Biserica Răsăritului 

(acuzat de alții de a adera la nestorianismului ) acceptă ca ecumenice primele

două consilii. Bisericile ortodoxe orientale acceptă primele trei. [4] Atât Biserica Ortodoxă
Răsăriteană, cât și Biserica Romano-Catolică recunosc ca ecumenice primele șapte concilii , ținute
în secolele IV-IX. În timp ce Biserica Ortodoxă Răsăriteană acceptă doar un conciliu ulterior drept
ecumenic (care a fost ulterior respins de Biserica Romano-Catolică), Biserica Romano-Catolică
continuă să dețină consilii generale ale episcopilor în deplină comuniune cu Papa, socotindu-i ca
fiind ecumenici. În total, Biserica Romano-Catolică recunoaște douăzeci și unu de concilii ca fiind
ecumenice. Primele patru concilii ecumenice sunt recunoscute de Bisericile luterane , Comuniunea
anglicană și Bisericile reformate, deși sunt „considerate subordonate Scripturii”. [5]

Infailibilitatea conciliilor ecumenice [ editați ]

Vezi și: Infailibilitatea Bisericii
Doctrina infailibilității conciliilor ecumenice afirmă că definițiile solemne ale conciliilor ecumenice,
care privesc credința sau morala și la care trebuie să adere întreaga Biserică, sunt infailibile. Astfel
de decrete sunt adesea etichetate ca „canoane” și au adesea un anatem atașat , o pedeapsă
de excomunicare , împotriva celor care refuză să creadă învățătura. Doctrina nu pretinde că fiecare
aspect al fiecărui conciliu ecumenic este dogmatic, ci că fiecare aspect al unui conciliu ecumenic
este lipsit de erori sau este indefect. [6]
Atât bisericile ortodoxe, cât și cele catolice susțin versiuni ale acestei doctrine. Cu toate acestea,
Biserica Catolică susține că definițiile solemne ale conciliilor ecumenice îndeplinesc condițiile
infailibilității numai atunci când sunt aprobate de Papa [7], în timp ce Biserica Ortodoxă de Est susține
că un conciliu ecumenic este el însuși infailibil atunci când se pronunță asupra unei chestiuni
specifice. [8]
Bisericile protestante ar considera în general conciliile ecumenice drept instituții umane falibile care
nu au decât o autoritate derivată în măsura în care expun corect Scriptura (așa cum majoritatea ar
considera în general că au avut loc cu primele patru concilii în ceea ce privește deciziile lor
dogmatice). [9]

Documente ale Consiliului [ modifica ]

Această secțiune nu menționează nicio sursă . Vă rugăm să ajute
la îmbunătățirea acestui secțiune prin adăugarea de referințe
bibliografice la surse de încredere . Materialul fără surse poate fi
contestat și eliminat . ( Noiembrie 2018 ) ( Aflați cum și când să eliminați
acest mesaj șablon )

Sinodele bisericești au fost, de la început, exerciții birocratice. Au fost vehiculate documente scrise,
discursuri susținute și răspunsuri, voturi luate și documente finale publicate și distribuite. O mare
parte din ceea ce se știe despre credințele ereziilor provine din documentele citate în consilii pentru
a fi infirmate, sau într-adevăr numai din deducțiile bazate pe infirmări.
Majoritatea consiliilor s-au ocupat nu numai de probleme doctrinare, ci și de probleme disciplinare,
care au fost hotărâte prin canoane („legi”). Studiul canoanelor consiliilor bisericești este fundamentul
dezvoltării dreptului canonic , în special reconcilierea canoanelor aparent contradictorii sau
determinarea priorității între ele. Canoanele constau în declarații doctrinare și măsuri disciplinare -
majoritatea consiliilor bisericești și sinodele locale s-au ocupat de preocupări disciplinare imediate,
precum și de dificultăți majore de doctrină. Ortodoxia orientală consideră de obicei canoanele pur
doctrinare ca fiind dogmatice și aplicabile întregii biserici în orice moment, în timp ce canoanele
disciplinare se aplică la un anumit moment și loc și pot fi aplicabile sau nu în alte situații.
Circumstanțele primelor concilii ecumenice [ editați ]
Dintre cele șapte concilii recunoscute în totalitate sau parțial atât de Biserica Catolică, cât și de cea
Ortodoxă de Est ca ecumenice, toate au fost numite de un împărat roman . [10] [11] [12] Împăratul le-a dat
statut legal în întregul Imperiu Roman . Toate au fost ținute în partea de est a Imperiului
Roman . Episcopul Romei (auto-denumit „papa” de la sfârșitul secolului al IV-lea) nu a participat,
deși a trimis legați la unii dintre ei.
Consiliile bisericești erau tradiționale, iar consiliile ecumenice erau o continuare a conciliilor
anterioare (cunoscute și sub numele de sinoduri ) ținute în Imperiu înainte ca creștinismul să fie
legalizat. Acestea includ Sinodul din Ierusalim (c. 50), Sinodul de la Roma (155), Al doilea Sinod de
la Roma (193), Sinodul din Efes (193), Sinodul de la Cartagina (251) , Sinodul de la Iconium
258), [13] Consiliul Antiohiei (264) , la Consiliile din Arabia (246-247), al Consiliului Elvira (306),
al Consiliului Cartagina (311) , Sinodul Neo-Cezareea (c. 314 ), Consiliul Ancyra(314) și Consiliul de
la Arles (314) .
Primii șapte concilii recunoscuți atât în est, cât și în vest, ca ecumenici și mai mulți alții cărora le este
refuzată o astfel de recunoaștere, au fost chemați de împărații bizantini. În primul mileniu, diferite
diferențe teologice și politice, cum ar fi nestorianismul sau diofizitismul, au făcut ca părțile Bisericii să
se separe după conciliile precum cele din Efes și Calcedon , dar au continuat să se țină conciliile
recunoscute ca ecumenice.
Consiliul Hieria din 754, a avut loc la palatul imperial din acel nume aproape de Calcedon din
Anatolia, a fost convocat de împăratul bizantin Constantin al V și au participat 338 de episcopi, care
au considerat -o ca șaptelea consiliu ecumenic [14] al doilea Conciliu de Nicea , care a anulat-o pe
cea a Hieriei, a fost ea însăși anulată la un sinod ținut în 815 la Constantinopol sub împăratul Leon
al V-lea . Acest sinod, prezidat de Patriarhul Teodot I al Constantinopolului , a declarat Sinodul din
Hieria ca al șaptelea sinod ecumenic, [15] dar, deși Sinodul de la Hieria a fost chemat de un împărat și
confirmat de altul și, deși a fost ținut în Est, a încetat mai târziu să fie considerat ecumenic.
În mod similar, al doilea Sinod din Efes din 449, deținut și în Anatolia, a fost convocat de împăratul
bizantin Teodosie al II-lea și, deși anulat de Consiliul de la Calcedon, a fost confirmat de
împăratul Basilisc , care a anulat Conciliul de la Calcedon. [16] Și acest lucru a încetat să fie
considerat un conciliu ecumenic.

