UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” IASI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA PASTORALĂ

CONCILIUL DE LA TRIDENT SI
CONSECINTELE LUI

Cordonator: Student:
Drd. Florinel Bradatan Gabriel Ipiroti

Iasi 2024
 Conciliul de la Trident si consecintele lui

Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut și sub numele latin Concilium
Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic, recunoscut doar de Biserica
Catolică, ținut între 1545 si 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma
Protestanta.

Atât Luther (în 1520) cât şi fiecare dietă care se ţinuse în Germania în anii următori ceruseră
convocarea unui conciliu ecumenic ca singura instanţă supremă de clarificare a controverselor
doctrinare şi ca unic mijloc eficient pentru a introduce în sânul Bisericii reformele atât de necesare.
Carol V, de asemenea, era de acord, considerând că un conciliu la care să participe ambele părţi în
conflict era singura politică justă a Imperiului. Trecuseră mai bine de două decenii de la izbucnirea
crizei determinate de Luther, şi în timpul acesta o mare parte a Europei adoptase Reforma.

Nici papa Clement VII însă, nici Curia – şi cu atât mai puţin Francisc I, care avea tot
interesul ca în Germania să se menţină discordiile – nu fuseseră de acord. Paul III va ceda numai
în faţa ameninţării împăratului de a convoca un conciliu local, exclusiv german, iar nu ecumenic.

Convocat în martie, Conciliul şi-a început lucrările în decembrie 1545 – cu absenţa părţii
protestante. La lucrările Conciliului – care vor dura cu intermitenţe 18 ani, participau cardinali,
episcopi, abaţi şi superiori generali ai ordinelor religioase; la promulgarea solemnă a decretelor,
toţi aceştia aveau drept de vot deliberativ individual. Apoi – experţii acestora, teologi şi specialişti
în dreptul canonic, cu drept de vot consultativ. Erau prezenţi şi ambadadorii principilor catolici –
ai împăratului, regilor Franţei, Portugaliei, Spaniei, ai Senioriei Veneţiene şi ai ducelui de Savoia
(plus informatori secreţi ai Romei). Preeminenţa o deţineau cardinalii legaţi papali, singurii care
puteau face propuneri. Cum papa considera de primordială importanţă opera de clarificare
doctrinară, în timp ce împăratul insista asupra unor reforme disciplinare care ar fi stabilit unitatea
religioasă a Germaniei (dar şi a altor ţări în care protestantismul continua să facă progrese), în cele
din urmă s-a convenit ca problemele doctrinare şi cele disciplinare să fie dezbătute paralel.

