Un conciliu cu orientare ecumenică

La a şaizecea aniversare a anunţării Conciliului al II-lea din Vatican

De cardinal Kurt Koch

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

„Rostim în faţa dumneavoastră, desigur tremurând un pic

de emoţie, dar în acelaşi timp cu umilă hotărâre de
propunere, numele şi propunerea dublei celebrări: a unui
Sinod diecezan pentru Urbe şi a unui Conciliul ecumenic
pentru Biserica universale”. Cu aceste cuvinte, în urmă cu
şaizeci de ani, la sfârşitul Octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor, sfântul
papă Ioan al XXIII-lea anunţa Conciliul al II-lea din Vatican, la „Sfântul Paul din
afara Zidurilor”, într-un discurs scurt ţinut în faţa unui grup restrâns de cardinali.
El a adăugat că ambele evenimente vor contribui la „aducerea la zi a lui Codex
Iuris Canonici”. Acest anunţ, dat de Sfântul Părinte când încă nu trecuseră trei
luni de la alegerea sa ca succesori al papei Pius al XII-lea, i-a prins pe toţi
nepregătiţi, pentru că era complet neaşteptat.
Desigur, era evident că un „Conciliu ecumenic” nu avea să fie un conciliu al
întregii creştinătăţi, ci un eveniment intra-catolic. Totuşi, se prospecta deja la
orizont problema ecumenică, ce nu mai putea fi exclusă din realitatea eclezială. A
aminti anunţarea conciliului de acum şaizeci de ani este acum o ocazie bună
pentru a ne opri asupra începutului oficial al mişcării ecumenice în Biserica
catolică şi să ne întrebăm în manieră mai decisă cu privire la ce anume l-a
însufleţit cu scopul de a scoate o încurajare ulterioară pentru drumul de astăzi.
Strălucirile începutului transpar în mod deosebit dacă luăm în considerare figura
sfântul papă Ioan al XXIII-lea şi viziunea pe care o avea el despre Conciliul al II-
lea din Vatican. Cele două priorităţi care l-au determinat pe pontif să convoace
conciliul sunt strâns legate: reînnoirea Bisericii catolice şi recompunerea unităţii
creştinilor. Papa era convins că Biserica catolică se va putea reînnoi numai dacă
va fi recunoscut problemei ecumenice un rol prioritar. Acest lucru este evident şi
din decizia luată de Sfântul Părinte de a institui Secretariatul pentru Unitatea
Creştinilor deja cu doi ani înainte de deschiderea conciliului şi de a încredinţa
conducerea sa iezuitului Augustin Bea, a cărei a cincizecea aniversare a morţii i-
am comemorat-o la 16 noiembrie anul trecut.
Despre legătura strânsă dintre reînnoirea Bisericii şi promovarea unităţii
creştinilor era convins şi sfântul papă Paul al VI-lea. Obiectivul ecumenic era
pentru el un leitmotiv important exact şi pentru reînnoirea Bisericii catolice şi a
auto-înţelegerii ei, aşa încât putem vorbi despre o adevărat interrelaţie între
deschiderea ecumenică a Bisericii catolice şi reînnoirea ecleziologiei sale. Papa
Paul al VI-lea, deja la începutul celei de-a doua sesiuni a conciliului, în discursul
său fundamental de inaugurare, a subliniat că apropierea dintre creştini şi dintre
Bisericile despărţite era una dintre intenţiile principale, adică drama spirituală, la
baza convocării conciliului. Însuşi pontiful, promulgând decretul despre
ecumenism Unitatis redintegratio, a afirmat că el explica şi completa constituţia
dogmatică despre Biserică: ea doctrina explicationibus completa. Această
expresie evidenţiază că Paul al VI-lea atribuie decretului despre ecumenism o
mare valoare teologică.
