Războiul de Iom Kipur, 

Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau Războiul

din octombrie (ebraică  ‫מלחמת יום כיפור‬/‫ מלחמת יום הכיפורים‬- Milhemet Iom Hakipurim/Milhemet Iom
Kipur; arabă  ‫ حرب تشرين‬/;‫ حرب أكتوبر‬- ħarb October/ħarb Tishrin) a fost un conflict armat dintre Israel și
o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26
octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Iom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de
post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile
de încetare a focului din Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel
în Războiul de Șase Zile (1967).[4]
Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația militară a început să se
schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv
din zona platoului Golan. În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncțiune a două
corpuri de armată egiptene, (Armata a II-a și Armata a III-a) traversând canalul Suez, (vechea linie
de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în care intra în
acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.
Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de
înfrângerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a
simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a deschis calea
către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa-
numita infitah, "politica egipteană a porților deschise". Acordurile de la Camp David, care au fost
semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la
recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanțase deja
de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de influența sovietică.

Cuprins

 1Tabloul general al evenimentelor

o 1.1Pretextul războiului
o 1.2Evenimentele care au dus la război
o 1.3Pregătirea pentru atacul surpriză
o 1.4Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului
 2Operațiunile militare
o 2.1În Sinai
o 2.2Pe Platoul Golan
o 2.3Lupta pe mare
o 2.4Participarea altor state
o 2.5Armamentul
 3Încetarea focului și urmările imediate
o 3.1Armata a 3-a egipteană aflată în încercuire
o 3.2Acțiunile sovietice și americane
o 3.3Încetarea ostilităților pe frontul de nord
o 3.4Negocierile de după încetarea focului
 4Efectele pe termen lung ale războiului
o 4.1Răsturnarea de situație din Israel
o 4.2Acordurile de la Camp David
o 4.3Comemorări
 5Note
 6Bibliografie
 7Legături externe

Tabloul general al evenimentelor[modificare | modificare sursă]

Pretextul războiului[modificare | modificare sursă]
Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe
războaie, începând cu anul 1948. În timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul
Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De
asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea Siriei.
În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât și pe platoul Golan. În 1971,
Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a lungul canalului
Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev, Linia Bar-Lev.
Conform lui Haim Herzog,
Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a votat în unanimitate
retrocedarea Sinaiului câtre Egipt și platoului Golan, Siriei, în schimbul unor acorduri de
pace. Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate aranjamente speciale
pentru Strâmtoarea Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze negocieri
cu regele Hussein al Iordaniei cu privire la granița răsăriteană. [5]
Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite.
Deși americanii au fost informați de decizie, se pare că aceștia din urmă nu au transmis-o mai
departe. Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta israeliană. Decizia a
fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și oferta a fost retrasă în
octombrie 1967.[6]
Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile. Până la urmă,
prin rezoluția Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliți cei "trei NU", care afirmau că "NU
va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi negocieri cu Israelul."
Peședintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la
conducerea țării de Anwar Saadat, care a hotărât să lupte cu Israelul și să recucerească
teritoriul pierdut în timpul războiului de șase zile. În 1971, Saadat, ca răspuns la o inițiativă a
negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din
Sinai și din Fâșia Gaza" și, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de
Securitate nr. 242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu
Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5 iunie 1967.
[7]

Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată, Israelului, starea de fapt
putea fi schimbată. Hafez al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de
începerea unor negocieri și considera că teritoriile pierdute puteau fi recucerite numai printr-o
acțiune militară. De la sfârșitul războiului de șase zile, Assad a inițiat o întărire masivă a forțelor
armate, în speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a lumii arabe. Cu ajutorul
Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod sigur armata
israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să
înceapă numai după recucerirea prin forța armelor a Platoului Golan, ceea ce ar fi făcut ca
Israelul să părăsească malul de vest al Iordanului și Fâșia Gaza și, eventual, să facă și alte
concesii.
Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-l făceau să dorească războiul. "Cei
trei ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat... au fost cei mai demoralizanți din istoria
Egiptului... O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională. Războiul era alegerea
disperată." În biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean
considera că rădăcina problemei se afla în marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și,
înainte de introducerea oricăror reforme, rușinea trebuia ștearsă. Economia Egiptului era la
pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă vor fi
foarte nepopulare printre anumite pături ale populației. O victorie militară i-ar fi asigurat
popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru efectuarea reformelor. O parte a populației
egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu hotărâre
recucerirea Sinaiului, condamnându-l pe Sadat pentru inacțiunea de trei ani de zile.
Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război.
Regele Hussein al Iordaniei se temea că țara va pierde mai mult teritoriu decât pierduse deja, în
războiul de șase zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate din populația țării. Sadat sprijinea
de asemenea pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei pentru malul de vest al
Iordanului și pentru Fâșia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise
lui Yasser Arafat. Hussein considera încă Malul de Vest ca parte integrantă a Iordaniei și voia să
o realipească regatului său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din 1970, a
izbucnit un conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Frontul pentru Eliberarea
Palestinei și trupele guvernamentale. În acest conflict, Siria a intervenit în favoarea
palestinienilor.
Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture
ofensivei. Libanul, care avea graniță comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture alianței
arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o țară deja instabilă. În
lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru
cucerirea sprijinului pentru război. La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai
puțin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mișcării țărilor
nealiniate și ale Organizației Unității Africane. Sadat a căutat să câștige simpatia statelor
europene și a reușit în oarecare măsură. Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru
prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.

Evenimentele care au dus la război[modificare | modificare sursă]

[arată]
 
Conflictul arabo-israelian

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva
Israelului, iar țara este pregătită să "sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă." De la
sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea forțelor armate,
dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri T-55 și T-62,
ca și cu rachete antitanc RPG-7,AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul și-a
îmbunătățit tacticile militare de luptă. Generalii promovați pe criterii politice, vinovați de dezastrul
din 1967, au fost înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.[8]
Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în
declanșarea și urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au
cauzat slăbiciunea militară egipteană. Președintele Nasser a reușit să obțină materiale numai
pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a negociat cu
liderii sovietici. El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar
cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună concetățenilor săi că URSS-ul i-a abandonat,
după care ar trebui să demisioneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu
americanii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în
regiune, o situație pe care sovieticii nu o puteau accepta.
Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul Războiului de Uzură a fost acela de a
forța URSS-ul să vândă egiptenilor arme și materiale de război cât mai moderne. Liderii militari
egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea sovietică de deficiențele a
 celei mai mari părți a avioanelor și armamentului livrate după războiul din 1967, era să le
supună unui test împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.
Politica lui Nasser de după înfrângerea din 1967 a intrat în conflict cu cea a URSS-ului. Uniunea
Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un conflict de
mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata față a problemelor a devenit
vizibilă la întâlnirea superputerilor de la Oslo, unde s-a convenit asupra menținerii status quo-
ului. O asemenea înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în care s-
a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a devenit imperativă
expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt. În 1972, Sadat a expulzat aproape toți cei 20.000
de instructori sovietici din țară și a re

 DF-41 CSS-X-10 —
Israel[modificare | modificare sursă]
Jericho III — Rază 6,000 km
India[modificare | modificare sursă]

 Surya
Pakistan[modificare | modificare sursă]

 Shaheen III (rachetă)

Iran[modificare | modificare sursă]

 Shahab 3 4,500 km rază de acțiune

Submarine cu rachete balistice[modificare | modificare sursă]

 Submarin clasa George Washington
 Submarin clasa Ethan Allen
 Submarin clasa Lafayette
 Submarin clasa Benjamin Franklin
 Submarin clasa Ohio
 Submarin clasa Resolution
 Submarin clasa Vanguard
 Submarin clasa Typhoon
 Submarin clasa Delta IV
 Submarin clasa Redoutable
 Submarin clasa Triomphant
 Submarin clasa Xia

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

 

Racheta balistică intercontinentală LGM-118A Peacekeeper, cea mai avansată armă din categorie

 

Vehicule de reintrare multiple Mk-21 cu capete de luptă termonucleare W87 pentru racheta
Peacekeeper
 

Schema rachetei Peacekeeper cu vehicule de reintrare multiple

 

Fiecare dintre cele opt linii reprezintă câte un vehicul de reintrare independent, lansat de pe racheta
Peacekeeper, care acum coboară spre ținta virtuală
 


 Rachetă Minuteman II
 

Rachetă Titan II
 

Rachetă balistică intercontinentală SS-25 Sickle cu rampă de lansare mobilă

 

