoie de ajutor
militar si financiar in fata otomanilor care amenintau Constantinopolul; a chemat la sine
si pe Mihai Viteazul pe care l-a numit "atlet al lui Hristos" inainte de a se vedea iar dupa
aceea, fiindca nu l-a putut ademeni, l-a numit "ghiaur valah" [vezi Jan Duglosz], a
sprijinit intelectuali si istorici in scrierea tezelor antiromanesti, in fine a facut orice i-a stat
in putinta, cu fiecare popor in parte si nici pana in ziua de astazi nu s-au debarasat de
prozelitismul lor spurcat. Astfel, "IPS Ioan Robu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Romano-
Catolice din Bucuresti, a calcat in picioare istoria Romaniei, sustinand ca actul Marii Uniri
de la 1918 a fost in opinia sa "o extindere a Imperiului Roman asupra Transilvaniei"..
Desigur ar fi nu numai nedrept dar si necrestinesc sa avem resentimente fata de
catolicii simpli, care au singura vina de a se fi nascut intr-un sistem semi-sectar. Suntem
convinsi ca Dumnezeu va rasplati fiecaruia dupa curatia inimii sale, asa cum si Sfantul
Apostol Pavel ne spune despre paganii care nu au Legea, dar care si-au asezat constiinta
drept Lege. Totusi, cu riscul de a fi acuzati de ura de adeptii ecumenismului antihristic,
trebuie sa marturisim dreapta credinta! Trebuie spus lumii ceea ce este de fapt, urmand
ca fiecare sa judece in sinea lui si, ulterior, sa aleaga o tabara. De ce consideram ca
trebuie spuse acestea? Pentru ca Biserica Ortodoxa Romana, separat de celelalte Biserici
face un ecumenism imens, daunator ortodoxiei, pe care am jurat cu totii s-o respectam
intocmai. Bisericile Serbiei, Bulgariei, Georgiei s-au retras oficial din miscarea
Ecumenista. Bisericile Rusiei si Greciei au ramas, dar trag semnale clare de alarma
asupra a ceea ce va urma. Singura Biserica Ortodoxa Romana a ramas in cursa. O cursa
spre iad. Desi o foarte mica parte din clerul BOR nu este de acord cu ecumenismul, totusi
s-au semnat acorduri si uniri, la nivel inalt. Aceasta nu poate duce decat la o schisma in
interiorul BOR si BOR risca sa fie acuzata de celelalte Biserici Ortodoxe de erezie si
apostazie, pe drept cuvant. Prin urmare daca ierarhii nostri tac in ceea ce priveste
adevarul de credinta, este necesar si imperativ ca noi, poporul sa spunem lucrurilor pe
nume asa cum a facut si poporul din Constantinopol dupa ce s-a semnat unirea cu
catolicii in sinodul talharesc de la Ferrara-Florenta.
Voi, cei care va numiti ortodocsi si sunteti fii ai Biseriicii Dreptamritoare, ascultati
ce va zic voua Sfintii Parinti. Ramaneti in credinta predanisita noua. A venit vremea sa
luam atitudine. Nu fiti indiferenti! Dati dovada ca nu v-ati abolit constiinta! Spuneti NU
constrangerilor ecumeniste! Spuneti NU unirii cu ereticii! Altfel va faceti vinovati de
sangele mucenicilor, varsat pentru dreapta credinta. Va faceti vinovati de sangele
ardelenilor care au murit pentru ortodoxie, va faceti vinovati de sangele stramosilor
nostri care au fost cinstitori de Dumnezeu si intrati sub anatema Sfintilor Parinti. Sa nu
fie!
    

Aceste icoane reprezinta pe cuviosii mucenici purtatori de biruinta din Sfantul

Munte Athos, care nu s-au plecat unirii cu catolicii. In Sfanta Manastire Zografu si Iviron
au fost arsi de vii pentru ca au indraznit sa infrunte pe legatii papei. Data martiriului lor
este 10 octombrie 1274.
Alti calugari din Manastirea Xiropotamul, acceptand sa slujeasca liturghia cu
catolicii, pomenindu-l pe papa, au sfarsit cumplit in molozul provocat de prabusirea
zidurilor si turnurilor manastiri. Astfel ei au murit in erezie. Iata ce spune Sfantul Ioan
Iacob Hozevitul (+1960) cu privire la cele intamplate in Sfantul Munte: "Unii, de frica
chinurilor si a mortii, primind bani, cu sila s-au lepadat de Ortodoxia Parintilor lor si a
noastra. Cei mai multi dintre dansii insa au pecetluit cu insusi sangele lor marturisirea. Si
prin statornicia lor au mustrat pe Papa furul de cele sfinte, numindu-se pe sine ca e cap
al Bisericii si loctiitorul lui Hristos pe pamant".

UNIRE     CU     DE-A     SILA
 DIPLOMA LEOPOLDINA SI INTREITUL JUG

La 4 decembrie 1691, imparatul Leopold I a dat o Diploma - leopoldina - care a

fost o adevarata Constitutie pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre
altele se confirmau privilegiile celor trei natiuni politice - unguri, sasi si secui - precum si
drepturile celor patru "religii recepte": catolica, luterana, calvinista si unitariana. In
functii publice urmau sa fie numiti numai "indigeni": unguri, sasi si secui, legiferandu-se
astfel din nou, intreitul jug la care era supus poporul roman: national, social si religios.
 DE CE ERA NEVOIE DE UNIATIE

Indata dupa trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor, acestia au inceput o

actiune energica pentru consolidarea dominatiei lor. In aceasta actiune, un rol insemnat a
revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac si jumatate, calvinii detineau o
situatie privilegiata in principatul transilvan, catolicii fiind inlaturati aproape cu
desavarsire din viata politica. Odata cu trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor
catolici, puterea calvinilor trebuia slabita, in vederea intaririi confesiunii catolice, care -
intre cele patru confesiuni recepte - era cea mai slaba. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat
raportul de forte in favoarea catolicismului. In acest scop au fost initiate o serie de actiuni
in favoarea Bisericii Catolice, dar recastigarea pozitiilor economice, politice si religioase
pierdute in favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se putea face decat prin
sporirea numarului catolicilor. Intrucat recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor
era, practic, imposibila, misionarii iezuiti si-au indreptat atentia asupra romanilor
ortodocsi, care erau mai numerosi decat toate cele trei natiuni recepte laolalta. Prin
atragerea romanilor ortodocsi la unirea cu Biserica Romei se urmarea, pe de o parte,
cresterea numarului catolicilor si - implicit - cresterea rolului politic al "statului catolic
ardelean" (reprezentantii catolicilor in Dieta), iar pe de alta parte, ruperea legaturilor, de
orice natura, cu romanii ortodocsi din Tara Romaneasca si Moldova.

