Ioan Paul al II-lea

PASTORES DABO VOBIS

Exortaţie apostolică postsinodală adresată
episcopatului, clerului şi credincioşilor, despre
formarea preoţilor în circumstanţele actuale

Nachsynodales apostolisches schreiben

PASTORES DABO VOBIS
von Johannes Paul ii.
an die Bischöfe, Priester und Gläubigen
über die Priesterausbildung
im Kontext der Gegenwart
 Ioan Paul al II-lea
PASTORES DABO VOBIS
Exortaţie apostolică postsinodală adresată episcopatului, clerului şi credincioşilor,
despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale
INTRODUCERE
1. "Vă voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15).
Prin aceste cuvinte ale profetului Ieremia, Dumnezeu promite poporului său că nu-l va
lăsa niciodată lipsit de păstori care să-l adune laolaltă şi să-l călăuzească: "Voi pune
peste ele (adică peste oile mele) păstori care le vor paşte şi nu le va mai fi teamă, nici
groază" (Ier 23,4).
Biserica, poporul lui Dumnezeu, experimentează permanent realizarea acestui anunţ
profetic şi continuă, în bucurie, să aducă mulţumiri Domnului. Ea ştie că însuşi Isus
Cristos este împlinirea vie, supremă şi definitivă a promisiunii lui Dumnezeu: "Eu sunt
păstorul cel bun" (In 10,11). El, "marele păstor al oilor" (Evr 13,20), a încredinţat
apostolilor şi succesorilor lor ministerul păstoririi turmei lui Dumnezeu (cf. In 21,15
ş.u.; 1Pt 5,2).
Într-un chip special, fără preoţi, Biserica n-ar putea trăi acea ascultare fundamentală
care este însăşi inima existenţei şi misiunii sale în istorie: ascultarea faţă de porunca lui
Isus, "Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate neamurile" (Mt 28,19) şi "Faceţi aceasta în
amintirea mea" (Lc 22,19; cf. 1Cor 11,24), adică porunca de a vesti Evanghelia şi de a
reînnoi în fiecare zi jertfa trupului său dăruit şi a sângelui vărsat pentru viaţa lumii.
Ştim prin credinţă că promisiunea Domnului nu poate rămâne neîmplinită. Tocmai
această promisiune este raţiunea şi puterea care produce bucurie Bisericii în faţa
înfloririi şi creşterii numărului vocaţiilor la preoţie care se înregistrează astăzi în unele
părţi ale lumii, constituind în acelaşi timp şi fundamentul şi imboldul unui act de
credinţă mai mare şi al unei speranţe mai vii faţă de grava lipsă de preoţi, care apasă
greu în alte părţi ale lumii.
Toţi suntem chemaţi să împărtăşim încrederea deplină în realizarea neîntreruptă a
promisiunii lui Dumnezeu, despre care părinţii sinodali au voit să dea o mărturie foarte
clară: "Sfântul sinod, având încredere deplină în promisiunea lui Cristos care a spus:
«Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii» (Mt 28,20), şi conştient de
activitatea permanentă a Duhului Sfânt în Biserică, crede profund că Biserica nu va
duce lipsă niciodată total de miniştri sacri... Chiar dacă în diferite regiuni există o lipsă
de cler, totuşi acţiunea Tatălui, care suscită vocaţiile, nu va înceta niciodată în
Biserică".1
Aşa cum am spus la încheierea sinodului, în faţa crizei vocaţiilor la preoţie, "primul
răspuns al Bisericii constă într-un act de încredere totală în Duhul Sfânt. Suntem adânc
convinşi că acest abandon încrezător nu ne va dezamăgi, dacă vom rămâne totdeauna
fideli harului primit".2

1 Propositio 2.
2 IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la finalul sinodului, 27.10.1990: L'Osservatore romano, 28.10.1990; cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 21, 694-695.
 Nachsynodales apostolisches schreiben
PASTORES DABO VOBIS
von johannes paul ii.
an die Bischöfe, Priester und Gläubigen über die Priesterausbildung
im Kontext der Gegenwart
EINLEITUNG
1. "Ich gebe euch Hirten nach meinem Herzen" (Jer 3,15).
Mit diesen Worten des Propheten Jeremia verspricht Gott seinem Volk, es nie ohne
Hirten zu lassen, die sie sammeln und führen sollen: "Ich werde ihnen (d. h. meinen
Schafen) Hirten geben, die sie weiden, und sie werden sich nicht mehr fürchten und
ängstigen" (Jer 23,4).
Die Kirche als Volk Gottes erlebt immerfort die Verwirklichung dieser prophetischen
Ankündigung und hört nicht auf, dem Herrn voll Freude zu danken. Sie weiß, daß Jesus
Christus selbst die lebendige, letzte und endgültige Erfüllung der Verheißung Gottes ist.
"Ich bin der gute Hirte" (Joh 10, 11). Der "erhabene Hirte der Schafe" (Hebr 13,20) hat
die Apostel und ihre Nachfolger mit dem Auftrag betraut, die Herde Gottes zu weiden
(vgl. Joh 21,15ff.; 1 Petr 5,2).
Ohne Priester könnte die Kirche vor allem jenen grundlegenden Gehorsam nicht leben,
der die eigentliche Mitte ihrer Existenz und ihrer Sendung in der Geschichte bildet: den
Gehorsam gegenüber dem Gebot Jesu "Darum geht zu allen Völkern ... und lehrt sie"
(Mt 28,19) und Tut dies zu meinem Gedächtnis" (Lk 22)19; vgl. 1 Kor 11,24); das heißt
das Gebot Jesu, das Evangelium zu verkünden und jeden Tag das Opfer seines für das
Leben der Welt hingegebenen Leibes und vergossenen Blutes zu erneuern.
Im Glauben wissen wir, daß die Verheißung des Herrn in Erfüllung geht. Gerade diese
Verheißung gibt ja der Kirche Anlaß und Kraft, sich angesichts des Reichtums und der
zahlenmäßigen Zunahme an Priesterberufen, wie man sie heute in einigen Teilen der
Welt feststellen kann, zu freuen; gleichzeitig stellt sie das Fundament und den Ansporn
zu einem Bekenntnis größeren Glaubens und stärkerer Hoffnung dar angesichts des
besorgniserregenden Priestermangels, der auf anderen Teilen der Welt lastet.
Wir sind alle aufgerufen, das volle Vertrauen in die dauernde Erfüllung der Verheißung
Gottes zu teilen, von dem die Synodenväter mit klarer Festigkeit Zeugnis gegeben
haben: "Mit vollem Vertrauen in die Verheißung Christi, der gesagt hat: Ich bin bei euch
alle Tage bis zum Ende der Welt (Mt 28,20), und im Bewußtsein des beständigen
Wirkens des Heiligen Geistes in der Kirche glaubt die Synode zutiefst, daß in der
Kirche die heiligen Diener niemals vollständig fehlen werden ... Auch wenn in einigen
Gegenden Priestermangel auftritt, wird doch in der Kirche das Handeln des Vaters, der
die Berufungen weckt, niemals aufhören .
Wie ich zum Abschluß der Synode im Hinblick auf die Krise der Priesterberufe sagte,
"besteht die erste Antwort, die die Kirche gibt, in einem Akt totalen Vertrauens auf den
Heiligen Geist. Wir sind zutiefst überzeugt, daß uns diese vertrauensvolle Hingabe
nicht enttäuschen wird, wenn wir dazu der empfangenen Gnade treu bleiben".
2. A rămâne fideli faţă de harul primit! În realitate, darul lui Dumnezeu nu distruge
libertatea omului, ci o provoacă, o dezvoltă şi o interpelează.
De aceea, încrederea totală în fidelitatea necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de
promisiunea sa este însoţită în Biserică de responsabilitatea gravă de a coopera cu
acţiunea lui Dumnezeu care cheamă la a contribui la crearea şi menţinerea condiţiilor în
care sămânţa bună, semănată de Dumnezeu, să poată să prindă rădăcini şi să producă
roade îmbelşugate. Biserica nu poate înceta niciodată să-l roage pe stăpânul secerişului
să trimită lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,38), să adreseze o propunere vocaţională
clară şi curajoasă noilor generaţii, să le ajute să discearnă adevărul chemării lui
Dumnezeu şi să-i corespundă cu generozitate, să acorde o grijă deosebită pentru
formarea candidaţilor la preoţie.
În realitate, formarea viitorilor preoţi, fie diecezani, fie călugări, şi grija continuă, pe tot
parcursul vieţii, pentru sfinţirea lor personală şi pentru reînnoirea necontenită a
angajării lor pastorale sunt considerate de Biserică drept una dintre obligaţiile foarte
delicate şi importante pentru viitorul evanghelizării omenirii.
Această lucrare de formare a Bisericii este o continuare în timp a lucrării lui Cristos, pe
care evanghelistul Marcu o prezintă prin cuvintele: "Isus s-a urcat pe munte şi i-a
chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-
a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă puterea să alunge
diavolii" (Mc 3,13-15).
Se poate afirma că de-a lungul istoriei sale, Biserica a retrăit mereu, chiar dacă cu
intensitate şi în modalităţi diferite, această pagină din Evanghelie prin lucrarea de
formare destinată candidaţilor la preoţie şi preoţilor înşişi. Însă astăzi Biserica se simte
chemată să retrăiască ceea ce a făcut Învăţătorul cu apostolii săi într-o angajare nouă,
stimulată fiind de profundele şi rapidele transformări ale societăţilor şi culturilor
timpului nostru, de multiplicitatea şi diversitatea contextelor în care ea vesteşte şi
mărturiseşte Evanghelia, de evoluţia favorabilă a numărului vocaţiilor la preoţie care se
înregistrează în diferite dieceze, de urgenţa unei noi examinări a conţinutului şi
metodelor de formare preoţească, de preocuparea episcopilor şi a comunităţilor lor faţă
de lipsa continuă a clerului, de absoluta necesitate ca "noua evanghelizare" să găsească
în preoţi primii ei "noi evanghelizatori".
Tocmai în acest context istoric şi cultural s-a plasat ultima adunare generală ordinară a
sinodului episcopilor, dedicată "formării preoţilor în circumstanţele actuale", în intenţia
ca la douăzeci şi cinci de ani de la terminarea Conciliului, să ducă la îndeplinire
doctrina conciliară pe această temă şi să o facă mai actuală şi mai incisivă în
circumstanţele de astăzi.3
3. În continuitate cu textele Conciliului Vatican II privind ordinul preoţesc şi formarea
lor4 şi cu intenţia de a-i aplica concret la situaţiile diferite doctrina bogată şi autorizată,
Biserica a abordat de mai multe ori problemele legate de viaţa, ministerul şi formarea
preoţilor.

3 Cf. Propositio 1.
4 Cf. Const. dogm. despre Biserică, Lumen gentium (LG) 28: EV 1354 ş.u; Decretul despre ministerul şi viaţa preoţilor, Presbyterorum ordinis (PO):
EV 1/1243.1318; Decretul despre formarea sacerdotală, Optatam totius (OT): EV 1/771-818.
2. Der empfangenen Gnade treu bleiben! Denn das Geschenk Gottes hebt die Freiheit
des Menschen nicht auf, sondern weckt sie, bringt sie zur Entfaltung und fordert sie ein.
Darum geht das umfassende Vertrauen in die unbedingte Treue gegenüber der
Verheißung Gottes in der Kirche mit der schwerwiegenden Verantwortung einher,
mitzuwirken beim Tun Gottes, der uns ruft, beizutragen zur Schaffung und Erhaltung
von Bedingungen, unter welchen der von Gott gesäte Same Wurzel schlagen und reiche
Frucht bringen kann. Die Kirche darf niemals aufhören, den Herrn der Ernte zu bitten,
daß er Arbeiter für seine Ernte aussende (vgl. Mt 9,38); sie darf nicht aufhören, sich mit
einem klaren und beherzten Berufungskonzept an die jungen Generationen zu wenden
und ihnen zu helfen, die Wahrheit des göttlichen Anrufes zu erkennen und ihm
großmütig und selbstlos zu entsprechen; und sie darf nicht aufhören, besondere Sorge
auf die Ausbildung der Priesteramtskandidaten zu verwenden.
Die Ausbildung sowohl der künftigen Weltpriester wie der Ordenspriester und die
eifrige, das ganze Leben lang geltende Sorge um ihre persönliche Heiligung im Amt
und um die ständige Weiterbildung und Anpassung ihres pastoralen Einsatzes werden
von der Kirche tatsächlich als eine der schwierigsten und wichtigsten Aufgaben für die
zukünftige Evangelisierung der Menschheit angesehen.
Diese Bildungstätigkeit der Kirche ist eine Weiterführung des Werkes Christi, auf die
der Evangelist Markus mit den Worten hinweist: Jesus stieg auf einen Berg und rief die
zu sich, die er erwählt hatte, und sie kamen zu ihm. Und er setzte zwölf ein, die er bei
sich haben und die er dann aussenden wollte, damit sie predigten und mit seiner
Vollmacht Dämonen austrieben" (Mk 3,13-15).
Man kann sagen, daß die Kirche in ihrer Geschichte durch die den Kandidaten für das
Priesteramt und den Priestern selbst geltende Ausbildungstätigkeit diese Seite des
Evangeliums immer von neuem mit Leben erfüllt hat, wenn auch mit unterschiedlicher
Intensität und in verschiedener Weise. Heute freilich fühlt sich die Kirche aufgerufen,
das, was der Meister mit seinen Aposteln getan hat, mit neuem Eifer wiederzubeleben;
veranlaßt sieht sie sich dazu von den tiefgreifenden und raschen gesellschaftlichen und
kulturellen Veränderungen unserer Zeit, von der Vielfalt und Unterschiedlichkeit des
jeweiligen Umfeldes, in dem sie das Evangelium verkündet und bezeugt, von der
günstigen zahlenmäßigen Entwicklung der Priesterberufe in verschiedenen Diözesen
der Welt, von der Dringlichkeit einer neuen Überprüfung der Inhalte und Methoden der
Priesterausbildung, von der Sorge der Bischöfe und ihrer Gemeinden wegen des
anhaltenden Priestermangels, von der absoluten Notwendigkeit, daß die "Neu-
Evangelisierung" ihre ersten "Neu-Evangelisatoren" in den Priestern haben müsse.
Genau in diesem geschichtlichen und kulturellen Rahmen war die letzte ordentliche
Vollversammlung der Bischofssynode angesiedelt, die der "Priesterbildung im Kontext
der Gegenwart" gewidmet war, mit der Absicht, fünfundzwanzig Jahre nach dem Ende
des Konzils die Konzilslehre über dieses Thema inhaltlich zu erfüllen und sie im
Hinblick auf die heutigen Verhältnisse zu aktualisieren und schärfer zu umreißen.
3. In Kontinuität mit den Texten des II. Vatikanischen Konzils über den Priesterberuf
und die Priesterausbildung sowie in der festen Absicht, deren inhaltsreiche und
verbindliche Lehre konkret auf die verschiedenen Situationen anzuwenden, hat sich die
Kirche mehrmals mit den Problemen des Lebens, des Amtes und der Ausbildung der
Priester auseinandergesetzt.
Ocaziile cele mai solemne au fost sinoadele episcopilor. Încă de la prima adunare
generală care a avut loc în luna octombrie a anului 1967, sinodul a dedicat cinci
întruniri generale temei reînnoirii seminariilor. Această muncă a adus o contribuţie
decisivă la elaborarea documentului Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, "Norme
fundamentale pentru formarea sacerdotală".5
Mai ales a doua adunare generală ordinară din anul 1971 a fost aceea care a consacrat
jumătate din lucrările sale preoţiei ministeriale. Roadele acestei lungi dezbateri
sinodale, reluate şi redate în câteva "recomandări" prezentate predecesorului meu, papa
Paul al VI-lea, şi citite la deschiderea sinodului din 1974, se refereau în principal la
doctrina despre preoţia ministerială şi la anumite aspecte ale spiritualităţii şi ale
ministerului preoţesc.

De asemenea, şi în multe alte ocazii, magisteriul Bisericii a continuat să-şi manifeste

grija faţă de viaţa şi ministerul preoţilor. Se poate spune că în anii postconciliari nu a
existat nici o intervenţie a magisteriului care, în mod explicit sau implicit, să nu se
refere la sensul prezenţei preoţilor în comunitate, la rolul şi necesitatea lor pentru
Biserică şi pentru viaţa lumii.
În aceşti ultimi ani şi în numeroase locuri s-a simţit necesitatea de a se reveni asupra
temei preoţiei, abordând-o dintr-un punct de vedere relativ nou şi mai adaptat
circumstanţelor ecleziale şi culturale prezente. Atenţia s-a mutat de la problema
identităţii preotului la problemele legate de itinerarul formării sacerdotale şi de calitatea
vieţii preoţilor. În realitate, noile generaţii de chemaţi la preoţia ministerială prezintă
caracteristici mult diferite de cele ale predecesorilor lor imediaţi şi trăiesc într-o lume
nouă din multe puncte de vedere, şi în continuă şi rapidă evoluţie. Şi este imposibil să
nu se ţină cont de toate acestea în programarea şi realizarea itinerarelor educative în
vederea preoţiei ministeriale.

Apoi, preoţii care-şi exercită ministerul deja de mai mult sau mai puţin timp, suferă
parcă astăzi de o excesivă dispersare în mereu crescândele activităţi pastorale şi, în faţa
dificultăţilor din partea societăţii şi culturii contemporane, se simt obligaţi să-şi
regândească stilul de viaţă şi priorităţile angajamentelor lor pastorale, în timp ce-şi dau
seama din ce în ce mai mult de necesitatea unei instruiri permanente.

Preocupările şi reflecţiile sinodului episcopilor din 1990 au fost dedicate tocmai

creşterii numărului vocaţiilor la preoţie, formării lor, astfel încât candidaţii să-l
cunoască şi să-l urmeze pe Isus pregătindu-se să celebreze şi să trăiască sacramentul
Ordinului care îi face asemenea lui Cristos, cap şi păstor, slujitor şi mire al Bisericii,
precum şi definirii itinerarelor formării permanente capabile să susţină într-un mod
realist şi eficace ministeriul şi viaţa spirituală a preoţilor.

5 SF. CONGREGAŢIE PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 6.1.1970: AAS 62 1970), 321-384; EV
3/1796-1947.
Die herausragendsten Anlässe dafür waren die Bischofssynoden. Schon auf der ersten
im Oktober 1967 abgehaltenen Vollversammlung widmete die Synode fünf
Generalsitzungen dem Thema der Erneuerung der Priesterseminare. Diese Arbeit gab
den entscheidenden Anstoß zur Abfassung des Dokumentes der Kongregation für das
katholische Bildungswesen "Grundordnung für die Ausbildung der Priester".
Vor allem die zweite ordentliche Vollversammlung von 1971 widmete die Hälfte ihrer
Arbeiten dem Weihepriestertum. Die Ergebnisse dieser langen synodalen
Auseinandersetzung, die in einigen meinem Vorgänger Papst Paul Vl. unterbreiteten
und bei der Eröffnung der Synode von 1974 verlesenen "Empfehlungen" neu
aufgegriffen und zusammengefaßt wurden, betrafen hauptsächlich die Lehre über das
Weihepriestertum und einige Aspekte der priesterlichen Spiritualität und des
priesterlichen Dienstes.
Auch bei vielen anderen Gelegenheiten hat das kirchliche Lehramt immer wieder
Zeugnis gegeben von seiner Sorge um das Leben und den Dienst der Priester. Man kann
wohl sagen, daß es in den Jahren unmittelbar nach dem Konzil keine lehramtliche
Äußerung gegeben hat, die nicht in irgendeiner Weise, explizit oder implizit, auf die
Bedeutung der Anwesenheit von Priestern in der Gemeinde, auf ihre Rolle und ihre
Unentbehrlichkeit für die Kirche und für das Leben der Welt eingegangen wäre.
In den allerletzten Jahren ist man sich nun vielerorts der Notwendigkeit bewußt
geworden, auf das Thema Priestertum zurückzukommen, und zwar so, daß man sich
damit von einem Standpunkt her neu auseinandersetzt, der der heutigen kirchlichen wie
kulturellen Situation angemessener ist. Die Aufmerksamkeit hat sich dabei vom
Problem der Identität des Priesters zu den Fragen verlagert, die mit dem
Ausbildungsgang des Priesterberufes und mit der Lebensqualität der Priester
zusammenhängen. In der Tat weisen die neuen Generationen der zum Priesteramt
Berufenen ganz andere Wesensmerkmale auf als ihre unmittelbaren Vorgänger, und sie
leben in einer in vieler Hinsicht neuen Welt, die in ständiger und rascher Entwicklung
begriffen ist. Das alles muß bei der Erstellung und Durchführung der
Ausbildungsordnungen für den Priesterberuf berücksichtigt werden.
Die Priester schließlich, die ihr Amt schon länger oder erst seit kurzem ausüben,
scheinen heute unter der übermäßigen Zersplitterung in den immer noch zunehmenden
pastoralen Tätigkeiten zu leiden und fühlen sich angesichts der Schwierigkeiten der
modernen Gesellschaft und Kultur genötigt, neu nachzudenken über ihren Lebensstil
und über die Prioritäten des pastoralen Einsatzes, während sie immer deutlicher die
Notwendigkeit einer ständigen Weiterbildung erkennen.
Die Überlegungen der Bischofssynode von 1990 galten also der Zunahme von
Priesterberufungen sowie der Ausbildung, in der die Kandidaten mit Jesus im Blick auf
die Nachfolge besser vertraut werden sollen, während sie sich auf den Empfang der
Weihe und das Leben aus diesem Sakrament vorbereiten, das sie Christus, dem Haupt
und Hirten, dem Diener und Bräutigam der Kirche nachformt. Die Sorge der Synode
galt weiterhin der Erstellung von Plänen für die ständige Weiterbildung, die in der Lage
sein sollen, den Dienst und das geistliche Leben der Priester realistisch und erfolgreich
zu unterstützen.
Acelaşi sinod intenţiona, de asemenea, să răspundă unei întrebări a sinodului precedent
privind vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume. Chiar laicii îşi exprimaseră
dorinţa ca preoţii să se angajeze în formarea lor cu scopul de a-i ajuta într-un mod
adecvat în îndeplinirea misiunii ecleziale comune. De fapt, "cu cât se dezvoltă mai mult
apostolatul laicilor, cu atât se resimte mai cu putere nevoia de a avea preoţi care să fie
bine instruiţi. În felul acesta însăşi viaţa poporului lui Dumnezeu manifestă învăţătura
Conciliului Vatican II privind raportul dintre preoţia comună şi preoţia ministerială sau
ierarhică. Pentru că, în misterul Bisericii, ierarhia are un caracter ministerial (cf. Lumen
gentium, 10). Cu cât se aprofundează mai mult sensul vocaţiei proprii laicilor, cu atât
iese în evidenţă mai mult cea ce este propriu preoţiei".6
4. În experienţa eclezială tipică sinodului, adică cea a "unei experienţe deosebite a
comuniunii episcopale în universalitate, care consolidează sensul Bisericii Universale,
responsabilitatea episcopilor faţă de Biserica Universală şi misiunea ei, în comuniune
afectivă şi efectivă în jurul lui Petru", 7 s-a făcut auzit glasul clar şi grijuliu al
diferitelor Biserici locale - iar în acest sinod, pentru prima oară, al unor Biserici din
Est: Bisericile au proclamat credinţa lor în realizarea promisiunii lui Dumnezeu: "Vă
voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15), şi au reînnoit angajamentul lor pastoral
pentru promovarea vocaţiilor şi pentru instruirea preoţilor, conştiente fiind că de acestea
depind viitorul Bisericii, dezvoltarea ei, precum şi misiunea ei universală de mântuire.

Reluând acum patrimoniul bogat al reflecţiilor, orientărilor şi indicaţiilor care au

pregătit şi însoţit lucrările părinţilor sinodali, prin această exortaţie apostolică
postsinodală îmi unesc cu ei glasul meu de episcop al Romei şi de succesor al lui Petru
şi-l îndrept spre inima tuturor credincioşilor şi a fiecăruia dintre ei, în special spre inima
preoţilor şi a tuturor acelora care sunt angajaţi în delicatul minister al formării lor. Da,
doresc să mă întâlnesc prin această exortaţie cu toţi preoţii şi cu fiecare dintre ei,
diecezani sau călugări.

Cu buzele şi inima părinţilor sinodali îmi însuşesc cuvintele şi sentimentele din

"Mesajul final al sinodului poporului lui Dumnezeu": "Cu suflet recunoscător şi plin de
respect ne adresăm vouă care sunteţi primii noştri cooperatori în slujirea apostolică.
Activitatea voastră în Biserică este într-adevăr necesară şi de neînlocuit. Voi purtaţi
povara ministerului sacerdotal şi aveţi contactul zilnic cu credincioşii. Voi sunteţi
miniştrii Euharistiei, împărţitorii milostivirii divine în sacramentul pocăinţei,
mângâietorii sufletelor, călăuzele tuturor credincioşilor în dificultăţile furtunoase ale
vieţii.

