Lattrattiva teologica della Messa Tridentina

Testo della Conferenza tenuta a New York (U.S.A.) Maggio 1995

Card. Alfons M. Stickler

Casa Editrice La Magione Poggibonsi (Siena - Italia)

Liturghia Tridentina indica ritualul liturghiei stabilit de Papa Pius V la cererea Cociliului de la Trento si promulgat la 5 decembrie 1570. Acest misal prezinta ritualul roman antic, in care au fost suprimate si adaugate diverse modificari. In momentul promulgarii, au fost conservate rutualurile existente de cel putin doua sute de ani. Prin urmare, este mai corect a numi acest misal, liturghia papei Pius V. Credinta si liturghie De la inceputurile bisericii, credinta si liturghia au fost in mod intim legate. Insusi Cociliul de la Trento este unadintre dovezi: a declarat solemn ca jertfa liturgica este in centrul liturghiei catolice, in mod contrar ereziei lui Martin Luther, care nega ca liturghia ar fi un sacrificiu. Povestea dezvoltarii credintei, ne invata ca aceasta doctrina a fost stabilita cu autoritate de catre Magisteriu, prin invatatura papilor si a conciliilor. Stim de asemenea ca in intreaga biserica, si in mod particular in sanul bisericilor orientale, credinta era cel mai important factor de dezvoltare si de formare liturgica, mai presus de orice prin liturghie. Gasim in primele secole ale bisericii argumente convingatoare pe aceasta tema. Papa Celestin I scria episcopilor din Gallia in 422: Legem credendi, lex statuit supplicandi legea credintei stabileste legea rugaciunii (cererii). (Precum este credinta, la fel este si rugaciunea.) Bisericile ortodoxe au conservat credinta gratie liturghiei. Papa,[Ioan Paul II] in ultima sa scrisoare scrisa cu ocazia centenarului scrisorii Papei Leon XIII despre traditiile bisericilor orientale, sublinia importanta acesti teze, fiindca scria ca Biserica Latina are ceva de invatat de la bisericile orientale, mai ales in materie de liturgica. Declaratiile conciliare Se neglijeaza nu de putine ori diferenta dintre cele doua tipuri de declaratii si decizii conciliare: ceea ce priveste doctrina si ceea ce priveste insa disciplina. Cele mai multe Concilii au emis declaratii si decizii in acelasi timp fie doctrinale cat si disciplinare. Altele insa, doar fie doctrinale, fie disciplinare. Multe Concilii orientale, dupa cel de la Nicea, trateaza doar probleme de credinta. Al doilea Cociliu Quinisext (Constantinopol, 691) a fost un conciliu in totalitate oriental si unul care a emis doar decizii de ordin disciplinar, fiindca acestea au fost neglijate in cererile Orientului, in vremea conciliilor precedente. Acest conciliu a aprins problemele de disciplina in bisericile orientale, mai ales in cea din Constantinopol. Aceste note sunt importante fiindca in Cociliul de la Trento gasim in mod explicit cele doua dispozitii, capitole si canoane care trateaza in primul rand exclusiv probleme de credinta si apoi, in toate sesiunile, exclusiv argumente de ordin disciplinar. Aceasta deosebire este importanta: toate canoanele teologice afirma ca oricine se opune deciziilor conciliului este excomunicat: anathema sit. In timp ce Conciliul nu impune nici odata anateme pentru opozitii impotriva dispozitiilor pur disciplinare. Invatatura Conciliului de la Trento despre Liturghie Aceasta neajuta in continuare pe deplin in reflectiile noastre. Am subliniat deja legatura dintre credinta si rugaciune, care este liturghia; dar in mod special, acest lucru se aplica prin raportul dintre credinta si cea mai inalta expresie liturgica, cultul public, adica jertfa liturgica. O expresie clasica a acestei legaturi o avem in tratarea pe care acest conciliu a dedicate-o Euharistiei in trei sesiuni: in a treisprezecea din octombrie 1551, in a doua zecea din iulie 1562, care trata despre SacramentulEuharistiei, si mai ales in a doua zeci si doua din septembrie 1562, carea stabilit capitolele si canoanele dogmatice referitoare la Sfanta jertfa liturgica. La aceasta se adauga un decret specific asupra a ceeace trebuie observat si evitat in celebrarea liturghiei. Este o declaratie oficiala si clasica centrala care exprima gandul bisericii in aceasta privinta. Pentru Luther si adeptii sai, cultul consta in principal in predicare, destinata sa intruiasca si sa edifice, intrerupta de rugaciuni si imnuri. Primirea impartasaniei era doar un lucru secundar. Cu toate acestea Luther sustinea inca prezenta lui Cristos in paine in momentul comuniunii, insa nega cu tarie jertfa liturgica. Pentru el, altarul nu putea fi astfel nici odata locul sacrificiului. Astfel putem intelege mai usor ruptura care a avut loc in liturghia protestanta, liturghie complet diferita de cea a Bisericii Catolice. Noi intelegem mai usor in aceeasi masura ratiunea pentru care Conciliul de la Trento a definit credinta catolica in ceea ce priveste natura Sacrificiului euharistic: acest Sacrificiu, este o adevarata putere pentru mantuirea noastra. In jertfa lui Isus Cristos, preotul il substituie pe Cristos insusi. Odata cu ordinatia, devine un adevarat alter Christus. Prin