Submarin sovietic clasa Taifun cu rachete balistice

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Pakistan și arme de distrugere în masă
 China și arme de distrugere în masă
 Franța și arme de distrugere în masă
 India și arme de distrugere în masă
 Rusia și arme de distrugere în masă
 Statele Unite și arme de distrugere în masă
 Regatul Unit și arme de distrugere în masă
 SLBM
 Rachetă anti-balistică
 Tratatul ABM
 Reintrare atmoseferică
 Dezarmare nucleară
 Marină nucleară
  Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare

Mai mult


Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 English
 Español
 Français
 Magyar
  Polski
 Türkçe
 中文
Încă 29
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 iulie 2016, ora 21:19.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de ut
.
Instituții mondiale ca Organizația Națiunilor Unite au fost create pentru a colectiviza afacerile
internaționale, cu scopul explicit de a preveni declanșarea unui alt război mondial. Războiul a comis
multe distrugeri, dar a contribuit și la progresul tehnologic enorm ce vor avea efect profund în timp
de pace, precum apariția vehiculelor aeriene de mare viteză, penicilină, energia nucleară și
calculatoarele electronice.

Al Treilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Războiul Rece (1947-1991 )[modificare | modificare sursă]

Harta razboiului rece

Colaj cu secvente ale razboiului din Vietnam

Termenul de Al Treilea Război Mondial este o noțiune care desemnează un eventual război global,
care ar urmă să fie purtat la scară globală și care ar avea loc ca o continuare a celui de-al Doilea
Război Mondial. Acest presupus război a fost anticipat și plănuit în perioada Războiului Rece de
autorități civile și militare din mai multe țări și, de asemenea, este un subiect foarte des întâlnit în
literatură de ficțiune. Se presupune că se vor folosi arme atomice care vor duce la
distrugerea Pământului. În perioada conflictului dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, denumit
generic Războiul Rece, se credea că este posibil ca al Treilea Război Mondial să izbucnească din
cauza rivalităților dintre aceste două superputeri. Datorită distrugerii reciproce asigurate, un al
Treilea Război Mondial în care s-ar folosi arme nucleare ar duce la distrugeri colosale.
Deși a fost în mare o stare generală de tensiune dintre SUA și URSS, omenirea a fost martoră la
declanșarea multor războaie distrugătoare în mai multe regiuni ale planetei în care s-au implicat
direct sau indirect ambele superputeri în confruntări proxy. Nu s-a ajuns niciodată la o confruntare
directă, existând doar momente ce încingeau tensiunile dintre cele două superputeri, cum a fost
criza rachetelor din Cuba disputata dintre președintele american John F. Kennedy și liderul
sovietic Nikita Hrusciov și rezolvată pașnic după negocieri.
Cu toate astea, SUA și URSS s-au confruntat în mod indirect prin intermediari în războaie
ca Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul din
Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989),
doborârea cursei KAL 007 (1983) și exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983) și multe alte
războaie civile din Africa de după decolonizare și colapsul imperiului colonial britanic și al celui
francez.
Europa a fost împărțită în două părți, linia de marcație fiind cortina de fier, culminată cu Zidul
Berlinului, Europa de Vest, aflându-se în sfera SUA, considerată drept blocul de vest, lumea întâi
sau lumea liberă care era alcătuită din state dezvoltate, și Europa de Est aflată în sfera URSS,
cunoscută ca blocul de est, lumea a două sau gulagul socialist, alcătuită din state în curs de
dezvoltare. Lumea a treia era alcătuită din state subdezvoltate, state nealiniate sau statele extra-
europene, unele dintre ele fiind aliatele Americii (precum Japonia, Coreea de
Sud, Australia, Canada, Turcia, Arabia Saudită, Mexic, Brazilia), altele fiind aliatele Uniunii
Sovietice (China, Vietnam, Coreea de Nord, Cuba). SUA a căutat să-și impună dominația prin
extinderea pieței libere, globalizare, instaurarea regimurilor democratice și capitalizare. URSS și-a
impus dominația prin susținerea mișcărilor ideologice marxiste în multe state promițând progres și
bunăstare prin intervenționism și etatism în defavoarea nerespectării drepturilor fundamentale ale
omului precum dreptul la proprietate și presă liberă. Concurența a devenit acerbă în cursa
înarmărilor cât și în cursa spațială pentru primul pas pe Lună, competiție câștigată de SUA. Un rol
important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele americane (CIA, NSA)
cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile secrete vest-europene (britanice, vest-
germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene (Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război
Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului
totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-
au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client,
manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare,
rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă,
asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.
La mijlocul anilor 1980, conducerea sovietică a lui Mihail Gorbaciov din URSS a introdus reformele
de liberalizare, presat de cererile de independență națională a sateliților sovietici din estul Europei,
cât și de faliment. Ronald Reagan a initiat Inițiativa Strategică de Apărare pentru crearea unui scut
antirachetă nordamerican împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale lansate de un
stat inamic, în special de Uniunea Sovietică, pe care o considera un imperiu al răului.
După lunga dictatura a lui Mao Zedong, care a comis atrocități prin Marele Salt Înainte sau Revoluția
Culturală, China și-a început procesul de liberalizare sub Deng Xiaoping, menținând însă regimul
comunist la conducere. Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste
din Europa Centrală și de Est , urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, și de
destrămarea Uniunii Sovietice și crearea Federației Ruse și dobândirea independenței a multor
state. Statele central-europene și est-europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub
dominația sovieticǎ), s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană.
Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această situație este, de regulă,
descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea
actuală este multipolară.
După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano-ruse, urmatǎ, în 2008, de rǎcirea relațiilor
diplomatice - consecință a rǎzboiului din Georgia - și, mai ales, pe fondul crizei din Ucraina,
tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două puteri s-au acutizat, astfel că, în 2014, a
reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale Americii/ statele membre ale Uniunii
Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă și aliații acesteia. Acest
rǎzboi este cunoscut în Mass-Media ca "Războiul Rece 2.0". însă, spre deosebire de Războiul
Rece anterior, de această dată, Germania reunificată are un rol geopolitic major în Europa. În
2018, SUA a impus tarife produselor fabricate în China, declanșând un război comercial.
Războiul împotriva terorismului (2001-prezent)[modificare | modificare sursă]