Opiniile catolice despre aceste circumstanțe [ editați ]

Biserica Catolică nu consideră că validitatea învățăturii unui conciliu ecumenic este în niciun fel
dependentă de locul în care se ține sau de acordarea sau reținerea autorizației prealabile sau a
statutului legal de către orice stat, în conformitate cu atitudinea secolului al V-lea episcopii care „au
văzut definiția credinței și canoanelor bisericii ca fiind suprema aventura lor, cu sau fără permisiunea
împăratului” și care „nu au avut nevoie de nimeni care să le reamintească faptul că procesul sinodic
a precedat creștinarea curții regale de câteva secole ". [17]
Biserica Catolică recunoaște ca ecumenice diverse concilii ținute mai târziu de Primul Sinod de la
Efes (după care bisericile din comuniunea cu Sfântul Scaun din cauza schismei nestoriene nu au
participat), mai târziu de Conciliul de la Calcedon (după care nu a existat nicio de biserici care au
respins diofizitismul ), mai târziu de cel de- al doilea Sinod de la Niceea (după care nu a existat nicio
participare a Bisericii Ortodoxe Răsăritene ) și mai târziu de cel de -al cincilea Sinod al
Lateranului (după care grupurile care au aderat la protestantism nu au participat).
Dintre cele douăzeci și unu de concilii ecumenice recunoscute de Biserica Catolică, unele au
câștigat recunoașterea ecumenică abia mai târziu. Astfel, Primul Consiliu de Est al
Constantinopolului a devenit ecumenic numai atunci când decretele sale au fost acceptate și în
Occident. [18]
Lista conciliilor ecumenice [ modifica ]
Primele șapte concilii ecumenice 
e se catehisesc, zice: „Botezul celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu
sfințește.” Acestea așa zicându-se, cu dreptate s-ar nedumeri cineva,
pentru ce sfântul a toată lumea sobor al 2-lea și al 7-lea canon al său,
încă și cel al 6 a toată lumea sobor în canonul 95 al său, nu a lepădat
botezul tuturor ereticilor, după apostoleștile canoanele acestea și după
soborul cel de lângă Sfântul Ciprian, și după toți ceilalți mari de
Dumnezeu înțelepțiți Părinți mai sus pomeniți, ale cărora conscripturi,
însuși acest al 6-lea a toată lumea sobor, precum am zis, în al 2-lea
canon al său, l-a pecetluit, ci al altor eretici le-au primit botezul, iar
al altora nu? Pentru ca să se facă dar lesne de înțeles dezlegarea
nedumeririi acesteia, este trebuință a ști cineva mai-nainte, că două
feluri de chivernisire, și de îndreptare, se păzesc în Biserica lui
Hristos. Un fel se numește scumpătatea, iar celălalt, se numește iconomie
și pogorământ. Cu care chivernisesc mântuirea sufletelor iconomii
Sfântului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci Sfinții Apostoli în
canoanele lor cel mai-nainte zice, și toți pomeniții Sfinți, au
întrebuințat scumpătatea, și pentru aceasta desăvârșit leapădă botezul
ereticilor; Iar soboarele acestea două de toată lumea, au întrebuințat
iconomia, și botezul arienilor și al macedonenilor l-au primit, și al
altora. Iar pe al evnomianilor, și al altora încă, nu l-au primit. Pentru
că, mai ales în vremea soborului al 2-lea arienii și macedonenii erau în
putere, și nu numai că erau mulți întru mulțime, ci aveau și mari puteri
lângă împărați, și pe lângă stăpânitori, se aflau și la senat. Drept
aceea, întâi pentru ca să-i tragă la dreapta slăvire, și să-i îndepărteze
mai cu lesnire, și alta pentru ca să nu se întâmple mai mult să-i
sălbăticească asupra Bisericii, și asupra creștinilor, și răul mai rău să
se facă, au iconomisit lucrul așa, dumnezeieștii Părinți aceia
iconomisindu-și cuvintele lor cu judecată (Psalm 111,5). Și s-au pogorât a
primi botezul lor. Iar cum că, acestea nu le zicem de la sine-ne, și cu
cuvinte goale, mărturii sunt la aceasta la acești doi mari Părinți,
Vasilie zic, și Grigorie. Că marele Vasilie, temându-se de împărăteștile
și dregătoreștile puteri, ale luptătorilor Duhului, și îngrijindu-se ca nu
cumva să năvălească, asupra Bisericii Chesariei, care atunci era Finix
singur înființat al Ortodoxiei, au întrebuințat iconomia, și până la
destulă vreme nu nume arătat Dumnezeu pe Duhul cel Sfânt. Iar marele
Grigorie vrând a arăta puterile și sălbăticia arienilor, și
macedonienilor, în însuși recomenduitorul cuvânt ce îl face către cei 150
episcopi ai acestui 2 a toată lumea sobor, zice, pentru dânșii acestea:
„Cu adevărat fiare cumplite au căzut asupra Bisericii, care nici după
însemnarea noastră cruțându-ne, ci nerușinându-se a fi decât vremea mai
puternici”. Unde arată, că și cu toate că împăratul era drept slăvitor, și
cu toate că drept slăvirea s-a înfățișat, și sobor de toată lumea asupra
lor s-a făcut, însă ei încă erau grei și sălbatici asupra dreptei slăviri,
și mai puternici decât creștinii. Au zis însă și mai sus marele Vasilie,
că, Botezul celor curați (adică al navatianilor) pe care l-au primit și al
2-lea și al 6-lea sobor (l-au primit pentru iconomia celor mulți) căci de
nu ar fi fost cuvântul acesta al iconomiei, cu soborul al 6-lea ne s-ar fi
împotrivit și luiși, și soborului al 2-lea de toată lumea, primind el
botezul oarecăror eretici, și canoanele lui Vasilie pecetluindu-se (adică
întărindu-se), care în canonul 1 și în cel 47 desăvârșit strică botezul
ereticilor? Au doară nu citea aceste canoane lui Vasilie? Sau pentru ce să
nu facă osebire, și să zică, că pecetluiește pe toate celelalte canoane
ale lui, afară numai de cel 1 și 47? Arătat este dar, că, au lăsat să
înțelegem noi, că marele Vasilie întrebuințează scumpătatea, iar el, și
cel al 2 a toată lumea au întrebuințat iconomia, și așa nu se vede vreo
împotrivă zicere, sau împotrivire între dânșii, și cuvântul acesta al
iconomiei este pricina cea mai întâi și domnitoare, pentru care soboarele
acestea, botezul altor eretici l-a primit, și al altora nu. Însă pe lângă
cuvântul iconomiei au stătut și a doua pricină, pentru care a făcut așa.
Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit
soboarele acestea, păzeau neschimbat felul, și materia Botezului
ortodocșilor, și se botezau după forma soborniceștii Biserici; Iar
ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârșirea
Botezului și o au stricat, adică chipul felului, să zicem așa, chemarea,
sau întrebuințarea materiei, adică a afundărilor și a ieșirilor din apă.
Și cum că aceasta a stătut pricina, martori vrednici de credință sunt, mai
întâi însuși cuvintele canonului al 7 al soborului 2. Că pentru ce alta,
botezul evnomianilor, și al savelianilor nu l-au primit, iar pe al
arienilor și al macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, și
evnomianii, și arienii, și macedonenii sunt cu totul cumpliți eretici?
(fiindcă Evnomie asemenea ca Arie hulea asupra dumnezeirii a Unuia Născut
Fiului Tatălui, zicându-L pe El zidire a Tatălui, și slujitor precum se
vede în cuvântul al 2-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie; Și
asemenea că Macedonie hulea asupra dumnezeirii Duhului, zicându-L pe El că
este al treilea cu firea după Tatăl, precum se vede aceasta în cuvântul al
3-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie). Și savelianii, și
arianii, sunt întocmai după eresuri, precum zice Teologul Grigorie.”
Întocmai este spre păgânătate, și savelianește a împreuna, și arienește a
despărți, cea întâi adică cu fața, iar cea a doua, cu firile. Și iarăși,
că răul în amândouă este de-o potrivă, măcar deși se află în cele
potrivnice. Și socoteala lui Savelie introduce iudaismul, după sfințitul
Fotie, iar cea a lui Arie, bagă elinismul? Pentru ce dar cei ce sunt
deopotrivă după eresuri, nu s-au primit deopotrivă de către sobor? Arătat
este, că arienii, și macedonieni se botezau fără schimbare, ca și
dreptslăvitorii, în trei afundări, și în trei scoateri, și în trei chemări
ale Sfintei Treimi, fără a schimba nici felul chemărilor nici materia apei
(că măcar deși arianul Ualie a pus lege ca botezul să se facă întru o
afundare, precum zice Dositei la Dodecavivlion foaia 86 însă legea aceasta
nu s-a ascultat, nici s-a întărit, ci a rămas nelucrătoare la arieni.
Fiindcă nici pomenire de aceasta cât de puțin canonul nu face, întru cele
ce pomenește botezul ereticilor, nici Zonara, sau Valsamon, sau Aristin,
sau Anonimul (cel nenumit). Tâlcuitorii canoanelor o zic aceasta. Și măcar
de au schimbat arianii și chemările Botezului după Chedrino, și după
acestași Dositei, zicând în numele Tatălui celui mai mare, și al Fiului
celui mai mic, și al Sfântului Duh celui și mai mic; dar nu au făcut
schimbarea aceasta înaintea soborului al 2-lea ci în urmă, precum acestași
Dositei zice). Iar evnomianii schimbând chipul materiei Botezului, numai
într-o afundare se botezau; precum însăși cuvintele ce le are canonul
arată anume: „Că pe evnomiani, zice, care întru o afundare se botează și
cel precum și savelianii chipul materiei botezului, adică pe cele trei
chemări stricându-le, învăța, că Tatăl, și Fiul, și Duhul sunt o față. Iar
cum că se boteza după chipul Botezului Bisericii ereticii aceia al cărora
Botez soborul l-a primit, martor este și Zonara tâlcuitorului canoanelor.
Că citind canonul al 7-lea al soborului 2 acestea zice anume: „Nu se
botează dar de al doilea aceștia, căci despre Sfântul Botez la nimic se
osebesc de noi, ci întocmai ca și creștinii, se botează”. Și cum că
dimpotrivă, nu după forma Botezului Bisericii, se botezau ereticii aceia,
al cărora botez nu l-au primit, martor este iarăși acestași Zonara zicând:
„Aceștia dar, și toți ceilalți eretici a se boteza Sfinții Părinți au
legiuit. Că ori nu s-au norocit de dumnezeiescul Botez, sau norocindu-se,
nu drept nici după chipul dreptslăvitoarei Biserici, s-au norocit de el”.
Deci pentru că ereticii aceea păzeau chipul apostolescului Botez,
canoanele acelor două soboare, i-au primit ca botezați. Și nu numai pentru
aceasta, ci și pentru iconomie, precum am zis. Că de le-ar fi lipsit
iconomia, negreșit nu ar fi stătut împotriva apostoleștilor canoane, care
poruncesc dimpotrivă, adică să nu primim botezul ereticilor. Toată teoria,
care până acum o am făcut aici, nu este aici de prisos, mai ales este și
prea de nevoie, de obște adică pentru toată vremea, iar mai ales pentru
ziua de astăzi, pentru gâlceava cea mare, și prigonirea cea multă, ce se
face pentru botezul latinilor, nu numai între noi și latini, ci și între
noi, și între cei de o cugetare cu latinii. Deci urmând celor zise fiindcă
locul apostolescului canon o cere, zicem că botezul latinilor este
minciunonumit botez. Și pentru aceasta, nici după cuvântul amărunțimei
este primit, nici după cuvântul iconomiei. Nu este primit după cuvântul
amărunțimei, întâi pentru că sunt eretici. Și cum că latinii sunt eretici,
nici o trebuință este acum să arătăm vreo dovadă. Că însuși aceasta, că
avem atâta ură și atât întoarcere, iată atâtea veacuri despre dânșii, este
arătată dovadă, căci ca pe niște eretici îi urâm, adică precum și pe
arieni, sau pe savelieni, sau pe macedonienii cei luptători de Duh. Dar de
ar pofti cineva a înțelege și din cărți eresurile lor, acestea le va afla
toate, în cărțile preasfântului patriarh al Ierusalimului Chir Dositei
biciul papistașilor, cu prea înțeleptele lor surpări. Însă în destulă