consacrare, painea e transformatain trupullui Cristos si vinul in sangele sau. Aceasta reiterare a sacrificiului sau, este o adoratie a lui Dumnezeu. Conciliul specifica faptul ca acest sacrificiu nu este un nou sacrificiu, independent de sacrificiul unic de pe cruce: depinde mai curand de acest sacrificiu unic al lui Cristos, reiterat in mod nesangeros, facand totusi substantial prezente Trupul si Sangele lui Cristos, care raman insa sub aparenta painii si a vinului. Nu exista prin urmare, o noua valoare sacrificiala: ci Isus Cristos produce si reactualizeaza mai curand, in mod constant in cadrul liturghiei, rodul infinit al Sacrificiului sangeros de pe Cruce. Se intelege ca actul sacrificial are loc in momentul consacrarii. Ofertoriul (in care painea si vinul sunt pregatite in vederea consacrarii) si impartasania, sunt parti integrante ale liturghiei. Insa partea esentiala este consacrarea cu care preotul, in persoana lui Cristos, si in acelasi mod, pronunta cuvintele de consacrare utilizate de Cristos. Din aceasta se invata ca liturghia nu este si nu poate fi o simpla celebrare a impartasirii, sau o simpla amintire ori un memorial al jertfei de pe cruce, ci reactualizarea reala nesangeroasa a jertfei de pe cruce. Astfel liturghia ca adevarata reinnoire a jertfei de pe cruce este intotdeauna in mod essential o adoratie a lui Dumnezeu, oferita doar lui. Aceasta adoratie da imediat loc altor acte legate, care sunt: lauda, multumirea pentru toate harurile primate, parerea de rau pentru pacatele noastre, cererea de haruri indispensabile. Liturghia poate fi in mod cert oferita pentru una sau pentru toate aceste intentii diverse. Capitolele si canoanele celei de-a doua zeci si doua sesiuni a Conciliului de la Trento au dispus si promulgat impreuna aceste notiuni doctrinale. Anatemele Conciliului de la Trento Aceasta natura in mod fundamental teologica a liturghiei are multiple consecinte. Prima priveste Canonul liturghiei. Liturghia romana a prevazut intotdeauna un singur canon introdus si utilizat de biserica, cu multe secole in urma. Conciliul de la Trento afirma in mod expres, in capitolul IV, ca acest Canon nu poate contine nici o eroare; in realitate, contine ceea ce este plin de sfintenie si pietate, si ceea ceinalta sufletele la Dumnezeu. Compozitia acestui Canon e bazata pe insesi cuvintele lui Isus, pe traditia apostolilor sip e prescriptiile sfintilor Papi. Canonul VI, la capitolul IV, impune excomunicarea acelora care sustin ca acest Canon al liturghiei contine erori si trebuie, in consecinta, sa fie abolit. La capitolul V, Conciliul afirma ca natura umana necesita semne exterioare care servesc la elevarea spiritului catre lucrurile divine. Din aceasta ratiune biserica a introdus unele rituri si semen: rugaciunea silentioasa si vocala, binecuvantarile, lumanarile, tamaia, vesmintele sacre, etc. Cea mai mare parte a acestor semne isi au originea in poruncile sau traditiile apostolice. Gratie acestor semne vizibile de credinta si de pietate vine subliniata natura sublima a sacrificiului. Astfel de semne fortifica si incurajeaza credinciosii in meditatia lor asupra elementelor divine continute in jertfa liturgica. Pentru a proteja aceasta doctrina, canonul VII impune excomunicarea acelora care cred ca aceste semne conduc la impietate si nu la pietate. Acesta este un exemplu pentru ceea ce am spus maisus: acest fel de declaratie, si canonul care o sanctioneaza, comporta un sens eminamente teologic sin u unul simplu disciplinar. In capitolul VI, Conciliul pune in evidenta dorinta bisericii de a vedea ca toti credinciosii prezenti la liturghie primesc sfanta impartasanie; declara insa ca in cazul in care preotul care celebreaza liturghia este singurul care se impartaseste, aceasta liturghie nu trebuie numita private, nici sa fie criticata sau evitata pentru aceasta. Fiindca in astfel de caz, credinciosii primesc impartasania spiritual si, pe de alta parte, toate jertfele oferite de preot in vesmant de ministru oficial al bisericii, sunt oferite in numele tuturor membrilor Trupului Mistic al lui Cristos. Canonul VIII, impune prin urmare excomunicarea tuturor acelora care spun ca astfel de liturghii sunt ilicite si ca ele trebuie prin urmare sa fie evitate. Aceasta contituie o noua declaratie de ordin teologic. Capitolul VIII este dedicat limbii particulare utilizate in cultul liturgic. Stim ca toate religiile se folosesc de o limba sacra pentru cultul lor. In timpul primelor trei secole Biserica Catolica Romana s-a servit de Greaca, care era limba comuna in lumea latina. Din secolul IV Latina devine limba comuna in tot Imperiul Roman, si a ramas secole in Biserica Catolica Romana, ca unica limba de cult. Si in mod natural, latinadevine si limba utilizata in ritul Roman in mod special in centrul acestuia, Liturghia. Aceasta situatie se mentine si atunci cand Latina a fost inlocuinta, ca limba vie, de limbile romanice. Conciliul de la Trento: Latina si tacerea