Vă adresăm salutul nostru şi vă exprimăm recunoştinţa noastră din toată inima,

îndemnându-vă să perseveraţi pe această cale cu suflet vesel şi disponibil. Nu cedaţi în
faţa descurajării. Acţiunea pe care o desfăşurăm nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu.
Cel care ne-a chemat şi care ne-a trimis rămâne cu noi în toate zilele vieţii noastre. De
fapt, noi acţionăm în virtutea mandatului lui Cristos".8

6 Discurs la finalul sinodului, 3: l.c.

7 Ibid., 1: l.c.
8 SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adunare generală ordinară, Mesajul părinţilor sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, 28.10.1990, III:
L'Osservatore romano, 29-30.10.1990; cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 21, 697-699.
Desgleichen wollte diese Synode auch auf ein Anliegen der vorhergehenden Synode
über die Berufung und Sendung der Laien in Kirche und Welt antworten. Die Laien
selbst hatten ja die Bemühungen der Priester im Blick auf die Ausbildung angeregt,
damit ihnen bei der Erfüllung der gemeinsamen kirchlichen Sendung angemessene
Hilfe geboten werden kann. In der Tat, "je mehr sich das Laienapostolat entfaltet, desto
stärker spürt man das Bedürfnis nach gut ausgebildeten, heiligmäßigen Priestern. So
artikuliert das Leben des Volkes Gottes selbst die Lehre des II. Vatikanischen Konzils
über die Beziehung zwischen dem gemeinsamen Priestertum aller Gläubigen und dem
Weihepriestertum. Denn im Mysterium der Kirche hat die Hierarchie Dienstcharakter
(vgl. Lumen gentium, 10). je mehr das Verständnis der den Laien eigenen Sendung
vertieft wird, desto mehr tritt das hervor, was dem Priester eigen ist" .
4. In der kirchlichen Erfahrung, wie sie für die Synode kennzeichnend ist, nämlich
"einem einzigartigen Erleben der Gemeinschaft der Bischöfe in der Universalität, die
den Sinn für die Weltkirche, die Verantwortlichkeit der Bischöfe für die Weltkirche und
ihren Auftrag in affektiver und effektiver Gemeinschaft um Petrus stärkte", hat sich klar
und deutlich die Stimme der verschiedenen Teilkirchen vernehmen lassen - und bei
dieser Synode zum ersten Mal die Stimme einiger Kirchen des Ostens: die einzelnen
Teilkirchen haben ihren Glauben an die Erfüllung der Verheißung Gottes verkündet:
"Ich gebe euch Hirten nach meinem Herzen" (Jer 3,15), und sie haben ihr pastorales
Engagement für die Sorge um geistliche Berufe und um die Ausbildung der Priester
erneuert in dem Bewußtsein, daß davon die Zukunft der Kirche, ihre Entfaltung und
ihre Heilssendung abhängen.
Indem ich also den reichen Schatz an Überlegungen, Ausrichtungen und Hinweisen, die
die Arbeiten der Synodenväter vorbereitet und begleitet haben, wieder aufgreife,
verbinde ich mit diesem nachsynodalen Apostolischen Schreiben meine Stimme als
Bischof von Rom und Nachfolger des Petrus und wende mich mit ihr an das Herz aller
und jedes einzelnen Gläubigen und ganz besonders an das Herz der Priester und
Priesteramtskandidaten sowie aller jener, denen der schwierige Dienst ihrer Ausbildung
aufgetragen ist. ja, ich möchte mit diesem Apostolischen Schreiben allen Priestern und
jedem einzelnen von ihnen, sowohl Welt- wie Ordenspriestern, begegnen.
Mit dem Mund und dem Herzen der Synodenväter mache ich mir die Worte und
Gefühle der Schlußbotschaft der Synode an das Volk Gottes'' zu eigen: "In Dankbarkeit
und Bewunderung richten wir unser Wort an euch, unsere ersten Mitarbeiter in unserem
apostolischen Dienst. Euer Dienst in der Kirche ist notwendig und kann durch nichts
ersetzt werden. Ihr tragt die Bürde des Priesteramtes und steht in täglichem Kontakt mit
den Gläubigen. Ihr seid die Diener der Eucharistie, die Spender der göttlichen
Barmherzigkeit im Sakrament der Buße, die Tröster der betrübten Seelen, die Führer
aller Gläubigen in den Stürmen und Nöten des Lebens.
Aus ganzem Herzen grüßen wir euch, sagen euch Dank und ermahnen euch, mit freudig
bereitem Herzen auf diesem Weg zu verbleiben. Laßt euch nicht entmutigen! Unser Tun
ist nicht unser, sondern Gottes Werk.
Er, der uns gerufen und ausgesandt hat, bleibt bei uns alle Tage unseres Lebens. Denn
wir tun unser Werk im Auftrag Christi".
 I
LUAT DINTRE OAMENI
Formarea sacerdotală în faţa provocărilor sfârşitului celui de-al doilea mileniu
Preotul în timpul său
5. "Orice mare preot, luat dintre oameni, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare
la Dumnezeu" (Evr 5,1).
Scrisoarea către Evrei afirmă clar "umanitatea" ministrului lui Dumnezeu: el provine
dintre oameni şi este în slujba oamenilor, imitându-l pe Isus Cristos, "el însuşi ispitit
întru toate, după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evr 4,15).
Dumnezeu îi cheamă totdeauna pe preoţii săi din contexte umane şi ecleziale
determinate, ale căror caracteristici le poartă, şi spre care sunt trimişi pentru slujirea
Evangheliei lui Cristos.
De aceea, sinodul a încadrat în context problematica privind preoţii, plasând-o în astăzi-
ul societăţii şi al Bisericii şi deschizând-o spre perspectivele celui de-al treilea mileniu
aşa cum de altfel rezultă chiar din formularea temei: "Formarea preoţilor în
circumstanţele actuale".
Desigur, "există o fizionomie esenţială a preotului care nu se schimbă: în realitate,
preotul de mâine, nu mai puţin decât cel de astăzi, trebuie să se asemene cu Cristos. În
decursul vieţii sale pământeşti, Isus a oferit în el însuşi înfăţişarea definitivă a preotului,
îndeplinind o preoţie ministerială cu care apostolii au fost primii investiţi; ea este
destinată să dureze, să se perpetueze neîncetat în toate perioadele istoriei. În acest sens,
preotul celui de-al treilea mileniu, va fi continuatorul preoţilor care, în mileniile
precedente, au animat viaţa Bisericii. Şi în anul 2000, vocaţia sacerdotală va continua
să fie chemare la trăirea preoţiei unice şi permanente a lui Cristos". 9 Dar la fel de sigur
este că viaţa şi ministerul preotului trebuie "să se adapteze fiecărei epoci şi fiecărui
ambient de viaţă... De aceea, în ceea ce ne priveşte, trebuie să căutăm să ne deschidem,
pe cât posibil, iluminării superioare a Duhului Sfânt, pentru a descoperi orientările
societăţii contemporane, a recunoaşte nevoile spirituale cele mai profunde, a determina
datoriile concrete cele mai importante, metodele pastorale de adoptat, şi astfel să
răspundem în mod adecvat aşteptărilor umane".10
Trebuind să armonizeze adevărul permanent al ministerului preoţesc cu exigenţele şi
caracteristicile de astăzi, părinţii sinodali au căutat să răspundă la unele întrebări care
se impun: care sunt problemele şi, în acelaşi timp, care sunt imboldurile pozitive pe
care actualul context socio-cultural şi eclezial le suscită în copii, în adolescenţi şi în
tinerii care trebuie să finalizeze un plan de viaţă sacerdotală pentru toată durata
existenţei lor? Care sunt dificultăţile şi care sunt noile posibilităţi oferite de timpul
nostru pentru îndeplinirea unui minister sacerdotal în coerenţă cu darul sacramentului
primit şi cu exigenţa unei vieţi spirituale corespunzătoare?
Reiau aici câteva elemente ale analizei situaţiei pe care au făcut-o părinţii sinodali,
conştient fiind însă că marea varietate a contextelor socio-culturale şi ecleziale actuale
din diferite ţări recer să fie semnalate numai fenomenele mai profunde şi mai
răspândite, în special cele care se referă la problemele educative şi la formarea
sacerdotală.

9 Angelus, 14.1.1990: L'Osservatore romano, 15-16.1.1990.

10 Ibid., 3: l.c.
 KAPITEL I
AUS DEN MENSCHEN ERWÄHLT
Die Priesterausbildung vor den Herausforderungen am Ende des zweiten Jahrtausends
5. Jeder Hohepriester wird aus den Menschen ausgewählt und für die Menschen
eingesetzt zum Dienst vor Gott" (Hebr 5,1).
Die Worte des Hebräerbriefes sprechen klar von der Menschlichkeit" des Gottesdieners:
er kommt von den Menschen und dient den Menschen, indem er Jesus Christus
nachahmt, "der in allem wie wir in Versuchung geführt worden ist, aber nicht gesündigt
hat" (Hebr 4,15).
Gott ruft seine Priester immer aus einer bestimmten menschlichen und kirchlichen
Umgebung, von der sie unweigerlich geprägt werden und in die sie für den Dienst am
Evangelium Christi gesandt werden.
Darum hat die Synode das Thema "Priester" in einen bestimmten Kontext gestellt, das
heißt in die heutige Situation der Gesellschaft und der Kirche, und Perspektiven auf das
dritte Jahrtausend hin eröffnet, wie es sich im übrigen aus der Formulierung des
Themas ergibt: "Die Priesterbildung im Kontext der Gegenwart".
Gewiß "gibt es einen Wesenszug des Priesters, der sich nicht verändert: der Priester von
morgen muß nicht weniger als der von heute Christus ähnlich sein. Jesus zeigte, als er
auf Erden lebte, aus sich selbst heraus das endgültige Gesicht des Priesters, indem er
ein Priesteramt verwirklichte, mit dem die Apostel als erste betraut wurden. Es ist dazu
bestimmt, fortzudauern und sich in allen Geschichtsperioden unaufhörlich
fortzupflanzen. Der Priester des dritten Jahrtausends wird in diesem Sinn die Reihe der
Priester fortsetzen, die in den vorhergegangenen Jahrtausenden das Leben der Kirche
beseelt haben. Auch im Jahr 2000 wird die priesterliche Berufung weiterhin der Ruf
dazu sein, das einzige und ewige Priestertum Christi zu leben". Ebenso gewiß müssen
sich das Leben und der Dienst des Priesters "jeder Epoche und jedem Lebensumfeld
anpassen ... Wir unsererseits müssen deshalb versuchen, uns so weit wie möglich der
höheren Eingebung des Heiligen Geistes zu öffnen, um die Entwicklungslinien der
heutigen Gesellschaft zu entdecken, die tiefsten geistlichen Anliegen zu erkennen, die
wichtigsten konkreten Aufgaben und anzuwendenden Pastoralmethoden zu bestimmen
und so in angemessener Weise den menschlichen Erwartungen zu entsprechen".
Die Synodenväter, die die bleibende Wahrheit des Priesterlichen Dienstes mit den
heutigen Erfordernissen und Merkmalen verbinden mußten, haben auf einige
notwendige Fragen zu antworten versucht: Welche Probleme und zugleich welche
positiven Anstöße vermittelt das heutige soziokulturelle und kirchliche Umfeld in
Kindern, Heranwachsenden und jugendlichen, die für ihre ganze Existenz einen
Lebensentwurf im Priesterberuf reifen lassen sollen? Welche Schwierigkeiten und
welche neuen Möglichkeiten bietet unsere Zeit für die Ausübung eines priesterlichen
Dienstes, der kohärent ist mit der Gabe des empfangenen Sakramentes und mit dem
Bedürfnis nach einem entsprechenden geistlichen Leben?
Ich lege nun einige Elemente der Situationsanalyse, die die Synodenväter vorgenommen
haben, wieder vor, wobei ich mir jedoch dessen bewußt bin, daß die große Vielfalt der
soziokulturellen und kirchlichen Verhältnisse in den verschiedenen Ländern empfiehlt, nur
auf die tiefgreifendsten und verbreitetsten Phänomene hinzuweisen, im besonderen auf
jene, die sich auf die Probleme der Erziehung und der Priesterausbildung beziehen.
Evanghelia astăzi: speranţe şi obstacole
6. Numeroşi factori par să favorizeze în oamenii de astăzi o conştiinţă mai matură
despre demnitatea persoanei şi o nouă deschidere spre valorile religioase, spre
Evanghelie şi spre ministerul sacerdotal.
În ciuda multor contradicţii, întâlnim în cadrul societăţii o sete de dreptate şi de pace
mai răspândită şi mai puternică, un sens mai viu al grijii omului faţă de respectarea
naturii, o căutare mai deschisă a adevărului şi a apărării demnităţii umane, angajarea
crescândă, în multe grupări ale populaţiei mondiale, pentru o mai corectă solidaritate
internaţională şi pentru o nouă ordine mondială, în libertate şi dreptate. De asemenea, în
timp ce se dezvoltă din ce în ce mai mult potenţialul de energii oferit de ştiinţe şi
tehnică şi se răspândesc informaţia şi cultura, apare o nouă întrebare etică, adică
întrebarea despre sensul şi deci despre o scară obiectivă de valori care să permită
stabilirea posibilităţilor şi limitelor progresului.
În domeniul specific religios şi creştin, cad prejudecăţile ideologice şi închiderile
violente faţă de anunţul valorilor spirituale şi religioase, în timp ce apar noi şi nesperate
posibilităţi pentru evanghelizarea şi reluarea vieţii ecleziale în multe părţi ale lumii. Se
constată astfel o răspândire crescândă a cunoaşterii Sfintelor Scripturi; o vitalitate şi o
forţă expansivă a multor Biserici tinere având un rol din ce în ce mai însemnat în
apărarea şi promovarea valorilor persoanei şi vieţii umane; o splendidă mărturie a
martiriului în cadrul Bisericilor din centrul şi estul Europei, precum şi a fidelităţii şi
curajului altor Bisericii, care mai sunt constrânse încă să suporte persecuţii şi necazuri
pentru credinţă.11

Dorinţa de Dumnezeu şi a unui raport viu şi semnificativ cu el se prezintă astăzi atât de

puternic încât favorizează, acolo unde lipseşte anunţul autentic şi integral al
Evangheliei lui Isus, răspândirea formelor de religiozitate fără Dumnezeu şi a multor
secte. Răspândirea lor, chiar şi în unele ambiente tradiţional creştine, este într-adevăr
pentru toţi fiii Bisericii, şi în chip special pentru preoţi, un motiv permanent de
examinare a conştiinţei privind credibilitatea mărturiei lor pentru Evanghelie, dar în
acelaşi timp şi un semn arătând cât este încă de profundă şi răspândită căutarea lui
Dumnezeu.
7. Însă cu aceştia şi cu alţi factori pozitivi, se împletesc multe alte elemente
problematice sau negative.
Încă foarte răspândit se prezintă raţionalismul care, în numele unei concepţii reductive
a ştiinţei, face insensibilă raţiunea umană la întâlnirea cu revelaţia şi transcendenţa
divină.
De asemenea, remarcăm şi o apărare exasperată a subiectivităţii persoanei, care tinde să
o închidă în individualismul incapabil de adevărate relaţii umane. Astfel mulţi, în
special copii şi tineri, caută să compenseze această solitudine cu diferite surogate, cu
forme mai mult sau mai puţin acute de hedonism, de fugă din faţa responsabilităţilor;
prizonieri ai efemerului, ei caută să "consume" experienţe individuale dintre cele mai
puternice şi cât mai mulţumitor posibile la nivelul emoţiilor şi senzaţiilor imediate,
aflându-se însă inevitabil indiferenţi şi ca paralizaţi în faţa apelului unui proiect de viaţă
care să includă o dimensiune spirituală şi religioasă şi un angajament de solidaritate.

11 Cf. Propositio 3.
6. Vielfältige Faktoren begünstigen, so scheint es, in den heutigen Menschen ein
reiferes Bewußtsein der Würde der Person und eine neue Aufgeschlossenheit für die
religiösen Werte, für das Evangelium und den priesterlichen Dienst.
So finden wir im Bereich der Gesellschaft trotz vieler Widersprüche ein weithin
verbreitetes, starkes Verlangen nach Gerechtigkeit und Frieden, ein ausgeprägteres
Verständnis für die Sorge des Menschen um die Schöpfung und um die Achtung vor der
Natur, ein offeneres Suchen nach der Wahrheit und dem Schutz des menschlichen
Lebens und bei vielen Gruppen der Weltbevölkerung einen wachsenden Einsatz für eine
konkretere internationale Solidarität und für eine neue Weltordnung in Freiheit und
Gerechtigkeit. Während sich das von Wissenschaft und Technik angebotene
Energiepotential immer weiter entwickelt und sich Information und Kultur verbreiten,
entsteht auch ein neues Problem im Bereich des Ethischen, nämlich die Frage nach dem
Sinn und damit nach einer objektiven Werteskala, die es erlaubt, die Möglichkeiten und
Grenzen des Fortschritts festzulegen.
Im eigentlich religiösen und christlichen Bereich brechen ideologische Vorurteile und
gewaltsame Abschirmungen gegen die Verkündigung der geistlichen und religiösen
Werte zusammen, während neue, unverhoffte Möglichkeiten für die Evangelisierung
und die Wiederaufnahme des kirchlichen Lebens in vielen Teilen der Welt entstehen. So
sind zu beobachten eine wachsende Verbreitung der Kenntnis der Heiligen Schrift; eine
Vitalität und Expansionskraft vieler junger Kirchen mit einer immer wichtigeren Rolle
bei der Verteidigung und Förderung der Werte der Person und des menschlichen
Lebens: ein leuchtendes Zeugnis des Martyriums seitens der Kirchen Mittel- und
Osteuropas wie auch das Zeugnis der Treue und des Mutes anderer Kirchen, die noch
immer um des Glaubens willen unter Verfolgungen und Bedrängnissen zu leiden haben.
Die Sehnsucht nach Gott und nach einer lebendigen und bedeutungsvollen Beziehung zu ihm
scheint heute dort, wo eine glaubwürdige und unverkürzte Verkündigung des Evangeliums
fehlt, die Verbreitung einer Religiosität ohne christliches Gottesbild und das vielfältige
Anwachsen von Sekten zu begünstigen. Ihre Ausbreitung auch in manchen traditionell
christlichen Gebieten ist für alle Angehörigen der Kirche und besonders für die Priester ein
ständiger Grund zur Gewissensprüfung über die Glaubwürdigkeit ihres Zeugnisses für das
Evangelium, aber zugleich auch ein Zeichen dafür, wie tief und verbreitet die Suche nach Gott
ist.
7. Aber mit diesen und mit anderen positiven Faktoren sind viele problematische bzw.
negative Elemente verflochten.
Weitverbreitet scheint noch immer der Rationalismus zu sein, der im Namen eines reduktiven
Wissenschaftsverständnisses die menschliche Vernunft für die Begegnung mit der
Offenbarung und mit der göttlichen Transzendenz unempfänglich macht.
Weiterhin ist eine ausgedehnte Verteidigung der personalen Subjektivität festzustellen, die
darauf angelegt ist, den Menschen in einen zu echten menschlichen Beziehungen unfähigen
Individualismus zu sperren. So versuchen viele, vor allem Kinder und jugendliche, diese
Einsamkeit durch verschiedene Ersatzmittel, durch mehr oder weniger ausgeprägte Formen
von Genußsucht und Flucht aus der Verantwortung zu kompensieren; als Gefangene des
flüchtigen Augenblicks suchen sie, möglichst starke und befriedigende individuelle Erlebnisse
im Bereich direkter Emotionen und Gefühle zu "konsumieren", was unweigerlich zur Folge
hat, daß sie dem Aufruf zu einem Lebensentwurf, der eine geistliche und religiöse Dimension
und ein Bemühen um Solidarität einschließt, gleichgültig, ja wie gelähmt gegenüberstehen.
În plus, pretutindeni în lume, chiar şi după căderea ideologiilor care şi-au făcut din
materialism o dogmă şi din refuzul religiei un program, se răspândeşte un fel de ateism
practic şi existenţial, care coincide cu o viziune secularizată a vieţii şi a destinului
omului. Acest om "totalmente preocupat de el însuşi, acest om care se face nu numai
centrul oricărui interes, dar îndrăzneşte să se numească principiul şi raţiunea întregii
realităţi",12 se vede din ce în ce mai sărăcit de acel supliment al sufletului care îi este cu
atât mai necesar cu cât o mai mare disponibilitate faţă de bunurile materiale şi de
resurse îi dă iluzia autosuficienţei. Nu mai este nevoie de a-l combate pe Dumnezeu, se
crede că se poate pur şi simplu lipsi de el.

În acest context, trebuie să semnalăm îndeosebi descompunerea realităţii familiale şi

întunecarea sau deformarea sensului adevărat al sexualităţii umane: fenomene care au
o influenţă puternic negativă asupra educaţiei tinerilor şi asupra disponibilităţii lor faţă
de orice vocaţie religioasă. Trebuie să semnalăm, de asemenea, agravarea nedreptăţilor
sociale şi concentrarea bogăţiilor în mâinile unui mic număr de persoane, ca rod al unui
capitalism inuman,13 care măreşte tot mai mult distanţa dintre popoarele bogate şi
popoarele sărace: astfel se creează în societatea umană tensiuni şi nedreptăţi care
tulbură viaţa persoanelor şi pe cea a comunităţilor.
Şi în ambientul eclezial se înregistrează fenomene îngrijorătoare şi negative, care au o
influenţă directă asupra vieţii şi ministerului preoţilor. Astfel, ignoranţa religioasă care
persistă în numeroşi credincioşi; influenţa scăzută a catehezei, sufocată de mesajele tot
mai răspândite şi mai puternice ale mijloacelor de comunicare în masă; pluralismul
ideologic, cultural şi pastoral rău înţeles care, deşi porneşte uneori de la intenţii bune,
sfârşeşte prin a face dificil dialogul ecumenic şi prin a pune în pericol necesara unitate a
credinţei; persistenţa unei neîncrederi şi a unei nemulţumiri faţă de magisteriul ierarhic;
imboldurile unilaterale şi reduse ale bogăţiei mesajului evanghelic, care transformă
vestirea şi mărturia credinţei într-un factor exclusiv de eliberare umană şi socială sau
într-un refugiu alienant în superstiţie şi religiozitate fără Dumnezeu.14

Un fenomen de mare relevanţă, chiar dacă relativ recent în multe ţări cu o veche tradiţie
creştină, este prezenţa în unul şi acelaşi teritoriu a grupurilor consistente de diferite rase
şi religii. Se dezvoltă astfel tot mai mult o societate multirasială şi plurireligioasă. Dacă
pe de o parte acest fenomen poate fi o ocazie pentru un exerciţiu mai frecvent şi mai
fructuos de dialog, pentru o deschidere a mentalităţii, a experienţelor acceptării şi a
justei toleranţe, pe de altă parte el poate fi cauză de confuzie şi de relativism, îndeosebi
pentru persoanele şi populaţiile cu o credinţă mai puţin matură.
Acestor factori, şi în strânsă legătură cu creşterea individualismului, li se adaugă
fenomenul subiectivităţii credinţei. Adică se observă la un număr crescând de creştini o
mai mică sensibilitate faţă de ansamblul global şi obiectiv al doctrinei credinţei, în
favoarea unei adeziuni subiective la ceea ce place, la ceea ce corespunde propriei lor
experienţe, la ceea ce nu le deranjează obişnuinţele lor personale. Chiar şi apelul la
inviolabilitatea conştiinţei individuale, de altfel legitim în sine, nu este lipsit în acest
context să capete periculoase caracteristici ale ambiguităţii.