știință poate să ia și din cărticica înțeleptului Miniat cea numită piatra
smintelii. Ajungă însă câte despre dânșii Sfântul Marcu al Efesului (în
adunarea 25 cea în Florenția) de față a zis așa: Noi pentru nimic alta ne-
am dezbinat de latini, decât pentru că sunt, nu numai shismatici, ci și
eretici, pentru aceasta nici se cuvine măcar a ne uni cu dânșii. Încă și
marele eclesiarh Silvestru zicea (cart 9 cap 5): „Osebirea latinilor, este
eres, și așa o au avut cei mai-nainte de noi. Deci mărturisit fiind, că
latinii sunt prea vechi eretici, mai întâi îndată din aceasta sunt
nebotezați, după marele Vasilie de mai sus și după Chiprian și Firmilian
sfințiții cei mai-nainte de el; pentru că mireni făcându-se ei, fiindcă s-
au rupt din dreptslăvitoarea Biserică, nu mai au cu sineși pe darul
Sfântului Duh, prin care dreptslăvitorii ierei săvârșesc Tainele. Aceasta
este o dovadă, care este atât de mare și ne împotrivă zisă, cât sunt mari,
și cărora nu li se poate zice împotrivă, și canoanele marelui Vasilie, și
ale Ieromartirului Ciprian, fiindcă au luat, și mai ales au întărire de la
Sfântul a toată lumea al 6-lea sobor. Al doilea latinii sunt nebotezați,
pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, precum din
început au primit de la Sfinții Apostoli dreptslăvitoarea Biserică.
Latinii cei mai-dinainte mai întâi stricând apostolescul Botez, cu
pravățul și cu nădejdea întoarcerii acelora și a cunoștinței, pentru ca să
nu se facă fiară mai sălbatică asupra Bisericii, fiindcă era mulțime prea
multă, și puternici întru lucrările cele din afară. Și au nimerit pravățul
acesta și nădejdea. Pentru că cu iconomia aceasta și mai blânzi sau făcut
aceia către cei dreptslăvitori, și atâția s-au întors la buna cinstire,
încât, în puțin, ori desăvârșit au lipsit, ori prea puțini au rămas. Deci
și cei mai-nainte de noi asemenea au iconomisit, și au primit botezul
latinilor, mai ales după chipul cel al doilea. Pentru că papismosul atunci
era în dricul său, și toate puterile împăraților Europei le avea în
mâinile sale, iar împărăția noastră își da duhul. Drept aceea de nevoie
era, că de nu s-ar fi făcut iconomia aceasta, papa, ar fi ridicat
neamurile cele apusenești asupra celor răsăritenești, și ar fi robit, și
ar fi ucis, și alte nenumărate răutăți le-ar fi făcut. Dar acum când
relele cele de acest fel nu ni le pot face, fiindcă au pus asupra noastră
dumnezeiască pronie, acest fel de păzitori care și însăși trufașilor
acelora desăvârșit le-au smerit sprânceana. Acum zic, când nimic asupra
noastră poate turbarea papismosului, ce mai trebuie iconomie? Că iconomia
are măsuri și hotare, și nu este veșnică și nehotărâtă. Pentru aceasta și
Teofilact al Bulgariei zice: „cel ce face ceva după iconomie, nu chiar ca
un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme
(tâlcuirea la cap 5 stih 11 către Galateni). În destul am iconomisit, zice
Teologul Grigorie în lauda cea către Atanasie: „Nici (socoteala) cea
străină primindu-o, nici pe a noastră stricându-o, care cu adevărat ar fi
rea iconomie. Așa zic și eu. Cu adevărat întrebuințau turnare, adică
puțină
 oarecare. Iar a patra și cea mai de pe urmă este, a conglăsui, și a primi cele rânduite de sinoadele
cele ecumenice, și cele canonisite de toți patriarhii și arhiereii cei dreptslăvitori ai soborniceștii
Biserici sau prin însăși înfățoșarea lor sau prin ai lor locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile lor.
Această conglăsuire a patriarhilor și a arhiereilor lumeni, este precum am zis, întăritorul, și
deslușitorul caracter, al sinoadelor celor ecumenice. Întăritor adică, pentru că le întărește pe ele, și
le face a fi, după numele ce poartă, sinoade ecumenice, iar deslușitori, pentru că nici la un alt
localnic sinod socotindu-se, deosebește pe singure cele ecumenice, despre cele localnice. Drept
aceea pe sinodul cel ce s-a făcut în Vlaherne în vremea lui Copronim, numit de către luptătorii de
icoane sinod ecumenic, atât Sfântul Ghermano, și Damaschin și noul Ștefan, și alții mulți cât și cel al
7-lea ecumenic sinod, în a șasea practică a lui, l-a mustrat zicând că: fără de conglăsuirea tuturor
celorlalți patriarhi, sinod ecumenic, nici se face, nici se zice. Că Epifanie din partea sinodului al 7-lea
a zis: cum dar mare și ecumenic ar putea fi acela pe care nici l-au primit, și la care nici s-au
conglăsuit întâi șezătorii ai celorlalte Biserici, ci anatemei pe acestea l-au dat? (Dositei 634, a
Dodecabiblion) mai cu aceste mustrări a mustrat și Sfântul Maxim, pe minciuno-sinod a lui Pir
monotelitului (adică al celui ce dogmatisea o singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta
îl numea Pir, sinod ecumenic. Am zis că conglăsuirea, și primirea tuturor patriarhilor, întărește pe
sinoadele cele ecumenice, și nu numai singură ființa lor de față sau cea prin ai loruși locțiitori.
Pentru că întru toate cele 7 ecumenice sinoade, nici un papă a fost de față în persoană. Iar întru cel
al doilea sau și în cel al 5-lea ecumenic sinod, nici în persoană, nici prin locțiitori, au fost de față
Damas, și Vighilie papii, dar aceste ecumenice sinoade, iarăși au rămas ecumenice, pentru că
aceiași papi, s-au unit la cele hotărâte de către acelea, și prin scrisorile lor și prin iscălituri le-au
primit pe ele, și cum că singură înfățoșarea sa cea în persoană sau cea prin ai loruși locțiitori nu
întărește pe sinoadele cele ecumenice, ci mai vârtos unirea și conglăsuirea; au arătat cele două
sinoade cel din Sardica, și cel din Florența, că cel din Sardica, cu toate că s-a numit la începutul său
ecumenic sinod (vezi la 1 cuvântare a lui). Și au fost de față la acesta toți patriarhii, unii în persoană,
iar alții prin locțiitori. Fiind însă, că s-au despărțit și nu s-au unit la cele de această hotărâte patriarhii
și arhiereii răsăritului, acest la început numit ecumenic sinod, s-a făcut localnic la isprava și sfârșitul
lui. Asemenea și cel din Florența, de și ecumenic s-a numit, fiind însă că locțiitorii patriarhului
Antiohiei, și episcopilor răsăritului și mai întâi, și al însuși patriarhului Alexandriei Marcu, zic,
preasfântul acel al Efesului, nu sau unit cu dânsul, cel ecumenic dar s-a schimbat în localnic. Și ce
zic localnic? Și în minciunonumit s-a schimbat după dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia
însușire a sinoadelor celor ecumenice. Că hotărârea cea de dânșii așezată nu a fost unită cu
dumnezeiasca Scriptură, și cu celelalte sinoade. Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele
ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le
face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de
ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică:
și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui
orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin
împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și
dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea
tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit sau prin înfățoșarea a însuși
persoanelor sau prin locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul
ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru
care în Simbolul Credinței mărturisim că credem. De aici cu alte patru însușiri după teologi se
înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să
rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului”
(Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic,
„stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele
ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe
voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade
se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul
localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună
adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că
este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind
asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa
Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a
sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a
întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc,
punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe
papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune
hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a
dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al
Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără
osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre
cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se
propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea
al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare
județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a
a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului
celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului sau a patriarhului ocârmuirii; și a
patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește
nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune
apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege,
pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul
ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu
s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se
mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le
cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele
politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și
384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum
aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți
neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea
neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este
altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești
cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele
neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și
leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile
așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și
Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în
Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise
se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și
dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește
lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face
eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se
supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi
anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu
ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta
de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai
de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162).
Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi.
Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și
între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele
acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție,
în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul sau de
judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8).
Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et
alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de
la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844 (în fotocopie caractere chirilice) după exemplarul Părintelui Cleopa
Ilie, pp. 103-106.