Colaj de poze din razboiul impotriva terorismului

Indexul global privind atentatele teroriste

Războiul împotriva terorismului, cunoscut și sub numele de Războiul global al terorismului, este o
campanie militară asimetrică internațională lansată de guvernul Statelor Unite și administrația
prezidențială a lui George W. Bush jr. după atacurile teroriste de la New York din 11 septembrie
2001 efectuate de rețeaua teroristă al-Qaeda, coordonate de Osama bin Laden. SUA și coaliția
națiunilor anti-terorism au condus operațiuni în Afganistan distrugând taberele al-Qaeda și înlăturând
regimul taliban, precum și în nord-vestul Pakistanului în căutarea autorului atentatelor, Osama Bin
Laden, fiind căutat și ucis abia după 10 ani. Între timp, sub acuzația că ar fi deținut arme chimice,
regimul dictatorului Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere din Irak în urma intervenției militare
dusă de SUA și au fost desfășurate primele alegeri democratice. În ciuda eforturilor de
democratizare și menținere a păcii de către trupele americane, insurgențele din Irak cât și
din Afganistan n-au făcut decât să prelungească războiul. În 2011, Primăvară Arabă a fost
declanșată în mai multe state din Orientul Apropiat și Mijlociu, regimuri dictatoriale fiind înlăturate.
În Siria însă, regimul lui Bashar al-Assad a continuat să reziste rebelilor, finanțați de administrația
americană prezidențială a lui Barack Obama. O nouă grupare teroristă și-a făcut apariția, Statul
Islamic al Irakului și Levantului, anexand teritorii din Irak și Siria, proclamându-se califat.
Teroriști ISIS au comis masacre și atrocități în Siria și Irak, ceea ce a determinat populațiile acestora
să se refugieze în Europa. În marile orașe europene, mai ales
la Paris, Londra, Berlin, Barcelona și Bruxelles adepții grupării ISIS și islamici radicali au comis
atentate sângeroase. SUA și Rusia au desfășurat atacuri aeriene împotriva
țintelor ISIS din Siria și Irak, Statul Islamic fiind anihilat, iar teritoriile Irakului și Siriei fiind
eliberate. SUA sub administrația președinților Obama și Trump au condus operațiuni militare pentru
combaterea terorismului în Nigeria, Irak, Afganistan, Somalia, Pakistan, Libia, Egipt și Yemen, dar și
în Siria împotriva regimului Assad când a utilizat arme chimice asupra populației civile din tabăra
opozantă.
Războiul continuă și în prezent.
consumul excesiv de alcool, lene percepută și incapacitatea de a economisi bani). În The Making of
the English Working Class , E. P. Thompson susține că clasa muncitoare engleză a fost prezentă la
propria creație și încearcă să descrie transformarea claselor muncitoare pre-moderne într-o clasă
muncitoare modernă, conștientă de sine din punct de vedere politic. [10] [ este necesară verificarea] [11]
Începând cu anul 1917, o serie de țări au devenit guvernate aparent în interesul clasei muncitoare (a
se vedea clasa muncitoare sovietică ). Unii istorici au remarcat că o schimbare cheie în aceste
societăți în stil sovietic a fost o masă, un nou tip de proletarizare , adesea efectuată de deplasarea
forțată realizată administrativ de țărani și muncitori din mediul rural. De atunci, patru state industriale
majore s-au orientat către guvernarea semi-bazată pe piață ( China , Laos , Vietnam , Cuba ), iar un
stat s-a transformat spre interior într-un ciclu în creștere de sărăcie și brutalizare ( Coreea de
Nord ). Alte state de acest fel s-au prăbușit (cum ar fi Uniunea Sovietică). [12]
Din 1960, proletarizarea pe scară largă și închiderea bunurilor comune a avut loc în lumea a treia ,
generând noi clase muncitoare. În plus, țări precum India au suferit încet schimbări sociale,
extinzând dimensiunea clasei muncitoare urbane. [13] [ pagina necesară ]