 PRETINSUL SINOD DE UNIRE

Un pretins Sinod de Unire, sustin iezuitii, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul
Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe
Popovici dar mai ales Stefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe
neconcordante cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite
copii in latina, limba necunoscuta de vladicii ortodocsi. De asemenea, trezesc nedumeriri
si anumite cuvinte si expresii care apar in actele respective, neintalnite in alte acte ale
vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate in martie sau iunie de vreme ce
sinodul s-a intrunit in februarie? Despre semnatura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals -
plastografie, iar semnaturile protopopilor apar pe o foaie separata putand fi la fel de bine
sustrase din alt dosar. Si sa nu uitam ca la aceea data un eventual sinod se putea tine
numai in prezenta superintendentului calvin care mai avea inca drept de control asupra
Bisericii romanesti si care, bineinteles, nu si-ar fi dat acordul pentru asa ceva.

 "MANIFESTUL DE UNIRE"

Singurul act despre care s-a spus ca exprima hotararea clerului roman de a se uni
cu Biserica Romei este asa numitul "manifest de unire" din 7 octombrie 1698. In acest
manifest se mentioneaza ca romanii ai caror semnaturi se afla inscrise acolo se unesc cu
Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDITII, a caror nerespectare, dupa cum scrie pe
penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi
privilegii de care se bucura preotimea catolica si respectarea randuielii ortodoxe
(Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Asadar este vorba de o unire de principiu
fondata pe dorinta de a scapa de sub jugul politic-economic-national la care erau supusi.
Nicicand acei semnatari n-au acceptat sa primeasca dogma catolica asa cum pe nedrept
este scris in transcrierea latineasca a documentului. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae
Densusianu sa exclame: "Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si
criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a
supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica romana de Alba Iulia...". Mai
trebuie subliniate si urmatoarele aspecte: ipsa semnaturii Mitropolitului atrage nulitatea
documentului; lipsa mentionarii acestui sinod in izvoarele contemporane ridica semne de
intrebare; modalitatea intocmirii documentului cu foi taiate, adaugate, lipite, precum si
erorile privind denumirea localitatilor romanesti ridica mari semne de intrebare. Toate
acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod in timpul protestului brasovenilor
impotriva unirii din 1701 ne fac sa credem ca acest sinod nici nu a avut vreodata loc!
 EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

Viitorul episcop Inochentie Micu vazuse inca din tinerete ca promisiunile facute
celor ce vor accepta uniatia nu se implineau. De aceea el va demara actiuni de mari
rasunet pentru dobandirea drepturilor elementare ale romanilor. In majoritatea
memoriilor inaintate el relata starea de inapoiere in care era tinut poporul roman si
conditiile grele in care traia: proprietarii de pamant opreau pe fiii iobagilor si chiar pe cei
ai preotilor de la invatatura; romanii nu aveau dreptul sa practice mestesuguri sau sa
faca comert; nu erau primiti in functii publice; nu aveau dreptul sa cumpere sau sa
mosteneasca pamant. In schimb erau incarcati cu biruri si cu alte sarcini, erau obligati sa
dea dijme preotilor de alt neam si de alta credinta, contribuind in plus si la intretinerea
preotilor proprii. Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul
roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea
autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau
de drepturile preotilor catolici, cum li s-a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din
1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si
pastorilor luterani si calvini.
Inochentie este primul roman care cere ridicarea romanilor la o treapta
"superioara" ca fiind a patra natiune in stat. Insa Curtea de la Viena raspunde: "pe fata,
in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n-au
depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi
liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din
faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc
poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fatis ca Sfantul Duh purcede de la
Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;... absolut nici unul dintre popi nu
invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru
puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin
lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacra...". Nemultumit de acest
raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor
din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza si-a reluat protestele la Curte. Nici un
rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete,
lucru ce l-a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.
De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales
impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la
excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: "Mai bine sa piara toate
ale lumii acesteia, decat sa-mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii
urmasi in robia iezuitilor". Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor
din tara, vladica Inochentie s-a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a
indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns sa-si vanda si crucea de pe piept. Presat de
foamete si boli si parasit de toti a fost silit sa-si semneze retragerea contra unei mici
pensii.
Desi era slujitor al Bisericii, Inochentioe Micu a pus pe primul plan problemele
national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput-o doar ca un instrument pus in
serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii
Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca
el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau. Lupta sa
impotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de
Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea
independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in
fata oricaror incercari de catolicizare si de desnationalizare a Bisericii si poporului roman.

 LUPTA CLERULUI SI CREDINCIOSILOR DIN TRANSILVANIA PENTRU

APARAREA ORTODOXIEI IN SECOLUL AL XVIII-LEA
 La scurt timp dupa savarsirea dureroasei dezbinari bisericesti a romanilor
transilvaneni din 1698 - 1701, preotii si credinciosii care imbratisasera uniatia si-au dat
seama ca toate cele promise in diplomele imparatului Leopold I nu erau decat vorbe
amagitoare si ca erau amenintati sa-si piarda legea stramoseasca. Drept aceea a inceput
o lupta pentru apararea ortodoxiei care s-a manifestat in diferite forme: prin impotrivirea
directa de a imbratisa uniatia; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si
Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau
suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea
unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau sa-si
marturiseasca nestingheriti credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor
preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.
Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s-au aratat credinciosii din Scheii
Brasovului. in 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit
episcop unit, caruia insa i-au platit pe viitor dajdiile vladicesti, pentru ca sa nu le poata
face necazuri. In acelasi an, preotii si "gocimanii" bisericii Sfantul Nicolae din Scheii
Brasovului s-au infatisat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dand o declaratie scrisa
ca doresc sa atarne "in cele sufletesti" de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas in
aceasta situatie si sub urtmasii sai, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau
preoti, le trimiteau carti de slujba sau cuvinte de invatatura.

 VISARION SARAI

Marile framantari si lupte pentru apararea Ortodoxiei au inceput abia in 1744,

cand a aparut calugarul Visarion Sarai, roman din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost
inchis la Sibiu, Deva apoi exilat in Muntii Tirolului unde a si murit. A predicat impotriva
uniatiei, spunand adevarul despre un lucru inca necunoscut de majoritatea populatiei
romane. Agitatia provocata de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis sa dea
o "patenta" prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele,
proclamatie care a avut un efect contrar deoarece ea a facut cunoscuta tuturor unirea cu
Biserica Romei. Rezultatul a fost ca multimea a refuzat sa se considere unita sau sa
accepte pe preotii uniti, lucru ce a dus la numeroase arestari. Mai mult, dupa spusele
episcopului rutean Manuil Olszavski - insarcinat de imparateasa Maria Tereza sa faca o
vizita canonica in Transilvania pentru a face un raport despre starea uniatiei - in sudul
Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credinciosi. Data fiind aceasta situatie, Maria
Tereza a decis intemnitarea preotilor ortodocsi care instiga pe credinciosi impotriva
uniatiei, alungarea calugarilor ortodocsi din schiturile Scorei, Arpas si Porcesti (intre Sibiu
si Fagaras), si altele.