Este foarte important să înțelegem cum se cuvinte ce este infailibil și ce nu, fiindcă în funcție de
această înțelegere ne vom însuși o credință sau alta, sau vom sta în șovăială, care este foarte
aproape de necredință. Dacă vom crede că Sfintele Sinoade nu sunt infailibile, că nu au în Ele
credința insuflată de Sfântul Duh, că pot fi contrazise sau că au fost numite de oameni a fi infailibile
și nu de Sfântul Duh, atunci în ce vom mai crede? Vom crede că și Ortodoxia este o credință
omenească. Dar prin aceasta nu am face altceva decât să nu mai fim ortodocși. Fiindcă ortodocșii
sunt aceia care cred și mărturisesc că "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică" este
tocmai Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Trupul lui Hristos, Mireasa Duhului Sfânt care a grăit
prin cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. De aceea Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina ne învăța în
legătură cu acest subiect foarte important:
"Cauzele schismei, evidențiate de fiecare dintre Biserici, sunt negate de cealaltă: pe de o parte,
Biserica Apuseană prezintă drept cauză a schismei aroganța Bisericii Răsăritene prin care aceasta
îi neagă Papei de la Roma primatul în Biserică, în modul în care ea (biserica apuseana) îl înțelege,
adică: a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato
Petro institutione). b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri
Romani Pontificis). c) Natura și esența primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus
Romani Pontificis). d) Principiul infailibilității Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili
magisterio). Concepțiile acestea despre primatul lui Petru s-au dezvoltat și au fost formulate și
proclamate în mod oficial. Comisia dogmatică de la Roma, constituită de către Papă înaintea
convocării a ceea ce apusenii numeau sinodul ecumenic de la 1870, a distribuit clericilor sinodali, la
12 iulie 1870, un material schematic care purta titlul: «Prima constituție dogmatică despre Biserica
lui Hristos» (Constitutio dogmatica prima de ecclesia Christi), în care erau cuprinse cele patru
puncte menționate mai sus. Pe de altă parte, Biserica Răsăriteană evidențiază drept cauze deosebit
de importante ale schismei: a) pretențiile arogante și anticanonice privitoare la primatul Papilor
Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, așa cum este el
formulat în Sfânta Scriptură, apărat și păstrat de cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice; b) inovațiile
introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească
și Apostolească și c) încălcarea autorității Sfintelor Sinoade, singurele care pot deține adevărul în
Biserică. Așadar, cauzele despărțirii evidențiate de către Biserica Apuseană sunt în număr de patru,
iar cele evidențiate de Biserica Răsăriteană sunt în număr de trei. În vederea împăcării și a unirii
este necesară eliminarea cauzelor, însă în aceasta stă importanța problemei, fiindcă fiecare din cele
două Biserici consideră că adevărul se află de partea ei, pretinzând celeilalte supunerea și
propunând drept condiție a unirii, Biserica Apuseană celei Răsăritene, pe de o parte, acceptarea
primatului Papei așa cum este formulat în cele patru puncte, iar Biserica Răsăriteană celei Apusene,
pe de alta, egalitatea frățească „Primus inter pares” și dreapta credință în acord cu canoanele
Sinoadelor Ecumenice, cărora le aparține infailibilitatea."
Sfântul Ierarh Nectarie KEFALAS DIN EGHINA, Istoria schismei, De ce Papa și supușii lui s-au
despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011, pp. 15-17.