Sesiunile Conciliului s-au desfăşurat de-a lungul a trei perioade, în prima (1545-1547), la
care au fost prezenţi doar câteva zeci de episcopi, în majoritate italieni, au fost condamnate ereziile
tuturor direcţiilor protestante, restabilindu-se dogmele şi practicile tradiţionale. Biserica de la
Roma s-a intarit contra protestantismului din punct de vedere dogmatic prin aşa-numitele
,,Canones de fide” (numele de canon s-a dat aici definiţiilor dogmatice, în opoziţie cu uzul de
vorbire din Biserica veche, care da acest nume deciziilor relative la buna rânduială externă a
Bisericii). În ,,Canones de fide” sinodul răsturnă doctrinele protestantismului, defini şi dovedi cu
acuitate dogmele vechi ale romano-catolicismului. Pe lângă aceasta, fiindcă protestanţiii reveniră
la textul original al Bibliei şi da puţină importanţă versiunii Vulgata (traducerea latină a Bibliei în
uzul de obşte), adică traducerii latine a Bibliei de Ieronim, ce se întrebuinţa în Biserica Romano-
Catolică, sinodul în opoziţie cu protestantismul declară că Vulgata are autoritatea Bisericii şi
serveşte de normă pentru întrebuinţarea Sfintei Scripturi în Biserică, aşa că citatele biblice, aduse
după ea, au deplină putere de dovezi; totodată s-a luat dispoziţii şi pentru a corecta textul Vulgatei.
De asemenea, fiindcă protestanţii recunoşteau numai cărţile Vechiului Testament, ce sunt în textul
evreiesc şi respingeau cărţile ce nu existau în textul evreiesc, ci proveneau din colecţia grecească
alexandrină şi în occident de la Augustin ele de asemenea se numărau în canonul Sfintei Scripturi,
sinodul declară că şi aceste sunt cărţi inspirate de Dumnezeu sau canonice şi citatele din ele au
aceeaşi putere de dovadă ca şi cele din cărţile existente în colecţia evreiască.
S-a reafirmat, deci, ca unică normă a credinţei Sf. Scriptură. Biblia putea fi citită de oricine,
dar interpretarea ei corectă nu o putea stabili decât Biserica catolică. Predicile urmau să fie
controlate de episcopi. Singura traducere a Bibliei oficială, recunoscută ca autentică era
considerată Vulgata, fară să fie însă interzise şi alte versiuni, în latină, greacă, ebraică, sau în limbi
naţionale. Contra pesimistei interpretări luterane a „păcatului originar” ca o radicală corupţie a
naturii umane, s-a stabilit că acesta este răscumpărat prin actul botezului. A fost reafirmată doctrina
tradiţională, generală, privind sacramentele, în număr de şapte; precum şi a liberului arbitru, a
voinţei omului ajutată de graţia divină. Ca măsuri disciplinare şi organizatorice, s-au stabilit
îndatoririle canonicilor şi obligativitatea rezistenţei atât a lor cât şi a episcopilor în diocezele
respective. S-a hotărât instituirea pe lângă fiecare catedrală a lecturii publice şi a interpretarii Sf.
Scripturi. De asemenea, obligaţia episcopilor de a supraveghea comportarea morală nu numai a
preoţilor ci şi a călugărilor.

In a doua perioadă a Conciliului (1551-1552) au participat la lucrări şi delegaţi protestanţi

germani; aceştia însă, după ce au formulat câteva cereri considerate de catolici inacceptabile (ca
episcopii să fie dezlegaţi de obligativitatea obedienţei datorate papei; sau, ca probleme teologice
asupra cărora Conciliul ajunsese de acord să fie repuse în discuţie), s-au retras. Conciliul a
condamnat concepţiile protestanţilor privind misa, a reafirmat valabilitatea penitenţei şi a maslului
(ungerea cu mir a muribunzilor), precum şi dogma transsubstanţierii, a prezenţei reale a lui Hristos
în actul euharistie.

Din cauza poziţiei papei Paul IV Carafa – care reclama competenţa exclusiv a papalităţii
în luarea unor măsuri de reformă a Bisericii – lucrările Conciliului din Trento au fost suspendate
timp de zece ani; reluate în ianuarie 1562, au durat mai puţin de doi ani (până în decembrie 1563).

In această a treia şi ultimă perioadă conciliară – când au fost prezenţi mai mulţi episcopi
ca oricând: 112 la prima sesiune şi peste 200 la ultima – s-au luat şi hotărârile cele mai importante.
A fost interzis cumulul funcţiilor episcopale. Episcopilor li s-a impus să facă vizite pastorale anuale
regulate în dioceză. S-au prevăzut modalităţi de educaţie teologică pentru clerul lipsit de instrucţie.
S-au stabilit şi reguli generale de funcţionare a ordinelor religioase.

Tratând succesiv despre reforma Bisericii şi dogma ei, sinodul în acelaşi timp amelioră şi
disciplina Bisericii şi administraţia ei prin aşa-zisele decrete de reformă ,,Decreta de
reformatione”.