 PREOTII SI CREDINCIOSII LUPTATORI PENTRU ORTODOXIE

In primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului - Danila
Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea - pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in
inchisoare patru ani.
In toamna anului 1748, salistenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei
lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii
un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si
Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan
Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa
prezentarea memoriului, li s-a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele
lor vor fi rezolvate. Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au
fost trimise doua regimente de soldati in imprejurimile Sibiului care fortau trecerea la
uniatism, botezand cu de-a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din
aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani:
Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Barsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman
Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in
timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.
 La inceputul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s-au adunat in casa preotului
Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena,
cerand libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din
Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec in Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus
cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la
Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Imparateasa Maria Tereza i-
a ascultat cu rabdare, apoi i-a aruncat in temnita de la Kufstein, unde au si murit.
In paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici
memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop
din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati
religioase romanilor ortodocsi, insa fara nici un rezultat.
Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din
partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din
Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.
Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de
preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au
cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au
redactat niste "carti" in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati
pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de
bunuri si umiliti atat barbatii cat si femeile. Amenzile in vite, bani si alte bunuri au dus la
ruinarea materiala a taranilor si asa saraci. Aceste "carti" au fost prezentate Mitropolitului
de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s-au mai prezentat si
alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau
protopopul Eustatie din Brasov.
Prin 1756, in fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul
Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi.
Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria
Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa
credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se
permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar
protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze. Si acest decret ca si celelalte a agitat si
mai tare spiritele in loc sa le potoleasca. Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat
initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au
fost alungati, iar bisericile reocupate. Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt
(Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai
multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in
Austria, dar eliberat dupa cativa ani.

 RASCOALA LUI SOFRONIE DE LA CIOARA

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un "sinod" de preoti si

credinciosi si-au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid in toata
Transilvania, pana la Satmar si Maramures. Imparteasa Maria Tereza a trebuit sa bata in
retragere promitand ca va dispune infiintarea unei comisii care sa cerceteze uniatia.
Acest lucru a dat un elan si mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de
"sinoade" incercand chiar sa reorganizeze Biserica Ortodoxa din Transilvania. Punctul
culminant al rascoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, in urma caruia zeci de sate au
parasit uniatia. Era prima biruinta!

 MISIUNEA GENERALULUI BUCOW

In aceste imprejurari, imparateasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe

generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a
distrus zeci de manastiri din toata Transilvania. Aceasta actiune a inceput in 1761 si a
continuat in anii urmatori. Prin aceasta, viata ortodoxa era pusa la pamant.
 GRANICERIZAREA

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente

graniceresti care urmau sa fie formate din uniati. Ei erau declarati oameni liberi si scutiti
de impozite; in plus primeau si o mica diurna. Insa la depunerea juramantului doua
batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i-a instigat, Tanase
Todoran din Bichighiu, in varsta de 100 de ani, a fost tras pe roata. Complicii lui au primit
sute de lovituri cu biciul iar altii au fost spanzurati. In Cugir 264 de familii ortodoxe au
fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de batrani au fost intemnitati
pentru ca i-au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare. In 1765 au plecat din sat
335 pribegi. In Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa
plece, ei intemeind Tohanul Nou. Taranii liberi din Tantari (azi Dumbravita-Brasov) au
devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-
Fagaras.

 EDICTUL DE TOLERANTA

In toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat asa-numitul Edict de Toleranta prin
care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei
confesiuni, daca avea 100 de familii, sa-si zideasca biserica, sa intretina preot si
invatator. Necatolicii nu mai erau obligati sa ia parte la slujbele catolicilor sau sa
plateasca taxe preotilor catolici. Era admisa si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la
scurt timp - 16 ianuarie - imparatul isi da seama de riscurile pierderii uniatiei si revine
asupra deciziei, incat nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 da o Patenta
de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegandu-se prin aceasta convertirea la
Ortodoxie.

 CONCLUZII

Daca asa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma - "mama noastra" - s-a facut
benevol de ce atatea proteste si de ce atatea Edicte de Toleranta care s-au emis in urma
acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru daramarea zecilor de biserici de
catre generalul Bucow?
Tinand seama de viata si lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuviosii
Ieromonahi Visarion si Soforonie si de credinciosul Oprea din Saliste, Sfantul Sinod al
Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotarand ca ei sa fie cinstiti ca sfinti, de vreme ce si-au
dat viata pentru apararea dreptei credinte.

articol dupa Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed.
IBMBOR, Bucuresti 1992