Şi pontifii care au urmat după conciliu au continuat să promoveze chestiunea
ecumenică. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru sfântul papă Ioan Paul al II-
lea, care, în enciclica sa despre angajarea ecumenică Ut unum sint, care va
furniza orientări importante pentru viitor, a confirmat că drumul ecumenic este
drumul Bisericii şi „aparţine organic la viaţa sa şi la acţiunea sa” şi a reafirmat
clar că decizia luată de Biserică în favoarea ecumenismului este ireversibilă,
pentru că Biserica catolică, odată cu Conciliul al II-lea din Vatican, „s-a angajat
în mod ireversibil să parcurgă calea căutării ecumenice, punându-se astfel în
ascultarea Duhului Domnului, care învaţă cum să citim atent «semnele
timpurilor»”. În lumina acestor cuvinte este uşor de înţeles de ce îl preocupa mult
pe papa Ioan Paul al II-lea să traducă ecleziologia conciliară şi într-un limbaj
juridic, să evidenţieze legătura dintre ecleziologia conciliară şi codificarea
dreptului Bisericii universale şi cu referinţă la angajarea ecumenică a Bisericii şi
să formuleze în cele două noi coduri de drept canonic obligaţia juridică explicită
a Bisericii catolice de a participa la mişcarea ecumenică. În acest mod, se
subliniază în mod expres că „Biserica este ţinută să promoveze prin voinţa lui
Cristos” restabilirea unităţii dintre toţi creştinii.
Şi papa Benedict al XVI-lea a rezervat obiectivului ecumenic un rol prioritar.
Deja în primul mesaj rostit după alegerea sa la tronul pontifical a afirmat că
angajarea primară a succesorului lui Petru este aceea de „a lucra fără precupeţire
de energii la reconstituirea unităţii depline şi vizibile a tuturor ucenicilor lui
Cristos. Aceasta este ambiţia sa, aceasta este datoria sa imperioasă”. Pentru papa
Benedict al XVI-lea unitatea Bisericii poate să fie numai unitate în credinţa
apostolică încredinţată, în momentul Botezului, fiecărui nou membru al Trupului
lui Cristos. De aceea, ecumenismul, la nivelul cel mai profund, este o chestiune
de credinţă, deci de adeziune a tuturor celor botezaţi la rugăciunea sacerdotală a
lui Isus: ca toţi să fie una. Această rugăciune este locul interior al unităţii
creştinilor; de aceea vom deveni una „dacă ne vom lăsa atraşi în această
rugăciune”. Ea este „calea primară pentru a ajunge la comuniunea deplină”.
Papa Francisc, în stilul care-i este propriu, continuă pe calea dialogului ecumenic.
Pentru el este fundamental ca diferiţii creştini şi diferitele comunităţi ecleziale să
parcurgă împreună drumul unităţii, rugându-se şi lucrând unii cu alţii. De fapt, el
este convins că unitatea creşte în timp ce se merge şi că a merge împreună
înseamnă deja a trăi şi a practica unitatea: „unitatea nu va veni ca un miracol la
sfârşit: unitatea vine pe drum, o face Duhul Sfânt pe drum”. Aşadar papa
Francisc consideră că obiectivul eforturilor ecumenice este refacerea comuniunii
depline între creştini, care trebuie să ajungă în comuniunea euharistică. El a
exprimat de mai multe ori regretul său şi durerea sa cu privire la faptul că încă nu
putem celebra împreună Euharistia; în acelaşi timp, nu încetează să ne îndemne
să întreprindem noi paşi curajoşi: „Suntem conştienţi că încă rămâne drum de
parcurs pentru a ajunge la acea plinătate de comuniune care să se poată exprima
şi în împărtăşirea de la aceeaşi Masă euharistică, pe care o dorim cu ardoare; însă
divergenţele nu trebuie să ne înspăimânte şi să paralizeze drumul nostru”.
Dacă, în lumina acestor orientări oferite de diferiţii pontifi, luăm în considerare
ultimii şaizeci de ani de angajare ecumenică începând de la anunţarea Conciliului
al II-lea din Vatican, avem motive bune pentru a fi recunoscători pentru tot ceea
ce conciliul a pus în mişcare şi pentru ceea ce diferiţii papi au întreprins pentru a
promova ecumenismul. Este decisiv faptul că, la sfârşitul celei de-a treia şedinţe,
la 21 noiembrie 1964, decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio a fost
aprobat de părinţii conciliare cu majoritate foarte mare, cu 2137 de voturi
favorabile şi 11 contrare, şi a fost promulgat de sfântul papă Paul al VI-lea. Cu
această decizie, Biserica catolică şi-a însuşit obiectivul fundamental al mişcării
ecumenice, aderând la această mişcare mondială în manieră oficială şi definitivă.
