Reglementarea

creştină a naşterilor

n marea sa iubire faţă de om, Dumnezeu i-a dăruit doar lui

inteligenţa, raţiunea, gândirea, voinţa, capacitatea de a
distinge şi a alege binele, respingând răul. Dispunând de
aceste calităţi şi ridicat astfel la demnitatea de persoană,
omul are capacitatea de a judeca, de a analiza fiecare situaţie,
fiecare circumstanţă, fiecare decizie, fiecare acţiune. De aceea,

omului i se cere să acţioneze în limitele libertăţii şi cu deplină

responsabilitate în luarea deciziilor.
Conceptul de procreare responsabilă
Biserica - Mamă şi Învăţătoare, ne dăruieşte învăţătura sa cu
privire la procrearea responsabilă prin constituţia Gaudium et
spes a Conciliului Vatican II (cf. GS 50):
a. Procrearea umană nu este un fapt pur biologic ci o formă de
colaborare la planul de iubire creatoare a lui Dumnezeu.
Procrearea face parte din misiunea soţilor, chemaţi să
colaboreze la împlinirea acestui plan.
b. În transmiterea vieţii, cei doi soţi sunt chemaţi să fie
interpreţi ai voinţei Creatorului, de aceea se cere din partea lor
să acţioneze în spirit de credinţă şi ţinând cont de situaţia lor
concretă şi personală, împreună ca soţi în faţa lui Dumnezeu,
spre binele copiilor şi al societăţii.
c. Decizia de a procrea sau nu este o problemă de conştiinţă a
celor doi soţi, hotărârea trebuie luată în conştiinţă dreaptă – o
decizie împreună, cu deplină responsabilitate, ca soţi în faţa
lui Dumnezeu, şi nu în mod arbitrar sau la voia întâmplării. În
ultimă instanţă soţii sunt aceia care trebuie să hotărască, în
faţa lui Dumnezeu în această privinţă. În modul lor de a
acţiona, soţii creştini trebuie să fie conştienţi că nu pot
proceda după bunul lor plac, ci trebuie totdeauna să fie
călăuziţi de conştiinţa lor, conştiinţă care trebuie să se
conformeze legii divine, ascultând de magisteriul Bisericii,
care interpretează în mod autentic această lege în lumina
evangheliei (GS 50).
Conceptul de procreare responsabilă este reluat în enciclica
Humanae Vitae de către papa Paul al VI-lea:

Paternitatea responsabilă, în
raport de condiţiile fizice,
economice, psihologice şi
sociale, se exercită fie ca o
alegere
ponderată
şi
generoasă de a creşte o familie
numeroasă, fie ca o decizie luată din motive grave şi în
respectul legii morale, de a evita în mod temporar sau pentru
un timp mai îndelungat, o nouă naştere (HV10).
Aşadar, enciclica recunoaşte că sunt motive serioase pentru
care soţii nu pot să primească toţi copiii care ar putea veni pe
lume. Motivele pot fi variate: de ordin social, economic,
medical, condiţii de muncă, de locuinţă etc. Important este
faptul că decizia în stabilirea numărului copiilor revine soţilor
care ştiu mai bine decât oricine cu ce situaţii concrete se
confruntă. Însă, soţii trebuie să judece, nu după criterii
personale subiective, egoiste, ci după criterii obiective, bine
argumentate. „Această judecată nu trebuie să se lase
influenţată nici de egoism, nici de capriciu, nici de
mentalitatea curentă, nici de sugestiile pasiunii”, scrie Pr.
Claudiu Dumea în lucrarea sa „Planificarea familiei după
morala catolică”.
Aşadar, pentru a-şi lămuri mai bine acest concept atât de
grav şi de important soţii trebuie să ţină cont de două
interogative etice fundamentale:
1. Întrebarea cu privire la momentul deliberativ: soţii sunt
aceia care iau decizia de a procrea sau nu.
Ei pot să aleagă: creşterea numărului de copii, sau distanţarea
naşterilor sau amânarea venirii pe lume a unui copil pentru o
perioadă determinată sau nedeterminată de timp.
Alegerea se face în funcţie de situaţia concretă în care trăiesc
soţii, din punct de vedere fizic, economic, psihologic, social,
spre binele copiilor şi posibilitatea de educare a lor, spre
binele Bisericii şi al societăţii.
Alegerea se face: în conştiinţă dreaptă, cunoscând şi
respectând legile morale ale Bisericii, împreună, ca soţi în faţa
lui Dumnezeu.
2. Întrebarea cu privire la modalitatea împlinirii hotărârii
luate:
În cadrul vieţii conjugale, comportamentul soţilor trebuie să
respecte semnificaţia actului conjugal: unirea şi procrearea.
Aceste două semnificaţii, esenţiale şi de nedesfăcut sunt
expresia voinţei lui Dumnezeu, sunt legi înscrise în fiinţa
bărbatului şi a femeii. Numai respectându-le pe amândouă
actul conjugal îşi păstrează integral sensul de iubire reciprocă
şi adevărată. Orice act conjugal trebuie să rămână deschis
transmiterii vieţii. În felul acesta soţii recunosc că ei nu sunt
proprietarii izvoarelor vieţii, ci simpli colaboratori ai lui
Dumnezeu la planul creaţiei.
Când, din motive serioase, soţii hotărăsc limitarea numărului
de naşteri, ei trebuie să folosească metodele naturale care sunt
metode de abstinenţă periodică şi recurgerea la perioadele
infertile ale ciclului menstrual al femeii.

Prof. Maria Gherghel