Receptarea Conciliului al II-lea din Vatican şi interpretarea raportului dintre

primat şi episcopat
Unde se îmbrăţişează tradiţia şi reînnoirea

De Kurt Koch

Anticipăm intervenţia pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical

pentru Unitatea Creştinilor o va ţine marţi 12 noiembrie la Roma, la prezentarea
volumului, îngrijit de Jean Ehret, Primato pontificio ed episcopato. Dal primo
millennio al concilio ecumenico Vaticano II. Studi in onore dell’arcivescovo
Agostino Marchetti [Primatul pontifical şi episcopatul. Din primul mileniu la
Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. Studii în onoarea arhiepiscopului
Agostino Marchetto (Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2013, 765
de pagini). La prezentare, moderată de directorul ziarului L’Osservatore
Romano, vor interveni arhiepiscopul Jean-Louis Bruguès, arhivar şi bibliotecar
al Sfintei Biserici Romane, cardinalul Angelo Bagnasco, arhiepiscop de Genova
şi preşedinte al Conferinţei Episcopale Italiene, şi Laura Boldrini, preşedinte al
Camerei Deputaţilor din Italia.

Ecleziologia, îndeosebi raportul dintre primat şi episcopat, şi

Conciliul al II-lea din Vatican constituie cele trei părţi
principale ale cărţii, care conţine diferite studii în onoarea
arhiepiscopului Agostino Marchetto şi care documentează în
acelaşi timp punctele focale ale operei sale istorice, teologice
şi canonice şi trebuie înţelese ca reacţii la lucrarea sa, care
este de largă respiraţie: nu numai că el pune împreună istoria,
teologia şi dreptul canonic, dar face să vorbească între ele aceste realităţi.
Cele spuse sunt valabile mai ales cu privire la efortul făcut de monseniorul
Marchetto în favoarea unei interpretări adecvate şi a unei receptări pertinente a
Conciliului al II-lea din Vatican şi îndeosebi a documentelor sale, aşa cum reiese
din cele două cărţi ale sale, Il Concilio Vaticano II. Contrappunto per la sua
storia (Libreria Editrice Vaticana, 2006), care reprezintă prima istorie a
istoriografiei despre Vatican II, şi Il concilio Vaticano II. Per la sua corretta
ermeneutica (Libreria Editrice Vaticana, 2012), în care este reluată şi aprofundată
hermeneutica reformei susţinută de Papa Benedict al XVI-lea, conform căreia
adevărata reformă a Bisericii constă în interacţiunea reuşită, la diferitele nivele,
dintre continuitate şi discontinuitate.
Desigur, acest efort n-a pierdut nimic din actualitatea sa acum când comemorăm
a cincizecea aniversare a începerii Conciliului al II-lea din Vatican. Dimpotrivă,
a devenit şi mai urgentă dacă ţinem cont de tendinţele, de mult timp dominante
faţă de acest eveniment important, care văd în conciliu o ruptură de tradiţia
Bisericii şi, asta, într-o dublă direcţie: pe de o parte, curentele progresiste
continuă să înţeleagă conciliul ca sfârşitul tradiţiei ecleziale precedente şi
începutul a ceva nou. Ca ruptură de tradiţie Conciliul al II-lea din Vatican este
interpretat şi de cealaltă parte, de curentele tradiţionaliste, care îi reproşează că a
făcut să se nască o Biserică nouă, care nu mai este identică celei care a existat
până atunci.
Aşadar nu este o întâmplare că aceste două tendinţe extreme, deja pe un plan
lingvistic, concordă în a face o distincţie între Biserica preconciliară şi Biserica
postconciliară, ca şi cum Biserica n-ar mai fi aceeaşi înainte şi după conciliu.
Diferenţa dintre cele două tendinţe se află în faptul că în timp ce partea
progresistă susţine o hermeneutică empatică a discontinuităţii şi a rupturii, partea
tradiţionalistă favorizează o hermeneutică a continuităţii simple, neistorice, care
însă, cu referinţă la Conciliul al II-lea din Vatican, se revelează şi o hermeneutică
a rupturii. De către ambele perspective Conciliul al II-lea din Vatican nu mai este
