Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sinoade ulterioare
Doctrina ortodoxă, bazându-se în primul rând pe cele stabilite la Sinoadele Ecumenice, continuă să
capete noi precizări de-a lungul timpului. Acestea cuprind părerea Bisericii (sau "mintea Bisericii",
cum se mai spune), așa cum se exprimă ea în diferite Sinoade locale și prin scrisorile care cuprind
mărturisirile de credință redactate de unii episcopi. Dintre deciziile și mărturisirile de credință care au
o mare importanță până în ziua de astăzi, amintim:
oarecare. Iar a patra și cea mai de pe urmă este, a conglăsui, și a primi cele rânduite de sinoadele
cele ecumenice, și cele canonisite de toți patriarhii și arhiereii cei dreptslăvitori ai soborniceștii
Biserici sau prin însăși înfățoșarea lor sau prin ai lor locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile lor.
Această conglăsuire a patriarhilor și a arhiereilor lumeni, este precum am zis, întăritorul, și
deslușitorul caracter, al sinoadelor celor ecumenice. Întăritor adică, pentru că le întărește pe ele, și
le face a fi, după numele ce poartă, sinoade ecumenice, iar deslușitori, pentru că nici la un alt
localnic sinod socotindu-se, deosebește pe singure cele ecumenice, despre cele localnice. Drept
aceea pe sinodul cel ce s-a făcut în Vlaherne în vremea lui Copronim, numit de către luptătorii de
icoane sinod ecumenic, atât Sfântul Ghermano, și Damaschin și noul Ștefan, și alții mulți cât și cel al
7-lea ecumenic sinod, în a șasea practică a lui, l-a mustrat zicând că: fără de conglăsuirea tuturor
celorlalți patriarhi, sinod ecumenic, nici se face, nici se zice. Că Epifanie din partea sinodului al 7-lea
a zis: cum dar mare și ecumenic ar putea fi acela pe care nici l-au primit, și la care nici s-au
conglăsuit întâi șezătorii ai celorlalte Biserici, ci anatemei pe acestea l-au dat? (Dositei 634, a
Dodecabiblion) mai cu aceste mustrări a mustrat și Sfântul Maxim, pe minciuno-sinod a lui Pir
monotelitului (adică al celui ce dogmatisea o singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta
îl numea Pir, sinod ecumenic. Am zis că conglăsuirea, și primirea tuturor patriarhilor, întărește pe
sinoadele cele ecumenice, și nu numai singură ființa lor de față sau cea prin ai loruși locțiitori.
Pentru că întru toate cele 7 ecumenice sinoade, nici un papă a fost de față în persoană. Iar întru cel
al doilea sau și în cel al 5-lea ecumenic sinod, nici în persoană, nici prin locțiitori, au fost de față
Damas, și Vighilie papii, dar aceste ecumenice sinoade, iarăși au rămas ecumenice, pentru că
aceiași papi, s-au unit la cele hotărâte de către acelea, și prin scrisorile lor și prin iscălituri le-au
primit pe ele, și cum că singură înfățoșarea sa cea în persoană sau cea prin ai loruși locțiitori nu
întărește pe sinoadele cele ecumenice, ci mai vârtos unirea și conglăsuirea; au arătat cele două
sinoade cel din Sardica, și cel din Florența, că cel din Sardica, cu toate că s-a numit la începutul său
ecumenic sinod (vezi la 1 cuvântare a lui). Și au fost de față la acesta toți patriarhii, unii în persoană,
iar alții prin locțiitori. Fiind însă, că s-au despărțit și nu s-au unit la cele de această hotărâte patriarhii
și arhiereii răsăritului, acest la început numit ecumenic sinod, s-a făcut localnic la isprava și sfârșitul
lui. Asemenea și cel din Florența, de și ecumenic s-a numit, fiind însă că locțiitorii patriarhului
Antiohiei, și episcopilor răsăritului și mai întâi, și al însuși patriarhului Alexandriei Marcu, zic,
preasfântul acel al Efesului, nu sau unit cu dânsul, cel ecumenic dar s-a schimbat în localnic. Și ce
zic localnic? Și în minciunonumit s-a schimbat după dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia
însușire a sinoadelor celor ecumenice. Că hotărârea cea de dânșii așezată nu a fost unită cu
dumnezeiasca Scriptură, și cu celelalte sinoade. Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele
ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le
face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de
ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică:
și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui
orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin
împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și
dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea
tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit sau prin înfățoșarea a însuși
persoanelor sau prin locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul
ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru
care în Simbolul Credinței mărturisim că credem. De aici cu alte patru însușiri după teologi se
înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să
rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului”
(Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic,
„stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele
ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe
voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade
se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul
localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună
adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că
este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind
asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa
Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a
sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a
întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc,
punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe
papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune
hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a
dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al
Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără
osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre
cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se
propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea
al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare
județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a
a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului
celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului sau a patriarhului ocârmuirii; și a
patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește
nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune
apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege,
pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul
ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu
s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se
mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le
cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele
politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și
384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum
aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți
neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea
neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este
altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești
cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele
neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și
leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile
așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și
Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în
Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise
se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și
dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește
lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face
eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se
supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi
anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu
ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta
de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai
de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162).
Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi.
Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și
între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele
acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție,
în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul sau de
judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8).
Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et
alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de
la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844 (în fotocopie caractere chirilice) după exemplarul Părintelui Cleopa
Ilie, pp. 103-106.
Este foarte important să înțelegem cum se cuvinte ce este infailibil și ce nu, fiindcă în funcție de
această înțelegere ne vom însuși o credință sau alta, sau vom sta în șovăială, care este foarte
aproape de necredință. Dacă vom crede că Sfintele Sinoade nu sunt infailibile, că nu au în Ele
credința insuflată de Sfântul Duh, că pot fi contrazise sau că au fost numite de oameni a fi infailibile
și nu de Sfântul Duh, atunci în ce vom mai crede? Vom crede că și Ortodoxia este o credință
omenească. Dar prin aceasta nu am face altceva decât să nu mai fim ortodocși. Fiindcă ortodocșii
sunt aceia care cred și mărturisesc că "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică" este
tocmai Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Trupul lui Hristos, Mireasa Duhului Sfânt care a grăit
prin cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. De aceea Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina ne învăța în
legătură cu acest subiect foarte important:
"Cauzele schismei, evidențiate de fiecare dintre Biserici, sunt negate de cealaltă: pe de o parte,
Biserica Apuseană prezintă drept cauză a schismei aroganța Bisericii Răsăritene prin care aceasta
îi neagă Papei de la Roma primatul în Biserică, în modul în care ea (biserica apuseana) îl înțelege,
adică: a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato
Petro institutione). b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri
Romani Pontificis). c) Natura și esența primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus
Romani Pontificis). d) Principiul infailibilității Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili
magisterio). Concepțiile acestea despre primatul lui Petru s-au dezvoltat și au fost formulate și
proclamate în mod oficial. Comisia dogmatică de la Roma, constituită de către Papă înaintea
convocării a ceea ce apusenii numeau sinodul ecumenic de la 1870, a distribuit clericilor sinodali, la
12 iulie 1870, un material schematic care purta titlul: «Prima constituție dogmatică despre Biserica
lui Hristos» (Constitutio dogmatica prima de ecclesia Christi), în care erau cuprinse cele patru
puncte menționate mai sus. Pe de altă parte, Biserica Răsăriteană evidențiază drept cauze deosebit
de importante ale schismei: a) pretențiile arogante și anticanonice privitoare la primatul Papilor
Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, așa cum este el
formulat în Sfânta Scriptură, apărat și păstrat de cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice; b) inovațiile
introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească
și Apostolească și c) încălcarea autorității Sfintelor Sinoade, singurele care pot deține adevărul în
Biserică. Așadar, cauzele despărțirii evidențiate de către Biserica Apuseană sunt în număr de patru,
iar cele evidențiate de Biserica Răsăriteană sunt în număr de trei. În vederea împăcării și a unirii
este necesară eliminarea cauzelor, însă în aceasta stă importanța problemei, fiindcă fiecare din cele
două Biserici consideră că adevărul se află de partea ei, pretinzând celeilalte supunerea și
propunând drept condiție a unirii, Biserica Apuseană celei Răsăritene, pe de o parte, acceptarea
primatului Papei așa cum este formulat în cele patru puncte, iar Biserica Răsăriteană celei Apusene,
pe de alta, egalitatea frățească „Primus inter pares” și dreapta credință în acord cu canoanele
Sinoadelor Ecumenice, cărora le aparține infailibilitatea."
