Sunteți pe pagina 1din 4

Conciliu ecumenic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Conciliu ecumenic sau sinod ( σύνοδος în grecește, cuvânt format din particulele „împreună” și „cale”) ecumenic ori sobor a
toată lumea este, pentru creștini, o adunare de episcopi, reprezentând un număr cât mai mare de biserici locale, pentru a dezbate
învățături de credință sau orientări pastorale universal valabile.

Potrivit diferitelor biserici creștine, sunt recunoscute primele două (asirienii), primele trei (necalcedoneenii), primele patru (luteranii),
primele șapte (ortodocșii) sau toate cele douăzeci și una de sinoade ecumenice catolicii).
(

Cuprins
Primele șapte concilii (sinoade) ecumenice
Următoarele concilii (sinoade) ecumenice
Realitatea istorică a conciliilor
Note
Legături externe

Primele șapte concilii (sinoade) ecumenice


I. Primul conciliu de la Niceea, (325): condamnă doctrina luiArius. Conciliul a stabilit învățătura trinitară a Bisericii,
formulând forma scurtă a crezului creștin (simbolul niceean).

II. Primul conciliu de la Constantinopol, (381): a extins crezul creștin prin articolele 9-12 dinsimbolul niceno-
constantinopolitan, articole valabile până în prezent în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Ortodoxe
Răsăritene.

III. Conciliul de la Efes, (431): condamnă nestorianismul și adoptă titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (gr
.
Theotokos) pentru Maria din Nazaret.

IV. Conciliul de la Calcedon, (451): condamnă doctrina luiEutihiu I de Constantinopol(monofizismul), și afirmă două
firi în Iisus. Se retușează simbolul niceno-constantinopolitan. Acest conciliu, precum nici următoarele, nu sunt
recunoscute de bisericile vechi orientale.

V. Al doilea conciliu de la Constantinopol, (553) se reafirmă unele declarații ale conciliilor anterioare, se condamnă
noile teze ariene, nestoriene și monofizite, se condamnă toate tezele anterioare referitoare la pre-existenta sufletului,
se condamnă toate tezele anterioare referitoare la creatie (tohu-wabohu), se condamnă toate tezele anterioare
referitoare la ierarhiile îngerești și demonice. Deciziile acestui conciliu au întalnit mare rezistență, dar până la cel de-
al treilea conciliu de la Constantinopol majoritatea opozantilor au fost (convinși) sa le accepte. Însa unele dovezi ale
pre-existenței sufletului au fost omise, ele se gasesc inca in Evangheliile acceptate de catre acest conciliu.

VI. Al treilea conciliu de la Constantinopol, (660-681); condamnă monotelismul, afirmă că Christos are două voințe:
una dumnezeiască și una omenească.

VII. Al doilea conciliu de la Niceea, (787); reintroduce cultul icoanelor și pune capăt iconoclasmului.

Următoarele concilii (sinoade) ecumenice


VIII. Al patrulea conciliu de la Constantinopol, (869-870). Înlăturarea din funcție a patriarhuluiFotie al
Constantinopolului. Depunerea nu a fost recunoscută de bisericile răsăritene. Acest conciliu, precum și următoarele
nu sunt recunoscute deBisericile ortodoxe.
IX. Primul conciliu de la Lateran, (1123)
X. Al doilea conciliu de la Lateran, (1139)
XI. Al treilea conciliu de la Lateran, 1( 179)
XII. Al patrulea conciliu de la Lateran, 1( 215)
XIII. Primul conciliu de la Lyon, (1245)
XIV. Al doilea conciliu de la Lyon, (1274)
XV. Conciliul de la Vienne (Franța), (1311-1312)
XVI. Conciliul de la Konstanz, (1414-1418) încheierea Schismei apusene și adoptarea conciliarismului.
XVII. Conciliul de la Basel, Ferarra și Florența, (1431-1445); unirea șubredă, pentru puțin timp, a bisericilor
răsăritene cu Roma. Va urma și o împăcare cu câteva biserici necalcedoneene.
XVIII. Al cincilea conciliu de la Lateran(1512-1517): încercări de reformare a Bisericii.
XIX. Conciliul de la Trento, (1545-1563, cu întreruperi): reacție la învățăturileReformei protestante; reforma din
interior a Bisericii (Contrareforma).
XX. Conciliul Vatican I, 1870: infailibilitatea papală
XXI. Conciliul Vatican II, (1962-1965); reforma liturghiei în ritul latin și a liturgicii; introducerea limbilor vorbite în cult;
decrete pastorale despre naturaBisericii și despre legăturile sale cu lumea modernă; teologia părtășiei,studiul biblic,
ecumenism.