Sa ne intrebam acum, de ce nu s-a mai facut o noua schimbare. Raspunsul este ca Providenta Divina intervine si pentru lucruri de ordin secundar. De exemplu: Palestina, cu centrul la Ierusalim, este locul unde Isus Cristos a infaptuit mantuirea. Insa Roma a devenit centrul Bisericii Catolice. Petru nu s-a nascut la Roma ci a venit la Roma, fiindca era centrul Imperiului Roman, care voia sa zica asadar, al lumii. Aceasta a permis propagarea credintei in toata lumea. [.] A fost un element uman si legendar in care in mod cert intervine Povidenta. Acelasi fenomen lingvistic se gaseste si inalte religii. Pentru Musulmani, vechea limba Araba este moarta si totusi ramane limba liturgica, limba cultului religios. Pentru Hindusi, este Sanscrita. Din pricina acestei necesare legaturi cu supranaturalul, toate cultele necesita int-run mod cu totul natural, o limba proprie religioasa, care nu poate fi o limba vulgara Parintii Conciliului stiau perfect ca cea maimare parte a credinciosilor care asistau la liturghie nu cunosteau Latina, sinicimacar nu puteau citi traducerea, fiind in generalanalfabeti si aliterati. Insa stiau ca liturghia contine multe pati de instruire pentru credinciosi. Cu toate acestea, ei nu aprobau opinia protestantilor care a fost indispensabila, de a celebra liturghia doar in limba vernaculara. In scopul de a facilita instruirea credinciosilor, Conciliul a ordonat sa se mentina pretutindeni antica traditie aprobata de Biserica Romana, care este mama tuturor bisericilor, de a avea grija, adica de a explica sufletelor misterul central al Liturghiei. Canonul IX impune astfel excomunicarea acelora care afirma ca limba liturghiei trebuie sa fie doar cea vernaculara. Este cazul de a evidentia ca fie in capitol, ca si in canon, Conciliul a refuzat exclusivitatea limbii vulgare in riturile sacre, darn u un uz limitat si exceptional. Si in acest caz trebuie sa luam din nou in considerare faptul ca, caracterul tuturor acestor regulamente conciliare nu este doar unul disciplinar, ci este fondat pe considerente doctrinale si teologice care implica aceeasi credinta. Un motiv pentru toate acestea este in primul rand venerarea datorata misterului liturgic. Decretul care urmeaza acestui capitol si acestui canon si care priveste ceea ce trebuie observat si evitat in timpul celebrarii liturghiei, declara ca absenta veneratiei nu poate fi considerata ca separate de impietate. Ireverenta sta intotdeauna la baza impietatii. In plus, Conciliul a vrut sa protejeze ideile de baza ale liturghiei; si precizia latinei protejeaza continutul de o interpretare echivoca si de eventuale erori datorate unei imprecizii lingvistice. Din aceste motive Biserica a aparat intotdeauna limba sacra si, mai aproape de noi, Papa Pius XI a declarat in mod expres ca limba stabilita trebuia sa fie non vulgaris. Pentru aceleasi motive cononul IX a impus excomunicarea acelora care afirma ca ritul Bisericii Romane, in care o parte din Canon si cuvintele consacrarii sunt pronuntate in taina, trebuie condamnat. Chiar si tacerea [pronuntarea in taina] are un fundament teologic. Pentru a concluziona, gasim in primul canon al decretului de reforma, in cea de-a doua zeci si doua sesiune a Conciliului, alte reglementari care au un aspect disciplinar, dar care completeaza in mod egal partea doctrinala: nimic nu este mai potrivit pentru a adduce credinciosii la o intelegere aprofundata a misterului decat viata si exemplul ministrilor de cult. Acestia din urma trebuie sa-si modeleze viata si comportamentul in vederea acestui final; aceasta trebuie sa provina din imbracamintea lor, din tot comportamentul lor, si din discursurile lor. In toate acestea ei trebuie sa fie demni, modesti si religiosi. Ei sunt in mod egal obligati sa evite pana si cele mai mici erori, fiindca, in cazul lor, o mica eroare devine grava. Acesta este motivul pentru care superiorii trebuie sa ceara [cu exigenta] de la ministri sacri care traiesc dupa obiceiul propriu clerical transmis de intreaga traditie. Liturghia Sfantului Pius V si Liturghia lui Paul VI Acum este mult mai usor sa evaluam si sa intelegem fundamental teologic al discutiilor si regulilor Conciliului de la Trento in ceea ce priveste liturghia, considerata apexul sfintei liturghii. Putem acum sa intelegem mai usor farmecul teologic al Liturghiei Tridentine, ca raspuns la serioasa provocare a Protestantismului, nu doar pentru acea epoca istorica, ci chiar ca model pentru Biserica si reforma liturgica a Conciliului Vatican II. In primul rand trebiue sa determinam adevaratul sens al acestei reforme. Propriu pentru Liturghia Tridentina suntem intrebati ce a facut Papa Pius al V-lea pentru a raspunde la dorintele parintilor Conciliului de la Trento pentru a putea intelege care e denumirea corecta a reformei iesite, cum se zice, a conciliului Vatican II. Trebuie sa zicem ca e Liturghia comisiei liturgice postcinciliare. Si o simpla vedere a constitutiei Conciliului Vatican II asupra liturghiei ne spune ca vointa conciliului si vointa comisiei care a facut reforma, de multe ori nu numai ca nu se potrivesc, dar se opun in maniera evidenta. Sa trecem repede in revizuire principalele diferente intre cele doua reforme, cu scopul de a stabili respectiva valoare atractivo-teologica.