12 PAUL AL VI-LEA, Omilie, la a IX-a sesiune a Conc. Ecum. Vatican II, 7.12.1965: AAS 58 (1966), 55; EV 1448*-465*.
13 Cf. Propositio 3.
14 Cf. ibid.
Zudem verbreitet sich auch nach dem Zusammenbruch der Ideologien, die den
Materialismus zu einem Dogma und die Ablehnung der Religion zu einem Programm
gemacht hatten, überall auf der Welt eine Art praktischer und existentieller Atheismus, der
mit einer säkularistischen Auffassung von Leben und Bestimmung des Menschen
zusammenfällt. Dieser Mensch, "der ganz mit sich selbst beschäftigt ist, der sich nicht nur
zum Mittelpunkt aller Interessen macht, sondern es sogar wagt, sich als Anfang und Grund
jeder Wirklichkeit zu bezeichnen", wird zunehmend ärmer um jene "seelische Ergänzung",
die er um so nötiger braucht, je mehr die ihm reichlich zur Verfügung stehenden
materiellen Güter und Mittel ihm Selbstgenügsamkeit vortäuschen. Es ist nicht mehr nötig,
Gott zu bekämpfen, man glaubt, einfach auf ihn verzichten zu können.
In diesem Zusammenhang muß besonders die Zersetzung der Familie und die Trübung
oder Verzerrung des wahren Verständnisses der menschlichen Sexualität angeführt werden:
Es geht dabei um Phänomene, die sich auf die Erziehung junger Menschen und ihre
Verfügbarkeit für einen geistlichen Beruf sehr negativ auswirken. Hinzuweisen ist
außerdem auf die Verschärfung der sozialen Ungerechtigkeiten und auf die Konzentration
des Reichtums in den Händen einiger weniger als Ergebnis eines unmenschlichen
Kapitalismus, (13) der den Abstand zwischen reichen und armen Völkern immer weiter
vergrößert: Dadurch werden in das Zusammenleben der Menschen Spannungen und
Besorgnisse eingeführt, die das Leben der einzelnen und der Gemeinschaften zutiefst
erschüttern.
Auch im kirchlichen Bereich sind besorgniserregende negative Erscheinungen zu verzeichnen,
die das Leben und den Dienst der Priester direkt beeinflussen. Dazu gehören: die religiöse
Gleichgültigkeit bei vielen Gläubigen; der geringe Einfluß der Katechese, die von den viel
weiter verbreiteten und mehr auf Gefälligkeit hin ausgerichteten Impulsen der Massenmedien
erstickt wird; der mißverstandene theologische, kulturelle und pastorale Pluralismus, dem
zwar bisweilen gute Absichten zugrunde liegen, der aber schließlich den ökumenischen Dialog
erschwert und die notwendige Einheit des Glaubens gefährdet; das Fortbestehen eines Gefühls
des Mißtrauens, ja beinahe der Unduldsamkeit gegenüber dem hierarchischen Lehramt; die
einseitigen und einschränkenden Anstöße aus dem Reichtum der Frohbotschaft, die die
Verkündigung und das Zeugnis des Glaubens zu einem ausschließlichen Faktor der
menschlichen und sozialen Befreiung oder zu einer glaubensentfremdenden Zuflucht in den
Aberglauben und eine Religiosität ohne Gott umwandeln".
Ein sehr bedeutsames, wenn auch verhältnismäßig neues Phänomen in vielen Ländern mit
alter christlicher Tradition ist das Vorhandensein von dauerhaften Gruppen verschiedener
Rassen und verschiedener Religionen auf dem gleichen Territorium. So entwickelt sich immer
mehr die multikulturelle und multireligiöse Gesellschaft. Mag dies auf der einen Seite
Gelegenheit zu einem häufigeren und fruchtbareren Dialog, zu einer offeneren Gesinnung, zu
Erfahrungen der Annahme und richtigen Toleranz sein, so kann es auf der anderen Seite Anlaß
zu Verwirrung und Relativismus sein "vor allem bei Menschen und Bevölkerungen mit nicht
wirklich reifem Glauben.
Zu diesen Faktoren - und in enger Verknüpfung mit dem wachsenden Individualismus -
kommt das Phänomen der Versubjektivierung des Glaubens hinzu. Das heißt, bei einer
wachsenden Zahl von Christen ist wegen ihrer subjektiven Zustimmung zu dem, was ihnen
gefällt, was ihrer eigenen Erfahrung entspricht, was ihre eigenen Gewohnheiten nicht stört,
eine geringere Empfänglichkeit für das gesamte, objektive Ganze der Glaubenslehre zu
bemerken. Auch die an sich berechtigte Berufung auf die Unverletzlichkeit des
persönlichen Gewissens des einzelnen kann in diesem Zusammenhang gefährliche Züge
von Doppeldeutigkeit annehmen.
De aici provine şi fenomenul apartenenţelor, tot mai parţiale şi condiţionate, la
Biserică, care exercită o influenţă negativă asupra apariţiei noilor vocaţii la preoţie,
asupra înseşi conştiinţei de sine a preotului şi asupra ministerului său în comunitate.
În sfârşit, în multe comunităţi ecleziale, prezenţa şi disponibilitatea scăzută a forţelor
sacerdotale, sunt acelea care crează, chiar şi astăzi, problemele cele mai grave. Deseori,
creştinii sunt abandonaţi pentru perioade lungi, fără a avea sprijinul pastoral adecvat:
din această cauză suferă maturizarea vieţii lor creştine în ansamblul ei şi, încă şi mai
mult, capacitatea lor de a deveni ulterior, promotori ai evanghelizării.
Tinerii în faţa vocaţiei şi a formării sacerdotale
8. Numeroasele contradicţii şi potenţialităţi de care sunt marcate societăţile şi culturile
noastre şi, în acelaşi timp, comunităţile ecleziale, sunt percepute, trăite şi experimentate
cu o intensitate întru totul specială de lumea tinerilor, având repercusiuni imediate şi
deosebit de puternice asupra itinerarului lor educativ. În acest sens, apariţia şi
dezvoltarea vocaţiei sacerdotale în tineri, adolescenţi şi adulţi se confruntă încontinuu
cu obstacole şi probleme.

Fascinaţia aşa-numitei "societăţi de consum" asupra tinerilor este mai puternică decât
oricând. Aceasta îi face victime şi prizonieri ai unei interpretări individualiste,
materialiste şi hedoniste a existenţei umane. Bunăstarea în sens material tinde să se
impună ca unicul ideal de viaţă, o bunăstare care trebuie obţinută cu orice condiţie şi cu
orice preţ: de aici refuzul a tot ceea ce ţine de sacrificiu, precum şi renunţarea la orice
efort de a căuta şi de a trăi valorile spirituale şi religioase. "Preocuparea" exclusivă
pentru a avea înlocuieşte primatul lui a fi, cu consecinţa interpretării şi trăirii valorilor
personale şi interpersonale nu conform logicii dăruirii şi gratuităţii, ci conform celei a
posedării egoiste şi a instrumentalizării celuilalt.

Aceasta se reflectă, în chip special, asupra viziunii sexualităţii umane, care ajunge să
decadă din demnitatea sa de slujire a comuniunii şi a dăruirii interpersonale, pentru a fi
redusă la un simplu bun de consum. Astfel, experienţa afectivă a multor tineri constă în
definitiv, nu într-o creştere armonioasă şi voioasă a propriei personalităţi prin
deschiderea faţă de celălalt în dăruirea de sine, ci într-o gravă involuţie psihologică şi
etică, care va avea în mod inevitabil consecinţe dăunătoare asupra viitorului lor.

La originea acestor tendinţe se află, în cazul multor tineri, o experienţă deformată a

libertăţii: departe de a fi ascultare faţă de adevărul obiectiv şi universal, libertatea este
trăită ca un asentiment orb faţă de forţele instinctului şi faţă de voinţa de putere a
fiecăruia. De aceea, devin oarecum naturale, în planul mentalităţii şi al
comportamentului, distrugerea consensului referitor la principiile etice, iar, pe plan
religios, chiar dacă nu totdeauna, refuzul explicit al lui Dumnezeu, o indiferenţă mare şi
oricum o viaţă care, chiar în momentele sale cele mai semnificative şi în alegerile ei
cele mai hotărâtoare, este trăită ca şi cum Dumnezeu nu ar exista.
Darauf beruht auch das immer weiter verbreitete Phänomen der nur mehr partiellen und
bedingten Kirchenzugehörigkeit, die auf das Entstehen neuer Priesterberufe, auf das
Selbstbewußtsein des Priesters und auf seinen Dienst in der Gemeinde einen negativen
Einfluß ausübt.
Schließlich verursacht in vielen Stellen des kirchlichen Lebens noch heute die
mangelnde Präsenz und Verfügbarkeit priesterlicher Kräfte sehr ernste Probleme. Die
Gläubigen sind oft über lange Zeit allein gelassen und haben häufig auch keinen
angemessenen pastoralen Beistand: Darunter leidet das Wachstum ihres christlichen
Lebens insgesamt und noch mehr ihre Fähigkeit, sich stärker für die Evangelisierung
einzusetzen.
8. Die zahlreichen Widersprüche und Chancen, von denen unsere Gesellschaften und
Kulturen und ebenso die kirchlichen Gemeinschaften gekennzeichnet sind, werden von
der Welt der jungen Menschen ganz besonders intensiv und mit unmittelbaren und
äußerst gravierenden Auswirkungen auf ihren Reifungsprozeß wahrgenommen, erlebt
und erfahren. In diesem Sinn trifft das Erwachen und Sich-Entfalten der priesterlichen
Berufung bei Kindern, Heranwachsenden und jugendlichen ständig zugleich auf
Hindernisse und Anregungen.
Einen äußert starken, verführerischen Zauber auf die jugendlichen übt die sogenannte
"Konsumgesellschaft" aus, die sie zu Sklaven und Gefangenen einer
individualistischen, materialistischen und hedonistischen Auslegung des menschlichen
Daseins macht. Das materiell verstandene "Wohlergehen" ist dabei, sich als einziges
Lebensideal durchzusetzen; ein Wohlergehen, das unter jeder Bedingung und um jeden
Preis erlangt werden soll: von daher kommt die Ablehnung von allem, was nach Opfer
aussieht, und der Verzicht auf die Anstrengung, geistliche und religiöse Werte zu suchen
und zu leben. Die ausschließliche "Sorge" um das Haben verdrängt den Vorrang des
Seins, was zur Folge hat, daß die personalen und interpersonalen Werte nicht nach dem
Maßstab des unverrechenbaren Schenkens, sondern nach der Logik egoistischen
Besitzdenkens und der Instrumentalisierung des Mitmenschen interpretiert werden.
Das spiegelt sich besonders in der Auffassung von der menschlichen Sexualität wider,
die ihrer Würde eines Dienstes an der Gemeinschaft und Hingabe zwischen den
Personen entkleidet und zu einem bloßen Konsumgut gemacht wird. So führt die
affektive Erfahrung vieler junger Menschen nicht zu einem harmonischen, erfreulichen
Wachstum der eigenen Persönlichkeit, die sich dem anderen in der Selbsthingabe
öffnet, sondern zu einer schwerwiegenden psychologischen und sittlichen Verwirrung,
die unweigerlich gewichtige Auswirkungen auf die Zukunft dieser jugendlichen haben
muß.
Den Ursprung dieser Neigungen bildet bei sehr vielen jungen Menschen eine verzerrte
Freiheitserfahrung. Die Freiheit wird ganz und gar nicht als Gehorsam gegenüber der
objektiven und universalen Wahrheit erlebt, sondern als blinde Zustimmung zu den
triebhaften Kräften und zum Machtwillen des einzelnen. Dabei wird auf der Ebene der
Gesinnung und des Verhaltens das Zerbröckeln des Einvernehmens über die sittlichen
Grundsätze sowie auf der religiösen Ebene zwar nicht immer die ausdrückliche
Ablehnung Gottes, wohl aber eine religiöse Gleichgültigkeit und ein Leben, das auch in
seinen bedeutendsten Augenblicken und in seinen nachhaltigsten Entscheidungen so
gelebt wird, als ob es Gott nicht gäbe, irgendwie zur Selbstverständlichkeit.
Într-un astfel de context, devine dificilă nu numai realizarea, dar chiar şi înţelegerea
sensului unei vocaţii la preoţie, care este o mărturie specială a primatului lui a fi asupra
celui de a avea, este recunoaşterea sensului vieţii ca dăruire de sine, liberă şi
responsabilă faţă de ceilalţi, ca disponibilitate de dăruire totală în slujirea Evangheliei şi
a împărăţiei lui Dumnezeu în acea formă deosebită.

Şi în cadrul comunităţii ecleziale, de multe ori lumea tinerilor constituie o "problemă".

În realitate, dacă la tineri, mai mult decât la adulţi, există o tendinţă puternică spre
subiectivizarea credinţei creştine şi o apartenenţă numai parţială şi condiţionată la viaţa
şi la misiunea Bisericii, în comunitatea eclezială lasă de dorit, din mai multe motive,
aplicarea unei pastoraţii actualizate şi curajoase a tinerilor: tinerii riscă să fie lăsaţi de
capul lor, la discreţia fragilităţii lor psihologice, nesatisfăcuţi şi critici faţă de o lume a
adulţilor care, netrăind într-un mod coerent şi matur credinţa, nu le apar ca modele
credibile.
De aceea devine evidentă dificultatea de a propune tinerilor o experienţă de viaţă
creştină şi eclezială integrală şi angajantă şi de a-i forma la aceasta. În felul acesta,
perspectiva vocaţiei la preoţie rămâne departe de interesele concrete şi vitale ale
tinerilor.

9. Totuşi nu lipsesc situaţii şi propuneri pozitive care trezesc şi alimentează în inima

adolescenţilor şi a tinerilor o nouă disponibilitate, ca şi o căutare veritabilă şi autentică
a valorilor etice şi spirituale, care prin natura lor oferă terenul favorabil pentru un
itinerar vocaţional spre dăruirea totală de sine lui Cristos şi Bisericii în preoţie.
Înainte de toate, trebuie să semnalăm că s-au atenuat anumite fenomene care într-un
trecut apropiat au provocat multe probleme, cum ar fi contestarea radicală, tendinţele
anarhice, revendicările utopice, formele nediferenţiate de socializare, violenţa.
În plus, trebuie să recunoaştem, că şi tinerii de astăzi, cu forţa şi vioiciunea
caracteristice vârstei, sunt purtători ai idealurilor care îşi croiesc drum în istorie: setea
de libertate, recunoaşterea valorii nemărginite a persoanei, nevoia de autenticitate şi
transparenţă, un nou concept şi stil de reciprocitate în raporturile dintre bărbat şi
femeie, căutarea convinsă şi pasionată a unei lumi mai drepte, mai solidare, mai unite,
deschiderea şi dialogul cu toţi, angajarea pentru pace.

Dezvoltarea, atât de bogată şi viguroasă în rândul atâtor tineri ai timpului nostru, a

numeroase şi variate forme de voluntariat, ca răspuns faţă de situaţiile cele mai neglijate
şi sărace ale societăţii noastre, reprezintă astăzi o resursă educativă deosebit de
importantă, pentru că stimulează şi-i susţine pe tineri în vederea unui stil de viaţă mai
dezinteresat şi mai deschis şi solidar faţă de cei săraci. Acest stil de viaţă poate facilita
înţelegerea, dorinţa şi acceptarea unei vocaţii puse în slujirea stabilă şi totală a celorlalţi
chiar şi pe calea consacrării depline lui Dumnezeu printr-o viaţă preoţească.
In einem solchen Umfeld wird nicht erst die Realisierung, sondern bereits das
Verstehen der Bedeutung einer Berufung zum Priestertum schwierig, die ein
spezifisches Zeugnis für den Vorrang des Seins vor dem Haben ist, die Anerkennung
des Lebenssinnes als freier und verantwortungsvoller Selbsthingabe an die anderen
sowie die Bereitschaft, sich in jener Form ganz in den Dienst des Evangeliums und des
Reiches Gottes zu stellen.
Auch im Bereich der kirchlichen Gemeinschaft stellt die Welt der jugendlichen nicht
selten ein "Problem" dar. Wenn bei den jugendlichen noch mehr als bei den
Erwachsenen eine starke Neigung zur Versubjektivierung des christlichen Glaubens und
eine nur teilweise und bedingte Zugehörigkeit zum Leben und zur Sendung der Kirche
vorhanden sind, bereitet es in der kirchlichen Gemeinschaft aus einer Reihe von
Gründen tatsächlich Mühe, eine auf den heutigen Stand gebrachte mutige
Jugendpastoral in Gang zu bringen: Die jugendlichen laufen Gefahr, sich selbst
überlassen zu bleiben, ihrer psychischen Zerbrechlichkeit preisgegeben, unbefriedigt
und kritisch gegenüber einer Welt von Erwachsenen, die ihnen, da sie den Glauben
inkonsequent und ohne Reife leben, nicht als glaubwürdige Vorbilder erscheinen.
Es wird also die Schwierigkeit offenkundig, den jungen Menschen eine unverkürzte
und sie gleichzeitig einbeziehende Erfahrung christlichen und kirchlichen Lebens
vorzulegen und sie auf diese Haltung hin zu erziehen. Auf diese Weise bleibt die
Perspektive des Priesterberufes weit entfernt von den konkreten und lebendigen
Interessen der jugendlichen.
9. Es fehlt jedoch nicht an positiven Situationen und Anregungen, die im Herzen der
heranwachsenden jugendlichen eine neue Verfügbarkeit sowie ein echtes, wirkliches
Suchen nach solchen ethischen und spirituellen Werten wecken und fördern, die ihrer
Natur nach den geeigneten Boden für einen Berufsweg zur Ganzhingabe an Christus
und an die Kirche im Priestertum bieten.
Zunächst ist hervorzuheben, daß einige Phänomene, die in der jüngsten Vergangenheit
nicht wenige Probleme verursacht haben - wie z. B. radikale Protestbewegungen,
anarchistische Ansätze, utopische Forderungen, wahllose Sozialisierungsformen,
Gewaltverhalten -, an Bedeutung abgenommen haben.
Man muß zudem erkennen, daß auch die heutigen jugendlichen mit der für ihr Alter
typischen Kraft und Frische Träger von Idealen sind, die sich ihren Weg in der
Geschichte bahnen: der Durst nach Freiheit, die Anerkennung des unermeßlichen
Wertes der Person, das Bedürfnis nach Authentizität und Transparenz, eine neue
Auffassung und ein neuer Stil von Partnerschaft in den Beziehungen von Mann und
Frau, die überzeugte und leidenschaftliche Suche nach einer gerechteren,
solidarischeren, geeinteren Welt, die Offenheit und der Dialog mit allen und der Einsatz
für den Frieden.
Die so reiche und lebendige Entwicklung zahlreicher Formen freiwilligen Dienstes bei
vielen jugendlichen unserer Zeit - eines Dienstes, der den vergessensten und
bedürftigsten Schichten unserer Gesellschaft gilt - stellt heute ein besonders wichtiges
Erziehungsmittel dar, weil sie die jungen Menschen zu einem selbstloseren und
offeneren und solidarischeren Lebensstil mit den Armen anspornt und sie darin
unterstützt. Dieser Lebensstil vermag das Verständnis, das Verlangen und die Antwort
auf eine Berufung zum ständigen und totalen Dienst für die anderen auch auf dem Weg
der vollen Weihe an Gott durch ein Leben als Priester zu erleichtern.
Recenta prăbuşire a ideologiilor, modul foarte critic de a se plasa în faţa lumii al
adulţilor, care nu oferă întotdeauna o mărturie de viaţă dedicată valorilor morale şi
transcendente, chiar experienţa camarazilor care caută evadări în drog şi violenţă,
contribuie mult spre a deveni tot mai acută şi inevitabilă întrebarea fundamentală
privind valorile care sunt cu adevărat capabile să dea semnificaţie deplină vieţii,
suferinţei şi morţii. În mulţi tineri devin tot mai explicite întrebarea religioasă şi nevoia
de spiritualitate: de aici dorinţa după experienţe ale singurătăţii şi rugăciunii, revenirea
la o lectură mai personală şi obişnuită a cuvântului lui Dumnezeu şi la studierea
teologiei.
Şi întocmai ca în domeniul voluntariatului social, tot aşa şi în cel al comunităţii
ecleziale, tinerii devin din ce în ce mai activi şi protagonişti, îndeosebi prin participarea
la diferite asocieri şi grupări, de la cele tradiţionale dar reînnoite, până la cele mai
recente: experienţa unei Biserici "chemată la noua evanghelizare" de fidelitatea faţă de
Duhul Sfânt care o animă şi de exigenţele lumii îndepărtate de Cristos dar nevoiaşă de
el, ca şi experienţa unei Biserici tot mai solidară cu omul şi cu popoarele în apărarea şi
promovarea demnităţii personale şi a drepturilor umane ale tuturor şi ale fiecăruia,
deschid inima şi viaţa tinerilor spre idealuri deosebit de fascinante şi angajante, care îşi
pot găsi realizarea lor concretă în urmarea lui Cristos şi în preoţie.

Este şi normal că de această situaţie umană şi eclezială, caracterizată de o puternică

ambivalenţă, nu se va putea face abstracţie nu numai în pastoraţia vocaţiei lor şi în
opera de formare a viitorilor preoţi, dar şi în cadrul vieţii şi al ministeriului preoţilor şi
al formării lor permanente. Astfel, dacă pot fi înţelese anumite forme de "criză" la care
sunt supuşi preoţii de astăzi în exerciţiul ministerului, în viaţa lor spirituală şi chiar în
însăşi interpretarea naturii şi semnificaţiei preoţiei ministeriale, trebuie totuşi să
remarcăm, cu bucurie şi speranţă, noile posibilităţi pozitive pe care momentul istoric
actual le oferă preoţilor pentru îndeplinirea misiunii lor.

Discernământul evanghelic
10. Situaţia complexă actuală, evocată rapid prin referiri şi sub formă de exemple,
recere nu numai să fie cunoscută, ci mai ales interpretată. Numai aşa se va putea
răspunde în mod adecvat la întrebarea fundamentală: cum să formăm preoţi care să fie
cu adevărat pe măsura acestor timpuri, capabili să evanghelizeze lumea de astăzi?15
Este importantă cunoaşterea situaţiei. O simplă reliefare de date nu este suficientă; este
necesară o cercetare "ştiinţifică" în măsură ca să permită stabilirea unui cadru precis şi
concret al circumstanţelor reale socio-culturale şi ecleziale.
Şi mai importantă este interpretarea situaţiei. Ea este recerută de ambivalenţa şi uneori
de caracterul contradictoriu specific situaţiei care se prezintă ca o îmbinare profundă de
dificultăţi şi potenţialităţi, elemente negative şi motive de speranţă, obstacole şi
deschideri, asemenea ogorului din evanghelie în care sunt semănate şi "trăiesc
împreună" sămânţa bună şi neghina (cf. Mt 13,24 ş.u.).

15 Cf. SINODUL EPISCOPILOR, La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali, "Lineamenta", 5-6; cf. Il Regno-documenti 34 (1989) 15, 450
ş.u.
Der jüngst erfolgte Zusammenbruch der Ideologien, die sehr kritische Einstellung
gegenüber der Welt der Erwachsenen, die nicht immer das Zeugnis eines Lebens bieten,
das sich den moralischen und transzendenten Werten anvertraut, die Erfahrung von
Altersgefährten, die in die Droge und in die Gewalt auszuweichen versuchen: all das trägt
sehr viel dazu bei, die Grundfrage nach solchen Werten, die wirklich in der Lage sind, dem
Leben, dem Leiden und dem Tod Bedeutungsfülle zu geben, dringender und
unausweichlich zu machen. Bei vielen jugendlichen brechen die religiöse Frage und das
Bedürfnis nach Spiritualität wieder deutlicher auf: Von daher erklärt sich das Verlangen
nach Einsamkeits- und Gebetserlebnissen, die Rückkehr zum Lesen der Heiligen Schrift,
das immer mehr zu einer persönlichen Gewohnheit wird, und zum Studium der Theologie.
Und wie schon im Bereich des freiwilligen Sozialdienstes, so treten die jugendlichen im
Bereich der kirchlichen Gemeinschaft immer aktiver und als Vorkämpfer auf, vor allem
durch die Teilnahme an den verschiedenen Vereinigungen, von den traditionellen, aber
erneuerten bis hin zu denen, die mehr an die neuen geistlichen Bewegungen gebunden
sind: Die Erfahrung einer Kirche, die von der Treue zu dem Geist, der sie beseelt, und von
den Bedürfnissen einer von Christus fernen Welt, die aber seiner dringend bedarf, zur
"Neu-Evangelisierung" gedrängt wird, wie auch die Erfahrung einer Kirche, die immer
solidarischer mit dem Menschen und den Völkern ist bei der Verteidigung und Förderung
der Würde der Person und der Menschenrechte aller und jedes einzelnen, öffnen das Herz
und das Leben junger Menschen für äußerst faszinierende und verpflichtende Ideale, die
ihre konkrete Verwirklichung in der Nachfolge Christi und im Priestertum finden können.
Von dieser menschlichen und kirchlichen Situation, die von starker Ambivalenz
gekennzeichnet ist, wird man natürlich keinesfalls absehen können, weder in der
Berufungspastoral und bei der Ausbildung der künftigen Priester noch auch im Bereich des
Lebens und des Dienstes der Priester und ihrer ständigen Weiterbildung. Wenn sich also
die verschiedenen "Krisenformen" erfassen lassen, denen die Priester von heute bei der
Ausübung ihres Dienstes, in ihrem geistlichen Leben und selbst bei der Interpretation von
Wesen und Bedeutung des Priesteramtes ausgesetzt sind, so müssen doch auch mit Freude
und Hoffnung die neuen positiven Möglichkeiten festgehalten werden, welche der
gegenwärtige Abschnitt der Geschichte den Priestern für die Erfüllung ihrer Sendung
bietet.
10. Die komplexe Situation unserer Zeit, die wir sozusagen im Schnellverfahren durch
Hinweise anhand von Beispielen umrissen haben, verlangt, sie nicht nur zu kennen,
sondern auch und vor allem zu deuten. Nur so wird es möglich sein, eine angemessene
Antwort auf die grundlegende Frage zu geben: Wie sind Priester auszubilden, die wirklich
auf der Höhe dieser Zeit stehen und imstande sein sollen, die Welt von heute zu
evangelisieren?
Die Kenntnis der Situation ist wichtig. Eine bloße Datenerhebung genügt nicht, es bedarf
einer "wissenschaftlichen". Untersuchung, auf deren Grundlage dann eine genaue und
konkrete Beschreibung der tatsächlichen soziokulturellen und kirchlichen Verhältnisse
vorgenommen werden kann.
Noch wichtiger aber ist die Deutung der Situation. Sie wird gefordert von der Ambivalenz
und bisweilen Widersprüchlichkeit, von der die Lage gekennzeichnet ist, findet man doch
hier tief miteinander verflochten Schwierigkeiten und Erfolge, negative Elemente und
manchen Grund zur Hoffnung, Behinderungen und Aufgeschlossenheit, wie auf dem Acker
im Evangelium, wo guter Same und Unkraut gesät worden waren und miteinander
wuchsen" (vgl. Mt 13,24ff.).
Nu întotdeauna este uşoară o citire interpretativă, care să fie capabilă să facă deosebire
între bine şi rău, între semnele de speranţă şi cele de primejdie. În formarea preoţilor nu
este vorba doar de acceptarea factorilor pozitivi şi de respingerea directă a celor
negativi. Este vorba despre supunerea factorilor pozitivi înşişi unui discernământ atent,
pentru a nu se izola unul de celălalt şi să nu ajungă în contradicţie între ei,
absolutizându-se şi combătându-se reciproc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru factorii
negativi: nu trebuie respinşi în totalitate şi fără distincţie, deoarece fiecare dintre ei
poate ascunde o valoare care aşteaptă să fie eliberată şi recondusă la adevărul său
deplin.
Pentru credincios, interpretarea situaţiei istorice îşi găseşte principiul cognitiv şi
criteriul alegerilor operative consecvente într-o realitate nouă şi originală, şi anume în
discernământul evanghelic; este interpretarea care se face în lumina şi forţa
Evangheliei, a Evangheliei vii şi personale care este Isus Cristos, şi prin darul Duhului
Sfânt. În felul acesta discernământul evanghelic culege din situaţia istorică şi din
evenimentele şi circumstanţele sale nu un simplu "fapt" de înregistrat cu exactitate, în
faţa căruia se poate rămâne indiferent sau pasiv, ci o "datorie", o provocare adresată
libertăţii responsabile atât a individului cât şi a comunităţii. Este o "provocare" legată
de un "apel", pe care Dumnezeu îl face să răsune în însăşi situaţia istorică: şi în ea şi
prin ea Dumnezeu îl cheamă pe credincios, şi în primul rând Biserica, să acţioneze în
aşa fel încât "Evanghelia vocaţiei şi a preoţiei" să exprime adevărul său veşnic în
circumstanţele schimbătoare ale vieţii. Şi în cazul formării preoţilor trebuie aplicate
cuvintele Conciliului Vatican II: "Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta
semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina Evangheliei, astfel încât să poată
răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generaţii, la întrebările fără sfârşit ale oamenilor
asupra sensului vieţii prezente şi viitoare şi asupra relaţiei reciproce dintre ele. Aşadar,
lumea în care trăim, precum şi aşteptările, aspiraţiile şi caracterul ei adesea dramatic
trebuie cunoscute şi înţelese".16

Acest discernământ evanghelic are la bază încrederea în iubirea lui Isus Cristos, care
mereu şi neobosit are grijă de Biserica sa (cf. Ef 5,29), el care este Domnul şi
Învăţătorul, cheia de boltă, centrul şi sfârşitul întregii istorii umane; 17 se hrăneşte din
lumina şi forţa Duhului Sfânt, care trezeşte în orice timp şi în orice împrejurare
ascultarea credinţei, curajul optimist de a-l urma pe Isus, darul înţelepciunii care judecă
tot şi nu este judecată de nimeni (cf. 1Cor 2,15); îşi are trăinicia datorită fidelităţii
Tatălui faţă de promisiunile sale.