IMPOTRIVA     TRECERII     IN     SINAXARUL     ORTODOX
A     CELOR     DE     ALTE     CREDINTE
Dintru început poporul roman s-a nascut crestin si a pastrat credinta crestina
originara. Spiritualitatea echilibrata si de sinteza a poporului roman se datoreaza
caracterului latin si rasaritean în acelasi timp. El a pastrat hotararile Sinoadelor
ecumenice neschimbate, la fel randuielile slujbelor si a celor legate de viata de zi cu zi.
Astfel se explica rezistenta romanilor împotriva invaziei catolice-maghiare, ai carei regi
au urmarit sistematic catolicizarea, deci pierderea identitatii nationale. Pana astazi
majoritatea numelor maghiarizate si a maghiarilor din Romania sunt de fapt urmasii
fostilor romani deznationalizati.
Mistica poporului roman este cea a luminii, nu a întunericului ca în Occident.
Lumina înseamna randuiala, transparenta, bucurie, bunatate si cunoastere. Fetele
sfintilor nostri sunt transfigurate de o lumina parca necreata, din alta lume. De aici
diferenta fata de spiritualitatea apuseana, straina de noi, cu picturi „renascentiste”, fara
legatura cu cerul si cu totul pamantesti. Este dovada lipsei energiei necreate (harul) din
viata Occidentului, energie înlocuita cu prezenta papei, „mijlocitor” între Dumnezeu si
om, ridicat la treapta de „cap” al Bisericii, de „sfant infailibil” si prezent alaturi de Hristos
în potirul Sfintei Euharistii (de la Conciliul II Vatican, 1960-1965, în Euharistie Hristos
este numai jumatate prezent, cealalta se gaseste în papa si este chiar mai necesara;
Biserica este condensata toata în fiinta „sfanta si dumnezeiasca a papei”) [I. Todoran, I.
Zagrean, Dogmatica ortodoxa, Cluj, 1997, p. 289].
Antecedentele schismei de la 1054 urca pana în secolul IV cand Sfantul Vasile cel
Mare (+379) scria un tratat contra lui Filioque – despre purcederea Duhului Sfant. În
timpul Sfantului Ierarh Fotie, patriarhul Constantinopolului (+891, pomenit la 6
februarie) are loc prima schisma a Bisericii de Apus, cand papa Nicolae I avea pretentia
de stapanire peste scaunul constantinopolitan. Fotie (858-867; 877-886) va si scrie
despre inovatiile si ereziile Bisericii de Apus.
A doua faza a schismei a culminat în anul 1054, cand cardinalul Humbert, trimisul
papei Leon IX (1049-1054) a aruncat anatema asupra patriarhului ecumenic Mihail
Cerularie (1043-1058) si a întregii Biserici a Rasaritului.
Anatemele s-au ridicat în anul 1965 de papa Paul VI (1963-1978) si patriarhul
ecumenic Athenagoras (1948-1972), dar urmarile schismei n-au disparut prin simplul
motiv ca apusenii (catolicii) n-au renuntat la niciuna din ereziile lor. Reaparitia hibridei
„biserici” greco-catolice, aparuta la 1701 din scopuri pur politice ale regilor, aristocratilor
si clerului papistas, a dat nastere la noi conflicte. Propaganda si prozelitismul catolic dupa
1990 lucreaza în ascuns si pe fata prin uniti.
Pe langa originea eretica a acestei parti rupte la 1701, ea are si o origine
antiromaneasca. Rand pe rand s-au impus bietilor uniti cu Roma, renuntarea la dogmele,
canoanele si randuielile Bisericii Ortodoxe. Strainii stiau ca este periculos sa schimbi de la
început credinta. Abia dupa un timp s-au impus, cum afirma unul din mai marii iezuitilor:
„va fi apoi datorinta noastra pe viitor, sa schimbam încetul cu încetul multe din obiceiurile
lor, si anume sa le schimbam chiar si liturghia si forma cultului divin spunandu-le ca
obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia si nestiinta preotilor lor din tarile aceste”
[Spiridon Candea, Limba veche liturgica si inovatiile introduse în ea de fosta Biserica
Unita, Sibiu, 1954, p. 31].
Originea antiromaneasca a uniatismului reiese si din modificarea limbajului cartilor
de cult. Oare nu poti fi roman daca zici sluga în loc de serv, slobod în loc de liber?
Dam exemple de schimbare si inovatii introduse ulterior sub influenta strainilor de
neam si credinta, în locul limbii romane simple:
- în loc de „mila pacii, jertfa laudei” – o schimba cu „îndurarea pacii, sacrificiul laudei”
- „si ne iarta noua datoriile noastre precum iertam si noi detorilor nostri”
- „Doamne Dumnezeule, administratorul cel bun, care ... pui termen vietii pre repausatul
servul Tau acesta, care cu cuvant adevarat te-a docmatisit pe tine, enumara-l cu dreptii
si-l iarta, ear trupul lui cel fara figura repauzeaza-l la ape de repaus”
- în loc de „bucurati-va... ca plata voastra multa este în ceruri”, au pus: „ca salarul
vostru mult va fi în ceruri”
- în loc de „vezi dara suflete al meu, sa nu dormitezi! Si vei ramane afara ca cele cinci
fecioare”, s-a pus „si vei ramanea afara ca cele cinci dame”
- în loc de „din paza diminetii pana în noapte” s-a pus „din sentinela diminetii pana la
nopte”
- „cu dinadinsul procadem tot-îndurate la a Ta misericordie si producand Tie doxologie,
imploram filantropia Ta, cu care alungi demonii si insinuirile lor si toata contrarietatea,
întonand cu glas armonios actuala ruga a noastra...; ai îndesit multimea stelelor pe
firmament punandu-le în ordine si ai dat profetului David putere împotriva gigantului
Goliat, iar corifeului Petru si discipolilor Christosului Tau pe cari i-ai înzestrat cu armonia
oratorica a limbelor le-ai zis...” [ Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor
din Ardeal, vol. II, Cluj, 2002, p. 204].
Curat-murdara limba romaneasca! Adica pasareasca.
Iar cuvintele „Sfantul Spirit” si „Doamne îndura-te spre noi” au fost sistematic
folosite si mentinute cu intentia de a desparti pe uniti de ortodocsi.
Cand în vara anului 1761 au fost prinsi în Maramures zece tarani romani refugiati
din Ardeal, urmare a revolutiei lui Sofronie de la Cioara, Curtea imperiala staruia sa afle
daca ei sunt „schismatici”. Raspunsul comitelui Maramuresului este: „marturisesc sincer
maritului consiliu locotenential ca n-as îndrazni sa formulez o asemenea întrebare pentru
valahii si rutenii mei, caci e sigur ca toti orientalii urasc mai rau numele unirii decat al
sarpelui” [Spiridon Candea, Limba veche liturgica si inovatiile introduse în ea de fosta
Biserica Unita, Sibiu, 1954, p. 31].
Legea romaneasca si stramoseasca a romanului este cea rasariteana pentru care
au murit martirii din primele secole si pana în ziua de astazi. Începand cu episcopul
Efrem al Tomisului – Constanta de azi – martirizat pe la anul 300; preotul Epictet si
tanarul Astion – ucisi prin 298-303 la Halmyris (azi Murighiol, Tulcea) sau martirii de la
Niculitel Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos descoperiti într-o basilica din secolul IV, cu
mai multe inscriptii grecesti. Sub cripta lor se afla resturile unui mormant martiric si mai