Definiție marxistă: proletariatul [ editați ]

Articol principal: Proletariat

Teamsters izbitoare care se luptă cu poliția pe străzile din Minneapolis , Minnesota , iunie 1934

Karl Marx a definit clasa muncitoare sau a proletariatului ca indivizi care își vând lor putere
de muncă pentru salarii și care nu dețin mijloacele de producție . El a susținut că sunt responsabili
pentru crearea bogăției unei societăți. El a afirmat că clasa muncitoare construiește fizic poduri,
mobilă de meșteșuguri, cultivă alimente și îngrijește copii, dar nu deține terenuri sau 

avură din secolul al XIX-lea). Primilor metodici li s-a interzis să predice în bisericile parohiale.

Pe măsură ce Wesley și ajutoarele sale predicau în toată țara, au format societăți locale , autorizate

și organizate prin conducerea lui Wesley și conferințe de predicatori. Wesley a insistat ca metodistii
să participe în mod regulat la biserica parohială locală , precum și la întâlnirile metodiste. [26] În 1784,
Wesley a prevăzut continuarea ca organism corporativ după moartea sa a „Conferinței anuale a
poporului numite metodiste”. [27] El a nominalizat 100 de persoane și le-a declarat ca membri ai
acesteia și a stabilit metoda prin care urmau să fie numiți succesorii lor. Conferința a rămas de
atunci organismul de conducere al metodismului. [27]

Separarea de Biserica Angliei [ edita ]

Prima capelă metodistă numită „ Fundația ” . Litografie de H. Humphreys, c.  1865 .
Pe măsură ce societățile sale s-au înmulțit și elementele unui sistem bisericesc au fost adoptate
succesiv, breșa dintre Wesley și Biserica Angliei ( anglicanism ) s-a extins treptat. În 1784, Wesley a
răspuns la lipsa preoților din coloniile americane din cauza războiului revoluționar
american, ordonând predicatori pentru America cu puterea de a
administra sacramentele . [28] Acțiunile lui Wesley au precipitat despărțirea dintre metodistii americani
și Biserica Angliei (care susținea că numai episcopii puteau ordona persoane la slujire). [29]
În ceea ce privește poziția metodismului în creștinătate , „John Wesley a remarcat odată că ceea ce
a realizat Dumnezeu în dezvoltarea metodismului nu a fost doar un efort uman, ci lucrarea lui
Dumnezeu. Ca atare, el ar fi păstrat de Dumnezeu atâta timp cât va rămâne istoria. " [30] Numindu-l
„marele depozit” al credinței metodiste, Wesley a învățat în mod specific că propagarea
doctrinei întregii sfințiri a fost motivul pentru care Dumnezeu a ridicat metodistii în lume (vezi §
teologia wesleyeană ). [31]
Metodismul britanic s-a separat de Biserica Angliei la scurt timp după moartea lui Wesley. Au existat
certuri timpurii despre puterile predicatorilor și ale Conferinței și despre timpul serviciilor de
capelă. [32] În acest moment, majoritatea membrilor metodisti nu participau la slujbele bisericii
anglicane. [32] Planul de Pacificare din 1795 a permis capelelor metodiste să celebreze Sfânta
Împărtășanie unde atât o majoritate de administratori, cât și o majoritate a administratorilor și
conducătorilor au permis acest lucru. [33] (Aceste servicii au folosit adesea prescurtarea de
către Wesley a Cartii de rugăciune comună . [33]) Această permisiune a fost extinsă mai târziu la
administrarea botezului, înmormântării și sincronizării serviciilor, aducând capelele metodiste în
competiție directă cu biserica parohială locală. În consecință, metodisti cunoscuți au fost excluși din
Biserica Angliei. [32] Alexander Kilham și „radicalii” săi au denunțat Conferința pentru că a acordat
prea multă putere miniștrilor bisericii în detrimentul mirenilor . În 1797, în urma Planului de
Pacificare, Kilham a fost expulzat din biserică. Radicalii au format noua conexiune metodistă , în
timp ce corpul original a ajuns să fie cunoscut sub numele de Biserica metodistă Wesleyană . [32]