În felul acesta Biserica se simte capabilă de a înfrunta dificultăţile şi provocările acestei

noi perioade istorice şi de a asigura atât în prezent cât şi în viitor preoţi bine instruiţi,
care să fie miniştrii convinşi şi zeloşi ai "noii evanghelizări", slujitorii fideli şi generoşi
ai lui Isus Cristos şi ai oamenilor.
Nu ascundem dificultăţile. Ele nu sunt nici puţine şi nici uşoare. Dar ele vor fi învinse
numai de speranţa noastră, de credinţa noastră în iubirea nesfârşită a lui Cristos, de
siguranţa noastră cu privire la caracterul de neînlocuit al ministeriului sacerdotal pentru
viaţa Bisericii şi a lumii.

16 CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes (GS) 4: EV 1/1324 ş.u.
17 Cf. Mesajul părinţilor sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, I: l.c.
Die Deutung, die zu unterscheiden wissen soll zwischen Gut und Böse, zwischen
Hoffnungszeichen und Bedrohungen, ist nicht immer leicht. Bei der Priesterausbildung
handelt es sich nicht einfach darum, die positiven Faktoren anzunehmen und sich den
negativen frontal zu widersetzen. Es geht darum, gerade bei den positiven Faktoren eine
sorgfältige Gewichtung vorzunehmen, damit sie sich nicht voneinander absondern und
durch ihre Verabsolutierung und gegenseitige Bekämpfung in Gegensatz zueinander
geraten. Dasselbe gilt von den negativen Faktoren, sie dürfen nicht pauschal und
unterschiedslos zurückgewiesen werden, denn in jedem von ihnen kann irgendein Wert
verborgen sein, der darauf wartet, freigelegt und wieder zu seiner vollen Wahrheit
gebracht zu werden.
Der Gläubige findet für die Deutung der geschichtlichen Situation das Erkenntnisprinzip
und das Kriterium der konkreten Vollzugsentscheidung in einer neuen und originellen
Wirklichkeit, das heißt in der Unterscheidung anhand des Evangeliums; diese Deutung
erfolgt im Licht und in der Kraft des Evangeliums, des lebendigen und persönlichen
Evangeliums, das Jesus Christus ist, und mit der Gabe des Heiligen Geistes. So erfaßt die
Unterscheidung am Maßstab des Evangeliums in der geschichtlichen Situation mit ihren
Wechselfällen und Bedingtheiten nicht einfach eine präzis feststellbare "Sachlage", der
gegenüber man gleichgültig oder passiv bleiben könnte, sondern sie enthält eine
"Aufgabe", eine Herausforderung zur verantwortungsvollen Freiheit des Menschen,
sowohl des einzelnen wie der Gemeinschaft. Es ist eine "Herausforderung", die sich mit
einem "Anruf" verbindet, den Gott gerade in dieser geschichtlichen Situation vernehmen
läßt. Auch in ihr und durch sie ruft Gott den Glaubenden und vorher schon die Kirche auf,
daran mitzuwirken, daß "das Evangelium der Berufung und des Priestertums" auch unter
den veränderten Lebensumständen seine ewige Wahrheit zum Ausdruck bringt. Auch auf
die Priesterausbildung sollen die Worte des Il. Vatikanischen Konzils angewandt werden:
"Der Kirche obliegt allzeit die Pflicht, nach den Zeichen der Zeit zu forschen und sie im
Licht des Evangeliums zu deuten. So kann sie dann in einer jeweils einer Generation
angemessenen Weise auf die bleibenden Fragen der Menschen nach dem Sinn des
gegenwärtigen und des zukünftigen Lebens und nach dem Verhältnis beider zueinander
Antwort geben. Es gilt also, die Welt, in der wir leben, ihre Erwartungen, Bestrebungen
und ihren oft dramatischen Charakter zu erfassen und zu verstehen".
Diese Unterscheidung nach dem Evangelium gründet sich auf das Vertrauen in die Liebe
Jesu Christi, der sich stets unermüdlich seiner Kirche annimmt (vgl. Eph 5,29), und der
Herr und Meister, Schlüssel zum Himmelreich, Mittelpunkt und Ziel der gesamten
Menschheitsgeschichte ist. Diese Unterscheidung lebt vom Licht und von der Kraft des
Heiligen Geistes, der überall und in jeder Situation den Gehorsam des Glaubens, den
freudigen Mut zur Nachfolge Jesu sowie die Gabe der Weisheit weckt, die alles beurteilt
selbst aber von niemandem beurteilt werden kann (vgl. 1 Kor 2,15), weil sie auf der Treue
des Vaters zu seinen Verheißungen gründet.
So spürt die Kirche, daß sie imstande ist, sich mit den Schwierigkeiten und
Herausforderungen dieser neuen Epoche unserer Geschichte auseinanderzusetzen und
auch für die Gegenwart und Zukunft Priester zu gewährleisten, die so gut ausgebildet
sind, daß sie überzeugte, leidenschaftliche Träger der "Neu-Evangelisierung", treue und
hochherzige Diener Jesu Christi und der Menschen sind.
Wir verhehlen uns keineswegs die Schwierigkeiten. Sie sind weder gering noch leicht.
Aber um sie zu überwinden, gibt es unsere Hoffnung, unseren Glauben an die
unfehlbare Liebe Christi, unsere Gewißheit, daß für das Leben der Kirche und der Welt
der priesterliche Dienst unersetzlich ist.
 II
M-A CONSACRAT PRIN UNGERE ŞI M-A TRIMIS
Natura şi misiunea preoţiei ministeriale
Privire asupra preotului
11. "Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el" (Lc 4,20). Ceea ce ne spune
evanghelistul Luca despre cei prezenţi în acea sâmbătă în sinagoga din Nazaret,
ascultând comentariul pe care-l va face Isus din sulul profetului Isaia citit de el însuşi,
se poate aplica tuturor creştinilor, mereu chemaţi să recunoască în Isus din Nazaret
împlinirea definitivă a anunţului profetic: "A început apoi să le vorbească: «Astăzi s-a
împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre»" (Lc 4,21). Iar
"scriptura" era aceasta: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să
duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor
orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare
al Domnului" (Lc 4,18-19; cf. Is 61,1-2). Aşadar, Isus se prezintă singur ca fiind plin de
Duh Sfânt, "consacrat prin ungere", "trimis să ducă săracilor vestea cea bună": este
Mesia, Mesia preot, profet şi rege.

Acesta este chipul lui Cristos spre care ochii credinţei şi iubirii creştinilor trebuie să fie
îndreptaţi. Pornind tocmai de la această "contemplare" şi în raport cu ea, părinţii
sinodali au reflectat asupra formării preoţilor în circumstanţele actuale. Această
problemă nu poate găsi răspuns fără o reflecţie prealabilă asupra scopului spre care este
îndreptat itinerarul de formare: scopul este preoţia ministerială, mai exact preoţia
ministerială ca participare în Biserică la însăşi preoţia lui Isus Cristos. Cunoaşterea
naturii şi misiunii preoţiei ministeriale este premisa absolut necesară şi în acelaşi timp
ghidul cel mai sigur şi imboldul cel mai incisiv, pentru a desfăşura în Biserică acţiunea
pastorală de promovare şi de discernământ a vocaţiei sacerdotale şi de formare a celor
chemaţi la ministerul Ordinului.

Cunoaşterea corectă şi aprofundată a naturii şi misiunii preoţiei ministeriale este calea

de urmat, iar sinodul a urmat-o efectiv, pentru a ieşi din criza identităţii preotului:
"Această criză - spuneam în discursul de încheiere al sinodului - a apărut în anii care au
urmat imediat după Conciliu. Ea avea la bază o înţelegere greşită, uneori chiar voit
tendenţioasă, a doctrinei magisteriului conciliar. Aici se află fără îndoială una dintre
cauzele numărului mare de pierderi suferite atunci de Biserică, pierderi care au lovit în
mod grav slujirea pastorală şi chemările la preoţie, în special vocaţiile misionare. Este
ca şi cum sinodul din 1990, redescoperind, prin multele intervenţii pe care le-am
ascultat în această aulă, întreaga profunzime a identităţii sacerdotale, ar fi venit să
reverse speranţa după aceste pierderi dureroase. Aceste intervenţii au arătat conştiinţa
legăturii ontologice şi specifice care-l uneşte pe preot de Cristos, marele preot şi
păstorul cel bun. Această identitate stă la baza naturii formării care trebuie să fie dată în
vederea preoţiei şi deci pe toată durata vieţii sacerdotale. Acesta a fost scopul propriu al
sinodului".18

18 Discurs la finalul sinodului, 4: l.c.; cf. Scrisoarea adresată tuturor preoţilor Bisericii cu ocazia Joii Sfinte 1991, 10.3.1991: L'Osservatore romano,
15.3.1991.
 KAPITEL II
DER HERR HAT MICH GESALBT UND GESANDT
Wesen und Sendung des Priesteramtes

11. "Die Augen aller in der Synagoge waren auf ihn gerichtet" (Lk 4,20). Was der
Evangelist Lukas von denen sagt, die an jenem Sabbat in der Synagoge von Nazaret
anwesend waren und die Darlegung Jesu über die von ihm vorgelesene Stelle aus dem
Buch des Propheten Jesaja hörten, läßt sich auf alle Christen anwenden, die ja zu allen
Zeiten berufen sind, in Jesus von Nazaret die endgültige Erfüllung der prophetischen
Botschaft zu erkennen: "Da begann er, ihnen darzulegen: Heute hat sich das
Schriftwort, das ihr eben gehört habt, erfüllt" (Lk 4,21). Dieses "Schriftwort" lautete:
"Der Geist des Herrn ruht auf mir; denn der Herr hat mich gesalbt. Er hat mich gesandt,
damit ich den Armen eine gute Nachricht bringe; damit ich den Gefangenen die
Entlassung verkünde und den Blinden das Augenlicht; damit ich die Zerschlagenen in
Freiheit setze und ein Gnadenjahr des Herrn ausrufe" (Lk 4,18-19; vgl. Jes 61,1-2).
Jesus stellt sich also selbst als den vor, der vom Geist erfüllt ist, den "der Herr gesalbt
hat", den "er gesandt hat, damit er den Armen eine gute Nachricht bringe": Er ist der
Messias, der Messias, der Priester, Prophet und König ist.
Auf dieses Antlitz Christi sollen die Augen des Glaubens und der Liebe der Christen
gerichtet sein. Ausgehend von dieser "Betrachtung" und unter Bezugnahme auf sie
haben die Synodenväter über das Problem der Priesterausbildung unter den heutigen
Lebensbedingungen nachgedacht. Eine Antwort kann dieses Problem nicht ohne eine
vorausgehende Reflexion über das Ziel, auf das der Ausbildungsweg hingeordnet sein
soll, erfahren: Und das Ziel ist das Priesteramt, genauer der Dienst des Priesters als
Teilhabe am Priestertum Jesu Christi in der Kirche. Das Wissen um das Wesen und die
Sendung des priesterlichen Dienstamtes ist die unverzichtbare Voraussetzung und
zugleich die sicherste Führung und der entschiedenste Ansporn, um in der Kirche den
pastoralen Einsatz für die Förderung und das Erkennen der Priesterberufe und für die
Ausbildung der bereits zum geweihten Amt Berufenen zur Entfaltung zu bringen.
Die richtige und gründliche Kenntnis vom Wesen und der Sendung des priesterlichen
Dienstamtes ist der Weg, den man geben muß - und den die Synode tatsächlich
gegangen ist - um aus der Krise um die Identität des Priesters herauszufinden: "Diese
Krise war" - so sagte ich zum Abschluß der Synode - "in den Jahren unmittelbar nach
dem Konzil entstanden. Sie hatte ihren Grund in einem irrigen, zuweilen sogar bewußt
tendenziösen Verständnis der Lehre des Konzils. Hier liegt ohne Zweifel auch eine der
Ursachen für die große Zahl von Verlusten, die die Kirche damals erlitt, Verluste, die
den pastoralen Dienst und die Berufungen zum Priestertum, besonders die
missionarischen Berufungen schwer getroffen haben. Es scheint, als wäre es der
Synode von 1990 gelungen, nach diesen schmerzlichen Verlusten neue Hoffnung
einzuflößen, indem sie durch so viele Beiträge, die wir in dieser Aula gehört haben, die
priesterliche Identität in ihrer ganzen Tiefe wiederentdecken half. Diese Beiträge haben
das Bewußtsein von der spezifischen ontologischen Verbundenheit des Priesters mit
Christus, dem Hohenpriester und Guten Hirten, deutlich gemacht. Diese Identität liegt
dem Wesen der Ausbildung zugrunde, die im Blick auf das Priestertum und damit das
ganze Priesterleben hindurch erfolgen muß. Das war der eigentliche Zweck der
Synode".
De aceea, sinodul a considerat necesar să reamintească, de o manieră sintetică şi
fundamentală, natura şi misiunea preoţiei ministeriale, aşa cum au fost ele recunoscute
de credinţa Bisericii de-a lungul istoriei sale multiseculare şi aşa cum le-a prezentat
Conciliul Vatican II oamenilor din timpul nostru.19
În Biserica mister, comuniune şi misiune
12. "Identitatea sacerdotală - au scris părinţii sinodali - ca orice identitate creştină, îşi
are izvorul în Preasfânta Treime",20 care se revelează şi se comunică oamenilor în
Cristos, constituind în el şi prin acţiunea Duhului Biserica, drept "germenul şi începutul
împărăţiei".21 Exortaţia Christifideles laici, sintetizând învăţătura conciliară, prezintă
Biserica drept mister, comuniune şi misiune: ea "este mister întrucât iubirea şi viaţa
Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt sunt darul absolut gratuit oferit tuturor acelora care
sunt născuţi din apă şi din Duh (cf. In 3,5), chemaţi să retrăiască însăşi comuniunea lui
Dumnezeu şi să o manifeste şi să o comunice în istorie (misiune).22
Orice identitate creştină şi deci şi identitatea specifică a preotului şi a ministeriului său
se revelează numai în interiorul misterului Bisericii, ca mister de comuniune trinitară în
tensiune misionară. În realitate, preotul, în virtutea consacrării pe care o primeşte prin
sacramentul Ordinului, este trimis de Tatăl, prin Isus Cristos căruia îi este configurat
într-un mod special în calitate de cap şi păstor al poporului său, pentru a trăi şi acţiona
cu puterea Duhului Sfânt în vederea slujirii Bisericii şi pentru mântuirea lumii.23
În felul acesta se poate înţelege caracteristica esenţialmente "relaţională" a identităţii
preotului: prin preoţie, care se naşte din profunzimea misterului inefabil al lui
Dumnezeu, adică din iubirea Tatălui, din harul lui Isus Cristos şi din darul unităţii
Duhului Sfânt, preotul este inserat sacramental în comuniunea cu episcopul şi cu ceilalţi
preoţi,24 pentru a sluji poporul lui Dumnezeu care este Biserica, şi a-i atrage pe toţi la
Cristos, conform rugăciunii Domnului: "Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi
l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi... După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei
să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17, 11. 21).
Aşadar, natura şi misiunea preoţiei ministeriale nu se pot defini, decât în acest multiplu
şi bogat ansamblu de raporturi, care-şi au originea în Preasfânta Treime şi care se
prelungesc în comuniunea Bisericii, ca semn şi instrument, în Cristos, al unirii cu
Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc.25 În acest context, ecleziologia
comuniunii devine decisivă pentru a culege identitatea preotului, demnitatea sa
originală, vocaţia şi misiunea sa în poporul lui Dumnezeu şi în lume. De aceea,
referirea la Biserică este necesară, chiar dacă ea nu este prioritară în definirea identităţii
preotului. În realitate, ca mister, Biserica este esenţialmente relativă la Isus Cristos: de
fapt, ea este plinătatea, trupul şi mireasa lui. Este "semnul" şi "memorialul" viu al
prezenţei şi al acţiunii sale permanente printre noi şi pentru noi. Preotul îşi află adevărul
deplin al identităţii sale în faptul de a fi o derivare, o participare specifică şi o
continuare a lui Cristos însuşi, supremul şi unicul preot al noii şi veşnicei alianţe: el
este o imagine vie şi transparentă a lui Cristos, preot. Preoţia lui Cristos, expresie a
"noutăţii" sale absolute în istoria mântuirii, constituie izvorul unic şi modelul de

19 Cf. LG; PO; OT; Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis: l.c.; SINODUL EPISCOPILOR, A II-a adun. gen. ord., 1971; EV 4/1135 ş.u.
20 Propositio 7.
21 LG 5: EV 1/289 ş.u.
22I OAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. postsinodală Christifideles laici (Cf. L), 30.12.1988, 8: AAS 81 (1989), 405; EV 11/1634; cf. SINODUL
EPISCOPILOR, A II-a adun. gen. extraord., 1985; EV 9/1779 ş.u.
23 Cf. Propositio 7.
24 Cf. PO 7-8: EV 1264-1270.
25 Cf. LG 1: EV 1/284.
neînlocuit al preoţiei creştinului şi, în special, al preotului. Referinţa la Cristos este,
aşadar, cheia absolut necesară pentru înţelegerea realităţilor sacerdotale.
Deshalb hat es die Synode für notwendig gehalten, in zusammenfassender und
grundlegender Weise das Wesen und die Sendung des Weihepriestertums so in
Erinnerung zu rufen, wie sie der Glaube der Kirche durch die Jahrhunderte ihrer
Geschichte anerkannt und das II. Vatikanische Konzil den Menschen unserer Zeit
wieder vor Augen gestellt hat.
12. "Die priesterliche Identität", - schrieben die Synodenväter, "hat wie jede christliche
Identität ihren Ursprung in der göttlichen Trinität", die sich den Menschen in Christus
offenbart und selbst mitteilt, indem sie in ihm und durch den Geist die Kirche als "Keim
und Anfang des Reiches" darstellt. Das Apostolische Schreiben Christifideles laici stellt in
einer Zusammenfassung der Konzilslehre die Kirche als Mysterium, Communio und
Missio vor. Sie "ist Geheimnis, weil die Liebe und das Leben des Vaters, des Sohnes und
des Heiligen Geistes die völlig unverdienten Gaben sind für alle, die aus dem Wasser und
dem Geist geboren (vgl. Job 3,5), die berufen sind, die Communio Gottes selbst zu leben,
zu bezeugen und in der Geschichte anderen mitzuteilen (Sendung)".
Innerhalb des Mysteriums der Kirche als Geheimnis trinitarischer Gemeinschaft in
missionarischer Spannung offenbart sich jede christliche Identität und somit auch die
spezifische Identität des Priesters und seines Dienstes. Denn der Priester ist kraft seiner
sakramentalen Weihe vom Vater gesandt durch Jesus Christus, dem Haupt und Hirten
seines Volkes. Ihm ist er in besonderer Weise nachgestaltet, um in der Kraft des Heiligen
Geistes im Dienst der Kirche und zum Heil der Welt zu leben und zu wirken .
Man kann die im wesentlichen "relationale" Kennzeichnung der Identität des Priesters so
verstehen: Durch das Priestertum, das der Tiefe des unaussprechlichen Geheimnisses
Gottes, das heißt der Liebe des Vaters, der Gnade Jesu Christi und der Gabe der Einheit des
Heiligen Geistes, entspringt, ist der Priester sakramental in die Gemeinschaft mit dem
Bischof und mit den anderen Priestern eingebunden, um dem Volk Gottes, das die Kirche
ist, zu dienen und alle zu Christus hinzuführen, dem Gebet des Herrn entsprechend:
"Heiliger Vater, bewahre sie in deinem Namen, den du mir gegeben hast, damit sie eins
sind wie wir ... Wie du, Vater, in mir bist und ich in dir bin, sollen auch sie in uns sein,
damit die Welt glaubt, daß du mich gesandt hast" (Joh 17,11.12).
Man kann also das Wesen und die Sendung des Priestertums des Dienstes nur in diesem
vielfältigen und reichen Zusammenspiel von Beziehungen bestimmen, die aus der
innergöttlichen Trinität kommen und sich in die Gemeinschaft der Kirche, als Zeichen und
Werkzeug in Christus für die innigste Vereinigung mit Gott wie für die Einheit der ganzen
Menschheit, hinein fortsetzen. Auf diese Weise wird die Communio-Ekklesiologie
entscheidend, um die Identität des Priesters, seine eigenständige Würde, seine Berufung
und Sendung im Volk Gottes und in der Welt zu begreifen. Der Bezug auf die Kirche ist
deshalb bei der Bestimmung der Identität des Priesters zwar notwendig, aber nicht
vorrangig. Als Geheimnis ist die Kirche wesentlich auf Jesus Christus bezogen. Sie ist in
der Tat eine Fülle, sein Leib, seine Braut. Sie ist das lebendige "Zeichen" und
"Erinnerungsbuch" seiner ständigen Gegenwart und seines Wirkens unter uns und für uns.
Der Priester findet die volle Wahrheit seiner Identität darin, sich von Christus herzuleiten,
in besonderer Weise an Christus teilzuhaben und eine Weiterführung Christi, des einzigen
Hohenpriesters des neuen und ewigen Bundes, zu sein: Er ist ein lebendiges und
transparentes Abbild des, Priesters Christus. Das Priestertum Christi, Ausdruck der
absoluten "Neuigkeit" der Heilsgeschichte, stellt den einzigen Ursprung und das
unersetzliche Modell für das Priestertum des Gläubigen und im besonderen des geweihten
Priesters dar. Der Bezug auf Christus ist also der absolut notwendige Schlüssel für das
Verständnis aller Dimensionen priesterlicher Wirklichkeit.
Relaţia fundamentală cu Cristos, cap şi păstor
13. Isus Cristos a manifestat în el însuşi chipul perfect şi definitiv al preoţiei noii
alianţe:26 a făcut aceasta în întreaga sa viaţă pământească, dar mai ales în evenimentul
central al pătimirii, morţii şi învierii sale.
Aşa cum scrie autorul Scrisorii către Evrei, Isus, fiind om ca şi noi şi în acelaşi timp
Fiul unic născut al lui Dumnezeu, este în însăşi fiinţa sa mijlocitorul perfect între Tatăl
şi omenire (cf. Evr 8-9), cel care ne deschide accesul imediat la Dumnezeu, graţie
darului Duhului: "Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului său, care strigă:
Abba, Tată!" (Gal 4,6; cf. Rom 8,15).
Isus actualizează pe deplin rolul său de mijlocitor prin oferirea de sine însuşi pe cruce,
prin care ne deschide, o dată pentru totdeauna, accesul în sanctuarul ceresc, în casa
Tatălui (cf. Evr 9,24-28). În comparaţie cu Isus, Moise şi toţi mediatorii Vechiului
Testament între Dumnezeu şi poporul său - regii, preoţii şi profeţii - se prezintă numai
ca figuri şi umbre ale bunurilor viitoare şi nicidecum ca însăşi realitatea (cf. Evr 10,1).
Isus este păstorul cel bun care a fost prevestit (cf. Ez 34), cel care îşi cunoaşte fiecare
oiţă în parte, cel care-şi oferă viaţa pentru ele şi care vrea să le adune pe toate într-o
singură turmă sub un singur păstor (cf. In 10,11-16). El este păstorul venit "nu pentru a
fi slujit, ci ca să slujească" (Mt 20,28), cel care, în gestul pascal al spălării picioarelor
(cf. In 13,1-20), lasă alor săi modelul de slujire pe care ei vor trebui să-l exercite unii
faţă de alţii, şi care se oferă liber ca miel nevinovat jertfit pentru răscumpărarea noastră
(cf. In 1,36; Ap 5,6.12).
Prin jertfa unică şi definitivă a crucii, Isus conferă tuturor discipolilor săi demnitatea şi
misiunea de preoţi ai noii şi veşnicei alianţe. În felul acesta se împlineşte promisiunea
pe care Dumnezeu a făcut-o Israelului: "Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam
sfânt" (Ex 19,6). Poporul întreg al noii alianţe - scrie sfântul Petru - este constituit ca
"un edificiu spiritual", "o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui
Dumnezeu, prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Cei botezaţi sunt "pietre vii", care construiesc
edificiul spiritual unindu-se cu Cristos, "piatra vie... aleasă şi preţioasă înaintea lui
Dumnezeu" (1Pt 2,4-5). Noul popor sacerdotal care este Biserica, nu numai că are în
Cristos imaginea sa proprie şi autentică, dar primeşte, de asemenea, de la el o
participare reală şi ontologică la preoţia lui unică şi eternă căreia trebuie să i se facă
asemenea prin întreaga sa viaţă.
14. Pentru slujirea acestei preoţii universale a noii alianţe, Isus, în timpul vieţii sale
pământeşti, cheamă la sine câţiva discipoli (cf. Lc 10,1-12), şi printr-un mandat special
şi autoritar îi cheamă şi-i constituie pe cei doisprezece, "ca să fie cu el, să-i trimită să
predice şi să aibă puterea să alunge diavoli" (Mc 3,14-15).
De aceea, deja în timpul activităţii sale publice (cf. Mt 16,18), iar apoi plenar, după
moartea şi învierea sa (cf. Mt 28,16-20; In 20; 21), Isus îi conferă lui Petru şi celor
doisprezece puteri cu totul speciale faţă de viitoarea comunitate şi pentru
evanghelizarea tuturor popoarelor. După ce i-a chemat la urmarea sa, îi ţine alături de el
şi trăieşte împreună cu ei, comunicându-le, prin exemplu şi cuvânt învăţătura sa de
mântuire şi, în sfârşit, îi trimite la toţi oamenii.