În ,,decretele de reformaţie” s-au făcut mult pentru ameliorarea disciplinei Bisericii şi

pentru a introduce în Biserică o administraţie mai regulată. Sinodul a ordonat ca mitropoliţii cu
episcopii sufragani ai lor să se adune cel puţin o dată la 3 ani în ,,sinoade provinciale”, iară
episcopii diecezani sau eparhioţi să convoace clerul lor în fiecare an în ,,sinoadele diecezane” sau
eparhiale spre a discuta în ele despre afaceri bisericeşti; a ordonat apoi clerului să se educe în
seminare bine organizate şi ca prin aşa-zisele examene la concursuri pentru posturi de parohi să
fie bine probaţi clericii cu aptitudine de a fi pastori sufleteşti. S-a stabilit dreptul pentru oficii
religioase sau dreptul de beneficiu pentru slujbele bisericeşti şi dreptul de judecată bisericească şi
s-a regulat aşezământul mânăstirilor, iară cele mai multe abuzuri s-au desfiinţat. Opera sinodului
din Trident este şi dreptul matrimonial, ce există astăzi în Biserica Romano-Catolică.

Contra „sacerdoţiului universal” susţinut de protestanţi a fost reafirmată autoritatea

inderogabilă a ierarhiei bisericeşti. S-au stabilit interpretările şi normele privind desfăşurarea
serviciului divin, interdicţia căsătoriei preoţilor, comuniunea, indulgenţele, postul, doctrina despre
Purgator, cultul sfinţilor şi al Fecioarei. Apoi – controlul de către Biserică a instituţiilor de
binefacere, iar papei i s-a cerut să redacteze o listă a cărţilor primejdioase pentru sănătatea morală
a laicilor1. De asemenea, Conciliul i-a cerut papei să dispună redactarea unui Catehism, precum şi
revizuirea cărţilor liturgice.

Conciliul din Trento şi-a încheiat lucrările fără să fi definit unele doctrine importante, – ca
cea a primatului jurisdicţiei papale; sau, cea a raportului dintre puterea papei şi puterea episcopilor.
în asamblu – deşi a luat unele măsuri de natură disciplinară, totuşi Conciliul nu şi-a atins
principalul scop: acela se a reface unitatea Bisericii occidentale.

Decretele din Trident nu obţinură învoirea de a se promulga în toate statele romano-catolice

şi mai cu seamă în Francia, cu atât mai puţin în cele protestante, fiindcă acele decrete conţineau
dispoziţii prin care chiar suverani catolici vedeau că se loveşte în dreptul de suveranitate a
statutului lor. De aici vine că chiar şi azi sunt state în care nu s-au promulgat deciziile sinodului
din Trident. Totuşi în aceste state decretele despre credinţă şi reformă s-au admis tacit; ele au fost
adoptate de sinoadele provinciale şi se respectă pe cât posibil; aşa că sinodul contribui mult spre a
regenera catolicismul şi a-l întări contra protestantismului. Conform ordinului sinodului şi pe baza
definiţiilor dogmatice date de el, Piu IV formulă în 1564 o nouă mărturisire a credinţei, aşa-numita
profesiune a credinţei tridentine (professio fidei Tridentinae), pe care preoţii aveau a o rosti de
acum înainte şi Piu V (1566-1572) publică în 1566 aşa-zisul catehism roman (catehismus
Romanus), ca normă dogmatică pentru cler; de atunci catehismul acesta se privi ca o carte
simbolică a Bisericii Romano-Catolice.

Până la sfârșitul secolului, multe dintre abuzurile care au motivat Reforma protestantă au
dispărut, iar Biserica Romano-Catolică a recuperat mulți dintre adepții ei din Europa. Sinodul,
însă, nu a reușit să vindece schisma care prinsese biserica creștină occidentală.
 Bibliografie

1. Pr. Prof. I. Ramureanu, ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ, vol. II, Ed. Institutului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993
2. Pr. Prof. Dr. Viorel Ionita, ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ, vol. II, Ed.
BASILICA, Bucuresti 2021
3. https://www.catacombeleortodoxiei.ro/istoria-bisericeasca-universala-lix/
4. https://www.scribd.com/document/455956682/Conciliul-de-la-Trento-docx