vechi, din timpul împaratului Decius (249-251), ceea ce dovedeste o viata crestina
organizata, cu episcopi si preoti. Nici o mentiune despre misionari trimisi de Roma spre
încrestinarea daco-romanilor!
Catolicii se folosesc de numele Sfantului Niceta de Remesiana pentru
evanghelizarea acestora (romanilor). Este cat se poate de fals!
Episcopul Niceta a predicat si încrestinat la sudul Dunarii (Remesiana este azi în
Serbia), nu la nord, pe teritoriul de azi al tarii; canoanele sinoadelor nu permiteau
predicarea unui episcop în alte teritorii straine, iar în nordul Dunarii erau deja scaune
episcopale. El a predicat în latineste caci originea lui era daco-romana (iar nu ca ar fi
venit de la Roma, mult prea îndepartata de noi), la sfarsitul secolului IV si începutul
secolului V, deci dupa anul 400. Apoi, el se foloseste de scrierile Sfintilor Parinti
rasariteni. Cum ar fi putut încrestina Sfantul Niceta si înca în forma „latina, deci catolica”,
cum spun papistasii de azi, un popor care avea ierarhie bisericeasca cu cel putin 150 de
ani înainte de el??
Continuam sirul marturisitorilor pentru credinta cu voievozii binecredinciosi, de la
Gelu Romanul (sec, IX), la Mircea cel Batran, Stefan cel Mare si Sfant, Mihai Viteazul sau
Sfantul Constantin Brancoveanu care nu-si lasa legea crestina ortodoxa, cu toate ca –
rand pe rand – i se taie copiii în fata lui si la urma este jupuit de piele si i se taie capul
(+15 august 1714).
Contra persecutiilor catolice din Transilvania secolului XVIII aratam doar pe Sfintii
Visarion (calugar de origine sarba), Sofronie (roman), Oprea (taran roman), preotii Ioan
din Gales si Moise din Sibiel (martiri), batranul Tanase Todoran din Bichigiu, Bistrita-
Nasaud (dupa unii 104, dupa altii 120 de ani; tras pe roata), apoi sutele si miile de
credinciosi si calugari stiuti doar de Dumnezeu. În Transilvania zac moastele a mii de
calugari omorati de diabolicul personaj Bucow, din ordinul Mariei Tereza (1761-1763).
Apropo: de ce nu s-a facut pana acum o canonizare colectiva a acestor sfinti? […]
Daca trecerea din 1948 era din „interese superioare de stat”, cum am zice trecerii
fortate la uniatie a poporului roman din Transilvania? Daca trecerea din 1948 a produs
„eroi si martiri ai credintei catolice si ai Vaticanului”, ce au produs persecutiile, linguselile
maghiarilor catolici de la 1700 sau tunurile diabolicului personaj Bucow la 1760? Ce au
produs masurile de viclenie ale papilor si împaratilor austrieci, bataile, confiscarile de
pamant, case si averi ale romanilor în scopul trecerii la catolicism? De ce nu am cere
retrocedarea pamanturilor confiscate de la bietii romani ortodocsi în decursul veacurilor?
De ce nu am cere despagubiri pentru cele peste 150 manastiri si schituri ortodoxe
distruse de Bucow si ceilalti?
În sfarsit, de ce nu am cere canonizarea marturisitorilor luptatori contra
catolicismului si maghiarismului?
Cei ce doresc azi restituirea imobilelor si terenurilor, sa nu uite cum au intrat în
posesia lor! Ei sau înaintasii lor.
 Referitor la suferinta din închisorile comuniste lucrurile se repeta. Ei – catolicii –
fac pe victimele, iar pe ortodocsi îi fac niste calai. Exact ca în vremea lui Bucow! Doar ca
atunci ei controlau situatia prin violenta si silnicii. Acum (la 1948) încearca sa controleze
prin viclenie si minciuni, daca prin forta nu se mai poate.
Nu se compara batosenia lor egoista – ca „numai noi catolicii am suferit”- cu
profunzimea trairii unui Valeriu Gafencu, unui Mircea Vulcanescu, unui preot Dumitru
Staniloae sau calugar ca Iustin Parvu. Diferentele de învatatura au crescut mereu. Cum
poate fi unitate fara marturisirea aceleiasi credinte adevarate? Cum poate fi unitate în
minciuna? Sa acceptam o unire cu aceiasi eretici de ieri, pe care stramosii nostri au
refuzat-o? Si asta în numele „dragostei” crestine si sa uitam trecutul dureros – cata
perfidie si viclenie!
Ultima blasfemie este afirmata odata cu scoaterea unei carti profund ecumeniste:
„Martiri pentru Hristos, din Romania, în perioada regimului comunist”(Ed. Institutului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 2007, 812 p.) sau publicarea pe
internet a vietii unor „martiri comuni ecumenisti”. În aceasta carte episcopul unit
Alexandru Mesian de Lugoj, face afirmatii la care suntem datori sa luam atitudine chiar
cu pretul unei noi prigoane contra noastra:
- „comemorarea ecumenica a martirilor sec. XX”- ziua de 7 mai, spune unitul Alexandru
- martirologiul va cuprinde crestini romano-catolici, ortodocsi, greco-catolici si reformati
- ei „devin martiri, indiferent daca au fost catolici, ortodocsi, reformati, anglicani sau de
alta confesiune”
- sunt 340 de „martiri ecumenici”: 120 ortodocsi, 50 romano-catolici, 150 greco-catolici
si 20 evanghelici.
Asta înseamna ca în curand vom avea în calendarul nostru „sfinti” catolici, uniti,
evanghelici si chiar ... evrei, nu?
Ni se va cere sa cinstim ca „sfinti” pe episcopii catolici care au luptat toata viata
împotriva Ortodoxiei? Pe episcopii uniti Frentiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la
Maramures, Vasile Aftenie de la Bucuresti, fanatici înraiti care au continuat politica de
maghiarizare si catolicizare a romanilor din acele tinuturi? Pe un Iuliu Hossu, episcop de
Cluj-Gherla (1885-1970), care nici la sfarsitul vietii n-a vrut sa intre într-o biserica
ortodoxa – sa nu se spurce! – si a fost împartasit de un romano-catolic? Un Vladimir
Ghika, ce a trecut la catolicism, avea legaturi cu Nuntiatura Apostolica din Bucuresti (un
fel de ambasada a Vaticanului la noi, total independenta de statul roman si cu actiuni
oculte contra unitatii poporului roman si a credintei ortodoxe; a se vedea concordatul cu
Vaticanul); a murit în numele „libertatii Bisericii catolice locale”, precizeaza cartea de fata
(„Martiri…”).
Nu contestam suferintele celorlalte confesiuni. Dar a-i declara „sfinti” pe cei morti
în ereziile religiei lor este cea mai mare nerusinare la adresa marturisitorilor pentru
credinta, a canoanelor si dogmelor ortodoxe. Nu exista sfintenie în afara de Biserica
Ortodoxa, singura pastratoare a Adevarului revelat. Daca se mantuiesc si cei de alte
confesiuni, e problema si voia lui Dumnezeu. Problema noastra este sa ramanem în
corabia mantuirii, ca prima si necesara conditie. Dar sa spui ca mortii de alta religie sunt
sfinti si trebuie cinstiti ca atare de Biserica Ortodoxa, este o EREZIE! O erezie IUDEO-
MASONICA, de tip new-age-ist si ca atare orice crestin dreptmaritor este dator sa ia
aminte, sa se fereasca si sa marturiseasca adevarul – chiar cu pretul vietii – ca nu exista
sfinti de alta credinta decat cea ORTODOXA