26 Cf. Propositio 7.
13. Jesus Christus hat in sich selbst das vollkommene und endgültige Wesen des
Priestertums des Neuen Bundes geoffenbart: Er hat es während seines ganzen
Erdenlebens getan, aber vor allem in dem zentralen Geschehen seines Leidens und
Sterbens und seiner Auferstehung.
Wie der Verfasser des Hebräerbriefes schreibt, ist Jesus, der Mensch ist wie wir und
zugleich der eingeborene Sohn Gottes, in seinem Wesen vollkommener Mittler
zwischen dem Vater und der Menschheit (vgl. Hebr 8-9), der uns durch die Gabe des
Geistes den unmittelbaren Zugang zu Gott erschließt: ,Gott sandte den Geist seines
Sohnes in unser Herz, den Geist, der ruft: Abba, Vater!" (Gal 4,6; vgl. Röm 8,15).
Zur vollen Verwirklichung bringt Jesus sein Wesen als Mittler durch die Selbsthingabe
am Kreuz, mit der er uns ein für allemal den Zugang zum himmlischen Heiligtum, zum
Haus des Vaters eröffnet (vgl. Hebr 9,24-28). Im Vergleich mit Jesus erscheinen Mose
und alle "Mittler" des Alten Testaments zwischen Gott und seinem Volk - die Könige,
Priester und Propheten - nur wie "Vorausbilder" und "ein Schatten der künftigen Güter",
nicht wie "die Gestalt der Dinge selbst" (vgl. Hebr 10,1).
Jesus ist der angekündigte gute Hirt (vgl. Ez 34), der seine Schafe kennt, der sein Leben
für sie hingibt und der alle sammeln will, sodaß es nur eine Herde und einen Hirten
geben wird (vgl. Joh 10,10-16). Der Hirt ist gekommen, "nicht um sich dienen zu
lassen, sondern um zu dienen" (Mt 20,28); der Hirt, der im österlichen Geschehen der
Fußwaschung (vgl. Joh 13,1-20) den Seinen das Vorbild des Dienstes hinterläßt, wie sie
ihn aneinander vollziehen sollen, und der sich freiwillig als "unschuldiges Lamm"
hingibt, das um unserer Erlösung willen geschlachtet wird (vgl. Joh 1,36; Offb 5,6.12).
Durch das einzigartige und endgültige Opfer am Kreuz überträgt Jesus allen seinen
Jüngern die Würde und Sendung von Priestern des neuen und ewigen Bundes. So erfüllt
sich Gottes Verheißung an Israel: "Ihr aber sollt mir als ein Reich von Priestern und als
ein heiliges Volk gehören" (Ex 19,6). Das ganze Volk des Neuen Bundes - schreibt der
hl. Petrus - soll als "ein geistiges Haus" "zu einer heiligen Priesterschaft" aufgebaut
werden, "um durch Jesus Christus geistige Opfer darzubringen" (1 Petr 2,5). Die
Getauften sind die "lebendigen Steine", die das geistige Haus aufbauen, indem sie sich
um Christus, den "lebendigen Stein, der ... von Gott auserwählt und geehrt worden ist",
zusammenschließen (1 Petr 2,4-5). Die Kirche als das neue priesterliche Volk hat nicht
nur in Christus ihr authentisches Bild, sondern empfängt von ihm auch eine wirkliche,
ontologische Teilhabe an seinem ewigen und einzigen Priestertum, dem sie sich mit
ihrem ganzen Leben anpassen soll.
14. Im Dienste dieses universalen Priestertums des Neuen Bundes ruft Jesus im Laufe
seiner irdischen Heilssendung einige Jünger zu sich (vgl. Lk 10,1-12), und mit einem
besonderen und glaubwürdigen Auftrag beruft und bestellt er die Zwölf, "die er bei sich
haben und die er dann aussenden wollte, damit sie predigten und mit seiner Vollmacht
Dämonen austrieben" (Mk 3,14-15).
Deshalb überträgt Jesus schon während seines öffentlichen Wirkens (vgl. Mt 16,18) und
dann in vollem Ausmaß nach seinem Tod und seiner Auferstehung (vgl. Mt 28,16-20;
Joh 20;21) Petrus und den Zwölf ganz besondere Vollmachten gegenüber der künftigen
Gemeinde und für die Evangelisierung aller Völker. Nachdem er sie zu seiner
Nachfolge berufen hat, behält er sie bei sich und lebt mit ihnen, wobei er ihnen durch
Wort und Beispiel seine Heilslehre mitteilt, und sendet sie schließlich zu allen
Menschen.
Iar pentru îndeplinirea acestei misiuni, Isus conferă apostolilor, în virtutea unei speciale
revărsări pascale a Duhului Sfânt, însăşi autoritatea mesianică pe care el a primit-o de la
Tatăl şi care i-a fost conferită în plinătate prin înviere: "Mi-a fost dată toată puterea în
cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,18-20).
Isus stabileşte astfel o legătură strânsă între ministerul încredinţat apostolilor şi
misiunea sa proprie: "Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, iar cine mă
primeşte pe mine, îl primeşte pe acela care m-a trimis" (Mt 10,40); "Cine vă ascultă pe
voi, pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi, pe mine mă dispreţuieşte, iar cine
mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis" (Lc 10,16). Ba mai
mult, în lumina evenimentului pascal al morţii şi al învierii, cea de-a patra Evanghelie,
afirmă cu tărie şi foarte clar: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In
20,21; cf. 13,20; 17,18). Aşa cum Isus are o misiune care-i vine direct de la Dumnezeu
şi care concretizează însăşi autoritatea lui Dumnezeu (cf. Mt 7,29; 21,23; Mc 1,27;
11,28; Lc 20,2; 24,19), tot aşa şi apostolii au o misiune care vine de la Isus. Şi aşa cum
"Fiul nu poate face nimic de la sine" (In 5,19), astfel încât învăţătura sa nu este a sa, ci a
celui care l-a trimis (cf. In 7,16), tot aşa şi Isus le spune apostolilor: "fără de mine nu
puteţi face nimic" (In 15,5): misiunea lor nu este a lor, ci este însăşi misiunea lui Isus.
Şi acest lucru este posibil nu pornind de la puterile omeneşti, ci numai prin "darul" lui
Cristos şi a Duhului său, prin "sacrament": "Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta
păcatele, le sunt iertate; cărora le veţi reţine, le sunt reţinute" (In 20,22-23). Astfel, nu
în virtutea unui merit personal, ci numai în virtutea unei participări gratuite la harul lui
Cristos, apostolii continuă în istorie, până la sfârşitul timpurilor, însăşi misiunea de
mântuire a lui Isus în favoarea oamenilor.
Drept semn şi premisă a autenticităţii şi rodniciei acestei misiuni este unitatea
apostolilor cu Isus şi, în el, între ei şi cu Tatăl, aşa cum dă mărturie rugăciunea
sacerdotală a Domnului, sinteză a misiunii sale (cf. In 17,20-23).
15. La rândul lor, apostolii constituiţi de Domnul îşi vor împlini progresiv misiunea lor
chemând, în forme diferite dar finalmente convergente, alţi oameni ca episcopi, ca
prezbiteri şi ca diaconi, pentru a împlini mandatul lui Isus înviat care i-a trimis la toţi
oamenii din toate timpurile.
Noul Testament subliniază unanim că însuşi Duhul lui Cristos este acela care-i
introduce în minister pe aceşti oameni, aleşi în mijlocul fraţilor. Prin gestul impunerii
mâinilor (cf. Fap 6,6; 1Tim 4,14; 5,22; 2Tim 1,6), care transmite darul Duhului, ei sunt
chemaţi şi abilitaţi să continue acelaşi minister de a împăca, de a păstori turma lui
Dumnezeu şi de a învăţa (cf. Fap 20,28; 1Pt 5,2).
Astfel prezbiterii sunt chemaţi să prelungească prezenţa lui Cristos, unicul şi supremul
păstor, actualizând stilul lui de viaţă şi devenind oarecum transparenţa sa în mijlocul
turmei încredinţate lor. După cum scrie clar şi exact Scrisoarea întâi a lui Petru: "Celor
bătrâni (prezbiterilor) printre voi, le dau îndemnul, eu care sunt un bătrân (prezbiter),
martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al măririi care va fi dezvăluită: nu păstoriţi în
silă turma lui Dumnezeu încredinţată vouă, ci cu bucurie; nu pentru câştig josnic, ci cu
tragere de inimă; nu ca stăpâni ai celor încredinţaţi vouă, ci fiţi un model pentru turmă.
Iar când va apărea păstorul cel mare, veţi primi cununa netrecătoare a măririi" (1Pt 5,1-
4).
Für die Erfüllung dieses Auftrags überträgt Jesus den Aposteln kraft einer besonderen
österlichen Ausgießung des Heiligen Geistes eben die messianische Vollmacht, die ihm
vom Vater zukommt und die ihm mit der Auferstehung voll übertragen worden ist: "Mir ist
alle Macht gegeben im Himmel und auf der Erde. Darum geht zu allen Völkern und macht
alle Menschen zu meinen Jüngern, tauft sie auf den Namen des Vaters und des Sohnes und
des Heiligen Geistes, und lehrt sie, alles zu befolgen, was ich euch geboten habe. Seid
gewiß: Ich bin bei euch alle Tage bis zum Ende der Welt" (Mt 28,18-20).
Jesus stellt so eine enge Verbindung her zwischen dem Dienst, der den Aposteln anvertraut
wurde, und seiner eigenen Sendung: "Wer euch aufnimmt, der nimmt mich auf, und wer mich
aufnimmt, nimmt den auf, der mich gesandt hat" (Mt 10,40); "Wer euch hört, der hört mich,
und wer euch ablehnt, der lehnt mich ab; wer aber mich ablehnt, der lehnt den ab, der mich
gesandt hat" (Lk 10,16). ja, das vierte Evangelium bekräftigt im Lichte des Ostergeschehens
des Todes und der Auferstehung kraftvoll und klar: "Wie mich der Vater gesandt hat, so sende
ich euch" (Joh 20,21; vgl. 130; 17,18). Wie Jesus einen Auftrag hat, der ihm direkt von Gott
zukommt und, der die Autorität Gottes selbst konkretisiert (vgl. Mt 7,29; 21,23; Mk 1,27;
11,28; Lk 20,2; 24,19), so haben die Apostel einen Auftrag, der ihnen von Jesus zukommt.
Und wie "der Sohn nichts von sich aus tun kann" (Job 5,19), also seine Lehre nicht von ihm
stammt, sondern von dem, der ihn gesandt hat (vgl. Job 7,16), so sagt Jesus zu den Aposteln:
"Getrennt von mir könnt ihr nichts vollbringen" (Joh 15,5): Ihre Sendung kommt nicht von
ihnen, sondern ist dieselbe wie die Sendung Jesu. Und das ist nicht aus menschlicher Kraft
möglich, sondern durch die "Gabe" Christi und seines Geistes, mithin durch das "Sakrament":
"Empfangt den Heiligen Geist! Wem ihr die Sünden vergebt, dem sind sie vergeben; wem ihr
die Vergebung verweigert, dem ist sie verweigert" (Job 20,22-23). Also nicht aus irgendeinem
besonderen eigenen Verdienst, sondern einzig und allein durch die unverdiente Teilhabe an der
Gnade Christi setzen die Apostel die Heilssendung Christi für die Menschen in der Geschichte
fort bis ans Ende der Zeiten.
Zeichen und Voraussetzung für die Glaubwürdigkeit und Fruchtbarkeit dieser Sendung ist
die Einheit der Apostel mit Jesus und in ihm untereinander und mit dem Vater, wie das
hohepriesterliche Gebet des Herrn, die Synthese seiner Sendung, bezeugt.
15. Die vom Herrn eingesetzten Apostel werden ihrerseits nach und nach ihre Sendung
dadurch erfüllen, daß sie in verschiedenen, im letzten aber übereinstimmenden Formen andere
Männer als Bischöfe, Presbyter und Diakone berufen, um den Auftrag des auferstandenen
Jesus zu erfüllen, der sie zu allen Menschen aller Zeiten gesandt hat.
Das Neue Testament betont eindeutig, daß es der Geist Christi selbst ist, der diese von den
Brüdern ausgewählten Männer in ihren priesterlichen Dienst einführt. Durch die Geste der
Handauflegung (vgl. Apg 6,6; 1 Tim 4,14; 5,22; 2 Tim 1,6), die die Gabe des Geistes
weitergibt, werden sie dazu berufen und befähigt, den Dienst der Versöhnung, der wachsamen
Sorge für die Herde Gottes und der Verkündigung fortzusetzen.
Darum sind die Priester aufgerufen, die Gegenwart Christi, des einen Hohepriesters,
dadurch fortzusetzen, daß sie seinen Lebensstil mit ihrem Leben bezeugen und in der ihnen
anvertrauten Herde gleichsam an sich selbst transparent werden lassen. Sehr klar und
deutlich wird dies im ersten Petrusbrief umschrieben: "Eure Ältesten ermahne ich, da ich
ein Ältester bin wie sie und ein Zeuge der Leiden Christi und auch an der Herrlichkeit
teilhaben soll, die sich offenbaren wird: Sorgt als Hirten für die euch anvertraute Herde
Gottes, nicht aus Zwang, sondern freiwillig, wie Gott es will; auch nicht aus Gewinnsucht,
sondern aus Neigung; seid nicht Beherrscher eurer Gemeinden, sondern Vorbilder für die
Herde! Wenn dann der oberste Hirte erscheint, werdet ihr den nie verwelkenden Kranz der
Herrlichkeit empfangen" (1 Petr 5,1-4).
În Biserică şi pentru Biserică, preoţii sunt o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos,
cap şi păstor. Ei îi proclamă cu autoritate cuvântul, îi repetă gesturile iertării şi ale
oferirii mântuirii, mai ales prin botez, pocăinţă şi euharistie, îi exercită grija plină de
iubire, până la dăruirea totală de sine pentru turma pe care o adună în unitate şi o
conduc la Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt. Într-un cuvânt, preoţii există şi acţionează
pentru vestirea Evangheliei în lume şi pentru edificarea Bisericii în numele şi în
persoana lui Cristos, cap şi păstor.27
Acesta este modul tipic şi propriu prin care miniştrii hirotoniţi participă la unica preoţie
a lui Cristos. Prin ungerea sacramentală a Preoţiei, Duhul Sfânt îi configurează, printr-
un titlu nou şi specific, lui Isus Cristos, cap şi păstor, îi conformează şi îi însufleţeşte cu
dragostea sa pastorală şi-i plasează în Biserică în condiţia autoritară de slujitori ai
vestirii Evangheliei la toată creatura şi de slujitori ai plinătăţii vieţii creştine a tuturor
celor botezaţi.
Adevărul preotului care decurge din cuvântul lui Dumnezeu, adică din însuşi Isus
Cristos şi din planul său constitutiv referitor la Biserică, este preamărit cu o veselă
recunoştinţă de liturgie în prefaţa Liturghiei Crismei din Joia Sfântă: "Prin ungerea cu
Duhul Sfânt, tu l-ai rânduit pe Cristos Fiul tău preaiubit ca preot al noului şi veşnicului
legământ, şi ai voit ca preoţia lui unică să dăinuiască de-a lungul veacurilor în sfânta
Biserică. Cristos este acela care dăruieşte întregului popor răscumpărat demnitatea
preoţiei împărăteşti, şi tot el, din iubire pentru fraţii săi îi alege pe aceia care, prin
impunerea mâinilor, primesc darurile slujbei preoţeşti. Tu vrei ca în numele lui să
reînnoiască jertfa răscumpărătoare, să pregătească fiilor tăi masa pascală şi, slujitori
grijulii ai poporului tău, să-l hrănească prin cuvântul tău şi să-l sfinţească prin sfintele
taine. Tu le propui ca model pe Cristos, pentru ca dăruindu-şi viaţa pentru tine şi pentru
fraţi, să se străduiască să devină asemenea chipului Fiului tău, şi să dea mărturie de
fidelitate şi de iubire generoasă".
În slujirea Bisericii şi a lumii
16. Relaţia fundamentală a preotului este cea cu Isus Cristos, cap şi păstor: de fapt el
participă, într-un mod special şi autoritar la "consacrarea/ungerea" şi la "misiunea" lui
Cristos (cf. Lc 4,18-19). Dar, intim legată de această relaţie este cea care îl uneşte cu
Biserica. Nu este vorba despre "relaţii" în mod simplu apropiate între ele, ci intim unite
într-un fel de imanenţă reciprocă. Referirea la Biserică este înscrisă în unica şi aceeaşi
referire a preotului la Cristos, în sensul că "reprezentarea sacramentală" a lui Cristos
fondează şi animă raportul preotului cu Biserica.
În acest sens, părinţii sinodali au scris: "Întrucât îl reprezintă pe Cristos, cap, păstor şi
mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică dar şi în fruntea Bisericii.
Preoţia, împreună cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu semnele sacramentale cărora le
slujeşte, aparţine elementelor constitutive ale Bisericii. Ministerul preotului este
totalmente în favoarea Bisericii; el este pentru promovarea exercitării preoţiei comune a
întregului popor al lui Dumnezeu; este orânduit nu numai pentru Biserica locală, dar şi
pentru Biserica Universală (cf. Presbyterorum ordinis, 10), în comuniune cu episcopul,
cu Petru şi sub autoritatea lui Petru. Prin preoţia episcopului, preoţia de rangul doi este
încorporată în structura apostolică a Bisericii. Astfel preotul, ca şi apostolii, împlineşte
funcţia de ambasador al lui Cristos (cf. 2Cor 5,20). Pe aceasta se bazează caracterul
misionar al fiecărui preot".28
27 Ibid.
28 Ibid
Die Priester sind in der Kirche und für die Kirche eine sakramentale Vergegenwärtigung
Jesu Christi, des Hauptes und Hirten; sie verkünden mit Vollmacht sein Wort, sie
wiederholen sein vergebendes Wirken und sein umfassendes Heilsangebot, vor allem durch
die Taufe, die Buße und die Eucharistie, sie sorgen wie er liebevoll bis zur völligen
Selbsthingabe für die Herde, die sie in der Einheit sammeln und durch Christus im Geist
zum Vater führen. Mit einem Wort, die Priester leben und handeln für die Verkündigung
des Evangeliums an die Welt und für den Aufbau der Kirche im Namen und in der Person
Christi, des Hauptes und Hirten.
Auf diese typische, spezifische Art und Weise nehmen die geweihten Diener an dem einen
Priestertum Christi teil. Der Heilige Geist gestaltet sie durch die sakramentale Salbung auf
eine neue und spezifische Weise Christus nach, dem Haupt und Hirten, er formt und
beseelt sie mit der Hirtenliebe Christi und versetzt sie in der Kirche in die wirkmächtige
Lebensaufgabe von Dienern an der Verkündigung des Evangeliums für alle Geschöpfe und
Dienern an der Fülle des christlichen Lebens aller Getauften.
Die Wahrheit über den Priester, wie sie aus dem Wort Gottes, das heißt aus Jesus Christus
selbst und aus seinem Gründungsplan für die Kirche hervorgeht, wird von der Liturgie in
der Präfation der Chrisammesse mit Freude und Dankbarkeit besungen: "Du hast deinen
eingeborenen Sohn gesalbt mit dem Heiligen Geist und ihn bestellt zum Hohenpriester des
neuen und ewigen Bundes; du hast bestimmt, daß dieses eine Priestertum fortlebe in deiner
Kirche. Denn Christus hat dein ganzes Volk ausgezeichnet mit der Würde seines
königlichen Priestertums, aus ihm hat er 1 in brüderlicher Liebe Menschen erwählt, die
durch Auflegen der Hände teilhaben an seinem priesterlichen Dienste.
In seinem Namen feiern sie immer neu das Opfer, durch das er die Menschen erlöst hat,
und bereiten deinen Kindern das Ostermahl. Sie dienen deinem Volk in Werken der Liebe,
sie nähren es durch das Wort und stärken es durch die Sakramente. Ihr Leben sollen sie
einsetzen für dich und das Heil der Menschen, dem Vorbild Christi folgen und ihre Liebe
und ihren Glauben in Treue bezeugen." (Aus: Meßbuch für die Bistümer des deutschen
Sprachgebietes. Authentische Ausgabe für den liturgischen Gebrauch, 1975.)
16. Die grundlegende Beziehung für den Priester ist die zu Jesus Christus, dem Haupt und
Hirten: Denn er hat in spezifischer und wirkmächtiger Weise Anteil erhalten an der
"Weihe", Salbung und "Sendung" Christi (vgl. Lk 4,18f.). Aber eng verflochten mit dieser
Beziehung ist die Beziehung zur Kirche. Es handelt sich nicht einfach um von außen her
zusammengeführte "Beziehungen", sondern sie sind in einer Art gegenseitiger Immanenz
aus sich heraus miteinander verbunden. Die Beziehung zur Kirche gehört eben zu der
einzigartigen Beziehung des Priesters zu Christus, und zwar in dem Sinne, daß die
"sakramentale Vergegenwärtigung" Christi die Beziehung des Priesters zur Kirche
begründet und beseelt.
In diesem Sinne haben die Synodenväter geschrieben: "Insofern er Christus als Haupt,
Hirten und Bräutigam der Kirche repräsentiert, steht der Priester nicht nur in der Kirche,
sondern auch der Kirche gegenüber. Das Priestertum gehört zusammen mit dem Wort
Gottes und den sakramentalen Zeichen, denen es dient, zu den konstitutiven Elementen der
Kirche. Der Dienst des Priesters ist ganz für die Kirche da; der Priester soll die Ausübung
des gemeinsamen Priestertums des ganzen Gottesvolkes fördern; er ist nicht nur für die
Ortskirche, sondern auch für die Gesamtkirche bestellt (vgl. Presbyterorum ordinis, 10), in
Gemeinschaft mit dem Bischof, mit Petrus und unter Perus. Durch das Priestertum des
Bischofs ist das Priestertum zweiter Ordnung in die apostolische Struktur der Kirche
eingebunden. So tritt der Priester wie der Apostel als Gesandter an Christi Statt auf (vgl. 2
Kor 5,20). Darauf gründet sich der missionarische Wesenszug jedes Priesters.
Ministerul Ordinului apare, aşadar, împreună cu Biserica şi are în episcopi şi, în raport
şi în comuniune cu ei, în preoţi, un raport special cu ministerul originar al apostolilor
căruia îi succede realmente, chiar dacă faţă de el are modalităţi diferite de existenţă.
Aşadar, nu trebuie să ne gândim la preoţia de ordin ca şi cum ar fi anterioară Bisericii,
pentru că ea este în întregime în slujirea Bisericii însăşi; dar nici cum ar fi posterioară
comunităţii ecleziale, ca şi cum aceasta ar putea fi concepută ca deja constituită fără
această preoţie.
Relaţia preotului cu Isus Cristos şi, în el, cu Biserica sa se înscrie în însăşi fiinţa
preotului, în virtutea consacrării/ungerii sale sacramentale, şi în acţiunea sa, adică în
misiunea sau ministerul său. În special, "preotul ministru este slujitorul lui Cristos
prezent în Biserica mister, comuniune şi misiune. Datorită faptului că participă la
"ungerea" şi la "misiunea" lui Cristos, el poate prelungi în Biserică rugăciunea sa,
cuvântul său, jertfa, acţiunea sa mântuitoare. Aşadar, este slujitorul Bisericii mister
pentru că actualizează semnele ecleziale şi sacramentale ale prezentei lui Cristos înviat.
Este slujitorul Bisericii comuniune pentru că - în unire cu episcopul şi în strâns raport
cu ordinul preoţesc - construieşte unitatea comunităţii ecleziale în armonia diferitelor
vocaţii, carisme şi slujiri. În sfârşit, este slujitorul Bisericii misiune pentru că face din
comunitate o vestitoare şi martoră a Evangheliei".29
Astfel, prin însăşi natura şi misiunea lui sacramentală, preotul apare în structura
Bisericii, ca semn al priorităţii absolute şi al gratuităţii harului, care este dăruit Bisericii
de Cristos cel înviat. Prin preoţia ministerială, Biserica devine conştientă, în credinţă,
că nu există de la sine însăşi, ci datorită harului lui Cristos în Duhul Sfânt. Apostolii şi
succesorii lor, ca deţinători ai unei autorităţi care le vine de la Cristos, cap şi păstor,
sunt orânduiţi - prin ministerul lor - în fruntea Bisericii ca prelungire vizibilă şi semn
sacramental al lui Cristos în propria sa situare în fruntea Bisericii şi a lumii, ca origine
permanentă şi mereu nouă a mântuirii, "el care este mântuitorul trupului său" (Ef 5,23).
17. Ministerul Ordinului, prin însăşi natura sa, nu poate fi îndeplinit decât numai dacă
preotul este unit cu Cristos prin inserarea sacramentală în ordinul prezbiteral şi deci
întrucât este în comuniune ierarhică cu episcopul propriu. Ministerul preoţesc are o
radicală "formă comunitară" şi poate fi îndeplinit numai ca "o lucrare colectivă". 30
Asupra acestei naturi de comuniune a preoţiei, Conciliul 31 s-a oprit îndelung, analizând
clar raportul preotului cu episcopul propriu, cu ceilalţi preoţi şi cu credincioşii laici.
Ministerul preoţilor este înainte de toate comuniune şi colaborare responsabilă şi
necesară cu ministerul episcopului, în grija pentru Biserica Universală şi pentru fiecare
Biserică locală, în slujirea cărora ei constituie împreună cu episcopul o unică preoţie.
Fiecare preot, fie diecezan, fie călugăr, este unit cu ceilalţi membri ai acestui
prezbiterat, pe baza sacramentului Ordinului, prin legături speciale de caritate
apostolică, de minister şi de fraternitate. În realitate, toţi preoţii, fie diecezani, fie
călugări, participă la unica preoţie a lui Cristos, cap şi păstor, "lucrează pentru aceeaşi
cauză, adică pentru edificarea trupului lui Cristos; ceea ce recere funcţii multiple şi noi
adaptări, mai ales în aceste timpuri",32 şi se îmbogăţeşte de-a lungul secolelor cu mereu
noi carisme.