Sfântul Ierarh Nectarie KEFALAS DIN EGHINA, Istoria schismei, De ce Papa și supușii lui s-au
despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011, pp. 15-17.
Statut canonic
Canoanele Sinoadelor Ecumenice au autoritate universală, pentru întreaga Biserică Ortodoxă, deși
nu în sens absolut. Canoanele acestora au fost adesea respinse sau revizuite prin decizii ale unor
Sinoade locale sau chiar ale unor Sinoade Ecumenice ulterioare. Deciziile lor rămân însă elemente
centrale ale Tradiției canonice ortodoxe, iar apelul la deciziile acestora ca surse de autoritate este
mai frecvent decât pentru orice alt tip de sursă de drept canonic.
În realitate autoritatea acestor canoane este în sens absolut, după cum s-a văzut mai sus la discuția
despre infailibilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice, iar Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul explică în
cartea sa insuflată de Sfântul Duh toate părutele respingeri sau revizuiri ale Sfintelor Sinoade
Ecumenice, care în realitate nici nu au fost respinse nici revizuite de ortodocși.
Cuvintele acrivie și iconomie în aplicarea Sfintelor Canoane (care au desigur și ele hotarele lor
ecumenice) par de multe ori a fi contradictorii între ele, dar nu sunt. Una este contradicția și alta este
completarea, una este respingerea și alta este nuanțarea care ține de context. Cuvintele pot părea
contradictorii, dar înțelesul lor dumnezeiesc este același, chiar dacă din cauza mărginirii omenești și
a limbii căzute sugerează la modul superficial și formal o antiteză. Este important a ne însuși
antinomia Ortodoxă și nu relativismul agnostic pentru a trăi taina Sfintei Biserici și a cunoașterii lui
Dumnezeu și a nu cădea în părerea greșită că Sfânta Biserică ar fi vreo instituție omenească bazată
pe păreri personale. Dacă într-un context se procedează într-un fel, iar în altul într-alt fel, este
datorită înțelepciunii multfelurite a lui Dumnezeu, descoperită prin Sfânta Biserică. Dar scopul este
același: să ne întoarcem cu toții la cauza noastră Hristos, adică să ne mântuim.
Dăm un exemplu clasic (tot din Pidalion) despre o părută contradicție între canoane, în realitate
aplicarea iconomiei (îngăduinței, blândeții) sau acriviei (scumpătății, asprimii) în funcție de contextul
istoric:
CANONUL 46 APOSTOLIC
n afara Ei. Altfel spus, asemenea Sinoade sunt considerate ecumenice în principal pentru că aceia
care susțin hotărârile lor declară că numai ei constituie Biserica.
Nevoile determinate de circumstanțele istorice par să susțină și ele analiza lui Romanides. Atunci
când Sinoadele s-au întrunit, stabilirea unor formulări dogmatice era o chestiune urgentă. Ideea că
s-ar fi putut aștepta decenii sau secole întregi pentru a ști dacă un Sinod era cu adevărat ecumenic
ar fi schimbat în mod dramatic caracterul unui astfel de sinod. Părinții de la Sinoadele Ecumenice
considerau deciziile pe care luau în comun drept imediat aplicabile.
Până în prezent, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a stabilit încă o definiție universal acceptabilă asupra
modului în care se poate stabili caracterul ecumenic al unui Sinod. Părerea unanim acceptată este
că un Sinod poate fi considerat ecumenic și infailibil atunci când și în măsura în care acesta
mărturisește Adevărul așa cum ne-a fost lăsat, prin Sfânta Tradiție, de către Sfinții Părinți ai Bisericii.
Nici nu a fost nevoie ca ierarhia Bisericii să stabilească o astfel de definție, deoarece este cunoscută
tuturor din Sfânta Tradiție așa cum este ea redată de Sfântul Cuvios Nicodim
Aghioritul în Pidalion (cum se va vedea mai jos).