1790-1910 [ editați ]
Cronologia conexiunilor metodiste în Marea Britanie

Creștere timpurie [ editați ]
Metodiștii timpurii au fost sistematici în colectarea statisticilor privind calitatea de
membru. [34] Creșterea lor a fost rapidă, de la 58.000 în 1790 la 302.000 în 1830 și 518.000 în
1850. [35] Aceștia erau membrii oficiali, dar recensământul național din 1851 număra persoane cu o
legătură informală cu metodismul, iar totalul era de 1.463.000 . [35] Creșterea a fost constantă atât în
zonele rurale, cât și în cele urbane, în ciuda perturbărilor cauzate de numeroase schisme ; acestea
au dus la confesiuni separate (sau „ conexiuni ”), cum ar fi Biserica Metodistă Wesleyană, prima și
cea mai mare, urmată de Noua Conectare, Biserica Creștină Biblică și Biserica Metodistă
Primitivă . [35]O parte din creștere poate fi atribuită eșecului Bisericii din Anglia de a oferi facilități
bisericești. O serie de reforme [ care?  ] în biserica stabilită a contribuit la corectarea acestui eșec, astfel
încât au existat mai puține oportunități pentru nonconformiști în general și pentru metodici în special
să continue să crească. Numărul de membri a ajuns la 602.000 în 1870 și a ajuns la 841.000 în
1910. [36] [37]
Metodismul timpuriu a fost deosebit de proeminent în Devon și Cornwall , care erau centre cheie de
activitate ale facțiunii creștine biblice. [38] Creștinii biblici au produs mulți predicatori și au trimis mulți
misionari în Australia. [39] Metodismul în ansamblu a crescut rapid în vechile orașe moară
din Yorkshire și Lancashire , unde predicatorii au subliniat că clasele muncitoare erau egale cu
clasele superioare în ochii lui Dumnezeu. [40] În Țara Galilor, trei elemente au salutat separat
metodismul: vorbitorul de limba galeză, de vorbire engleză și calvinist . [41]
Mișcarea metodistă independentă nu a apelat la nobilimea debarcată a Angliei ; au favorizat
dezvoltarea mișcării evanghelice în interiorul Bisericii Angliei. Cu toate acestea, metodismul a
devenit popular printre familiile ambițioase ale clasei de mijloc . [42] De exemplu, familia Osborn din
Sheffield, a cărei companie siderurgică a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea în perioada de
industrializare rapidă a lui Sheffield. Istoricul Clyde Binfield spune că ferventa lor credință metodistă
le-a întărit angajamentul față de independența economică, certitudinea spirituală și responsabilitatea
civică. [42]
Metodismul a fost deosebit de popular în rândul muncitorilor calificați și mult mai puțin răspândit în
rândul muncitorilor. Istorici precum Élie Halévy , Eric J. Hobsbawm , EP Thompson și Alan Gilbert au
explorat rolul metodismului în primele decenii ale creării clasei muncitoare britanice (1760-1820). Pe
de o parte, a oferit un model de organizare eficientă a unui număr mare de oameni și de a-și susține
conexiunea pe o perioadă lungă de timp, iar pe de altă parte, a deviat și descurajat radicalismul
politic . [43] În a explica de ce Marea Britanie nu a suferit o revoluție socialăîn perioada 1790–1832, o
perioadă care părea coaptă pentru răsturnarea socială violentă, Halévy a susținut că metodismul a
împiedicat revoluția în rândul clasei muncitoare, redirecționându-și energiile către afacerile spirituale,
mai degrabă decât la preocupările la locul de muncă. [44] Thompson susține că, în general, a avut un
efect regresiv politic. [45]
Leadership 