29 SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adun. gen. ord., La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali - "Instrumentum laboris", 16 cf. Il Regno-
documenti 35 (1990) 15, 449 ş.u.; cf. Propositio 7.
30 Angelus 25.2.1990: L'Osservatore romano, 26-27.2.1990.
31 Cf. PO 7-9: EV 1/1264-1276.
32 Ibid., 8; cf. Propositio 7.
Das geweihte Amt entsteht also mit der Kirche und hat in den Bischöfen und, in Beziehung
und Gemeinschaft mit ihnen, in den Priestern einen besonderen Bezug zu dem ursprünglichen
Dienst der Apostel, in dessen "Nachfolge" es wirklich steht, auch wenn es im Vergleich zu ihm
ganz verschiedene Existenzformen annimmt.
Man darf also nicht meinen, es gäbe das Weihepriestertum früher als die Kirche, denn es steht
völlig im Dienst eben dieser Kirche; aber ebensowenig darf man es später als die kirchliche
Gemeinschaft ansetzen, so als könnte deren Gründung ohne das Priestertum verstanden
werden.
Die Beziehung des Priester zu Jesus Christus und in ihm zu seiner Kirche liegt in der Existenz
des Priesters selbst aufgrund seiner sakramentalen Weihe bzw. Salbung und in seinem Tun, das
heißt in seiner Sendung bzw. seinem Dienst. Im besonderen "ist der Priester Diener des in der
Kirche - in Form von Mysterium, Communio und Missio - gegenwärtigen Christus. Dadurch,
daß er Anteil erhalten hat an der, Salbung und, Sendung Christi, kann er dessen Gebet, Wort,
Opfer und Heilswirken in die Kirche hinein übersetzen. Er ist also Diener der Kirche als
Geheimnis, weil er die kirchlichen und sakramentalen Zeichen der Gegenwart des
auferstandenen Christus gegenwärtig setzt. Er ist Diener der Kirche als Gemeinschaft, weil er
-verbunden mit dem Bischof und in enger Beziehung zum Presbyterium - Im
Zusammenführen der verschiedenen Berufungen, Charismen und Dienste die Einheit der
kirchlichen Gemeinschaft aufbaut. Und er ist schließlich Diener der Kirche als Sendung, weil
er die Glaubensgemeinschaft zur Verkünderin und Zeugin der frohen Botschaft aufbaut.
So erscheint der Priester in seinem eigentlichen Wesen und in seiner sakramentalen
Sendung innerhalb der Struktur der Kirche als Zeichen für den absoluten Vorrang und die
Unentgeltlichkeit der Gnade, die der Kirche vom auferstandenen Christus als Geschenk
zuteil wird. Durch das Weihepriestertum wird sich die Kirche im Glauben bewußt, daß sie
ihr Sein nicht sich selbst, sondern der Gnade Christi im Heiligen Geist verdankt. Die
Apostel und ihre Nachfolger stehen als Inhaber einer Vollmacht, die ihnen von Christus,
dem Haupt und Hirten, zukommt, mit ihrem Dienst der Kirche gegenüber, als sichtbare
Fortsetzung und sakramentales Zeichen Christi, der die Kirche und der Welt als ewige und
immer neue Heilsquelle gegenübersteht, er, "der die Kirche gerettet hat, denn sie ist sein
Leib" (Eph 5,23).
17. Das geweihte Amt kann aufgrund seiner Natur nur erfüllt werden, weil der Priester
durch die sakramentale Einbeziehung in den Priesterstand mit Christus verbunden ist und
sich somit in hierarchischer Gemeinschaft mit seinem Bischof befindet. Das geweihte Amt
hat eine radikale "Gemeinschaftsform" und kann nur als "Gemeinschaftswerk" erfüllt
werden. Mit diesem Gemeinschaftscharakter des Priestertums hat sich das Konzil lange
beschäftigt, indem es das Verhältnis des Priesters zu seinem Bischof, zu den anderen
Priestern und zu den gläubigen Laien jeweils eigens untersuchte.
Der Dienst der Priester ist vor allem verantwortungsvolle und notwendige Verbundenheit
und Mitarbeit am Dienst des Bischofs in der Sorge um die Universalkirche und um die
einzelnen Teilkirchen; für den Dienst an ihnen bilden sie zusammen mit dem Bischof ein
einziges Presbyterium.
Jeder Priester, ob Welt- oder Ordenspriester, ist mit den anderen Mitgliedern dieses
Presbyteriums aufgrund des Weihesakraments durch besondere Bande der apostolischen
Liebe, des Dienstes und der Brüderlichkeit verbunden. Denn alle Welt und Ordenspriester
haben teil an dem einen Priestertum Christi, des Hauptes und Hirten, "sie arbeiten für das
gleiche Anliegen, nämlich für den Aufbau des Leibes Christi, der vielfältige Tätigkeiten
und vor allem in der heutigen Zeit Neuanpassungen erfordert" und im Laufe der
Jahrhunderte mit immer neuen Charismen bereichert wird.
În sfârşit, preoţii, întrucât prezenţa şi misiunea lor în Biserică nu înlocuiesc, ci mai
degrabă promovează preoţia baptismală a întregului popor al lui Dumnezeu,
conducându-l la deplina sa realizare eclezială, se află în relaţie pozitivă şi constructivă
cu laicii. Ei sunt în slujirea credinţei, speranţei şi dragostei lor. Le recunosc şi le susţin,
ca fraţi şi prieteni, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu şi-i ajută să-şi exercite pe deplin
rolul lor specific în cadrul misiunii Bisericii.33
Preoţia ministerială conferită prin sacramentul Ordinului şi cea comună sau "regească"
a credincioşilor, care diferă între ele prin esenţă şi nu numai prin grad, 34 sunt rânduite
una spre cealaltă, ambele provenind - în forme diferite - din aceeaşi preoţie unică a lui
Cristos. De fapt, preoţia ministerială, nu semnifică în sine un grad mai mare de sfinţenie
în raport cu preoţia comună a credincioşilor; însă prin ea le este dat preoţilor de către
Cristos, în Duh, un dar special, cu scopul de a putea ajuta poporul lui Dumnezeu să
exercite cu fidelitate şi pe deplin preoţia comună care le-a fost conferită.35

18. După cum subliniază şi Conciliul, "darul spiritual pe care preoţii l-au primit la
hirotonire nu-i pregăteşte pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru
atotcuprinzătoarea şi universala misiune a mântuirii până la marginile pământului, căci
orice slujire preoţească participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de
Cristos apostolilor".36 În virtutea naturii însăşi a ministerului lor, ei trebuie, aşadar, să
fie pătrunşi şi animaţi de un profund spirit misionar şi "de acel spirit cu adevărat catolic
care să-i obişnuiască să depăşească limitele diecezei, ţării sau ritului, pentru a răspunde
necesităţilor întregii Biserici, pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia".37

În plus, tocmai pentru că în interiorul vieţii Bisericii este omul comuniunii, preotul
trebuie să fie, în raportul cu toţi oamenii, omul misiunii şi al dialogului. Profund
înrădăcinat în adevărul şi în dragostea lui Cristos, şi animat de dorinţa şi de imperativul
de a vesti tuturor mântuirea sa, el este chemat să încheie cu toţi oamenii raporturi de
frăţietate, de slujire, de căutare comună a adevărului, de promovare a dreptăţii şi a păcii.
În primul rând cu fraţii aparţinând altor biserici şi confesiuni creştine; dar şi cu
credincioşii de alte religii; cu oamenii de bunăvoinţă, şi într-un chip special cu cei
săraci şi cei mai slabi, şi cu toţi cei care doresc fierbinte, chiar fără s-o ştie şi s-o
exprime, adevărul şi mântuirea lui Cristos, conform cuvântului lui Isus care a spus: "Nu
au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe
cei păcătoşi" (Mc 2,17).

În chip special astăzi, datoria pastorală prioritară a noii evanghelizări, care implică
întreg poporul lui Dumnezeu şi cere un zel nou, metode noi şi un nou limbaj pentru
vestirea şi mărturisirea Evangheliei, recere preoţi pătrunşi radical şi integral în misterul
lui Cristos şi capabili să realizeze un nou stil de viaţă pastorală, caracterizat de o
comuniune profundă cu papa, cu episcopii şi între ei, şi de o colaborare rodnică cu
credincioşii laici, în respect şi în promovarea diferitelor roluri, carisme şi ministere în
sânul comunităţii ecleziale.38
33 PO 9: EV 1/1271-1276.
34 Cf. LG 10: EV 1/311-312.
35 Cf. Propositio 7.
36 PO 10: EV 1/1277.
37 OT 20: EV 1/815.
38 Cf. Propositio 12.
Schließlich stehen die Priester in einer positiven und anregenden Beziehung zu den
Laien, denn ihre Gestalt und ihre Aufgabe in der Kirche ersetzen ja nicht das auf die
Taufe zurückgehende gemeinsame Priestertum des ganzen Volkes Gottes, sondern
fördern es, indem sie es zu seiner vollen kirchlichen Verwirklichung führen. Sie dienen
dem Glauben, der Hoffnung und der Liebe der Laien. Sie anerkennen und unterstützen
als Brüder und Freunde die Würde der Kinder Gottes und helfen ihnen, ihre besondere
Rolle im Rahmen der Sendung der Kirche voll auszuüben.
Das vom Weihesakrament übertragene Amtspriestertum und das gemeinsame oder
"königliche" Priestertum der Gläubigen, die sich dem Wesen und nicht bloß dem Grade
nach unterscheiden. sind einander zugeordnet, stammen doch beide - in verschiedenen
Formen - aus dem einen Priestertum Christi. Das Amtspriestertum bedeutet nämlich
nicht an sich einen höheren Grad an Heiligkeit im Vergleich zum gemeinsamen
Priestertum der Gläubigen; aber durch das Weihepriestertum wird den Priestern von
Christus im Geist eine besondere Gabe verliehen, damit sie dem Volk Gottes helfen
können, das ihm verliehene gemeinsame Priestertum getreu und vollständig auszuüben.
18. Wie das Konzil unterstreicht, rüstet die Geistesgabe, die den Priestern in ihrer
Weihe verliehen wurde, sie nicht für irgendeine begrenzte und eingeschränkte Sendung,
sondern für die alles umfassende und universale Heilssendung bis an die Grenzen der
Erde (Apg 1,8), denn jeder priesterliche Dienst hat teil an der weltweiten Sendung, die
Christus den Aposteln aufgetragen hat". Aufgrund des Wesens ihres Dienstes sollen sie
daher von einem tiefen missionarischen Geist und "von jener wahrhaft katholischen
Geisteshaltung" durchdrungen und beseelt sein, die sie dazu befähigt, "über die
Grenzen der eigenen Diözese, der Nation oder des Ritus zu blicken und für die
Bedürfnisse der ganzen Kirche einzustehen, stets bereit, das Evangelium überall zu
verkünden".
Außerdem soll der Priester, eben weil er innerhalb des Lebens der Kirche der Mann der
Gemeinschaft ist, in der Beziehung zu allen Menschen der Mann der Sendung und des
Dialogs sein. Tief verwurzelt in der Wahrheit und in der Liebe Christi und beseelt von
dem Wunsch und dem Gebot, seine Heilsbotschaft allen zu verkünden, ist er dazu
berufen, zu allen Menschen Beziehungen der Brüderlichkeit, des Dienstes, der
gemeinsamen Wahrheitssuche, der Förderung von Gerechtigkeit und Frieden zu
knüpfen. An erster Stelle zu den Brüdern und Schwestern der anderen christlichen
Kirchen und Konfessionen; aber auch zu dem Gläubigen der anderen Religionen; zu
den Menschen guten Willens und ganz besonders zu den Armen und Schwachen und zu
allen, die sich, auch ohne es zu wissen oder zu äußern, nach der Wahrheit und nach dem
Heil Christi sehnen, gemäß dem Wort Jesu, der gesagt hat: "Nicht die Gesunden
brauchen den Arzt, sondern die Kranken; ... ich bin gekommen, um die Sünder zu rufen,
nicht die Gerechten'' (Mk 2,17).
Insbesondere die vorrangige pastorale Aufgabe der Neu-Evangelisierung, die das ganze
Volk Gottes betrifft und einen neuen Eifer, neue Methoden und eine neue Ausdruckskraft
für die Verkündigung und das Zeugnis des Evangeliums fordert, verlangt heute Priester, die
radikal und vollständig in das Geheimnis Christi eingetaucht und fähig sind, einen neuen,
von der tiefen Verbundenheit mit dem Papst, den Bischöfen und untereinander und von
einer fruchtbaren Zusammenarbeit mit den gläubigen Laien gekennzeichneten pastoralen
Lebensstil zu verwirklichen in der Achtung und Förderung der verschiedenen Rollen,
Charismen und Dienste innerhalb der kirchlichen Gemeinschaft.
"Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre" (Lc
4,21). Încă o dată, să ascultăm aceste cuvinte ale lui Isus în lumina preoţiei ministeriale
pe care am prezentat-o în natura şi misiunea sa. Acest "astăzi", tocmai pentru că
aparţine "plinătăţii timpului", adică timpului mântuirii depline şi definitive, desemnează
timpul Bisericii. Consacrarea şi misiunea lui Cristos: "Duhul Domnului... m-a uns şi m-
a trimis să duc săracilor vestea cea bună..." (Lc 4,18) sunt rădăcina vie din care se nasc
consacrarea şi misiunea Bisericii, "plinătatea" lui Cristos (cf. Ef 1,23): prin regenerarea
baptismală, se revarsă Duhul Domnului asupra tuturor credincioşilor, Duh care-i
consacră pentru a forma un templu spiritual şi o preoţie sfântă şi-i trimite să facă
cunoscute faptele minunate ale Aceluia care din întuneric i-a chemat la minunata sa
lumină (cf. 1Pt 2,4-10). Preotul participă la consacrarea şi la misiunea lui Cristos în
mod specific şi autoritar, adică prin sacramentul Ordinului, în virtutea căruia este
configurat în însăşi fiinţa sa, lui Isus Cristos, cap şi păstor, şi participă la misiunea de "a
duce săracilor vestea cea bună" în numele şi în persoana lui Cristos însuşi.
În mesajul lor final, părinţii sinodali au rezumat în puţine cuvinte, dar pline de
semnificaţie "adevărul", sau mai exact, "misterul" şi "darul" preoţiei ministeriale,
spunând: "Identitatea noastră îşi are izvorul ultim în iubirea Tatălui. Cu Fiul pe care l-a
trimis, preotul suprem şi păstorul cel bun, suntem uniţi sacramental prin preoţia
ministerială prin acţiunea Duhului Sfânt. Viaţa şi ministerul preotului sunt continuarea
vieţii şi acţiunii lui Cristos însuşi. Aceasta este identitatea noastră, adevărata noastră
demnitate, izvorul bucuriei noastre, siguranţa vieţii noastre".39

III
DUHUL DOMNULUI ESTE ASUPRA MEA

VIAŢA SPIRITUALĂ A PREOTULUI

O chemare "specifică" la sfinţenie

19. "Duhul Domnului este asupra mea" (Lc 4,18). Duhul nu se află numai "asupra" lui
Mesia, ci îl "umple", îl pătrunde, îl atinge în fiinţa şi acţiunea sa. În realitate, Duhul,
este principiul "consacrării" şi al "misiunii" lui Mesia: "Pentru aceasta m-a uns şi m-a
trimis să duc săracilor vestea cea bună..." (Lc 4,18). Prin puterea Duhului, Isus aparţine
total şi exclusiv lui Dumnezeu, participă la sfinţenia infinită a lui Dumnezeu care-l
cheamă, îl alege şi-l trimite. În felul acesta Duhul Domnului se revelează ca izvor de
sfinţenie şi apel la sfinţire.

Acelaşi "Duh al Domnului" este "asupra" întregului popor al lui Dumnezeu, care este
constituit ca popor "consacrat" lui Dumnezeu şi "trimis" de Dumnezeu pentru a vesti
Evanghelia care mântuieşte. Membrii poporului lui Dumnezeu sunt "adăpaţi din
belşug" şi "semnaţi" de Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,13; 2Cor 1,21 ş.u.; Ef 1,13; 4,30) şi
chemaţi la sfinţenie.

39 Mesajul părinţilor sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, III: l.c.

"Heute hat sich das Schriftwort, das ihr eben gehört habt, erfüllt" (Lk 4,21). Hören wir
uns diese Worte Jesu noch einmal im Lichte des Weihepriestertums an, das wir in
seinem Wesen und seiner Sendung dargelegt haben. Das "Heute", von dem Jesus
spricht, weist auf die Zeit der Kirche hin, eben weil es zur Fülle der Zeit, das heißt der
Zeit des vollen und endgültigen Heils, gehört und sie bestimmt. Die Salbung und die
Sendung Christi, ausgedrückt in dem Schriftwort "Der Geist des Herrn ... hat mich
gesalbt. Er hat mich gesandt, damit ich den Armen eine gute Nachricht bringe..." (Lk
4,18), sind die lebendige Wurzel, aus der die Weihe und die Sendung der "von Christus
erfüllten'' (vgl. Eph 1,23) Kirche herauswachsen: Mit der Wiedergeburt in der Taufe
ergießt sich auf alle Gläubigen der Geist des Herrn, der sie dafür weiht, ein geistiges
Haus und eine heilige Priesterschaft aufzubauen, und sie aussendet, die großen Taten
dessen zu verkünden, der sie aus der Finsternis in sein wunderbares Licht gerufen hat
(vgl. 1 Petr 2,4-10). Der Priester hat an der Salbung und Sendung Christi in besonderer
und wirkmächtiger Weise teil, nämlich durch das Weihesakrament, kraft dessen er in
seinem Wesen Jesus Christus, dem Haupt und Hirten, gleichgestaltet wird und die
Sendung teilt, im Namen und in der Person Christi selbst "den Armen eine gute
Nachricht zu bringen".
In ihrer Schlußbotschaft haben die Synodenväter in wenigen, aber um so reicheren
Worten die "Wahrheit", besser das "Geheimnis" und das "Geschenk" des
Weihepriestertums so zusammengefaßt: "Unsere Identität hat ihre letzte Quelle in der
Liebe des Vaters. Mit dem von ihm gesandten Sohn, dem Hohenpriester und Guten
Hirten, sind wir durch das Weihepriestertum in der Kraft des Heiligen Geistes
sakramental verbunden. Das Leben und der Dienst des Priesters sind eine Fortsetzung
des Lebens und Wirkens Christi selbst. Das ist unsere Identität, unsere wahre Würde,
die Quelle unserer Freude und die Zuversicht unseres Lebens.

KAPITEL III

DER GEIST DES HERRN RUHT AUF MIR

Das geistliche Leben des Priesters

19. "Der Geist des Herrn ruht auf mir" (Lk 4,18). Der Geist befindet sich nicht nur
"über" dem Messias, sondern er "erfüllt" ihn, er durchdringt ihn, er erreicht ihn in
seinem Sein und Wirken. Denn der Geist ist der Anfang der "Weihe" und der "Sendung"
des Messias: "Der Herr hat mich gesalbt. Er hat mich gesandt, damit ich den Armen
eine gute Nachricht bringe . . ." (Lk 4,18) Durch den Geist gehört Jesus vollständig und
ausschließlich zu Gott, hat teil an der unendlichen Heiligkeit Gottes, der ihn ruft, ihn
erwählt und ihn sendet. So offenbart sich der Geist des Herrn als Quelle der Heiligkeit
und Aufruf zur Heiligung.
Dieser selbe "Geist des Herrn" ruht auf mir dem ganzen Volk Gottes, das verstanden
wird als Gott "geweihtes" und von Gott "gesandtes" Volk zur Verkündigung des
heilbringenden Evangeliums. Die Mitglieder des Volkes Gottes sind "getränkt" und
"gezeichnet" vom Geist (vgl. 1 Kor 12,13; 2 Kor 1,21ff, Eph 1,13; 4,30) und zur
Heiligkeit berufen.
Într-un chip special, Duhul este cel care ne descoperă şi ne comunică chemarea
fundamentală pe care Tatăl, din veşnicie, o adresează tuturor: chemarea de a fi "sfinţi şi
neprihăniţi înaintea sa în iubire", în virtutea predestinării "de a fi fiii săi adoptivi prin
Isus Cristos" (Ef 1,4-5). Şi nu numai atât. Revelându-ne şi comunicându-ne această
chemare, Duhul devine în noi principiul şi sursa realizării ei: el, Duhul Fiului (cf. Gal
4,6), ne face asemenea lui Isus Cristos şi părtaşi ai vieţii sale de fiu, adică ai dragostei
sale faţă de Tatăl şi faţă de fraţi. "Dacă trăim prin Duhul, să ne şi purtăm conform
Duhului" (Gal 5,25). Prin aceste cuvinte, apostolul Paul, ne aminteşte că existenţa
creştină este "viaţă spirituală", adică viaţă animată şi călăuzită de Duhul spre sfinţenie
sau desăvârşirea iubirii.
Afirmaţia Conciliului: "Toţi creştinii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la
plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii"40 îşi găseşte o aplicare deosebită a sa
prin preoţi: ei sunt chemaţi nu numai întrucât sunt botezaţi, dar mai ales şi în mod
specific întrucât sunt preoţi, adică pe baza unui titlu nou şi cu modalităţi originale, care
provin din sacramentul Ordinului.