Realitatea istorică a conciliilor


Toate elementele teologiilor aflate în conflict erau simple chestiuni de credință, drept pentru care învingătorii au prevalat prin simpla
putere de convingere retorică, teroare sau violență fizică , căci nici una dintre aripile în dispută nu putea demonstra că are dreptate
bazându-se pe logică sau dovezi faptice, istorice - se cunoaște foarte bine că din partizanat religios sau pur și simplu din necesitatea
politică și pragmatică de a păstra ordinea, împărații impuneau prin forța brută opinia unei tabere în dispută; așa a procedat de
exemplu împăratul Marcian la Sinodul ecumenic de la Calcedon (451 e.n.), când a impus cu forța armată dogma unității de persoană
a lui Iisus dar a dualității sale de natură (umană și divină); la primul Sinod ecumenic, anume cel de la Niceea din 325 e.n. (când s-a
adoptat Crezul în vigoare și azi), împăratul Constantin a fost acela care „a prezidat adunarea și tot el a fost acela care a spus ce trebuie
să fie votat la acest sinod, și tot împăratul a fost cel care a hotărât ce poziție trebuie luată de către sinodali față de această
învățătură.”[1] dar implicarea arbitrară a împăraților depășește cazuistica acestor 2 exemple sus-citate.

Conform lui Bart Ehrman, Constantin considera disputa despre Sfânta Treime drept o prostioară teologică împiedicând unificarea
[2]
imperiului și nu dorea altceva decât unitatea creștinismului.

„Alături de talent, cunoaștere și virtute se aduna acolo la Sinoade și ignoranța, intriga, patimile
părtinirii ce erau deja aprinse la toate părțile în dispută de lungile controverse anterioare, și care
acum se întâlneau și se așezau pe poziții de luptă ca niște armate ostile gata de luptă deschisă. [3] ”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church

„Ar fi fost de așteptat ca creștinismul să nu apară în nici o altă ipostază într-o mai mare
maiestuozitate impunătoare decât la Sinoadele ecumenice, întruniri care se presupune că strâng
din toate colțurile lumii cei mai eminenți prelați și cei mai distinși clerici; că o pioșenie elevată și
senină va fi guvernat lucrările acestor adunări și că o profundă și imparțială cercetare va fi
epuizat orice subiect în dezbatere; că patimile omenești și interesele meschine vor fi stat rușinate
și umile în fața măreței adunări; că simplu, simțul propriei lor demnității sau măcar dorința de a
lăsa fraților lor întru credință o bună impresie prin solemnitatea și seriozitatea credinței lor, va fi
exclus absolut toate excesele de comportament și limbaj. Istoria ne arata însă melancolic exact
inversul: Nicăieri nu este creștinismul mai puțin atractiv, și dacă ținem seama de tonul și
caracterul obișnuit al lucrărilor, mai lipsit de autoritate decât în Sinoadele ecumenice ale
bisericii. În general acestea se prezintă sub forma unei ciocnirii feroce a două facțiuni rivale, din
care nici una nu cedează dar care amândouă mărturisesc împotriva propriei convingeri și
credințe. Intriga, nedreptatea, violența, liberul arbitru, decizia impusă dar nu consimțită,
hotărârile luate cu forța, acea forță a unei majorități turbulente și zgomotoase, deciziile luate pe
baza ovațiilor sălbatice mai degrabă decât pe baza cercetării sobre, demisiile de la bunul simț și
comportamentul civilizat, scad onoarea și neaga rațiunea de a fi a cel puțin ultimelorSinoade.
[...] jubilări și veselie la blestemarea în chinurile Iadului a adversarului umilit, degenerarea și
decăderea este rapidă începând cu Sinodul ecumenic de la Niceea la cel de la Efes, unde fiecare
tabără a venit hotărâtă să folosească orice mijloace pentru a-și strivi adversarul, mergând de la
precipitarea lucrărilor până la manevre în culise, de la influența ocultă până la mităși șantaj; a
fost prezentă acolo încurajarea violenței mulțimii (dacă nu apelul deschis la violență) pentru
influențarea deciziilor întrunirii; fiecare avea propria gloată de prostime violentă adusă de acasă
pentru a-și sprijini punctul de vedere; și nici unul nu se dădea înapoi de la nici un mijloc pentru a
obține împlinirea anatemelor și blestemelor lor către ceilalți, prin instigarea persecuției funestei
stăpâniri a vremii.[4]”
—Henry Hart Milman, DD, History of Latin Christianity