Statut canonic
Canoanele Sinoadelor Ecumenice au autoritate universală, pentru întreaga Biserică Ortodoxă, deși
nu în sens absolut. Canoanele acestora au fost adesea respinse sau revizuite prin decizii ale unor
Sinoade locale sau chiar ale unor Sinoade Ecumenice ulterioare. Deciziile lor rămân însă elemente
centrale ale Tradiției canonice ortodoxe, iar apelul la deciziile acestora ca surse de autoritate este
mai frecvent decât pentru orice alt tip de sursă de drept canonic.
În realitate autoritatea acestor canoane este în sens absolut, după cum s-a văzut mai sus la discuția
despre infailibilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice, iar Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul explică în
cartea sa insuflată de Sfântul Duh toate părutele respingeri sau revizuiri ale Sfintelor Sinoade
Ecumenice, care în realitate nici nu au fost respinse nici revizuite de ortodocși.
Cuvintele acrivie și iconomie în aplicarea Sfintelor Canoane (care au desigur și ele hotarele lor
ecumenice) par de multe ori a fi contradictorii între ele, dar nu sunt. Una este contradicția și alta este
completarea, una este respingerea și alta este nuanțarea care ține de context. Cuvintele pot părea
contradictorii, dar înțelesul lor dumnezeiesc este același, chiar dacă din cauza mărginirii omenești și
a limbii căzute sugerează la modul superficial și formal o antiteză. Este important a ne însuși
antinomia Ortodoxă și nu relativismul agnostic pentru a trăi taina Sfintei Biserici și a cunoașterii lui
Dumnezeu și a nu cădea în părerea greșită că Sfânta Biserică ar fi vreo instituție omenească bazată
pe păreri personale. Dacă într-un context se procedează într-un fel, iar în altul într-alt fel, este
datorită înțelepciunii multfelurite a lui Dumnezeu, descoperită prin Sfânta Biserică. Dar scopul este
același: să ne întoarcem cu toții la cauza noastră Hristos, adică să ne mântuim.