20. Referitor la "viaţa spirituală" a preoţilor şi la darul şi responsabilitatea de a deveni

"sfinţi", decretul conciliar privind slujirea şi viaţa preoţească, ne oferă o sinteză bogată
şi provocatoare: "Prin sacramentul Ordinului, preoţii sunt făcuţi asemenea lui Cristos,
preotul, ca slujitori ai capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg trupul lui care
este Biserica, în calitate de colaboratori ai Ordinului episcopatului. Încă de la
consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca şi toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei
chemări şi al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească, să poată şi să
fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după cuvântul Domnului: «Fiţi, aşadar, desăvârşiţi
precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit» (Mt 5,48). Însă ca preoţi, ei sunt obligaţi
cu un titlu deosebit să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă consacrare prin
hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, preotul veşnic, pentru a
continua prin timp lucrarea lui minunată care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam
omenesc. Aşadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acţionează în numele lui
Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei
încredinţaţi lui şi întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la
desăvârşirea aceluia pe care îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e
vindecată de sfinţenia lui, care s-a făcut pentru noi mare preot, «sfânt, nevinovat,
nepătat, deosebit de cei păcătoşi» (Evr 7,26)".41

Conciliul afirmă, înainte de toate, chemarea "comună" la sfinţenie. Această chemare se

înrădăcinează în Botez, şi-l caracterizează pe preot ca un "credincios" (Christifideles),
ca "frate între fraţi", inserat şi unit cu poporul lui Dumnezeu, în bucuria împărtăşirii
darurilor mântuirii (cf. Ef 4,4-6) şi în angajarea comună de a umbla "conform Duhului",
urmându-l pe unicul Învăţător şi Domn. Să ne amintim de spusa celebră a sfântului
Augustin: "Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin. Acela este numele
unei misiuni primite, acesta este un har; acela este un nume plin de pericole, acesta este
de mântuire".42

40 LG 40: EV 1/389.
41 PO 12: EV 1/1282.
42 Sermo 340, 1: PL 38, 1483.
Im besonderen offenbart und vermittelt uns der Geist die grundlegende Berufung, die
der Vater von Ewigkeit her an alle richtet: die Berufung, "heilig und untadelig (zu)
leben vor Gott", weil er uns ... im voraus dazu bestimmt hat, seine Söhne zu werden
durch Jesus Christus (Eph 1,4-5). Der Geist offenbart und vermittelt uns nicht nur diese
Berufung, er wird in uns auch Anfang und Quelle ihrer Verwirklichung: er, der Geist
des Sohnes (vgl. Gal 4,6), macht uns Jesus Christus gleichförmig und läßt uns teilhaben
an seinem Leben als Sohn, das heißt an seiner Liebe zum Vater und zu den Menschen:
"Wenn wir aus dem Geist leben, dann wollen wir dem Geist auch folgen'' (Gal 5,25).
Mit diesen Worten erinnert uns der Apostel Paulus daran, daß das christliche Dasein
"geistliches Leben" ist, das heißt ein vom Geist beseeltes Leben, das von ihm zur
Heiligkeit bzw. zur vollkommenen Liebe geführt wird.
Die Aussage des Konzils, "daß alle Christgläubigen jeglichen Standes oder Ranges zur
Fülle des christlichen Lebens und zur vollkommenen Liebe berufen sind", findet eine
besondere Anwendung auf die Priester: Sie sind nicht nur als Getaufte berufen, sondern
auch und ganz besonders als Priester, das heißt mit einer neuen Würde und unter
eigenständigen Bedingungen, die sich aus dem Weihesakrament ableiten lassen.
20. Eine sehr reiche und anregende Zusammenfassung über das "geistliche Leben" der
Priester und die Hingabe und Verantwortlichkeit, zu "Heiligen" zu werden, bietet uns
das Konzilsdekret über Dienst und Leben der Priester: "Das Weihesakrament macht die
Priester Christus, dem Priester, gleichförmig. Denn sie sind Diener des Hauptes zur
vollkommenen Auferbauung seines ganzen Leibes, der Kirche, und Mitarbeiter des
Bischofsstandes. Schon in der Taufweihe haben sie, wie alle Christen, Zeichen und
Geschenk der so hohen gnadenhaften Berufung zur Vollkommenheit empfangen, nach
der sie, bei aller menschlichen Schwäche, streben können und müssen, wie der Herr
sagt: Ihr aber sollt vollkommen sein, wie euer Vater im Himmel vollkommen ist (Mt
5,48). Als Priester sind sie jedoch in besonderer Weise zum Streben nach dieser
Vollkommenheit verpflichtet. Denn im Empfang des Weihesakramentes Gott auf neue
Weise geweiht, sind sie lebendige Werkzeuge Christi, des ewigen Priesters, geworden,
damit sie sein wunderbares Werk, das mit Kraft von oben die ganze menschliche
Gesellschaft erneuert hat, durch die Zeiten fortzuführen vermögen. jeder Priester vertritt
also, seiner Weihestufe entsprechend, Christus. Darum erhält er auch die besondere
Gnade, durch den Dienst an der ihm anvertrauten Gemeinde und am ganzen Volk
Gottes besser der Vollkommenheit dessen nachzustreben, an dessen Stelle er steht, und
für die Schwäche seiner menschlichen Natur Heilung in der Heiligkeit dessen zu
finden, der für uns ein heiliger, unschuldiger, unbefleckter, von den Sünden
geschiedener Hoherpriester (Hebr 4,26) geworden ist".
Das Konzil betont vor allem die "gemeinsame" Berufung zur Heiligkeit. Diese
Berufung hat ihre Wurzel in der Taufe, die den Priester als "Christgläubigen"
(Christifidelis), als Bruder unter Brüdern" charakterisiert, der in das Volk Gottes
eingebunden und mit ihm verbunden ist in der Freude, die Heilsgaben zu teilen (vgl.
Eph 4,4-6) und in der gemeinsamen Verpflichtung, "gemäß dem Geist voranzugehen
und dem einen Meister und Herrn zu folgen. Wir denken an das berühmte Wort des hl.
Augustinus: Für euch bin ich Bischof, mit euch bin ich Christ. Jenes ist ein
übernommenes Amt, dieses Gnade; jenes bezeichnet Gefahr, dieses Heil und Rettung.
Cu aceeaşi claritate, textul conciliar vorbeşte şi despre o chemare "specifică" la
sfinţenie, mai exact despre o chemare care are la bază sacramentul Ordinului, ca
sacrament propriu şi specific preotului, şi deci în virtutea unei noi consacrări lui
Dumnezeu prin hirotonire. La această chemare specifică face aluzie tot sfântul
Augustin, care afirmaţiei "pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creştin", face
să-i urmeze aceste cuvinte: "Dacă, aşadar, pentru mine este un motiv mai mare de
bucurie faptul de a fi fost răscumpărat împreună cu voi decât de a fi aşezat în fruntea
voastră, urmând porunca Domnului, mă voi dedica printr-o maximă angajare în a vă
sluji, pentru a nu fi nerecunoscător faţă de acela care m-a răscumpărat cu acel preţ care
m-a făcut slujitorul vostru".43

Textul Conciliului continuă apoi semnalând unele elemente necesare în definirea

conţinutului "specificităţii" vieţii spirituale a preoţilor. Sunt elemente care se unesc
strâns cu "consacrarea" proprie preoţilor, care-i face asemenea lui Isus Cristos, cap şi
păstor al Bisericii; cu "misiunea" sau slujirea specifică preoţilor înşişi, care-i abilitează
şi-i angajează să fie instrumente vii ale lui Cristos, preotul veşnic, şi să acţioneze "în
numele şi în persoana lui Cristos însuşi"; cu întreaga lor "viaţă" chemată să exprime şi
să mărturisească într-un mod original "radicalismul evanghelic".44
Configurarea cu Isus Cristos, cap şi păstor şi iubirea pastorală
21. Prin consacrarea sacramentală, preotul este făcut asemenea cu Isus Cristos drept cap
şi păstor al Bisericii şi primeşte în dar o "putere spirituală" care este participarea la
autoritatea cu care Isus Cristos prin Duhul său, conduce Biserica.45
Datorită acestei consacrări realizată de Duhul prin revărsarea sacramentală a Ordinului,
viaţa spirituală a preotului este pecetluită, plăsmuită, semnată de acele atitudini şi
comportamente care sunt proprii lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii, şi care se
rezumă în iubirea sa pastorală.
Isus Cristos este capul Bisericii, trupul său. Este "cap" în sensul nou şi original de a fi
slujitor, după înseşi cuvintele sale: "Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să
slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). Slujirea lui Isus
atinge plenitudinea în moartea pe cruce, adică în dăruirea totală de sine, în umilinţă şi în
iubire: "S-a despuiat pe sine însuşi, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor.
La înfăţişare a fost socotit ca om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă
moartea pe cruce" (Fil 2,7-8). Autoritatea lui Isus Cristos-cap, coincide, aşadar, cu
slujirea sa, cu dăruirea sa totală, umilă şi iubitoare faţă de Biserică. Şi aceasta într-o
desăvârşită ascultare faţă de Tatăl: el este unicul şi adevăratul slujitor suferind al
Domnului, în acelaşi timp preot şi victimă.

Din acest tip precis de autoritate, adică din slujirea faţă de Biserică, este animată şi
înviorată existenţa spirituală a fiecărui preot, drept exigenţă a asemănării sale cu Isus
Cristos, cap şi slujitor al Bisericii.46 Sfântul Augustin adresa acest îndemn unui episcop
în ziua hirotonirii sale: "Cel care este capul poporului, trebuie în primul rând să-şi dea
seama că este slujitorul celor mulţi. Şi să nu te ruşinezi să fii aşa, ţi-o repet, să nu te

43 Ibid.: l.c.
44 Cf. Propositio 8.
45 Cf. PO 1 şi 12: EV 1/1244 ş.u. şi 1282 ş.u.
46 Cf. Propositio 8.
ruşinezi să fii slujitorul celor mulţi, pentru că Domnul domnilor nu s-a ruşinat să fie
slujitorul nostru".47

47 Sermo Morin Guelferbytanus, 32, 1: PLS 2, 637.

Mit gleicher Klarheit spricht der Konzilstext auch von einer "spezifischen" Berufung
zur Heiligkeit, genauer von einer Berufung, die sich auf das Weihesakrament als
eigentliches und besonderes Sakrament des Priesters gründet, das kraft einer neuen
Weihe an Gott realisiert wird. Auf diese Berufung besonderer Art spielt auch der hl.
Augustinus an, wenn er dem Satz Für euch bin ich Bischof, mit euch bin ich Christ"
noch diese Worte folgen läßt: "Daher werde ich, auch wenn es für mich Grund zu
größerer Freude ist, mit euch erlöst als an eure Spitze gestellt worden zu sein, dem
Gebot des Herrn folgen und mich mit größtem Einsatz dem Dienst an euch widmen, um
nicht gegenüber dem undankbar zu sein, der mich um den Preis erlöst hat, daß er mich
zu eurem dienenden Mitbruder gemacht hat.
Der Konzilstext fährt fort mit dem Hinweis auf einige Elemente, die notwendig sind,
um den Inhalt des "Spezifikums" im geistlichen Leben der Priester näher zu bestimmen.
Es sind Elemente, die im Zusammenhang stehen mit der "Weihe" der Priester, die sie
Jesus Christus, dem Haupt und Hirten der Kirche, "gleichförmig macht"; mit der
"Sendung" als dem kennzeichnenden Dienst der Priester, die sie dazu befähigt und
verpflichtet, "lebendige Werkzeuge Christ, des ewigen Priesters", zu sein und "im
Namen und in der Person Christi selbst" zu handeln; mit ihrem ganzen "Leben", das
dazu berufen ist, auf eigenständige Weise die "Radikalität des Evangeliums zu
bekunden und zu bezeugen.
21. Durch das Weihesakrament wird der Priester Jesus Christus als dem Haupt und
Hirten der Kirche gleichgestaltet und empfängt als Geschenk eine "geistliche
Vollmacht", die Teilhabe an der Autorität bedeutet, mit der Jesus Christus durch seinen
Geist die Kirche führt.
Dank dieser vom Geist bei der Spendung des Weihesakramentes bewirkten Heilsgnade
wird das geistliche Leben des Priesters von jenen Grundhaltungen und
Ausdrucksweisen geprägt, geformt und gekennzeichnet, die Jesus Christus als Haupt
und Hirt der Kirche eigen und in seiner Hirtenliebe zusammengefaßt sind.
Jesus Christus ist Haupt der Kirche, die sein Leib ist. Er ist "Haupt" in dem neuen,
eigentümlichen Sinn des "Diener-Seins", wie seine eigenen Worte bezeugen. "Denn der
Menschensohn ist nicht gekommen, um sich dienen zu lassen, sondern um zu dienen
und sein Leben hinzugeben als Lösegeld für viele" (Mk 10,45). Seine ganze Fülle
erlangt der Dienst Jesu mit dem Kreuzestod, das heißt mit der totalen Selbsthingabe in
Demut und Liebe: "Er entäußerte sich und wurde wie ein Sklave und den Menschen
gleich. Sein Leben war das eines Menschen; er erniedrigte sich und war gehorsam bis
zum Tod, bis zum Tod am Kreuz" (Phil 2,7-8). Die Autorität Jesu Christi als Haupt fällt
also mit seinem Dienst zusammen, mit seiner Haltung des Schenkens, mit seiner
totalen, demütigen und liebevollen Hingabe gegenüber der Kirche. All dies tat Christus
in vollkommenem Gehorsam gegenüber dem Vater: Er ist der einzige wahre leidende
Gottesknecht, zugleich Priester und Opfer.
Von dieser Art von Autorität, also vom Dienst gegenüber der Kirche, wird das geistliche
Leben jedes Priesters als Anspruch aus seiner Gleichgestaltung mit Jesus Christus, dem
Haupt und Diener der Kirche, beseelt und belebt. So ermahnte der hl. Augustinus einen
Bischof am Tag seiner Weihe: "Wer Haupt des Volkes ist, muß sich zuallererst bewußt
sein, daß er der Diener vieler ist. Und verschmähe nicht, es zu sein, ich wiederhole,
verschmähe nicht, der Diener vieler zu sein, denn der allerhöchste Herr hat es nicht
verschmäht, unser Diener zu werden".
Viaţa spirituală a miniştrilor Noului Testament trebuie, aşadar, să fie pecetluită de
această atitudine esenţială de slujire a poporului lui Dumnezeu (cf. Mt 20,24 ş.u.; Mc
10,43-44), lipsită de orice prezumţie şi de orice dorinţă de "dominare" asupra turmei
încredinţate (cf. 1Pt 5,2-3). O slujire împlinită sincer, conform voinţei lui Dumnezeu şi
cu plăcere: în felul acesta miniştrii, "bătrânii" comunităţii, adică prezbiterii, vor putea fi
"model" pentru turmă, care, la rândul ei, este chemată să-şi asume faţă de lumea
întreagă această atitudine preoţească de slujire în vederea plinătăţii vieţii omului şi
pentru eliberarea sa integrală.
22. Imagine a lui Isus Cristos, păstor al Bisericii, turma sa reia şi repropune, cu nuanţe
noi şi mai sugestive, acelaşi mesaj al lui Isus Cristos, cap şi slujitor. Împlinind în el
anunţul profetic al lui Mesia mântuitor, cântat cu bucurie de psalmist şi de profetul
Ezechiel (cf. Ps 22-23; Ez 34,11 ş.u.), Isus se autodefineşte ca fiind "păstorul cel bun"
(In 10,11.14) nu numai al Israelului, ci al tuturor oamenilor (cf. In 10,16). Iar viaţa sa
este o manifestare neîntreruptă, ba chiar realizarea zilnică a "dragostei sale pastorale": îi
este milă de mulţimi, pentru că erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor (cf.
Mt 9,35-36); le caută pe cele rătăcite şi risipite (cf. Mt 18,12-14) şi sărbătoreşte
evenimentul regăsirii lor, le adună şi le apără, le cunoaşte şi le cheamă pe nume pe
fiecare (cf. In 10,3), le conduce la păşuni bogate în iarbă şi la ape liniştite (cf. Ps 22-
23), pentru ele pregăteşte o masă, hrănindu-le cu însăşi viaţa sa. Această viaţă este
oferită de păstorul cel bun prin moartea şi învierea sa, aşa cum proclamă liturgia
romană a Bisericii: "A înviat păstorul cel bun care şi-a dat viaţa pentru oile sale şi
pentru turma sa a mers la moarte. Aleluia".48
Petru îl numeşte pe Isus "mai-marele păstorilor" (1Pt 5,4), pentru că lucrarea şi
misiunea sa continuă în Biserică prin apostoli (cf. In 21,15-17) şi succesorii lor (cf. 1Pt
5,1 ş.u.) şi prin preoţi. În virtutea consacrării lor, preoţii devin asemenea cu Isus
păstorul cel bun şi sunt chemaţi să imite şi să retrăiască aceeaşi dragoste pastorală a lui.

Dăruirea lui Cristos faţă de Biserică, rod al iubirii sale, are caracteristicile acelei dăruiri
originale care este proprie mirelui faţă de mireasă, aşa cum o sugerează de mai multe
ori textele sacre. Isus este mirele adevărat care oferă Bisericii vinul adevărat (cf. In
2,11). El care este "capul Bisericii... şi mântuitorul trupului său" (Ef 5,23), "a iubit
Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească, curăţind-o prin cuvântul vieţii în
baia apei, ca să şi-o înfăţişeze sieşi Biserică măreaţă, fără pată şi fără zbârcitură sau
altceva de felul acesta, ci sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27). Într-adevăr, Biserica este
trupul, în care este prezent şi operant Cristos, capul, dar este şi mireasa, care se naşte ca
o nouă Evă din coasta deschisă a Răscumpărătorului de pe cruce: de aceea Cristos stă
"în faţa" Bisericii, "o hrăneşte şi are grijă de ea" (Ef 5,29), dăruindu-şi viaţa proprie
pentru ea. Preotul este chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos mirele Bisericii: 49
desigur, ca şi credincios, el rămâne mereu parte a comunităţii, împreună cu toţi ceilalţi
fraţi şi surori adunaţi de Duhul Sfânt, dar în virtutea asemănării sale cu Cristos, cap şi
păstor, se află în această poziţie de mire în faţa comunităţii. "Întrucât îl reprezintă pe
Cristos, cap, păstor şi mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică, dar şi
în fruntea Bisericii".50

48 MISALUL ROMAN, Antifona la împărtăşanie, Duminica a IV-a a Paştelui.

49 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. ap. Mulieris dignitatem (Mud) 15.8.1988, 26: AAS 80 (1988), 1715-1716; EV 11/1323 ş.u.
50 Propositio 7.
Das geistliche Leben der Diener des Neuen Bundes wird also von dieser Grundhaltung
des Dienstes am Volk Gottes geprägt sein müssen (vgl. Mt 20,24ff; Mk 10,43-44), frei
von jeder Anmaßung und von jedem Verlangen, die anvertraute Herde "zu beherrschen"
(vgl. 1 Petr 5,2f.). Es geht um einen Dienst, der gern und nach Gottes Willen getan
wird: Auf diese Weise werden die "Ältesten" der Gemeinde, also die Priester, Modell"
für die Herde sein können, die ihrerseits dazu berufen ist, gegenüber der ganzen Welt
diese priesterliche Haltung anzunehmen und der Fülle des menschlichen Lebens und
seiner ganzheitlichen Befreiung zu dienen.
22. Das Bild von Jesus Christus als dem Hirten der Kirche, die seine Herde ist, greift
inhaltlich den Gedanken von Jesus Christus als Haupt und Diener wieder auf und stellt
ihn uns mit neuen und sehr eindrucksvollen Nuancen vor. Unter Bezugnahme auf die
prophetische Ankündigung des Messias und Erlösers, der vom Psalmisten und vom
Propheten Ezechiel jubelnd besungen wird (vgl. Ps 23; Ez 34,11 ff.), stellt sich Jesus
selbst als "der gute Hirte" (Joh 10,11. 14) nicht nur Israels, sondern aller Menschen vor
(vgl. Job 10,16). Und sein Leben ist ein ununterbrochener Erweis, ja eine tägliche
Verwirklichung seiner Hirtenliebe": Er hat Mitleid mit den Menschen, weil sie müde
und erschöpft sind wie Schafe, die keinen Hirten haben (vgl. Mt 9,35-36); er sucht die
Verlorenen und Verirrten (vgl. Mt 18,12-14) und feiert ihr Wiederheimfinden, er
sammelt und verteidigt sie, er kennt sie und ruft sie einzeln beim Namen (vgl. Joh
10,3), er führt sie auf grüne Weiden und zum Ruheplatz am Wasser (vgl. Ps 23,2), er
bereitet für sie einen Tisch und nährt sie mit seinem eigenen Leben. Dieses Leben
bringt der Gute Hirte durch seinen Tod und seine Auferstehung als Opfer dar, wie es die
Liturgie der römischen Kirche besingt: "Auferstanden ist der Gute Hirt. Er gab sein
Leben für seine Schafe. Er ist für seine Herde gestorben. Halleluja".
Petrus nennt Jesus den "obersten Hirten" (1 Petr 5,4), weil sein Werk und seine
Sendung durch die Apostel (vgl. Joh 21,15ff.) und ihre Nachfolger (vgl. 1 Petr 5,lff.)
und durch die Priester in der Kirche fortgeführt werden. Kraft ihrer Weihe werden die
Priester Jesus, dem Guten Hirten, gleichgestaltet und sind dazu berufen, seine
Hirtenliebe nachzuahmen und mit ihrem Leben zu bezeugen.
Das Sich-Schenken Christi an die Kirche als Frucht seiner Liebe ist gekennzeichnet von
jener ursprünglichen Hingabe, die dem Bräutigam gegenüber der Braut eigen ist, woran
die heiligen Texte immer wieder erinnern. Jesus ist der wahre Bräutigam, der die Kirche
den Wein des Heils darbietet (vgl. Joh 2,11). Er, der "das Haupt der Kirche ist und sie
gerettet hat, denn sie ist sein Leib" (Eph 5,23), "hat die Kirche geliebt und sich für sie
hingegeben, um sie im Wasser und durch das Wort rein und heilig zu machen. So will er
die Kirche herrlich vor sich erscheinen lassen, ohne Flecken, Falten oder andere Fehler,
heilig soll sie sein und makellos" (Eph 5,25-27). Die Kirche ist der Leib, in dem
Christus, das Haupt, gegenwärtig und wirksam ist, aber sie ist auch die Braut, die als
neue Eva aus der geöffneten Seite des Erlösers am Kreuz erwächst: Darum steht
Christus "vor" der Kirche, nährt und pflegt" sie (Eph 5,29) durch die Hingabe seines
Lebens für sie. Der Priester ist berufen, lebendiges Abbild Jesu Christi, des Bräutigams
der Kirche, zu sein: Sicher, er bleibt immer Teil der Gemeinde, als Glaubender
zusammen mit allen anderen vom Geist zusammengerufenen Brüdern und Schwestern,
aber kraft seiner Gleichgestaltung mit Christus, dem Haupt und Hirten, befindet er sich
der Gemeinde gegenüber in dieser Haltung des Bräutigams. "Insofern er Christus als
Haupt, Hirt und Bräutigam der Kirche darstellt, steht der Priester nicht nur in der
Kirche, sondern auch der Kirche gegenüber".
De aceea, el este chemat ca în viaţa sa spirituală să retrăiască iubirea lui Cristos mire
faţă de Biserica mireasă. Viaţa sa trebuie să fie luminată şi orientată şi de această
caracteristică de mire, care îi cere să fie martorul iubirii de mire a lui Cristos, şi deci să
fie capabil să-i iubească pe oameni cu o inimă nouă, mare şi curată, printr-o autentică
dezlipire de sine însuşi, printr-o dăruire deplină, continuă şi fidelă, şi în acelaşi timp
printr-un fel de "gelozie" divină (cf. 2Cor 11,2), cu o iubire care capătă chiar nuanţele
afecţiunii materne, capabilă să înfrunte "durerile naşterii" până ce "Cristos va fi
întruchipat" în credincioşi (cf. Gal 4,19).
23. Principiul interior, virtutea care animă şi călăuzeşte viaţa spirituală a preotului ca şi
configurat lui Cristos, cap şi păstor, este iubirea pastorală, participarea la aceeaşi iubire
pastorală a lui Isus Cristos: dar gratuit al Duhului Sfânt, şi în acelaşi timp datorie şi
apel la răspuns liber şi responsabil din partea preotului.
Conţinutul esenţial al iubirii pastorale este dăruirea de sine, dăruirea totală de sine faţă
de Biserică, după modelul şi în comuniune cu dăruirea lui Cristos. "Iubirea pastorală
este acea virtute prin care noi îl imităm pe Cristos în dăruirea sa totală de sine şi în
slujirea sa. Nu numai ce facem, ci dăruirea de noi înşine este aceea care arată iubirea
lui Cristos faţă de turma sa. Iubirea pastorală determină modul nostru de a gândi şi
acţiona, modul nostru de a ne raporta faţă de lume. Şi este deosebit de necesară pentru
noi...".51

Dăruirea de sine, rădăcina şi sinteza iubirii pastorale, are ca destinatară Biserica. Aşa a
fost în cazul lui Cristos care "a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea" (Ef 5,25); aşa
trebuie să fie şi în cazul preotului. Prin iubirea pastorală care pecetluieşte exercitarea
ministerului preoţesc ca "amoris officium",52 "preotul, care primeşte chemarea la slujire,
este capabil să facă din aceasta o alegere de iubire, prin care Biserica şi sufletele devin
interesul său principal şi, prin această spiritualitate concretă, devine capabil să iubească
Biserica Universală şi acea parte din ea care-i este încredinţată, cu tot elanul unui mire
faţă de mireasa sa".53 Dăruirea de sine nu are margini, ea fiind pecetluită de însuşi
elanul apostolic şi misionar al lui Cristos, păstorul cel bun, care a spus: "Mai am şi alte
oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta
glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor" (In 10,16).