Nu se pune problema "recepționismului" de către unii sau de către alții (cu atât mai puțini de către
cei ce s-au separat de Sfânta Biserică prin schismă sau erezie), ci dacă Sinodul este sau nu insuflat
de Sfântul Duh, dacă reprezintă credința universală a Sfintei Biserici de până atunci sau nu. Dacă
anumite grupări se dezbină de Sfânta Biserică prin propriile voințe și cugete, nu au cum să
primească voile și cugetele dumnezeiești păstrate în Ea și, deci, nu au cum să recunoască Sfintele
Sinoade Ecumenice care îi combat. Chiar dacă ei se auto-intitulează creștini sau ortodocși vechi
orientali, cuvântul lor nu este credibil fiindcă nu urmează Sfintei Tradiții.
Iată ce ne învață despre această continuitate cu Sfânta Tradiție care definește dacă o învățătură
(sau un sinod) este Ortodox sau nu.
59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții? Progresul Sf. Tradiții
înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de
Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu
înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se
poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de
dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea
ce erau... Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57.
Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a
învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserica în mod
solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constantă a acelorași
aici) arțăgoșenia de nedescris și ambițiile prevalează [...] de aceea m-am retras și mi-am găsit liniștea
sufletească în singurătate.[5]”
—Sf. Grigorie de Nazians, Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine
„La Calcedon apariția renumitului scriitor și istoric Teodoret a provocat o scenă care aproape involuntar
ne amintește de actualele încăierări ale călugărilor greci și romano-catolici la Sfântul Mormânt, încăierări
care au loc în ciuda prezenței intimidante a poliției turce (otomane). Oponenții egipteni ai lui Teodoret au
strigat din toți rărunchii «Jos cu el, acest învățător al lui Nestor!» Cei din tabăra sa răspunseră cu egală
violență: «Ne-au forțat la „Sinodul Tâlharilor” să semnăm sub ghionți și pumni, jos cu maniheiștii,
dușmanii lui Flavius și dușmanii dreptei credințe! Jos cu ucigașul de Dioscor! Cine nu cunoaște faptele lui
mârșave?» Episcopii egipteni strigară: «Jos cu evreul, cu dușmanul lui Dumnezeu, și nu-i ziceți ăluia
episcop!» La care episcopii din cealaltă tabără strigară din nou: «Afară cu răsculații și zurbagii, afară cu
criminalii! Drept-credincioșii își au locul la Sinod!» Armata a trebuit să intervină din nou pentru a ține în
frâu adunarea.[6]”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.
2. ^ Ehrman, Bart D. „The Controversies about Christ: Arius and Alexander”. The Bart Ehrman
Blog.
3. ^ Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe [1].
4. ^ Protopopul (Vicarul Catedralei Sfântul Pavel din Londra) Henry Hart Milman, DD, History of
Latin Christianity, New York, 1871, p 226. Citat de pe [2].
5. ^ Sf. Grigorie de Nazians Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine în Schaff, ii. 347. Citat de pe [3].
6. ^ Schaff ii. 348. Citat de pe [4].
Cuprins
1Biografie
o 1.1Tinerețe
o 1.2La începutul anilor 1910
o 1.3Ocuparea germană și închisoarea Văcărești
o 1.4Literatura interbelică
o 1.5Polemică interbelică
o 1.6Al doilea război mondial
o 1.7Arghezi și regimul comunist
2Opera lui Arghezi
3În referință culturală
4Prezență în antologiile în limba engleză
5Note
6Referințe
7linkuri externe
Biografie [ editați ]
Viața timpurie [ editați ]
A absolvit liceul Saint Sava în octombrie 1896, a început să lucreze pentru a-și plăti studiile [2] și a
debutat în 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă a lui Alexandru Macedonski sub numele
de Ion Theo . La scurt timp, Macedonski, vestitorul simbolismului românesc , și-a publicat lauda față
de tânărul poet:
„Acest tânăr, la o vârstă când încă vorbeam de versuri, cu o îndrăzneală care nu cunoaște granițe,
dar nu încă încununat de cel mai sclipitor succes, are parte de întreaga tehnică veche
de versificare , cu toate banalitățile în imagini în idei care au mult timp a fost judecat, aici și în altă
parte, ca un summit al poeziei și al artei ". [3]
Literatura interbelică [ editați ]
In 1927, el a publicat primul său volum de poezii colectate, intitulat Cuvinte Potrivite ( „Cuvinte
Montarea“ sau „Cuvinte potrivite“), care a făcut Poporanism hîrtie Viața Românească“ s Mihai
Ralea grindină Arghezi ca« cel mai mare poet al nostru , deoarece