In primul rand, Liturghia lui Pius V, in contextual ereziei protestante, pune accentul pe adevarul central, dupa care Liturghia este un sacrificiu. Aceasta rezulta din discutiile teologice si din prescrieirile specifice Conciliului de la Trento. Liturghia lui Paul VI (numita asafiindca comisia liturgica responsabila de reforma de dupa Vatican II a lucrat sub responsabilitatea definitive a Papei) pune in lumina mai mult ca orice altceva partea integrantaa liturghiei care este comuniunea, cu rezultatul ca Sacrificiul vine transformat in ceea ce se poate numi o masa: Cina Domnului. Locul important acordat apoi lecturilor si predicarii in noua liturghie, si aceeasi posibilitate data preotului de a adauga discursuri si explicatii personale, e o reflectie in plus asupra a ceea se cheama legitim o adaptare la idea protestanta, a cultului. Filosoful francez Jean Guitton spune ca Papa Paul VI a marturisit ca era in intentiile sale sa asimileze cat mai mult posibil noua liturghie catolica cultului Protestant. In mod evident, trebuie verificat sensul real al acestei afirmatii, fiindca toata invatatura lui Paul VI a dovedit absoluta sa ortodoxie, precum, in mod special, excelenta sa enciclica Mysterium Fidei, publicata inainte de inchiderea Conciliului, la fel ca si Crezul Poporului lui Dumnezeu. Asadar, trebuie pusa intrebarea, cum se explica aceasta declaratie contrarie? Continuand acest discurs, putem incerca sa intelegem noua pozitie a altarului si a preotului. Dupa studiile bine fondate ale Mons. Klaus Gamber asupra pozitiei altarului in vechile bazilici romane si in alte parti, criteriul vechii pozitii nu era ca altarul trebuia sa fie intors spre adunarea credinciosilor, ci ca mai curand trebuia intors spre Orient, simbol al rasaritului soarelui care il reprezinta pe Cristos, acela care trebuia adorat. Pozitia cu totul noua a altarului, precum si pozitia preotului intors spre popor, evitate odata, devin astazi semn al unei Liturghii concepute ca o reuniune a comunitatii. In al doilea rand, in vechea Liturghie Canonul este centrul acesteia, inteleasa ca un sacrificiu. Dupa marturia Conciliului de la Trento Canonul insusi se naste din traditia apostolilor, si a fost deja substantial complet in timpul lui Grigore cel Mare, in anul 600. Biserica Romana nu a avut nici odata alte canoane. Insusi pasajul Mysterium Fidei din formula de consacrare este o antica treditie pe care Inocentiu III o marturiseste explicit intr-un raspuns dat Arhiepiscopului de Lion. Chiar Sf. Toma dAquino dedica un articol din Summa Theologica acestei justificari al [formulei] Mysterium Fidei. Si Conciliul de la Florenta a confirmat explicit Mysterium Fidei in formula de consacrare. Se poate prin urmare sa punem pe buna dreptate intrebarea, cu ce motiv si drept in zilele noastre Mysterium Fidei a fost