Istoria Conciliului al II-lea din Vatican

Sinteza a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu cincizeci de ani

De monsenior Vitaliano Mattioli

La 25 ianuarie, Papa Ioan al XXIII-lea, după o liturghie pontificală solemnă în

Bazilica Sfântul Paul, a comunicat cardinalilor proiectul de a convoca un nou
Conciliu.
Uimirea a fost mare, deoarece Ioan al XXIII-lea fusese ales papă abia la 28
octombrie anul precedent. Apoi s-a aflat că deja predecesorul său, Pius al XII-lea,
avusese această idee şi, în cel mai mare secret, începuse lucrările pregătitoare.
Dar după aceea s-a gândit că timpurile încă nu erau mature.
Ioan al XXIII-lea a început pregătirile în luna mai anul următor, constituind
Comisia Pontificală Antepregătitoare. L-a numit pe monseniorul Pericle Felici
secretar al acestei comisii.
În iunie 1960, cu motu proprio Superno Dei a instituit cele unsprezece Comisii
pregătitoare: teologie, episcopi şi conducerea diecezelor, disciplina clerului şi a
poporului creştin, călugări, sacramente, liturgie, seminarii, Biserici orientale,
misiuni, laici.
În sfârşit, la 11 octombrie 1962 a fost deschis în mod oficial noul Conciliu. Papa
a ales această dată pentru că atunci, în ziua aceea, se celebra sărbătoarea Mariei,
Theothokos, Născătoare de Dumnezeu. În felul acesta a manifestat intenţia de a
pune desfăşurarea Conciliului sub ocrotirea Mariei.
Discursul de la sfânta Liturghie de deschidere, Gaudet Mater Ecclesia, a indicat
liniile conducătoare ale Conciliului şi a motivat oportunitatea de a celebra noul
Conciliu. A spus că scopul principal al Conciliului trebuie să fie prezentarea,
apărarea şi răspândirea depozitului sacru al doctrinei creştine: „5.1. Ceea ce
interesează Conciliul mai mult decât orice este ca depozitul sacru al doctrinei
creştine să fie păstrat şi învăţat în formă mai eficace. Această doctrină cuprinde
omul integral, compus din suflet şi din trup, iar nouă, care locuim pe acest
pământ, ne porunceşte să tindem ca pelerini spre patria cerească… 2. Al douăzeci
şi unulea Conciliu Ecumenic… vrea să transmită în întregime, nu diminuată, nu
deformată, doctrina catolică”.
Trece apoi la modul Bisericii de a se comporta cu privire la erorile doctrinale:
„Deschizând Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, este mai clar ca oricând că
adevărul Domnului rămâne în veci. 2. Nu există nici un timp în care Biserica să
nu se fi opus acestor erori; adesea le-a şi condamnat, şi uneori cu severitatea
maximă. Cât priveşte timpul prezent, Mireasa lui Cristos preferă să folosească
medicamentul milostivirii în loc să ia în mâini armele rigorii; se gândeşte că
trebuie să se meargă în întâmpinarea necesităţilor de astăzi mai degrabă
expunând mai clar valoarea învăţăturii sale decât condamnând”.
Discursul de deschidere se încheie exprimând dorinţa de a promova unitatea în
familia creştină şi umană pentru că: „din păcate întreaga familie creştină încă nu
a ajuns pe deplin la această vizibilă unitate în adevăr”.
Prima sesiune s-a terminat în ziua de 8 decembrie 1962. Lucrările au fost
programate pentru luna septembrie din anul următor. În acest timp, la 3 iunie
1963, Papa Ioan al XXIII-lea a murit. În mod automat, cu moartea Papei,
Conciliul este suspendat. Îi revine succesorului să-l continue sau nu.
Noul papă ales la 21 iunie a fost Giovanni Battista Montini, care a luat numele de
Paul al VI-lea. El a manifestat imediat dorinţa de a continua Conciliul.
A doua sesiune s-a deschis la 29 septembrie 1963 şi s-a încheiat la 4 decembrie
1963. În discursul de deschidere, Paul al VI-lea a prezentat cele patru scopuri ale
Conciliului: „Vom rezuma în patru puncte, care sunt: definirea sau, dacă se
preferă, conştiinţa Bisericii, reforma sa, recompunerea unităţii între toţi creştinii
şi dialogul Bisericii cu oamenii contemporani”.
În ianuarie 1964, Paul al VI-lea a făcut vizita istorică în Ţara Sfântă atât pentru a
se întoarce la izvoarele creştinismului, cât şi pentru a revigora raporturile cu
religia ebraică şi statul Israel, încă nerecunoscut oficial de Sfântul Scaun. Dar şi
pentru a lansa noi înţelegeri cu Biserica ortodoxă. Emoţionantă şi unică în istoria
precedentă a fost întâlnirea şi îmbrăţişarea la Ierusalim între Paul al VI-lea şi