SOBORNICITATE     VERSUS     SECULARIZARE
Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe
hotaririle celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor
Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar
cind lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfisie turma, s-a
mers deschis la marturisire pina la moarte, singele mucenicilor ducind mai departe în
istorie si pina în vecii nesfirsiti adevarul Ortodoxiei.
 Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de
decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar
adincirea în pacat este mai mare cu cit renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte
adinc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si
marturisitorii romini ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura
ce ne altoim idealurile pe cioate putrede aduse din Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta
musca adinc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de
Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi astazi mai
raminem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca
demonii rosii nu au facut decit sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte sute
de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra.
Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului comunist, suntem chemati
sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii
lojilor masonice , de fapt o noua paradigma de inspiratie demonica careia politicienii îi zic
globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stind sincretismul religios al noii epoci
(New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel
religios sa omogenizeze credintele si sa retilcuiasca istoria mintuirii.
Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o
apropiere, cit mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntind noi teorii si
aggiornamente care mai de care mai bizare sau mai hilare, totul mascat de o deschidere
larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela
Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti.
Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în
tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina Rominia,
ca acum sa-si întinda miinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darimat
Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vindut strainilor pe treizeci de arginti.
Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos,
sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din
biserica catolica, bazindu-ne pe Sfinta Scriptura, pe hotaririle celor Sapte Sinoade
Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si
spre vadirea Adevarului cel adevarat.
Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine.
Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: „Am orinduit ca cei
ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie
lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încit sa se întoarca la aceea ce
mai întii au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei”, iar Canonul 83 Apostolic
hotaraste: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrind
amindoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocirmuire, cateriseasca-se. Ca
cele ale Cesarului, Cesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3,
7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]”. Iar dupa
tilcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai
Sfintului Paisie Velicicovski, se zice asa : „În doua se împarte stapinirea si începatoria.
Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapinitorilor, iar
alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi.
Însa una alteia este potrivnica, ca una este paminteasca iar alta cereasca, una poarta
sabie si omoara iar cealalta cu blindete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice:
„Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate
acestea de aici, iar eu cele Ceresti.” (Eu cind zic, pe Preotul zic) Împaratului trupul i s-a
încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii
de pacate, acela sileste iar acesta mingiie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme
duhovnicesti. (Cuvint 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza
daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfintul Altar, sau Arhiereul a împarati si a
încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic,
carele pe linga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si
dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cirja cea pastoreasca si sabia
cea ucigatoare. Amestecare neamestecata, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla
calcator al Apostolescului acestuia Canon, si caterisirii se supune vrind a le avea pe
amindoua: si stapinirea Romaniceasca si ocirmuirea Ieraticeasca. Catre aceasta
preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie
în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): „Tie
Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum
cel ce ar rapi stapinirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rinduit; asa teme-te
si tu ca nu cumva tragind la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii.
Deci nici noua ne este ierta a stapini pe pamint, nici tu o împarate ai stapinire a tamiia.”
O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si „tainele” sau asa-zisele
sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci cind sunt savirsite
de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mintuitor lucreaza sau nu
în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate
deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rinduielile ce
trebuiesc savirsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica
Ortodoxa.
Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si rominism, referindu-se la harul în
catolicism, spune: „Cita vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti,
activind în om si legindu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca
o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu,
neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramine cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arianii din
veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate”. Deja se depaseste o diferenta de
limbaj si mentalitate, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci cind Catehismul
catolic prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental ce ar conferi, în
cele trei taine – Botez, Sf. Mir si Preotie – pe linga har, adica pe linga Duhul Sfint, o
pecete de nesters în inima credinciosului. Pina la ei nici un Sfint Parinte nu a vorbit
despre asa ceva si nici nu a gindit macar despre harul Duhului Sfint ca ar mai putea fi
împlinit printr-un nou caracter. Raminind tributari duhului de noutate, teologii catolici de
astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustind-o noilor cereri ecumenist-
globalizatoare si dindu-i un caracter complementar si împaciuitor, dar care atenteaza
vadit la firea Sfintei Treimi: „Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele
relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfint la amindoi.”
Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca „Acestea citindu-
se, a hotarit Sfintul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau
sa alcatuiasca, afara de cea hotarita de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor,
împreuna cu Sfintul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a
propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din
elinism, sau din Iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici,
straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se
anatematiseasca. (…) Încit, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie
caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa
se anatematiseasca. Precum s-a zis.”
Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramine fara urmari
asupra celor care-l provoaca si cauta sa impuna rinduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa
nu uitam ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorirea
de viu în iad. Daca acestia vor ramine în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor
Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfint
nicicind nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facind nelucratoare tainele si nevalida
succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfinta
Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli?
Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara - Florenta (1439)
ortodocsii au adus prin gura Sfintului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice,
sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal , iar grecii
citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor:
„Daca o primiti, unirea e facuta”, dar învirtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte
dreapta credinta.
Amintim ca numai încalcarea hotaririlor primelor doua sinoade de la Niceea si
Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu
marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul
Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au „ridicat” reciproc
anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum nu
putem reveni la Potirul comun, atita timp cit se mentin deosebirile dogmatice, canonice si
cultice, si mai mult cu cit în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai
greu de reconciliat.
În duhul acestei tendinte se încadreaza si sirguinta Patriarhiei Constantinopolului
prin mitropolitul Meliton de a convoca sfintul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele
pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si
criteriile „catalogului tematic”, fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea
celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor. „Niciodata, nici un Sinod
Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca
nicicind nu s-au tinut atitea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari
prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti,
împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos.“ În
ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti
fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste
ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune
comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore
ortodoxe . „Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu rivna apostolica, precum Mitropolia
Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa
aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod
ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?” Deja se prefigureaza ca odata cu dobindirea
prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se
continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar
aduce Ortodoxia pe marginea prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului
(rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si paginii) ca o revigorare obligatorie a
cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau „pogoraminte” ce ar anula si ar face
derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce
contrazic fatis hotaririle lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar
contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce
ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate
dezlega hotaririle altui sinod ecumenic este desavirsit draceasca si tine sa demonstreze
ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si
filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfint în lucrarile Sale si nici
învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii
dumnezeiesti, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: „Adevarul este de la Dumnezeu, iar
tot omul este mincinos”. Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapinii
credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt
pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Cind traditia înseptit-
soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-
ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea paminteasca si demonica,
vrednica de dispretuit.
De fapt, ce s-a întimplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara
nici o baza în Sfinta Scriptura si în Sfinta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele
inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie - adica învatatura
gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura
despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de
piine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din
primele veacuri, celibatul preotilor - ce contravine rinduielii din Biserica primara si
combatut de Sfintul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost
pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de singe pina în zilele noastre. Ne
întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau
socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar
astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor
doua „biserici surori” si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala.
Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria
ramurilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din
Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa
existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mintuitorului. Mergind pe aceasta cale a
cugetarii logice, acesti savanti teologi ajunsera la acea concluzie, ca adevarata Biserica
ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate a
parte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica e asemenea arborelui, care, avind
o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica,
asa încit fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu
celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc
din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale –
ortodoxa, romano-catolica si anglicana – care multumita conditiilor de dezvoltare istorica
s-au separat în comunitati deosebite, nu sunt decit niste ramuri ale unei singure Biserici
ecumenice. Fiecare din ele, luata parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul
înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau
sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc
si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracindu-le
de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel
trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si
aceluiasi arbore. Ajunge sa se recunoasca, astfel, aceste principii comune, pentru ca
fiecare sa aiba dreptul a se considera membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa
poata primi tainele în oricare din cele trei Biserici îi va placea. Iata unde a ajuns teologia
apuseana tinind o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene,
ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a
necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de
mondializare fac în mintea si practica unor teologi ortodocsi ca viabila comuniunea „in
sacris” dintre catolici, protestanti si ortodocsi.
Sfintul Ciprian spune ca „cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste
legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si
mintuirea.” Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-
zisa teorie a ramurilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate
exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca
trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. „Aceasta viziune sociologica
despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican
(1958-1966), motivind teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se
aliniaza cu mondializarea.”
Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca biserici
surori este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din
punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai
Bisericile locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel,
prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a
sustine o pozitie mai veche prin care „Biserica universala, una, sfinta, catolica si
apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale”. Aceasta redefinire a
notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu
dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasindu-le ritul
dar cerindu-le credinta si dependenta canonica. Dar sa lasam cuvintul unui luptator al
cuvintelor, Sfintul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sirbe, care descrie unitatea
Bisericii astfel: „Urmind pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu
dumnezeiasca întelepciune serafimica si rivna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii
Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rivna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de
orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si
schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele
Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune,
Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate
avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic,
despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat
vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele
care de buna voie ramin sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan
15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au
cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi
madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întii
gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii,
protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”
 Trecind peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054,
putem spune ca practic Biserica Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de
Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a
fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor
produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii raminind strins legata de unitatea
Capului ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfintul Ioan Gura de Aur spune ca „între trup si cap
nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim”.
Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mindria gindirii
apusene, si s-a paginizat de la un secol la altul de catre toti filozofii "teologi" latini, ce
voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminind în anul 1870, cind la
Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale.
Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-
umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap –
Adevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus
Hristos.
"Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut la anul 1870, la Primul
Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci
aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea
Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si
imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala
pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin
dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost
declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a
dobindit Zeusul sau." Sfintul Iustin Popovici spune despre papa: "dogma infailibilitatii
papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea
paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. "Horribile
dictu", dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la
rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la
rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul
universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate
acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie
dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate
umanismele europene.
Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata
puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa
s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica
si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar
este în acelasi timp si "moartea a doua" (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si
cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la
aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-
uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca
nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om
Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre
infailibilitatea papei – om".
Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea
papei cu urmatoarele cuvinte: "Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l
putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti
ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura prin intermediul lui,
prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mintuirea în Iisus
Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului
despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlaturata în catolicism într-o noua forma.
Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din
îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur
laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o
persoana, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana
omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de
buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele
misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de
precizari pozitiviste, pamintesti."
Biserica latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema sau Papa este infailibil, sau
Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o
societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune
pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om
si Dumnezeu: "Pastorul este în cer, turma pe pamint."
Biserica Ortodoxa, cu Sfintul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca "daca în Taina,
preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos", iar cu Sfintul Ioan Gura
de Aur crede ca: "Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos".
Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere
operato – care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului "Acesta este
Trupul Meu…" asupra piinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Singele lui
Hristos, pentru ca asa sa fie - face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma
d'Aquino împinge mai departe filozofia, spunind ca un preot poate sfinti Trupul si Singele
Mintuitorului si în afara contextului liturgic, rezultind ca rugaciunea de invocare a Duhului
Sfint numita epicleza - din cadrul rugaciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor -
devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe linga caracterul
pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta
mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul,
transformindu-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si
subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici
o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate.
Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mintuirii este felul cum se practica
taina pocaintei de catre romano-catolici. "Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un
proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de
el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu
exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si
impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea
si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca."
Vorbind despre Botez, canoanele si tilcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si
intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta
ortodoxa a rominilor. Privind istoria bisericeasca observam ca odata cu schisma din 1054
au aparut si divergentele referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de
"reconcilieri" pina în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim,
dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a
protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667,
iar Pidalionul de la Neamtu pecetluieste prin acestea:
 Canonul 46 - "Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a
se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte
Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1;
Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15]"
 Canonul 47 - "Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupa adevar, de-l
va boteza din început, sau pe cel spurcat de catre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl
va boteza, sa se cateriseasca. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului,
si nu osebeste pe Ierei de catre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95,
84; Carhid: 1]"
 Canonul 68 - "Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua
hirotonie de la oarecine, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonisit. Fara numai de ar
dovedi, ca de la eretici are hirotonia. Ca cei ce de al unii ca acestia sunt botezati, sau
hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putinta a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1: 8;
Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]"
 Canonul 50 - "Daca vreun Episcop, sau Presbiter nu va savirsi trei afundari ale
unei Taine, ci o afundare, care se da întru Moartea Domnului, sa se cateriseasca. Ca nu a
zis Domnul întru Moartea mea botezati. «Ci mergind, învatati pe toate neamurile,
botezindu-i pe ei în Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfintului Duh» [Matei 28: 19].
[Sobor 2: 7]"
 În mod inexplicabil, poate datorita rugaciunilor savirsite la întrunirile ecumenice
din ultima jumatate a secolului, rigorismul Sfintilor Parinti s-a mai înmuiat în practica
actuala bisericeasca, ajungind pina la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le
face primirea în Biserica Ortodoxa doar prin ungerea cu Sfintul Mir si lepadarea verbala
de papism, considerindu-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte
neesentiale de credinta. Sa ne aducem aminte ca de-a lungul vremurilor, Biserica a dat
dovada de o larga întelegere sau pogoramint, facut tocmai pentru îndreptarea si
întoarcerea la dreapta credinta a ereticilor, dar de aici si pina la a recunoaste tainele
ereticilor ca valide, abuzindu-se de iconomia si dragostea Bisericii – cea care nu se
bucura de nedreptate ci se bucura de adevar - este o dovada clara de orbire
duhovniceasca, data în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: "Ca a
iconomisi se cuvine unde nu se face calcare de lege", iar tilcuirea Canonului 46 Apostolic
din Pidalionul de la Neamt întareste: "Cu adevarat rea iconomie este aceasta, cind printr-
însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi calcam scumpatatea sfintitelor Canoane, si
primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum ca cu iconomie s-au facut închipuirea aceea,
dintru aceasta este aratat, ca pina atunci rasaritenii botezau pe apusenii cei ce se
întorceau. Precum o marturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-
a facut la anul de la Hristos 1215 ca zice acesta în Canonul 4 ca rasaritenii nu
Liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi Liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte
apa sfinta, spre curatire. Si apoi zice, ca Rasaritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce
veneau la Biserica Rasaritului, adica ca pe unii ce nu aveau botez sfint si Apostolesc.
(Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24)."
Consideram pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar marturiile Sf. Nicodim
Aghioritul, Sfintul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lamuri aceasta
problema. În raspunsul catre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfintul
parinte Nicodim sfatuieste despre botezul unui calugar transilvanean "molipsit de
întinaciunea latinilor" ce a fost botezat prin stropire, ca "sa fie botezat cu botezul Bisericii
noastre de Rasarit" urmind apoi sa primeasca, dupa o duhovniceasca sfatuire, si Taina
Calugariei . Se vede cit de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum
procedau sfintii cu dragoste de adevar. Profund cunoscator al canoanelor Bisericii, Sfintul
Ioan Iacob nici macar nu primea a sta de vorba cu catolicii pina ce acestia nu se
botezau , iar din timpul Cuviosului Paisie asa a ramas marturia: "Iara prea cuviosul
asupra tuturor celor ce venea de supt stapinirea papii, savirsea aceasta mare taina a
Botezului, fara de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mintuirea
omului" , iar despre uniati: "Ca pentru alte rataciri si erezii rimlenesti, ce nu se cuvine de
acum sa si mai vorbim ca si cu toate ereziile cele rimlenesti s-au amestecat si cu ele se
unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mintuire?
Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea
nimeni nadejde de mintuire."
Sa vedem însa indicatiile Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea
Botezului: "În caz de necesitate, orice persoana, chiar nebotezata, poate sa boteze daca
are intentia ceruta. Intentia ceruta este sa vrea sa faca ceea ce face Biserica atunci cind
boteaza si sa foloseasca formula baptisimala trinitara" (Cap. 1256) iar mai jos declara ca:
"A lega eficacitatea numai de materializarea rugaciunilor sau semnelor sacramentale în
afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamna a cadea în superstitie"
(Cap. 2111).
"Zice înca si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început era cuvintul) "Nu
te amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare. Si
se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza." Ci si sfintul Leon în epistolia cea
catre Nichita zice: "Nici un eretic da sfintenie prin taine." Iar Ambrosie în cuvintul cel
pentru cei ce se catehisesc, zice: "Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste."
Abaterea dogmatica si canonica a retras latinilor Duhul Sfint, daca nu au Duhul
Sfint nu au harul, iar daca nu au har nu au preotie, daca nu au preotie nu au Sfinte
Taine, daca nu au Sfinte Taine nu au mintuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfint si datator
de viata face din tainele latinilor un teatru vrednic de plins, în care omul implora harul
unui dumnezeu faurit dupa trebuintele si placul sau.
Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns
sa ai citeva viziuni cutremuratoare, sa radiezi de cuviosie si sa te supui papei, pentru a fi
declarat sfint chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d'Aquino (†1274) care în
timpul somnului a fost pus la fiert în apa cu ulei si dupa o înselatoare lumina si
stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost
puse în tuburi de aur dinainte pregatite si au fost raspindite la diverse abatii si catedrale .
Cita deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pacatele si a
respinge orice slava vizionara. Este bine sa stim ca dupa schisma catolicii nu mai au
sfinti, marturie raminind lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor
dumnezeiesti facute pentru vadirea înselarii catolice, amintim numai prabusirea zidurilor
Manastirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce
amenintati fiind cu moartea au cutezat sa savirseasca în biserica manastirii liturghia
latina.
În fata încercarilor habsburgilor care stapineau Transilvania din 1688, pe la
mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumarati
aparatori ai dreptei credinte ce au fost batuti, întemnitati, alungati si martirizati.
Pomenim aici doar pe mucenicul Oprea (Miclaus) din Salistea Sibiului, preotul Moise
Macinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin
puterea cuvintului a întarit credinta stramoseasca si a stirnit oprobiul ereticului episcop
unit de atunci Inochentie Micu care scria: "La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai
merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapa fara prohod si fara
mingiieri duhovnicesti, copii si-i boteaza prin femei batrine si se întimpla si alte pagube
duhovnicesti de felul acesta." Tot în aceeasi perioada s-a ridicat si ieromonahul Sofronie
de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii si proclamatii a reusit ca la 18 februarie
1761 la Alba Iulia sa adune un "Sinod" ale carui hotariri a dat peste cap cei 60 de ani de
robie pagina, zeci de sate lepadind uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe
generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si manastiri care
existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai ramas nici
urma de viata monahala ortodoxa, Biserica ducindu-si crucea prin codrii si munti. Lupta
împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor marturisitori si mucenici si a
demonstrat istoriei ca Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci cind toate altarele de
piatra sunt pingarite si distruse, si ca Ortodoxia va ramine vesnica si lucratoare în
altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.
Integrarea în Biserica Ortodoxa nu poate fi realizata prin Taine care se savirsesc în
afara limitelor sale canonice. Mintuirea omului se realizeaza numai în Biserica, dar în
acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfint, numai la
limitele canonice. Dar daca omul nu se încorporeaza în Trupul Bisericii, nu se
împartaseste de Sfintele Taine si nu lucreaza virtutile, nu va avea parte de mintuire. "S-a
observat din istoria Bisericii ca, în perioadele cind crestinii deveneau mai secularizati, s-
au alcatuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sa discearna nestatornicia sa
duhovniceasca, sa deosebeasca binele de rau si sa fie calauzita pe calea spre mintuire.
Gresita folosire a legii, prefacind-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este
legalismul nesanatos care întemeiaza dreptatea fariseica si îndreptatirea de sine care nu
mintuiesc pe om."
Tocmai aici intervine diferenta. Daca acum o mie de ani s-a produs o ruptura în
Biserica numita Schisma, astazi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latina,
deoarece aceasta, dimpreuna cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat
încet dar sigur spre erezie, ajungind astazi sa putem vorbi despre teologia si eclesiologia
catolica ca despre un sistem filozofic si stil arhitectonic evoluat, în care omul prin Papa
tine locul lui Dumnezeu pe pamint si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin
diverse indulgente si dispense . Daca în primii ani de dupa Schisma reprimirea latinilor în
Biserica Ortodoxa se facea doar prin Mirungere – lucru pe deplin justificat deoarece
atunci înca mai aveau Botezul Bisericii apostolice – astazi departarile dogmatice si
abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor,
pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mintuirii si a împiedica infuziunea
de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egoismului latin ce
ar putea isca dihonie în sinul Bisericii.
Se cuvine asadar a nu ne lasa purtati de facatorii de basme care cauta cu
deadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicarii
studiului comparat istoric în sfera religiei, a emanciparii fata de autoritatea supranaturala
a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltarii dinamice a credintelor religioase – contra
neschimbabilitatii dogmelor.
Catolicismul roman plecind de la aceasta idee, tinde tocmai la întemeierea unei
împaratii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sa uneasca toata
omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucit el pricepe
crestinismul unilateral, aceasta tendinta fireasca si legitima a crestinismului a degenerat
într-o tiranie cruda, împotriva careia se revolta simtul national. Pricepind crestinismul ca
o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului testament, catolicismul roman la
activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de
imperiu puternic, care ar fi avind dreptul sa înghita toate popoarele si statele.
Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se
ridica împotriva celorlalte "biserici" prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata
neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocirmuieste spre
adevar prin ascultarea apostoleasca.
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea
învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata
întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata
Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele
anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste,
niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale
ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo
masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica
dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai
Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.
Fata de toate aceste abateri de la învatatura Bisericii primare – adevarata Biserica
ecumenica - Biserica Ortodoxa nu deznadajduieste si nutreste speranta ca pina la urma
adevarul va triumfa, iar biserica romano-catolica va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa
se elibereze ea însasi de greutatea apasatoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si
disciplinare, întrucit aceste teorii dogmatice sunt cu totul straine de adevaratul duh al
Evangheliei lui Hristos si continua sa împinga Apusul în bezna infailibilitatii mintii sale.

articol de schim. Paisia Mingiuc