„Ca să spun adevărul, înclin să mă feresc de orice adunare a episcopilor, pentru că până acum n-
am văzut niciodată vreun Sinod care să se sfârșească cu bine sau care să alunge relele în loc să le
crească. Pentru că la aceste întruniri (și nu cred că mă exprim prea aspru aici) arțăgoșenia de
nedescris și ambițiile prevalează [...] de aceea m-am retras și mi-am găsit liniștea sufletească în
singurătate.[5]”
—Sf. Grigorie de Nazians, Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine

„La Calcedon apariția renumitului scriitor și istoric Teodoret a provocat o scenă care aproape
involuntar ne amintește de actualele încăierări ale călugărilor greci și romano-catolici la Sfântul
Mormânt, încăierări care au loc în ciuda prezenței intimidante a poliției turce (otomane).
Oponenții egipteni ai lui Teodoret au strigat din toți rărunchii «Jos cu el, acest învățător al lui
Nestor!» Cei din tabăra sa răspunseră cu egală violență: «Ne-au forțat la „Sinodul Tâlharilor” să
semnăm sub ghionți și pumni, jos cu maniheiștii, dușmanii lui Flavius și dușmanii dreptei credințe!
Jos cu ucigașul de Dioscor! Cine nu cunoaște faptele lui mârșave?» Episcopii egipteni strigară:
«Jos cu evreul, cu dușmanul lui Dumnezeu, și nu-i ziceți ăluia episcop!» La care episcopii din
cealaltă tabără strigară din nou: «Afară cu răsculații și zurbagii, afară cu criminalii! Dr ept-
credincioșii își au locul la Sinod!» Armata a trebuit să intervină din nou pentru a ține în frâu
adunarea.[6]”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church

Note
4. ^ Protopopul (Vicarul Catedralei Sfântul Paveldin
1. ^ Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștineVol. 1, Londra) Henry Hart Milman, DD,History of Latin
Ed. Metanoia, 1993, p. 72. Christianity, New York, 1871, p 226. Citat de pe[2] (htt
2. ^ Ehrman, Bart D. „The Controversies about Christ: p://web.archive.org/web/20061118083741/http://firstne
Arius and Alexander” (https://ehrmanblog.org/the-contr wtestament.netfirms.com/5th_century.htm).
oversies-about-christ-arius-and-alexander/). The Bart 5. ^ Sf. Grigorie de NaziansEp. Ad. Procop., 55 vechea
Ehrman Blog. ordine în Schaff, ii. 347. Citat de pe [3] (http://web.archi
3. ^ Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church(htt ve.org/web/20061118083741/http://firstnewtestament.n
p://www.ccel.org/s/schaff/history/3_ch05.htm) ii. 346. etfirms.com/5th_century.htm).
Citat de pe [1] (http://web.archive.org/web/2006111808 6. ^ Schaff ii. 348. Citat de pe [4] (http://web.archive.org/
3741/http://firstnewtestament.netfirms.com/5th_centur web/20061118083741/http://firstnewtestament.netfirm
y.htm). s.com/5th_century.htm).

Legături externe
Convocarea Sinoadelor ecumenice, 20 mai 2010, Virgil Valcu, CrestinOrtodox.ro
Unitatea de credință a Sinoadelor Ecumenice - „Urmând credinței evanghelice“ , 1 septembrie 2010, Adrian Agachi,
Ziarul Lumina
Sinoadele ecumenice ca expresie a universalității bisericii, Crestinism-Ortodox.ro
Sinoadele in cultul si iconografia Bisericii Ortodoxe
, 25 iunie 2007, Parintele Vladut Vasiliu, CrestinOrtodox.ro

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Conciliu_ecumenic&oldid=12544259

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 decembrie 2018, ora 13:34.


Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

S-ar putea să vă placă și