Atenagora, Patriarh de Constantinopol.
A treia sesiune a fost între 14 septembrie – 21 noiembrie 1964. În discursul de
încheiere, Paul al VI-lea a proclamat-o pe Sfânta Fecioară Maria: Maica
Bisericii. A spus: „Pentru acest motiv ni se pare necesar ca în această şedinţă
publică să enunţăm în mod oficial un titlu cu care să fie cinstită Sfânta Fecioară
Maria, care a fost cerut din diferite părţi ale lumii catolice şi Nouă ne este
deosebit de drag şi plăcut, deoarece cu sinteză minunată exprimă poziţia
privilegiată în Biserică pe care acest Conciliu a recunoscut-o proprie Născătoarei
de Dumnezeu”.
„De aceea – a continuat el – spre gloria Sfintei Fecioare şi spre mângâierea
noastră o declarăm pe Preasfânta Maria Mamă a Bisericii, adică a întregului
popor creştin, atât a credincioşilor cât şi a Păstorilor, care o numesc Maică
preaiubită; şi stabilim ca prin acest titlu întregul popor creştin, de acum înainte să
dea şi mai multă cinste Născătoarei de Dumnezeu şi să-i adreseze rugăciuni”.
Sesiunea a patra: deschisă la 14 septembrie 1965, s-a încheiat la 8 decembrie
1965, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri.
În discursul de deschidere a caracterizat astfel Conciliul: „Nici nu pare dificil a
da conciliului nostru ecumenic caracterul unui act de iubire: al unui mare şi triplu
act de iubire: faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de omenire”.
În această sesiune, la 4 octombrie 1965, Paul al VI-lea a vizitat Adunarea
Naţiunilor Unite la New York, invitat în mod oficial pentru a celebra al
douăzecilea an al ONU.
La 18 noiembrie 1965, Paul al VI-lea, în apropierea încheierii Conciliului, a făcut
un discurs despre atitudinea care trebuie avută în perioada de după conciliu,
aproape prevăzând devierea care a avut loc după aceea. „Veneraţi Fraţi, nu atât
trebuie să fim atenţi la aceste reforme fie ele necesare, atât la cele morale cât şi la
cele spirituale, care să ne facă mai conformii cu Învăţătorul nostru divin şi mai
apţi pentru îndatoririle vocaţiei noastre respective. La aceasta trebuie în mod
deosebit să fim atenţi: la sfinţirea noastră efectivă şi la capacitatea reală de a
răspândi printre oamenii din timpul nostru mesajul evanghelic”.
La 7 decembrie 1965, ajunul încheierii, a fost celebrată sfânta Liturghie a ultimei
sesiuni. Paul al VI-lea, în omilie, aşa a rezumat întregul Conciliu: „Pe chipul
oricărui om trebuie să se vadă chipul lui Cristos şi, în acesta, chipul Tatălui
ceresc. Pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu trebuie cunoscut omul. A-l iubi pe
Dumnezeu pentru a-l iubi pe om. Acest Conciliu se rezumă în întregime în
semnificaţia sa religioasă conclusivă, ca o puternică invitaţie adresată omenirii de
astăzi şi a-l regăsi, pe calea iubirii fraterne, pe Dumnezeu”.
La sfârşitul celebrării euharistice a avut loc un fapt epocal. Paul al VI-lea, cu
Scrisoarea Apostolică Ambulate in Dilectione, a abolit excomunicarea aplicată la
16 iulie 1054 Patriarhului de Constantinopol Mihail Cerularie. În acelaşi moment
la Constantinopol (Istanbul), Patriarhul Atenagora abroga excomunicarea
Predecesorului său aplicată Papei Leon al IX-lea.
Aşa afirmă Scrisoarea lui Paul al VI-lea: „Vrem să eliminăm din amintirea
Bisericii sentinţa de excomunicare dată atunci şi să o distrugem şi o voim
îngropată în uitare şi ştearsă. Suntem bucuroşi că ne este dată ocazia de a
îndeplini acest act de caritate fraternă aici la Roma, alături de mormântul
apostolului Petru, în aceeaşi zi în care are loc acelaşi lucru la Constantinopol,
care este numită Noua Romă”.
Cardinalul Johannes Willebrands a citit Declaraţia Comună a Bisericii catolice
romane şi a Bisericii ortodoxe din Constantinopol. Imediat după aceea, cardinalul
Agostino Bea a citit Scrisoarea citată Ambulate in Dilectione.
Documentele conciliare sunt:
Patru Constituţii:
- Sacrosanctum Concilium (despre liturgie), 4 decembrie 1963 (votanţi 2178,
placet 2159)
- Lumen gentium (despre Biserică) 21 noiembrie 1964 (votanţi 2145, placet
1921)
- Dei Verbum (despre Revelaţia Divină), 18 noiembrie 1965 (votanţi 2350, placet
2344)
- Gaudium et spes (despre Biserica în lumea contemporană), 7 decembrie 1965
(votanţi 2373, placet 2309)