De fapt, conciliul nu intenţiona să contrapună mişcării ecumenice, apărută în
interiorul creştinătăţii necatolice, un ecumenism propriu, adică o cale catolică
separată, pentru a ajunge la unitatea Bisericii. Mai degrabă, el era convins că
putea să existe un ecumenism unic şi dorea să se insereze în procesul mişcării
ecumenice, la originea căruia recunoştea în mod explicit „harul Duhului Sfânt”.
De aceea, Conciliul al II-lea din Vatican n-a fost numai un conciliu pentru epoca
ecumenică, ci a contribuit şi la progresarea în manieră determinantă a
ecumenismului. A aminti anunţarea conciliului în urmă cu şaizeci de ani ne
determină să ne gândim din nou la originile mişcării ecumenice. O asemenea
reflecţie nu trebuie să fie o fugă în trecut. Aşa cum se întâmplă la conducerea
unei maşini, când numai dacă mai înainte se priveşte în oglinda retrovizoare se
poate efectua o depăşire în siguranţă, tot aşa, în ecumenism, întoarcerea la
începuturi ne poate ajuta să găsim parcursul viitor cu elan reînnoit. Acest lucru
este valabil în mod deosebit pentru cele trei dimensiuni fundamentale în care
mişcarea ecumenică s-a dezvoltat şi continuă să crească. Va fi bine să le
reactualizăm pentru a putea înţelege ce paşi să facem în viitor.
Mişcarea ecumenică a fost, în primul rând, o mişcare de rugăciune. Această
trăsătură esenţială a sa a fost evidenţiată de papa Benedict al XVI-lea cu o
imagine elocventă: „Barca ecumenismului n-ar fi ieşit niciodată din port dacă n-
ar fi fost mişcată de acest larg curent de rugăciune şi împinsă de suflul Duhului
Sfânt”. De fapt, începutul mişcării ecumenice a fost marcat de introducerea
Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, care, născută ca iniţiativă
ecumenică, a fost preluată de papa Benedict al XV-lea şi extinsă la toată Biserica
catolică. Conciliul al II-lea din Vatican a ajuns chiar să vadă în „ecumenismul
spiritual” pilonul tuturor eforturilor ecumenice, adică „sufletul întregii mişcării
ecumenice”. Conciliul a exprimat în acest mod ideea că lucrarea ecumenică este
în mod esenţial o îndatorire spirituală şi că, aşadar, fără rugăciune nu poate să fie
unitate, aşa cum repetă mereu papa Francisc: „Angajarea ecumenică răspunde, în
primul rând, la rugăciunea Domnului Isus însuşi şi se bazează în mod esenţial pe
rugăciune”.
Cu rugăciunea pentru unitate, noi creştinii exprimăm convingerea de credinţă
conform căreia unitatea nu poate să fie realizată în primul rând – şi desigur nu
numai – pe baza eforturilor noastre: noi nu putem face singuri unitatea, nici nu
putem să-i determinăm forma şi timpul de realizare. Noi creştinii putem provoca
diviziuni, aşa cum demonstrează atât istoria cât şi prezentul. Însă unitatea putem
doar s-o primim în dar. Rugăciunea pentru unitate ne aminteşte că trebuie să
facem spaţiu lucrării nemanipulabile a Duhului Sfânt şi să ne punem în El măcar
atâta încredere câtă ne punem în înseşi eforturile noastre. Modul cel mai bun
pentru a ne pregăti să primim unitatea ca dar al Duhului Sfânt este rugăciunea
pentru unitate. Mişcarea de rugăciune din urmă cu peste o sută de ani nu este
aşadar un început pe care putem să-l lăsăm în urma noastră, ci un început care
trebuie mai degrabă să meargă cu noi şi să însoţească toate eforturile noastre
ecumenice. Un ecumenism credibil stă sau cade cu aprofundarea forţei sale
spirituale şi cu adeziunea din partea creştinilor la rugăciunea sacerdotală a lui
Isus, „ca toţi să fie una”.