Dăm un exemplu clasic (tot din Pidalion) despre o părută contradicție între canoane, în realitate
aplicarea iconomiei (îngăduinței, blândeții) sau acriviei (scumpătății, asprimii) în funcție de contextul
istoric:
CANONUL 46 APOSTOLIC

Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se

caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce
parte credinciosului cu necredinciosul?
[Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina,
can. 1, 6, 15; Vasilie, can. 1, 20, 47, 2]
TÂLCUIRE
Dreptslăvitorii creștini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor
a le urî. Iar mai vârtos însuși ereticii se cuvine a se mustra și a se
înțelepți de către episcopi și prezbiteri, doar cumva vor înțelege și se
vor întoarce, din rătăcirea lor. Pentru aceasta și canonul acesta
rânduiește, că, oricare episcop, sau prezbiter, ar primi ca de drept și
adevărat botezul ereticilor79 sau jertfa ceea ce se proaduce de dânșii,
unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are
Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?
Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau și ei au aceleași socoteli
ale acelora, sau cel puțin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânșii din
cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc (adică se învoiesc) la slujbele
acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox și
rătăcit.
Nota 79 Pentru aceasta și Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut
episcop al Calcedonului, și tot soborul cel dimprejurul său, cel de
optzeci și patru de episcopi, ce s-au adunat în Calcedon, urmând
apostolescului acestuia canon care leapădă botezul ereticilor de obște,
încă și apostolescului canon 68 celui ce zice, că cei de eretici botezați
sau hirotonisiți, este cu neputință, a fi ori creștini, ori clerici.
Urmând ei zic, canoanelor acestora, au așezat canon prin care leapădă
botezul ereticilor, și al schismaticilor împreună. Dovedindu-o aceasta, și
din alte multe scripturilnice ziceri, iar mai ales din acea apostolească:
„Un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni: 4). Că dacă, zic ei, una este
soborniceasca Biserică, și unul este Botezul cel adevărat, cum poate fi
adevărat botezul ereticilor, și al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt
înlăuntru în Biserica cea sobornicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres?
Iar de este adevărat botezul ereticilor și al schismaticilor, și este
adevărat și cel al drept slăvitoarei și al soborniceștii Biserici, apoi nu
este un Botez, precum Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviință.
Adaugă însă ei și aceasta, că socoteala aceasta, de a nu primi botezul
ereticilor, ne este nouă și proaspătă a lor, ci veche, și de cei mai
dinainte ai lor cercată, canonul acestui sobor și sfântul a toată lumea al
6-lea sobor (cu canonul al doilea) l-au pecetluit. Și de unde mai-nainte
era canon de localnic și particularnic sobor, acum este canon de a toată
lumea sobor, ca unul ce de acesta s-a pecetluit. Într-un glas cu Sfântul
Chiprian și cu soborul cel de lângă el, și Firmilian cel ce a stătut exarh
al soborului celui din Iconia (pe care marele Vasilie în întâiul său
canon, îl numește al său, ca pe unul ce era episcop al Chesariei), strică
și leapădă botezul ereticilor. Că scriind către Sfântul Chiprian, zice
acestea, dar cine, măcar de ar fi ajuns și la vârful săvârșirii și al
înțelepciunii, poate a se întări, și a crede, că singură suprachemarea
celor trei nume ale Sfintei Treimi, este destulă spre iertarea păcatelor,
și spre sfințenia Botezului, de nu este adică drept slăvitori, și acela ce
botează? Citește toată epistolia acestuia, care se află în cartea cea
pentru cei ce au patriarhisit în Ierusalim (cartea 1, cap 16, paragraf 4)
de nevoie fiind la această pricină. Să unește la această socoteală și
marele Vasilie, pe ale cărui canoane așijderea le-a pecetluit cel al 6-lea
sobor a toată lumea (în canonul 2) că adăugând în întâiul său canon a
zice, care Botezuri sunt primite, și care neprimite, în două le împarte pe
acestea, zicând: Că, botezul ereticilor: adică al celor cu totul
despărțiți de Biserică, și care după însăși credință sunt osebiți de cei
drept slăvitori, și a cărora osebire privește dea dreptul la credința cea
întru Dumnezeu, s-au părut bine cuvântată pricină celor din început cu
totul a se lepăda. Iar botezul schismaticilor, sau socotit adică a fi de
cuviință de către soborul cel de lângă