eliminat din cuvintele de Consacrarii, care este centrul cel mai sacru al intregii liturghii? De asemenea s-a acordat permisiunea de a utilize alte canoane. Al doilea, care nu mentioneaza caracterul sacrificial al Liturghiei, are fara indoiala meritul de a fi cel mai scurt, dar de fapt a inlocuit intregul Canon Roman. Si astfel am pierdut profundul sens teologic si impreuna [cu el] certitudinea garantata de traditie si de un Conciliu Ecumenic Dogmatic. Misterul Sacrificiului divin este actualizat in toate riturile, chiar daca in moduri diferite. In cazul Ritului Latin el a fost subliniat de Conciliul de la Trento cu citirea silentioasa a Canonului. Lucru care a fost abandonat in noua Liturghie [si inlocuit] cu exprimarea Canonului cu voce tare. In al treilea rand, reforma care a urmat dupa Vatican II a distrus sau schimbat bogatia simbolismului liturgic in timp ce aceste simboluri cu profundul lor sens au fost conservate intr-un mod de invidiat in toate Riturile orientale. Conciliul de la Trento subliniase importanta acestui simbolism. Acest fapt a fost in rest deplorat si de un celebru psihanalist ateu, care a definit Conciliul Vatican II Conciliul contabililor! Liturghia in vulgara Reforma liturgica a distrus total un principiu teologic care era bine afirmat de Conciliul de la Trento cat si de Vatican II dupa o lunga si aprofundata discutie, la care eu am asistat, fapt pentru care pot afirma ca rezolutia clara castigata intr-o astfel de discutie a fost in mod clar si substantial reafirmata in textul votat de adunare si care face parte din constitutia liturgica. Acest principiu este ca limba Latina trebuie conservata in ritul Latin. Exact cum permitea Conciliul de la Trento, limba vernaculara a fost admisa in mod limitat de parintii conciliari chiar ai Conciliului Vatican II, doar ca o exceptie. In reforma lui Paul VI a devenito exclusivitate care, in mod practic a substituit limba Latina ca o exceptie. Ratiunile teologice ale mentinerii Latinei pentru liturghie, stabilite de cele doua Concilii, apar bine justificate in lumina consecintelor utilizarii exclusive ale limbii vernaculare introduce de reforma liturgica postconciliara. Liturgia insasi a fost de mule ori vulgarizata de uzul limbii vernaculare si chiar grave erori doctrinale sau intelegeri gresite sunt rezultatul traducerii textului original latin. In plus, limba vernaculara nu a fost permisa nu doar persoanelor care erau aliterate, dar si tuturor care erau straine unele de altele. In zilele noastre diferitele limbi si chiar dialecte ale Catolicilor din triburi sau natiuni diverse pot fi utilizate pentru cult, in timp ce traim intr-o lume care devine din zi in zi intotdeauna mai mica: acest Babel in cultul public are ca rezultat pierderea unitatii externe in sanul Bisericii Catolice raspandita in lumea