Comuniunea Anglicana a fost în creștere în întreaga Imperiului Britanic , marcată în roz, la sfârșitul secolului
al 19 - lea

Cadrilaterul a avut un impact semnificativ asupra identității anglicane de la trecerea sa de către

Conferința Lambeth. [9] Rezoluția a venit într-un moment de expansiune rapidă a comuniunii
anglicane, în primul rând pe teritoriile Imperiului Britanic . Ca atare, a oferit o bază pentru un etos
comun, unul care a devenit din ce în ce mai important pe măsură ce bisericile coloniale influențate
de cultura și valorile britanice, au evoluat în cele naționale influențate de normele locale. În același
timp, a fost locusul unei dezbateri fierbinți, în special asupra punctelor sale a treia și a patra.
Primul punct, referitor la ceea ce anglicanii numesc „suficiența Scripturii”, își ia limbajul direct de la
articolul VI din cele treizeci și nouă de articole , [10] fundamentale până
la exegeza și hermeneutica scripturistică anglicană încă din secolul al XVI-lea. [ citație necesară ] Ca atare, a
fost larg acceptat ca fiind scris. În mod similar, al doilea punct descrie sine qua nonde credință
catolică încă din antichitate și, de asemenea, s-a bucurat de o largă acordare. În măsura în care a
fost controversată, controversa sa concentrat în totalitate pe acele părți ale Comuniunii care au
încercat să extindă o declarație suficientă de credință pentru a include alte formule. Al treilea punct a
fost controversat în rândul unor anglicani ca fiind limitat în mod necorespunzător. În special,
mulți anglo-catolici au susținut că celelalte cinci sacramente ar trebui incluse ca mărci esențiale ale
Bisericii (vezi sacramente anglicane ). De departe, cel mai controversat punct a fost al patrulea, care
mulți cred că ar putea deschide ușa provocării tradiției episcopale a Bisericii de succesiune
apostolică .

Cadrilaterul dialogului ecumenic [ edita ]

Cadrilaterul Chicago-Lambeth a fost, de asemenea, important pentru dialogul ecumenic . În acest
context, a fost util în consultările dintre comuniunile anglicane și romano-catolice și între
anumite provincii ecleziastice anglicane și organizațiile luterane naționale .
Apostolicae curae este titlul unei  bule papale emisă în 1896 de Papa Leon al XIII-lea prin care se
declară că toate hirotonirile anglicane sunt „absolut nule și cu totul nule”. A fost descris ca un
răspuns romano-catolic timpuriu la eforturile ecumenice ale Cadrilaterului Chicago-Lambeth. La
rândul său, această bulă papală a primit „Saepius officio” scrisă de arhiepiscopii de atunci din
Canterbury și York, Frederick Temple și William Maclagan.
Cu toate acestea, patrulaterul s-a dovedit a fi un obstacol, [ citație necesară ] ca în discuțiile dintre Biserica
Anglicană din Canada și Biserica Unită din Canada , [11] între Biserica Angliei și Biserica Metodistă
din Marea Britanie , [ citare nevoie ] și între Biserica Angliei și alte biserici libere, [12] toate acestea s-au
defectat în mare parte din cauza problemei episcopatului .