O formă specială de ecumenism spiritual este cea definită „ecumenism al
martirilor” de papa Ioan Paul al II-lea şi „ecumenism al sângelui” de papa
Francisc. Această formă face referinţă la faptul tragic că astăzi foarte mulţi
creştini sunt victime ale persecuţiilor masive, persecuţii care le depăşesc chiar şi
pe cele făcute în primele secole ale creştinismului, până acolo încât Bisericile
creştine au devenit Biserici de martiri. De fapt, astăzi toate Bisericile şi
comunităţile creştine au martirii proprii, aşa încât se poate vorbi despre un
adevărat ecumenism al martirilor. Creştinii nu mai sunt persecutaţi pentru că sunt
ortodocşi sau catolici, evanghelici sau anglicani, ci sunt persecutaţi pentru că sunt
creştini. Şi totuşi, în pofida tragediei acestei realităţi, în ecumenismul martirilor
se ascunde o mare promisiune: Biserica primară era convinsă că sângele
martirilor va fi sămânţă de noi creştini. Tot aşa şi noi astăzi trebuie să nutrim
speranţa că sângele aşa de multor martiri din timpul nostru va fi într-o zi sămânţă
a unităţii ecumenice depline a Trupului lui Cristos. Şi trebuie să fim siguri chiar
că, în sângele martirilor, deja am devenit una. Pentru că suferinţa aşa de multor
creştini în lumea de astăzi este o experienţă comună care se revelează mai
puternică decât diferenţe care încă separă Bisericile creştine, martiriul comun al
creştinilor este astăzi semnul cel mai convingător al ecumenismului.
În al doilea rând, mişcarea ecumenică a fost o mişcare de convertire, începută cu
conştientizarea păcatului dezbinărilor în Biserică. Pentru a reprezenta acest păcat,
nu există imagine mai emblematică decât aceea a daunei aduse integrităţii tunicii
necusute a lui Isus, despre care Biblia ne spune expres că era cusută dintr-o
bucată: „ţesută dintr-o bucată, de sus până jos” (In 19,23b). Este semnificativ
faptul că, în relatarea pătimirii, nici soldaţii romani n-au îndrăznit să rupă această
preţioasă haină a lui Isus pământesc: „Să nu o rupem, ci să tragem la sorţi pentru
ea, a cui să fie” (In 19,24). Astfel, în istoria creştină, tunica lui Isus a devenit
simbolul unităţii Bisericii ca Trup al lui Cristos. Tragedia deplorabilă în această
istorie este că înşişi creştinii au făcut ceea ce soldaţii romani n-au îndrăznit să
facă. Iată că, aşa cum a afirmat cardinalul Edward Idris Cassidy, fost preşedinte
al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, tunica lui Isus
este ruptă astăzi „în bucăţi şi fâşii, în confesiuni şi denominaţiuni care adesea în
istorie luptă una împotriva celeilalte, în loc să împlinească mandatul încredinţat
nouă de Domnul, adică să fim una”. Această imagine, care exprimă situaţia
profund anormală a creştinătăţii, este forma cea mai elocventă de invitaţie la
convertire ecumenică. Dacă aruncăm o privire la istoria mişcării ecumenice, ne
dăm seama că ecumenismul a primit noi impulsuri numai atunci când creştinii
din Biserici diferite au avut curajul şi umilinţa de a recunoaşte împreună, deschis,
scandalul persistent al unei creştinătăţi divizate şi s-au simţit chemaţi la
convertire. De fapt, unitatea, care ne-a fost dăruită în Cristos, va putea să fie
regăsită numai dacă noi creştinii ne convertim împreună la Isus Cristos.