Nouă decrete:
- Inter mirifica (despre instrumentele de comunicare socială), 4 decembrie 1963
(votanţi 2124, placet 1960)
- Orientalium Ecclesiarum (despre Bisericile orientale catolice), 21 noiembrie
1964 (votanţi 2149, placet 2110)
- Unitatis redintegratio (despre ecumenism), 21 noiembrie 1964 (votanţi 2148,
placet 2137)
- Christus Dominus (despre episcopi), 28 octombrie 1965 (votanţi 2322, placet
2319)
- Perfectae caritatis (despre călugări), 28 octombrie 1965 (votanţi 2325, placet
2321)
- Optatam totius (despre formarea sacerdotală), 28 octombrie 1965 (votanţi 2321,
placet 2318)
- Apostolicam actuositatem (despre apostolatul laicilor), 18 noiembrie 1965
(votanţi 2342, placet 2340)
- Ad gentes (despre activitatea misionară), 7 decembrie 1965 (votanţi 2399,
placet 2394)
- Presbyterorum ordinis (despre slujirea şi viaţa preoţilor), 7 decembrie 1965
(votanţi 2394, placet 2390)

Trei declaraţii:
- Gravissimum educationis (despre educaţia creştină), 28 octombrie 1965 (votanţi
2096, placet 1912)
- Nostra aetate (despre relaţia cu religiile necreştine), 28 octombrie 1965 (votanţi
2312, placet 2221)
- Dignitatis humanae (despre libertatea religioasă), 7 decembrie 1965 (votanţi
2386, placet 2308).

În anul 1966, jurnalistul italian Alberto Cavallari într-o carte-interviu a scris:

„Adevărata semnificaţie a Conciliului al II-lea din Vatican nu va fi recunoscută
decât peste multe decenii şi orice concluzie rigidă devine imprudentă” (Il
Vaticano che cambia, Mondadori, pag. 27).
Astăzi, la distanţă de 50 de ani de la începutul Conciliului, această reflecţie apare
adevărată.

(După Zenit, 18 august 2012)