Vezi și 
stă un birou de comuniune anglicană la Londra, sub egida arhiepiscopului de Canterbury, dar
servește doar într-un rol de susținere și organizare. Comuniunea este ținută împreună de o istorie
comună, exprimată în eclesiologie , politică și etos , precum și prin participarea la organisme
consultative internaționale.
Trei elemente au fost importante în menținerea comuniunii laolaltă: în primul rând, structura
eclezială comună a bisericilor componente, manifestată într-o politică episcopală menținută
prin succesiunea apostolică a episcopilor și guvernarea sinodală ; în al doilea rând, principiul
credinței exprimat în închinare, investind importanță în cărțile de rugăciuni aprobate și în rubricile
lor; în al treilea rând, documentele istorice și scrierile divinilor anglicani timpurii care au influențat
etosul comuniunii.
Inițial, Biserica Angliei era autonomă și se baza pentru unitatea și identitatea sa pe propria sa istorie,
structura sa juridică și episcopală tradițională și statutul său de biserică stabilită a statului. Ca atare,
anglicanismul a fost de la bun început o mișcare cu o politică explicit episcopală , o caracteristică
care a fost vitală în menținerea unității comuniunii prin transmiterea rolului episcopatului în
manifestarea catolicității și ecumenismului vizibil.
La începutul dezvoltării sale, anglicanismul a dezvoltat o carte de rugăciune vernaculară,
numită Cartea de rugăciune comună . Spre deosebire de alte tradiții, anglicanismul nu a fost
niciodată guvernat de un magisteriu și nici de apel la un teolog fondator , nici de un rezumat extra-
credal al doctrinei (cum ar fi Confesiunea Westminster a bisericilor presbiteriene ). În schimb,
anglicanii au apelat în mod obișnuit la Cartea de rugăciune comună (1662) și la ramurile sale ca
ghid pentru teologia și practica anglicană. Aceasta a avut ca efect inculcarea în identitatea și
mărturisirea anglicană a principiului lex orandi, lex credendi („legea rugăciunii [este] legea
credinței”).
Conflictul prelungit din secolul al XVII-lea, cu protestanți radicali pe de o parte și catolici care au
recunoscut primatul Papei pe de altă parte, a dus la o asociere de biserici care a fost în mod
deliberat vagă cu privire la principiile doctrinare, dar îndrăzneață în dezvoltarea parametrilor de
deviere acceptabilă . Acești parametri au fost articulați cel mai clar în diferitele rubrici ale cărților de
rugăciuni succesive, precum și în cele treizeci și nouă de articole de religie (1563). Aceste articole
au modelat istoric și continuă să dirijeze etosul comuniunii, un etos întărit de interpretarea și
extinderea sa de către teologii timpurii influenți precum Richard Hooker , Lancelot Andrewes și John
Cosin .
Odată cu extinderea Imperiului Britanic și, prin urmare, creșterea anglicanismului în afara Marii
Britanii și Irlandei, comuniunea a căutat să stabilească noi vehicule de unitate. Primele expresii
majore au fost Conferințele Lambeth ale episcopilor comuniunii, convocate pentru prima dată în
1867 de Charles Longley , Arhiepiscopul Canterbury. De la început, acestea nu au fost destinate să
deplaseze autonomia provinciilor emergente ale comuniunii, ci să „discute chestiuni de interes
practic și să pronunțe ceea ce considerăm oportun în rezoluțiile care pot servi drept ghiduri sigure
pentru acțiunea viitoare”. [9]
și-a folosit aliații pentru a-i spiona pe adversari.
El a reușit să alunge și să exileze trei oponenți-cheie care au susținut Primul Sinod de la
Niceea : Eustatie din Antiohia în 330, Atanasie de Alexandria în 335 și Marcellus de Ancira în 336.
Acest lucru nu a fost un lucru mic, deoarece Atanasie a fost considerat un „om al Dumnezeu „de
Constantin, [18] și atât Eustathius, cât și Athanasius au ocupat poziții de top în biserică.
O altă ispravă majoră a fost numirea sa ca Patriarh al Constantinopolului prin expulzarea lui Pavel I
de Constantinopol ; Pavel se va întoarce în cele din urmă ca patriarh după moartea lui Eusebiu.
Chiar și în afara imperiului, Eusebiu a avut o mare influență. El l-a adus pe Ulfilas în preoția ariană și
l-a trimis pe acesta din urmă pentru a-i converti pe goții păgâni .
Eusebiu l-a botezat pe Constantin cel Mare în vila sa din Nicomedia, pe 22 mai 337 chiar înainte de
moartea împăratului.

Moarte și consecințe [ editați ]
A murit la vârful puterii sale în anul 341. [19]
El a fost atât de influent încât, chiar și după moartea sa, Constanțiu al II-lea a ținut seama de
sfaturile sale și ale lui Eudox de Constantinopol de a încerca să convertească Imperiul
Roman la arianism prin crearea de consilii ariene și doctrine ariene oficiale. [20]
Din cauza lui Eusebiu, „în ansamblu, Constantin și succesorii săi au făcut viața destul de nenorocită
pentru liderii Bisericii care s-au angajat în decizia de la Nicene și formula sa trinitară”. [21]
Eusebiu din Nicomedia nu trebuie confundat cu contemporanul său