Convertirea este elixirul de viaţă lungă a unui adevărat ecumenism, aşa cum a
afirmat decretul despre ecumenism în manieră programatică: „Nu există un
adevărat ecumenism fără convertire interioară. Într-adevăr, dorinţa de unitate se
naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea
liberă a iubirii”. În enciclica sa despre angajarea ecumenică, Ut unum sint, sfântul
papă Ioan Paul al II-lea a subliniat cu emfază că întregul decret despre
ecumenism este „impregnat de spiritul de convertire”.
Nu este vorba atât de convertirea celorlalţi cât mai ales de convertirea proprie,
care presupune disponibilitatea de a recunoaşte în manieră autocritică propriile
slăbiciuni şi propriile lipsuri, de a le admite cu umilinţă, de a lua ca metru de
măsură Evanghelia lui Isus Cristos şi de a se pune în slujba refacerii unităţii.
Aşadar, convertirea trebuie să fie înainte de toate o convertire la căutarea
pasionată a unităţii creştinilor. Acesta este adevăratul sens al lui Unitatis
redintegratio.
În al treilea rând, mişcarea ecumenică a fost şi o mişcare misionară. Această
dimensiune a fost evidentă încă de la început, când în 1910 a avut loc în Scoţia,
la Edinburgh, prima Conferinţă mondială despre misiune. Pentru participanţi era
foarte clar scandalul înnăscut în faptul că diferitele Biserici şi comunităţi
ecleziale făceau concurenţă în munca misionară şi în acest mod ameninţau
credibilitatea vestirii Evangheliei lui Isus Cristos mai ales în continentele mai
îndepărtate, pentru că au dus în alte culturi, împreună cu Evanghelia lui Cristos,
şi diviziunile Bisericii din Europa. Aşadar erau în mod trist conştienţi că
diviziunea dintre creştini constituia cea mai mare piedică pentru misiunea în
lume. În acelaşi spirit, şi Conciliul al II-lea din Vatican a avut curajul de a
denunţa diviziunea permanentă în creştinătate ca un scandal pe care-l oferim
lumii şi care dăunează vestirii mesajului creştin.
Dacă diviziunea creştinilor este contra-mărturia predicării Evangheliei, atunci, în
sens invers, reconcilierea ecumenică este condiţia fundamentală pentru o misiune
credibilă a Bisericii. În lumea de astăzi este posibil să se dea o mărturie despre
Isus Cristos – credibilă, deci ecumenic comună – numai dacă Bisericile creştine
depăşesc diviziunile lor şi reuşesc să trăiască unitatea într-o diversitate
reconciliată. Prin urmare, ecumenismul şi misiunea sunt indisolubile; ele se cer şi
se susţin reciproc. O Biserică misionară este, prin natura sa, o Biserică
ecumenică, şi o Biserică angajată ecumenic este fundamentul unei Biserici
misionare. Iată de ce, conform papei Francisc, „angajarea pentru o unitate care să
faciliteze primirea lui Isus Cristos încetează să fie simplă diplomaţie sau o
activitate forţată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se
poate face abstracţie”.
Încă de la început, mişcarea ecumenică a fost o mişcare de rugăciune, o mişcare
de convertire şi o mişcare misionară. Aceste trei mişcări au contribuit
considerabil la progresul făcut de mişcarea ecumenică în ultimele decenii. Ele
vor trebui să menţină vitalitatea lor şi în viitor, dacă mişcarea ecumenică vrea să
fie la înălţimea provocărilor care o aşteaptă. De altfel, este clar că nu există
alternativă la ecumenism. El este indispensabil pentru credibilitatea credinţei
creştine şi a misiunii Bisericii în lumea de astăzi, corespunde voinţei Domnului şi
este un rod al Duhului Sfânt, aşa cum a subliniat Conciliul al II-lea din Vatican.
Aşadar am demonstra o credinţă scăzută dacă nu ne-am încrede în Duhul, care va
duce la împlinire, în modurile şi în timpurile în care va voi El, ceea ce a demarat
în manieră aşa de promiţătoare. A-l asculta pe Duhul este îndatorirea ecumenică
a momentului, în timp ce amintim anunţarea Conciliului al II-lea din Vatican
petrecută în urmă cu şaizeci de ani.

(După L’Osservatore Romano, 18 ianuarie 2019)