considerat ca parte a tradiţiei vii a Bisericii, care a existat până atunci, ci ca
sfârşitul ei.
În faţa acestor două tendinţe extreme, monseniorul Marchetto a apărat mereu o
hermeneutică a reformei, în care continuitatea şi reînnoirea sunt unite sau, aşa
cum a scris în manieră clară el însuşi într-un articol inserat în cartea prezentată
astăzi, tradiţia şi reînnoirea se îmbrăţişează.
Deoarece Conciliul al II-lea din Vatican voia să fie, şi a fost, un conciliu
reformator, o hermeneutică a reformei se confruntă desigur cu discontinuitatea,
dar în acelaşi timp vede în centrul oricărei discontinuităţi o continuitate mai
fundamentală şi profundă. Hermeneutica reformei se bazează pe convingerea că
acest conciliu n-a voit o Biserică nouă în ruptură de tradiţie, ci o Biserică
reînnoită în spiritul mesajului credinţei creştine revelate o dată pentru totdeauna
şi transmise în tradiţia vie a Bisericii. Conciliul nu a voit sau nu a promovat nici
o nouă învăţătură a credinţei, ci o reînnoire a acelei învăţături transmise de-a
lungul secolelor şi permanent valabile. Numai în lumina acestei hermeneutici a
reformei, Conciliul al II-lea din Vatican, ca orice conciliu, poate să fie înţeles ca
inel dintr-un lung lanţ legat cu tradiţia şi în acelaşi timp deschis spre viitor.
Faptul că a amintit încontinuu această perspectivă este unul din marile merite ale
monseniorului Marchetto. Lucrarea sa este deosebit de semnificativă deoarece ne
aminteşte că motivele dezvoltării negative şi ale curentelor periculoase care s-au
răspândit după Conciliul al II-lea din Vatican nu trebuie să fie căutate în conciliul
însuşi, aşa cum observa deja în anii Şaptezeci Joseph Ratzinger: „Ceea ce a
devastat Biserica din ultimul deceniu n-a fost conciliul, ci refuzul de a-l primi”.
Din această diagnoză clară derivă terapia la fel de clară, conform căreia nu
trebuie să se invalideze conciliul, ci, dimpotrivă, să se facă posibilul pentru a
descoperi adevăratul conciliu şi a realiza din nou adevărata sa intenţie. În aceasta
se află după părerea mea firul roşu al publicaţiilor monseniorului Marchetto şi al
marii opere care a fost publicată în onoarea sa.
Hermeneutica reformei, unind reînnoirea şi fidelitatea faţă de tradiţie în
receptarea Conciliului al II-lea din Vatican, furnizează câteva idei salutare mai
ales şi pentru interpretarea teologică şi canonistă a raportului dintre primat şi
episcopat, care exemplifică îmbrăţişarea dintre tradiţie şi reînnoire şi care
constituie unul din punctele focale ale lucrării ştiinţifice a monseniorului
Marchetto, aşa cum demonstrează şi marele său volum despre Biserică şi
Papalitate în istorie şi în drept (Libreria Editrice Vaticana, 2002). Tocmai
această tematică scoate în evidenţă implicaţiile ecumenice asupra cărora aş vrea
să mă opresc pe scurt în raport cu dialogul ortodox-catolic, pentru a clarifica
perspectivele ecumenice care apar din cercetările monseniorului Marchetto şi din
cercetările asupra muncii sale ştiinţifice.
Punctul central al dialogului dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe este
raportul dintre primat şi sinodalitate. În tratarea acestei teme nu se tinde la un
compromis asupra minimei denumiri comune. Mai degrabă, e vorba de a face să
discute între ele aspectele cele mai puternice din ambele Biserici, adică tradiţia
sinodală a Bisericilor ortodoxe şi forma primaţială a Bisericii catolice, bazându-
se pe disponibilitatea ambelor părţi de a învăţa una de la cealaltă şi rămânând
fideli faţă de principiul fundamental al dialogului ecumenic, care constă într-un
schimb reciproc de daruri.
Pe de o parte, Biserica catolică va trebui să admită că încă n-a dezvoltat în viaţa
sa şi în structurile sale ecleziale acel nivel de sinodalitate care ar fi posibil şi