intreaga, care odata era unita intr-un glas comun; Chiar acum ca se pune accentual pe viata comunitara chiar si in cult, se abandoneaza acest glas comun. In plus: aceasta situatie a devenit de multe ori cauza dezbinarii interne in sanul Liturghiei, care trebuia sa fie centrul si expresia concordiei interne si externe a catolicilor din toata lumea. Avem multe exemple ale acestui fapt al dezbinarii datorate uzului limbii vulgare. Sa adaugam o alta consideratie de ordin foarte practic: odata, oricare preot putea spune liturghia in toata lumea pentru toate comunitatile de orice limba, si toti preotii intelegeau Latina. Din nefericire, in zilele noastre nici un preot nu poate spune liturghia peste tot. Trebuie sa admitem ca in cateva decenii, dupa reforma limbii liturgice, am pierdut aceasta posibilitate de a ne ruga sic anta impreuna, chiar si in marile adunari comunitare internationale precum in Congrese Euharistice si chiar in intalnirile cu Papa, care este centrul si expresia unitatii noastre interne si externe. In final, trebuie sa luam in considerare in lumina Conciliului de la Trento, comportamentul nu putinilor ministrii sacrii: acest Conciliu a subliniat strictul raport care exista intre comportamentul si ministerul lor sacru. Comportamentul clerical corect in imbracare, purtare si atitudine, incurajeaza poporul sa accepte ceea ce spun si invata pastorii lor. Din nefericire, comportamentul mai putin exemplar al multor preoti face astazi de multe ori sa se uite diferenta ontologica dintre ministrul sacru si cel laic si accentueaza o deplorabila inegalitate intre ministrul sacru si natura sa ca alter Christus. Reamintindu-ne reflectiile noastre putem putem spune ca atractivitatea teologica a Liturghiei Tridentine raspunde deficientelor teologice ale Liturghiei iesite din Vatican II. Pentru acest motiv toti Christi Fideles ai traditiei teologice trebuie sa continue sa-si manifeste intr-un spirit de obedienta justa lor dorinta superiorilor lor legitimi, si preferinta pastorala pentru Liturghia Tridentina. Alfons Maria Card. Stickler

La Magione

dei Templari

Organo della Milizia del Tempio (Ordine dei Poveri Cavalieri di Cristo) Autorizzazione del Tribunale di Siena n. 399 del 22.10.79 - dir. resp.: dom. Marcello A. Cristofani della Magione Spedizione in A.P. comma 20/C Legge 662/96 Filiale di Siena

Card. Stickler: Lattrattiva teologica della Messa Tridentina