n afara Ei. Altfel spus, asemenea Sinoade sunt considerate ecumenice în principal pentru că aceia
care susțin hotărârile lor declară că numai ei constituie Biserica.
Nevoile determinate de circumstanțele istorice par să susțină și ele analiza lui Romanides. Atunci
când Sinoadele s-au întrunit, stabilirea unor formulări dogmatice era o chestiune urgentă. Ideea că
s-ar fi putut aștepta decenii sau secole întregi pentru a ști dacă un Sinod era cu adevărat ecumenic
ar fi schimbat în mod dramatic caracterul unui astfel de sinod. Părinții de la Sinoadele Ecumenice
considerau deciziile pe care luau în comun drept imediat aplicabile.
Până în prezent, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a stabilit încă o definiție universal acceptabilă asupra
modului în care se poate stabili caracterul ecumenic al unui Sinod. Părerea unanim acceptată este
că un Sinod poate fi considerat ecumenic și infailibil atunci când și în măsura în care acesta
mărturisește Adevărul așa cum ne-a fost lăsat, prin Sfânta Tradiție, de către Sfinții Părinți ai Bisericii.
Nici nu a fost nevoie ca ierarhia Bisericii să stabilească o astfel de definție, deoarece este cunoscută
tuturor din Sfânta Tradiție așa cum este ea redată de Sfântul Cuvios Nicodim
Aghioritul în Pidalion (cum se va vedea mai jos).
Nu se pune problema "recepționismului" de către unii sau de către alții (cu atât mai puțini de către
cei ce s-au separat de Sfânta Biserică prin schismă sau erezie), ci dacă Sinodul este sau nu insuflat
de Sfântul Duh, dacă reprezintă credința universală a Sfintei Biserici de până atunci sau nu. Dacă
anumite grupări se dezbină de Sfânta Biserică prin propriile voințe și cugete, nu au cum să
primească voile și cugetele dumnezeiești păstrate în Ea și, deci, nu au cum să recunoască Sfintele
Sinoade Ecumenice care îi combat. Chiar dacă ei se auto-intitulează creștini sau ortodocși vechi
orientali, cuvântul lor nu este credibil fiindcă nu urmează Sfintei Tradiții.
Iată ce ne învață despre această continuitate cu Sfânta Tradiție care definește dacă o învățătură
(sau un sinod) este Ortodox sau nu.
59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții? Progresul Sf. Tradiții
înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de
Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu
înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se
poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de
dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea
ce erau... Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57.
Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a
învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserica în mod
solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constantă a acelorași 
aici) arțăgoșenia de nedescris și ambițiile prevalează [...] de aceea m-am retras și mi-am găsit liniștea
sufletească în singurătate.[5]”
—Sf. Grigorie de Nazians, Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine
„La Calcedon apariția renumitului scriitor și istoric Teodoret a provocat o scenă care aproape involuntar
ne amintește de actualele încăierări ale călugărilor greci și romano-catolici la Sfântul Mormânt, încăierări
care au loc în ciuda prezenței intimidante a poliției turce (otomane). Oponenții egipteni ai lui Teodoret au
strigat din toți rărunchii «Jos cu el, acest învățător al lui Nestor!» Cei din tabăra sa răspunseră cu egală
violență: «Ne-au forțat la „Sinodul Tâlharilor” să semnăm sub ghionți și pumni, jos cu maniheiștii,
dușmanii lui Flavius și dușmanii dreptei credințe! Jos cu ucigașul de Dioscor! Cine nu cunoaște faptele lui
mârșave?» Episcopii egipteni strigară: «Jos cu evreul, cu dușmanul lui Dumnezeu, și nu-i ziceți ăluia
episcop!» La care episcopii din cealaltă tabără strigară din nou: «Afară cu răsculații și zurbagii, afară cu
criminalii! Drept-credincioșii își au locul la Sinod!» Armata a trebuit să intervină din nou pentru a ține în
frâu adunarea.[6]”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.
2. ^ Ehrman, Bart D.  „The Controversies about Christ: Arius and Alexander”. The Bart Ehrman
Blog.
3. ^ Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe [1].
4. ^ Protopopul (Vicarul Catedralei Sfântul Pavel din Londra) Henry Hart Milman, DD, History of
Latin Christianity, New York, 1871, p 226. Citat de pe [2].
5. ^ Sf. Grigorie de Nazians Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine în Schaff, ii. 347. Citat de pe [3].
6. ^ Schaff ii. 348. Citat de pe [4].

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Convocarea Sinoadelor ecumenice, 20 mai 2010, Virgil Valcu, CrestinOrtodox.ro
 Unitatea de credință a Sinoadelor Ecumenice - „Urmând credinței evanghelice“ , 1
septembrie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
 Sinoadele ecumenice ca expresie a universalității bisericii , Crestinism-Ortodox.ro

Următoarele concilii (sinoade) ecumenice[modificare | modificare sursă]

 VIII. Al patrulea conciliu de la Constantinopol, (869-870). Înlăturarea din funcție a
patriarhului Fotie al Constantinopolului. Depunerea nu a fost recunoscută de bisericile
răsăritene. Acest conciliu, precum și următoarele nu sunt recunoscute de Bisericile ortodoxe.

 IX. Primul conciliu de la Lateran, (1123)

 X. Al doilea conciliu de la Lateran, (1139)
 XI. Al treilea conciliu de la Lateran, (1179)
 XII. Al patrulea conciliu de la Lateran, (1215)
 XIII. Primul conciliu de la Lyon, (1245)
 XIV. Al doilea conciliu de la Lyon, (1274)
 XV. Conciliul de la Vienne (Franța), (1311-1312)
 XVI. Conciliul de la Constanța (sau Konstanz), (1414-1418) încheier
General
Fișier autoritate integrată (Germania)ISNI 12VIAF 123WorldCat
Bibliotecile naționale
NorvegiaSpaniaFranța (date)Statele UniteLetoniaJaponiaRepublica CehăAustraliaGreciaCroaţiaOlandaPolonia
Baze de date științifice
CiNii (Japonia)
Alte
RERO (Elveția) 1SUDOC (Franța) 1Trove (Australia) 1
 Categorii :1907 nașteri1991 deceseOameni din ŽatecPoporul boem gnă:  [ˈtudor arˈɡezi] ; 21 mai 1880 - 14
iulie 1967 [1] ) a fost un scriitor român, cunoscut mai ales pentru contribuția sa unică la poezie
și literatura pentru copii . Născut Ion N. Theodorescu la București , el a explicat că numele său
de stilou era legat de Argesis , denumirea latină a râului Argeș .

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Tinerețe
o 1.2La începutul anilor 1910
o 1.3Ocuparea germană și închisoarea Văcărești
o 1.4Literatura interbelică
o 1.5Polemică interbelică
o 1.6Al doilea război mondial
o 1.7Arghezi și regimul comunist
 2Opera lui Arghezi
 3În referință culturală
 4Prezență în antologiile în limba engleză
 5Note
 6Referințe
 7linkuri externe

Biografie [ editați ]
Viața timpurie [ editați ]
A absolvit liceul Saint Sava în octombrie 1896, a început să lucreze pentru a-și plăti studiile [2] și a
debutat în 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă a lui Alexandru Macedonski sub numele
de Ion Theo . La scurt timp, Macedonski, vestitorul simbolismului românesc , și-a publicat lauda față
de tânărul poet:
„Acest tânăr, la o vârstă când încă vorbeam de versuri, cu o îndrăzneală care nu cunoaște granițe,
dar nu încă încununat de cel mai sclipitor succes, are parte de întreaga tehnică veche
de versificare , cu toate banalitățile în imagini în idei care au mult timp a fost judecat, aici și în altă
parte, ca un summit al poeziei și al artei ". [3]