necesar dintr-un punct de vedere istoric şi teologic, că principiul sinodal şi
principiul primaţial nu se exclud reciproc şi că o legătură credibilă dintre
principiul primaţial şi principiul sinodal ar fi un ajutor fundamental adus de
Biserica catolică pentru continuarea dialogului ecumenic cu ortodoxia, în sensul
că întărirea sinodalităţii reprezintă cea mai importantă contribuţie ecumenică a
Bisericii catolice la recunoaşterea primatului episcopului de Roma. Pe de altă
parte, se poate aştepta pe bună dreptate de la Bisericile ortodoxe recunoaşterea
faptului că un primat şi la nivelul universal al Bisericii nu este numai posibil şi
legitim din punct de vedere teologic, ci este necesar, pe care însăşi situaţia
relaţiile intraortodoxe determină să se reflecteze asupra unei slujiri a unităţii la
nivel universal şi că acest lucru nu este deloc în contrast cu ecleziologia
ortodoxă, ci este compatibilă cu ea.
Aceste scurte idei ecumenice vor doar să lase să se întrevadă ce domeniu amplu
şi interesant se deschide cu tematica raportului dintre primat şi episcopat. În acest
context, e suficient de menţionat că problema concretă a unei interpretări
teologice sustenabile a raportului dintre primat şi episcopat poate să fie înţeleasă
numai în cadrul relaţiei redescoperite de Conciliul al II-lea din Vatican dintre
Biserica universală una şi multiplicitatea Bisericilor locale, care a fost în mod
explicit tematizată în studiul lui Peter Hofmann şi care este exprimată de conciliu
cu formula eclezială fundamentală conform căreia în Bisericile particulare şi
pornind de la ele există Biserica catolică una şi unică: „Această Biserică a lui
Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale
credincioşilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt şi ele numite, în Noul
Testament, Biserici” (Lumen gentium, 26).
Aşadar, Biserica ar putea să fie comparată, în manieră eficace, cu o eclipsă cu
două focuri, care sunt unitatea Bisericii universale şi multiplicitatea Bisericilor
locale: Biserica este communio ecclesiae et communio ecclesiarum. În această
imanenţă reciprocă de Biserică universală şi Biserici locale se află structura
constituţională teologică specială şi inconfundabilă a Bisericii, care are o
structură în acelaşi timp de Biserică universală şi locală şi, aşadar, fie papală fie
episcopală, în aşa fel încât raportul dintre Biserica universală şi Bisericile locale
are o concretizare personală în relaţia dintre primat şi episcopat.
În această interrelaţie dintre singularul „Biserică” şi pluralul „Biserici”, care este
fundamentală pentru ecleziologia catolică şi care a fost evidenţiată în mod nou de
Conciliul al II-lea din Vatican, se ascunde şi întreaga problemă ecumenică. La
nivel ecumenic, cu pluralul „Biserici” nu se înţeleg diferitele adunări liturgice
locale în cadrul Bisericii catolice, fiecare dintre ele fiind pe deplin Biserică, deşi
nu este Biserica deplină, şi constituie împreună cu celelalte, în multiplicitatea lor
vie, Biserica nedespărţită. Problema ecumenică se pune mai degrabă asupra
acelui plural „Biserici” care există în afara Bisericii catolice, adică pe
independenţa de comunităţi confesionale despărţite.
Pe acest plural se centrează problema ecumenică în toată gravitatea sa. De fapt,
ne află în faţa problemei spinoase de a înţelege cu Biserica catolică trebuie şi
poate să se comporte faţă de acest plural „Biserici” în afara graniţelor sale. Cu
aceasta apare clar, încă o dată, cât sunt de relevante dintr-un punct de vedere
ecumenic cele trei puncte focale de ecleziologie, raport dintre primat şi episcopat
şi Conciliul al II-lea din Vatican atât în munca ştiinţifică a monseniorului
Agostino Marchetto cât şi în studiile adunate în onoarea sa.

(După L’Osservatore Romano, 12 noiembrie 2013)