El a început afirmând admirația pentru Simbolism și alte tendințe legate de acesta (cum ar

fi Viena , Secession ) , în articolele sale din timp, în timp ce polemicizing cu Junimii ' lui George
Panu de-a lungul anilor? Critică a literaturii moderniste . [4] În 1904, el și Vasile Demetrius au publicat
propria lor revistă, Linia Dreaptă , care a încetat să mai existe după doar cinci
numere. [5] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au păstrat o strânsă prietenie, după cum a văzut
fiica acestuia din urmă, actrița și romancierul Lucia Demetrius . [6]
După o călătorie de patru ani de călugăr ortodox la mănăstirea Cernica , a călătorit în străinătate în
1905. A vizitat Parisul și apoi s-a mutat la Fribourg , unde a scris poezie și a urmat cursuri
la Universitatea locală ; nemulțumit de concentrarea romano-catolică încurajată de acesta din urmă,
s-a mutat la Geneva , unde a fost angajat într-un atelier de bijuterie. [7] În timpul revoltei țăranilor
români din 1907, poetul, cunoscut pentru stânga sadiscursul și critica vocală a represiunii violente a
mișcării țărănești au fost ținute sub supraveghere de către autoritățile elvețiene; un ziar local a
susținut că poșta lui Arghezi a fost modificată, provocând un scandal care a dus la demisia mai
multor oficiali. [8] Știrile pe care le-a adunat despre revoltă în sine au lăsat o impresie de durată
asupra lui Arghezi: mult mai târziu, el urma să dedice un volum întreg evenimentelor ( 1907-Peizaje ,
„Peisaje din 1907”, pe care el le-a descris ca „tratând [ ...] contrastul dintre o națiune și
o clasă abuzivă, solitară ”). [9]

La începutul anilor 1910 [ editați ]

Sa întors în România în 1910, și lucrări publicate în Viața Românească , Teatru , Rampa , și ND
Cocea e Facla și Viața Socială , precum și editarea revistei Cronicii , în colaborare cu
Galaction; producția sa a fost prolifică, iar o mulțime de versuri, broșuri politice și articole polemice i-
au adus o bună măsură de notorietate în cercurile teatrale, politice și literare ale zilei. [10] Cocea a
contribuit la faima sa timpurie publicând una dintre primele poeme influente ale lui Arghezi, Rugă de
seară („Rugăciunea de seară”). [11]
În această perioadă, Arghezi a devenit, de asemenea, un critic de artă proeminent și s-a angajat în
apărarea lui Ștefan Luchian , un pictor care suferea de scleroză multiplă și se confrunta cu acuzații
de fraudă (pe baza suspiciunii că nu mai poate picta și a permis numele său să fie semnat la
lucrările altora). [12]
A devenit o prezență obișnuită la Cafeneaua Kübler din București , unde se forma un cerc boem de
artiști și intelectuali - cuprindea scriitorii Ion Minulescu , Liviu Rebreanu , Eugen Lovinescu , Victor
Eftimiu , Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu , precum și pictori Iosif Iser , Alexandru Satmari , Jean
Alexandru Steriadi , compozitorul Alfons Castaldi și colecționarul de artă Krikor
Zambaccian . [13]Potrivit lui Zambaccian, Arghezi era mai rar văzut la celălalt loc literar major din
București, Casa Capșa . [13] În acel moment, era și asociat al controversatei persoane politice și
patron de artă Alexandru Bogdan-Pitești și, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian
Maniu și diverși artiști vizuali, a participat în mod regulat la un cerc găzduit de Bogdan- Pitești pe
Știrbey-Vodă, în apropierea Grădinilor Cișmigiu . [14] A scris un mic poem în cinstea lui Bogdan-
Pitești. [14]
După izbucnirea primului război mondial , Arghezi a scris împotriva lagărului politic condus
de liberalii naționali și grupul din jurul lui Take Ionescu , ambii urmărind ca România să intre în
conflict pe partea Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania din Austria-Ungaria ); în schimb,
el a fost un susținător al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat Român și s-a supărat alianței implicite
cu Rusia Imperială . [15] În 1915, el a scris:
"Un război barbar. Odată, ne-am angajat datoria de a lupta împotriva armării statelor civilizate. Cu
fiecare nou-născut, se crează și cantitatea de materie explozivă destinată să-l suprime. Ca progres
și„ perspectivă rațională ” erau priviți ca niște calamități, fabricile de arme și muniții sporeau
depozitele de obuze, fabricau artileria folosită la exterminare. "  [16]

Ocuparea germană și închisoarea Văcărești [ editați ]

În cele din urmă, a colaborat cu autoritățile germane care ocupaseră cea mai mare parte a României
la sfârșitul anului 1916 (a se vedea Campania românească ) și a scris articole pentru Gazeta
Bucureștilor , susținută de germani ; [17] a fost unul dintre diversele grupuri de intelectuali care au
făcut acest lucru - a inclus și Bogdan-Pitești, [14] Galaction, Constantin Stere , Dimitrie D.
Pătrășcanu , Alexandru Marghiloman , Ioan Slavici , Grigore Antipa și Simion Mehedinți . [18]
Arestat alături de alți unsprezece ziariști și scriitori, printre care și Slavici, a fost acuzat de
„colaborare cu inamicul” pentru activitățile sale anti-Antantă. [19] Potrivit lui Arghezi însuși, comisarul
regal acuzat de investigații a menținut inițial grupul retras într-un hotel din București, argumentând
că acestea reprezintă un pericol continuu pentru forțele aliate din București. [17]
Condamnat și încarcerat în instalația Văcărești , Arghezi și-a pledat cauza prin scrisori și petiții
adresate unui „domn general”, care a fost identificat provizoriu cu premierul Artur Văitoianu , cerând
eliberarea condiționată după fiul său nelegitim, Eli Lotar , cu Constanța Zissu, care se născuse în
1905, a plecat de acasă și a dispărut. [17] În ciuda rivalității lor politice, Nicolae Iorga , care își
acordase sprijinul deplin Antantei în timpul războiului, a cerut în mod repetat autorităților să-l ierte pe
Arghezi liber; [17] pledoaria sa a fost în cele din urmă acceptată, iar Arghezi a fost eliberat la sfârșitul
anului 1919. [17] exprimându-și mulțumirile lui Iorga pentru intervenția sa,[17] Cu toate acestea, el a
continuat să-i opună mai multe aspecte, iar polemica, devenită sarcastică, urma să se prelungească
în următoarele două decenii. [17]

Literatura interbelică [ editați ]
In 1927, el a publicat primul său volum de poezii colectate, intitulat Cuvinte Potrivite ( „Cuvinte
Montarea“ sau „Cuvinte potrivite“), care a făcut Poporanism hîrtie Viața Românească“ s Mihai
Ralea grindină Arghezi ca« cel mai mare poet al nostru , deoarece