În cadrul comunităţii ecleziale, iubirea pastorală a preotului solicită şi cere într-un mod
special şi specific raportul său personal cu fraţii întru preoţie, care sunt uniţi cu
episcopul, aşa cum scrie explicit Conciliul: "Iubirea pastorală cere ca preoţii, dacă nu
vor să alerge în zadar, să lucreze mereu în legătură de comuniune cu episcopii şi ceilalţi
fraţi întru preoţie".54
Dăruirea de sine faţă de Biserică este cerută de faptul că ea este trupul şi mireasa lui
Isus Cristos. De aceea, iubirea preotului se referă în primul rând la Isus Cristos: numai
dacă-l iubeşte şi-i slujeşte lui Cristos, cap şi mire, dragostea devine izvor, criteriu,
măsură, imbold pentru iubirea şi slujirea preotului faţă de Biserică, trup şi mireasă a lui
Cristos. Aceasta era şi conştiinţa clară şi puternică a apostolului Paul, care scria

51 IOAN PAUL AL II-LEA, Omilia din timpul adoraţiei euharistice de la Seul, 7.10.1989, 2: Insegnamenti XII/2 (1989), 785.
52 AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus 123, 5: CCL 36, 678.
53 Către preoţii participanţi la un congres iniţiat de CEI, 4.11.1980: Insegnamenti III/2 1980), 1055.
54 PO 14: EV 1/1292.
creştinilor Bisericii din Corint: "În ceea ce ne priveşte, suntem slujitorii voştri din iubire
faţă de Isus" (2 Cor 4,5).
Er ist also dazu berufen, in seinem geistlichen Leben die Liebe des Bräutigams Christus
zu seiner Braut, der Kirche, wiederzubeleben. Sein Leben soll auch von diesem
Wesensmerkmal erleuchtet und angeleitet werden, das von ihm verlangt, Zeuge der
Liebe Christi als des Bräutigams seiner Kirche und somit fähig zu sein, das Volk zu
lieben mit neuem, großem und reinem Herzen, mit echtem Abstand zu sich selbst, mit
voller, ständiger und treuer Hingabe und zugleich mit einer Art göttlicher "Eifersucht"
(vgl. 2 Kor 11,2), mit einer Zartheit, die sich sogar Nuancen der mütterlichen Liebe zu
eigen macht und .Geburtswehen" erleidet, bis "Christus in den Gläubigen Gestalt
annimmt" (vgl. Gal 4,19).
23. Das innere Prinzip, die Kraft, die das geistliche Leben des Priesters, insofern er
Christus, dem Haupt und Hirten, nachgebildet ist, beseelt und leitet, ist die pastorale
Liebe, die Teilhabe an der Hirtenliebe Jesu Christi. Sie ist unverdientes Geschenk des
Heiligen Geistes und zugleich Aufgabe und Appell an die freie und
verantwortungsvolle Antwort des Priesters.
Der wesentliche Gehalt der pastoralen Liebe ist die Verfügbarkeit des eigenen Ich als
ganzheitliche Selbsthingabe an die Kirche, nach dem Vorbild und in Teilnahme an der
Hingabe Christi. "Die pastorale Liebe ist die Tugend, mit der wir Christus in seiner
Selbsthingabe und in seinem Dienst nachahmen. Nicht nur was wir tun, sondern unsere
Selbsthingabe zeigt die Liebe Christi zu seiner Herde. Die pastorale Liebe bestimmt
unser Denken und Handeln, die Art unseres Umgangs mit den Menschen. Und sie
erweist sich als besonders anspruchsvoll für uns...".
Empfängerin der Selbsthingabe, als der Wurzel und Synthese der pastoralen Liebe, ist
die Kirche. Das galt für Christus, der "die Kirche geliebt und sich für sie hingegeben
hat" (Eph 5,25); das soll auch für den Priester gelten. Durch die pastorale Liebe, die die
Ausübung des Priesteramtes als "amoris officium prägt, "ist der Priester, der die
Berufung zum Dienst empfängt, in der Lage, daraus eine Liebesentscheidung zu
machen, aufgrund welcher die Kirche und die Seelen zu seinem Hauptinteresse werden.
Er selbst wird durch diese konkrete Spiritualität fähig, die Universalkirche und jenen
Teil von ihr, der ihm anvertraut ist, zu lieben mit der ganzen Beschwingtheit eines
Bräutigams gegenüber der Braut". Die Selbsthingabe hat keine Grenzen, da sie von der
apostolischen und missionarischen Beschwingtheit Christi, des Guten Hirten,
gekennzeichnet ist, der gesagt hat: "Ich habe noch andere Schafe, die nicht aus diesem
Stall sind; auch sie muß ich führen, und sie werden auf meine Stimme hören; dann wird
es nur eine Herde geben und einen Hirten" (Joh 10,16).
Innerhalb der kirchlichen Gemeinschaft betreibt und erfordert die pastorale Liebe des
Priesters ganz besonders seine persönliche Beziehung zu dem in und mit dem Bischof
verbundenen Presbyterium, wie das Konzil ausdrücklich schreibt: "Die Hirtenliebe
erfordert, daß die Priester, um nicht ins Leere zu laufen, immer in enger Verbindung mit
den Bischöfen und mit den anderen Mitbrüdern im Priesteramt arbeiten".
Die Selbsthingabe an die Kirche betrifft die Kirche als Leib und Braut Jesu Christi.
Darum bezieht sich die Liebe des Priesters in erster Linie auf Jesus Christus: Nur wenn
er Christus als Haupt und Bräutigam liebt und ihm dient, wird die Liebe zur Quelle,
zum Kriterium, Maßstab und Anstoß für die Liebe und den Dienst des Priesters an der
Kirche als Leib und Braut Christi. Dessen war sich der Apostel Paulus mit klarer
Eindringlichkeit bewußt, als er an die Christen der Kirche von Korinth schrieb: "Wir
aber sind eure Knechte um Jesu willen" (2 Kor 4,5).
Şi aceasta este mai ales învăţătura explicită şi programatică a lui Isus, atunci când îi
încredinţează lui Petru misiunea de a păstori turma numai după tripla mărturisire de
iubire, ba chiar a unei iubiri preferenţiale: "I-a zis a treia oară: «Simon, fiul lui Ioan, mă
iubeşti?»... Petru i-a spus: «Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc». Isus i-a zis:
«Paşte oile mele»" (In 21,17).
Iubirea pastorală, care-şi are izvorul specific în sacramentul Ordinului, îşi află expresia
deplină şi alimentul său suprem în Euharistie: "Această iubire pastorală - citim în actele
Conciliului - izvorăşte în primul rând din jertfa euharistică şi de aceea ea este centrul şi
rădăcina întregii vieţi a preotului; de aceea sufletul preoţesc trebuie să se străduiască să
reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă". 55 În realitate, în Euharistie este
reprezentată, adică făcută din nou prezentă jertfa crucii, dăruirea totală a lui Cristos faţă
de Biserica sa, dăruirea trupului său oferit şi a sângelui său vărsat ca mărturie supremă a
condiţiei sale de cap şi păstor, de slujitor şi mire al Bisericii. Tocmai de aceea, iubirea
pastorală a preotului nu numai că izvorăşte din Euharistie, dar îşi află în celebrarea
acesteia cea mai înaltă realizare a sa, aşa cum din Euharistie primeşte harul şi
responsabilitatea de a da un sens "sacrifical" întregii sale existenţe.
Însăşi această iubire pastorală constituie principiul interior şi dinamic capabil să
unifice multiplele şi diferitele activităţi ale preotului. Datorită acesteia, îşi poate găsi
răspuns exigenţa esenţială şi permanentă a unităţii între viaţa interioară şi multele
acţiuni şi responsabilităţi ale ministerului, exigenţă cu atât mai stringentă într-un
context socio-cultural şi eclezial puternic marcat de complexitate, fragmentare şi
dispersare. Numai concentrarea fiecărui moment şi a fiecărui gest asupra alegerii
fundamentale şi definitorii de "a-şi da viaţa pentru turmă", poate garanta această unitate
vitală, indispensabilă pentru armonia şi pentru echilibrul spiritual al preotului: "Unitatea
vieţii - ne aminteşte Conciliul - preoţii o pot atinge urmând, în împlinirea slujirii lor,
exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia celui care l-a trimis
pentru a-i împlini lucrarea... Astfel, ducând viaţa bunului păstor, vor găsi în însăşi
exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea în
viaţa şi activitatea lor".56
Viaţa spirituală în exercitarea ministerului
24. Duhul Domnului l-a consacrat pe Cristos şi l-a trimis să vestească Evanghelia (cf.
Lc 4,18). Misiunea nu este un element exterior şi alăturat consacrării, ci ea îi constituie
destinaţia intrinsecă şi vitală: consacrarea este pentru misiune. Astfel, nu numai
consacrarea, dar şi misiunea stă sub semnul Duhului, sub influenţa sa sfinţitoare.
Aşa a fost în cazul lui Isus. Aşa a fost în cazul apostolilor şi succesorilor lor. Aşa este în
cazul întregii Biserici şi în ea a preoţilor: toţi primesc Duhul ca dar şi chemare la
sfinţire în cadrul şi prin împlinirea misiunii.57
Există, aşadar, un raport intim între viaţa spirituală a preotului şi exercitarea
ministerului său,58 raport pe care Conciliul îl exprimă astfel: "Îndeplinind slujirea
Duhului şi a dreptăţii (cf. 2Cor 3,8-9), ei (preoţii) sunt întăriţi în viaţa spiritului, cu
condiţia să se lase învăţaţi de Duhul lui Cristos care le dă viaţă şi îi călăuzeşte. Într-
adevăr, preoţii sunt orientaţi spre desăvârşirea vieţii prin înseşi acţiunile sacre de fiecare
zi precum şi prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu episcopul şi

55 Ibid.
56 Ibid.
57 Cf. PAUL AL VI-LEA, Exort. ap. Evangelii nuntiandi (EN), 8. 12. 1975, 75: AAS 68 (1976), 64-67; EV 5/1698 ş.u.
58 Cf. Propositio 8.
confraţii. La rândul ei, sfinţenia preoţilor, contribuie în cel mai înalt grad la o mai
rodnică îndeplinire a slujirii lor".59

59 PO 12: EV 1/1284.
Das ist vor allem die ausdrückliche und programmatische Lehre Jesu, wenn er Petrus erst
nach dessen dreifacher Liebesbezeugung - ja, einer Liebe, die schon "Vorzugsliebe" ist -
den Auftrag erteilt, seine Herde zu weiden: "Zum drittenmal fragte er ihn: Simon, Sohn des
Johannes, liebst du mich? ... Petrus sagte zu ihm: Herr, du weißt alles, du weißt, daß,ich
dich liebhabe. Jesus sagte zu ihm: Weide meine Schafe. . ." (Joh 21,17).
Die Hirtenliebe, die ihren spezifischen Ursprung im Weihesakrament hat, findet in der
Eucharistie ihren vollen Ausdruck und ihre wichtigste Nahrung: "Diese Hirtenliebe
erwächst am stärksten aus dem eucharistischen Opfer. Es bildet daher Mitte und Wurzel
des ganzen priesterlichen Lebens, sodaß der Priester in seinem Herzen auf sich beziehen
muß, was auf dem Opferaltar geschieht". Denn in der Eucharistie wird das Kreuzesopfer,
die totale Selbsthingabe Christi an seine Kirche, das Geschenk seines hingegebenen Leibes
und seines vergossenen Blutes von neuem gegenwärtig gemacht als erhabenstes Zeugnis
dafür, daß er Haupt und Hirt, Diener und Bräutigam der Kirche ist. Eben deshalb erwächst
die Hirtenliebe des Priesters nicht nur aus der Eucharistie, sondern findet in ihrer Feier
gleichzeitig ihre höchste Verwirklichung, sodaß er aus der Eucharistie die Gnade und
Verantwortung empfängt, seine ganze Existenz im Sinn des Opfers Jesu Christi zu prägen.
Diese pastorale Liebe stellt das innere und dynamische Prinzip dar, das die vielfältigen und
verschiedenen Tätigkeiten des Priesters zu vereinigen vermag. Durch sie kann der wesentliche
und dauernde Anspruch einer Einheit zwischen dem inneren Leben und den vielen Aktivitäten
und Verantwortlichkeiten des priesterlichen Dienstes realisiert werden; es handelt sich um ein
äußerst dringendes Erfordernis in einem soziokulturellen und ekklesialen Kontext, der stark
von Kompliziertheit, Bruchstückhaftigkeit und Zersplitterung gezeichnet ist. Allein die
Ausrichtung jedes Augenblicks und jeder Handlung auf die grundlegende und qualifizierende
Entscheidung, .das Leben für die Herde hinzugeben", vermag diese Einheit zu gewährleisten,
die für die harmonische Ausgeglichenheit und das geistige Gleichgewicht des Priesters
lebensnotwendig, ja unerläßlich ist: "Die Priester können diese Lebenseinheit erreichen, wenn
sie in der Ausübung ihres Amtes dem Beispiel Christi, des Herrn, folgen, dessen Speise es war,
den Willen dessen zu tun, der ihn gesandt hatte, um sein Werk zu vollenden ... Wenn sie so die
Rolle des Guten Hirten übernehmen, werden sie gerade in der Betätigung der Hirtenliebe das
Band der priesterlichen Vollkommenheit finden, das ihr Leben und Wirken zur Einheit
verknüpft".
24. Der Geist des Herrn hat Christus gesalbt und ihn gesandt, damit er das Evangelium
verkünde (vgl. Lk 4,18). Die Sendung ist kein äußerliches Element neben der Weihe,
sondern sie stellt deren inneres Lebensziel dar: die Weihe ist um der Sendung willen da.
Somit steht nicht nur die Weihe, sondern auch die Sendung unter dem Zeichen des Geistes,
unter seinem heiligenden Einfluß.
So war es bei Jesus. So war es bei den Aposteln und bei ihren Nachfolgern. So ist es bei
der ganzen Kirche und in ihr bei den Priestern: alle empfangen den Geist als Geschenk und
Aufruf zur Heiligung sowohl im eigenen Inneren wie bei der Erfüllung ihrer Sendung.
Es besteht also eine innige Beziehung zwischen dem geistlichen Leben des Priesters und
der Ausübung seines Dienstes, was das Konzil so formuliert: "Indem sie also den Dienst
des Geistes und der Gerechtigkeit erfüllen (vgl. 2 Kor 3,8-9), werden sie (die Priester) im
Leben des Geistes gefestigt, sofern sie nur auf Christi Geist, der sie belebt und führt, hören.
Gerade die täglichen heiligen Handlungen, wie ihr gesamter Dienst, den sie in
Gemeinschaft mit dem Bischof und ihren priesterlichen Mitbrüdern ausüben, lenken sie
auf ein vollkommeneres Leben hin. Die Heiligkeit der Priester wiederum trägt im höchsten
Maß zur größeren Fruchtbarkeit ihres besonderen Dienstes bei".
"Trăieşte misterul încredinţat în mâinile tale!". Aceasta este invitaţia, îndemnul pe care
Biserica îl adresează preotului în ritul hirotonirii, când îi sunt încredinţate ofrandele
poporului pentru jertfa euharistică. De fapt, "misterul" al cărui împărţitor este preotul
(cf. 1Cor 4,1), este însuşi Isus Cristos, care, în Duhul Sfânt este izvor de sfinţenie şi
apel la sfinţire. "Misterul" cere să fie inserat în viaţa trăită a preotului. De aceea, recere
o mare vigilenţă şi o conştiinţă vie. Tot ritul hirotonirii plasează în faţa cuvintelor
amintite, recomandarea: "Dă-ţi seama de ceea ce vei face". Deja Paul îi atrăgea atenţia
episcopului Timotei: "Nu neglija darul spiritual care este în tine" (1Tim 4,14; cf. 2Tim
1,16).

Raportul dintre viaţa spirituală şi exercitarea ministerului sacerdotal, îşi poate găsi o
explicaţie şi pornind de la iubirea pastorală dăruită prin sacramentul Ordinului. Tocmai
pentru că este o participare la misterul mântuitor al lui Isus Cristos, cap şi păstor,
ministerul preotului nu poate să nu reexprime şi să nu retrăiască acea iubire pastorală a
sa, care este în acelaşi timp izvorul şi sufletul slujirii sale şi a dăruirii de sine însuşi. În
realitatea sa subiectivă, ministerul sacerdotal este "amoris officium", după expresia deja
citată a sfântului Augustin: tocmai această realitate obiectivă se constituie drept
fundament şi chemare pentru un ethos corespunzător, care nu poate fi decât acela de a
trăi iubirea, după cum arată acelaşi sfânt Augustin: "Sit amoris officium pascere
dominicum gregem".60 Acest ethos, şi deci viaţa spirituală, nu este altceva decât
primirea în conştiinţă şi în libertate, şi deci în minte, în inimă, în hotărâri şi în acţiuni, a
"adevărului" ministerului sacerdotal ca "amoris officium".

25. Pentru o viaţă spirituală care se desfăşoară prin exercitarea ministerului, este absolut
necesar ca preotul să reînnoiască încontinuu şi să aprofundeze tot mai mult conştiinţa
că este ministru al lui Isus Cristos în virtutea consacrării sacramentale şi a asemănării
cu el, cap şi păstor al Bisericii.
O asemenea conştiinţă nu numai că este în concordanţă cu adevărata natură a misiunii
pe care preotul o desfăşoară în favoarea Bisericii şi a omenirii, dar hotărăşte şi viaţa
spirituală a preotului care împlineşte acea misiune. În realitate, preotul este ales de
Cristos nu ca un "lucru", dar ca o "persoană": el nu este un instrument inert şi pasiv, ci
un "instrument viu", aşa cum se exprimă Conciliul atunci când vorbeşte despre
obligaţia de a tinde la desăvârşire.61 Tot Conciliul este cel care vorbeşte despre preoţi ca
"asociaţi şi colaboratori" ai lui Dumnezeu "cel sfânt şi sfinţitor".62

În felul acesta, în exercitarea ministerului este angajată profund persoana conştientă,

liberă şi responsabilă a preotului. Legătura cu Isus Cristos, pe care o asigură
consacrarea şi configurarea din sacramentul Ordinului, pune bazele şi recere în preot o
legătură ulterioară care este dată de "intenţie", adică de voinţa conştientă şi liberă de a
face, prin gestul ministerial, ceea ce intenţionează să facă Biserica. Din natura sa, o
asemenea legătură tinde să devină cât mai amplă şi cât mai profundă, angajând mintea,
sentimentele, viaţa, adică o serie întreagă de "dispoziţii" morale şi spirituale
corespunzătoare gesturilor ministeriale pe care le face preotul.

60 In Iohannis Evangelium Tractatus 123, 5: l. c.

61 PO 12: EV 1/1282 ş.u.
62 PO 5: EV 1/1252.
"Ahme nach, was du vollziehst, und stelle dein Leben unter das Geheimnis des
Kreuzes!" Diese mahnende Aufforderung richtet die Kirche beim Weiheritus an den
Priester, wenn ihm die Gaben des heiligen Volkes für das eucharistische Opfer
überreicht werden. Das "Geheimnis", dessen Verwalter" (vgl. 1 Kor 4,1) der Priester ist,
ist letzten Endes Jesus Christus Selbst, der im Geist Quelle der Heiligkeit und Aufruf
zur Heiligung ist. Dieses "Mysterium" erfordert seine Bezeugung im konkreten
Lebensvollzug des Priesters. Dazu bedarf es großer Wachsamkeit und eines lebendigen
Bewußtseins. Wiederum ist es der Weiheritus, der den vorhin erwähnten Worten die
Empfehlung vorausschickt: "Bedenke, was du tust." Schon Paulus mahnte den Bischof
Timotheus: "Vernachlässige die Gnade nicht, die in dir ist" (1 Tim 4,14; vgl. 2 Tim 1,6).
Die Beziehung zwischen dem geistlichen Leben und der Ausübung des priesterlichen
Dienstamtes kann auch von der pastoralen Liebe her erklärt werden, die ihm durch das
Weihesakrament zugeeignet wird. Der priesterliche Dienst muß, eben weil er teilhat am
heilbringenden Dienst Jesu Christi, des Hauptes und Hirten, dessen Hirtenliebe, die
zugleich die Quelle und der Geist seines Dienstes und seiner Selbsthingabe ist, neu zum
Ausdruck bringen und beleben. In seiner objektiven Realität ist der priesterliche Dienst
nach dem zitierten Wort des hl. Augustinus "officium amoris": Eben diese objektive
Realität gilt als Fundament und Aufforderung zu einem entsprechenden Ethos, das
nichts anderes bedeuten kann, als die Liebe vorzuleben, wie der hl. Augustinus
gleichfalls darlegt: "Sit amoris officium pascere dominicum gregem" ("Die Pflicht der
Liebe soll es sein, die Herde des Herrn zu weiden"). Dieses Ethos des geistlichen
Lebens ist nichts anderes als im Bewußtsein und in Freiheit, also im Geist, im Herzen,
in den Entscheidungen und Handlungen, die "Wahrheit" des priesterlichen Dienstes als
Officium amoris anzunehmen.
25. Für ein geistliches Leben, das sich durch die Ausübung des Dienstes entfaltet, ist es
wesentlich, daß der Priester das Bewußtsein, kraft des Weihesakramentes und der
Gleichgestaltung mit Christus, dem Haupt und Hirten der Kirche, Diener Jesu Christi
zu sein, ständig erneuert und weiter vertieft.
Ein solches Bewußtsein entspricht nicht nur dem wahren Wesen der Sendung, die der
Priester für die Kirche und die Menschheit erfüllt, sondern ist auch entscheidend für das
geistliche Leben des Priesters beim Vollzug dieser Sendung. Denn der Priester wird ja
von Christus nicht wie eine Sache" erwählt, sondern als "Person": er ist kein träges,
passives Werkzeug, sondern ein Lebendiges Werkzeug": so drückt sich das Konzil dort
aus, wo es davon spricht, daß die Priester zum Streben nach Vollkommenheit
verpflichtet sind. Ebenfalls spricht das Konzil von den Priestern als den "Gefährten und
Helfern" des "heiligen und heiligenden" Gottes.
In diesem Sinne ist die bewußte, freie und verantwortliche Person des Priesters in die
Ausübung des Dienstes auf das tiefste miteinbezogen. Die Verbundenheit mit Jesus
Christus, die durch die im Sakrament empfangene Weihe und die Gleichgestaltung
gewährleistet wird, begründet und erfordert beim Priester eine weitere Bindung, die aus
seiner Grundintention", das heißt aus seinem bewußten und freien Willen kommt, durch
seinen Dienst das zu tun, was die Kirche zu tun vorhat. Eine Bindung neigt aufgrund
ihrer Natur dazu, im Leben möglichst umfassend und tiefgreifend zu werden. Dies
geschieht dadurch, daß sie den Verstand, die Gefühle, das Leben, also eine Reihe
moralischer und spiritueller "Dispositionen" prägt, die dem amtlichen Handeln des
Priesters entsprechen.
Nu există nici o îndoială că exercitarea misiunii preoţeşti, şi în special celebrarea
sacramentelor, îşi primeşte eficacitatea sa mântuitoare din însăşi acţiunea lui Isus
Cristos, făcută prezentă prin sacramente. Dar printr-un plan divin, care vrea să
preamărească gratuitatea absolută a mântuirii făcând din om un "mântuit" şi în acelaşi
timp un "mântuitor" - totdeauna şi numai cu Isus Cristos -, eficacitatea exercitării
misiunii preoţeşti este condiţionată şi de mai marea sau mai mica primire şi participare
umană.63 În special, mai marea sau mai mica sfinţenie a ministrului sacru are o influenţă
veritabilă asupra vestirii cuvântului, a celebrării sacramentelor, a conducerii comunităţii
în dragoste. Este ceea ce afirmă clar Conciliul: "Însăşi sfinţenia preoţilor, contribuie în
cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor: în realitate, chiar dacă harul
lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii şi prin slujitori nevrednici, Dumnezeu
totuşi doreşte în mod obişnuit să-şi arate faptele minunate mai degrabă prin oameni
care, făcându-se mai ascultători faţă de inspiraţiile şi călăuzirea Duhului Sfânt şi
datorită unirii intime cu Cristos şi sfinţeniei vieţii proprii, pot spune cu apostolul: «Nu
mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine» (Gal 2,20)".64

Conştiinţa că este ministru al lui Isus Cristos, cap şi păstor, comportă şi conştiinţa
recunoscătoare şi veselă a unui har special primit de la Isus Cristos: harul de a fi fost
ales în mod gratuit de Domnul ca "instrument viu" al operei de mântuire. Această
alegere dă mărturie despre iubirea lui Isus Cristos faţă de preot. Tocmai această iubire,
ca şi în cazul, ba mai mult decât în cazul oricărei alte iubiri, cere corespundere. După
învierea sa, Isus îi pune lui Petru întrebarea fundamentală despre iubire: "Simon, fiul lui
Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?". Iar după răspunsul lui Petru, urmează
încredinţarea misiunii: "Paşte mieluşeii mei!" (In 21,15). Isus îl întreabă pe Petru dacă-l
iubeşte, mai înainte şi pentru a-i putea încredinţa turma sa. Dar, în realitate, iubirea
liberă şi prevenitoare a lui Isus însuşi este aceea care-l determină să adreseze această
întrebare apostolului şi să-i încredinţeze oile "sale". În felul acesta orice gest al slujirii
preoţeşti, în timp ce conduce spre iubirea şi slujirea Bisericii, determină la creşterea din
ce în ce mai mult în iubirea şi slujirea lui Isus Cristos, cap, păstor şi mire al Bisericii, o
iubire care se prezintă mereu ca răspuns la iubirea prevenitoare, liberă şi gratuită a lui
Dumnezeu în Cristos. La rândul său, creşterea în iubire faţă de Isus Cristos determină
creşterea iubirii faţă de Biserică: "Suntem păstorii voştri (pascimus vobis), împreună cu
voi suntem hrăniţi (pascimur vobiscum). Domnul să ne dea puterea să vă iubim până
într-atât încât să putem muri pentru voi, fie efectiv, fie afectiv (aut effectu aut
affectu)".65

26. Datorită învăţăturii preţioase a Conciliului Vatican II,66 putem culege condiţiile şi
exigenţele, modalităţile şi roadele raportului intim care există între viaţa spirituală a
preotului şi îndeplinirea triplei sale misiuni: a cuvântului, a sacramentelor şi a slujirii
dragostei.
Înainte de toate, preotul este ministrul cuvântului lui Dumnezeu, este consacrat şi trimis
să vestească tuturor Evanghelia împărăţiei, chemând pe fiecare om la ascultarea

63 Cf. CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Decretum de iustificatione, cap. 7; Decretum de sacramentis, can. 6: DS 1529; 1606.
64 PO 12 EV 1/1284.
65 AUGUSTIN, Sermo de Nat. Sanct. Apost. Petri et Pauli ex Evangelio in quo ait: Simon Iohannis diligis me?: Bibliotheca Casinensis, în
"Miscellanea Augustiniana", I, sub îngrijirea lui G. MORIN OSB, Tip. Poligl. Vat., Roma 1930, 404.
66 Cf. PO 4-6 şi 13: EV 1/1250-1263 şi 1286 ş.u.
credinţei şi conducându-i pe credincioşi spre o cunoaştere şi comuniune tot mai
profundă a misterului lui Dumnezeu, revelat şi comunicat nouă în Cristos.
Es besteht kein Zweifel, daß die Ausübung des priesterlichen Dienstes, im besonderen
die Feier der Sakramente, ihre Heilswirksamkeit von dem in den Sakramenten
gegenwärtig gemachten Handeln Jesu Christi selbst erhält. Aber aufgrund eines
göttlichen Planes, der die absolute Unverdientheit der Heilsrettung hervorhebt" indem
er aus dem Menschen einen "Geretteten" und zugleich - immer und nur mit Jesus
Christus - einen "Retter" macht, ist die Wirksamkeit der Dienstausübung auch
mitbedingt von der größeren oder geringeren Annahme und Teilnahme. Im besonderen
beeinflußt die größere oder geringere Heiligkeit des Dieners tatsächlich die
Verkündigung des Wortes, die Feier der Sakramente, die Leitung der Gemeinde in
Liebe. Das alles bestätigt das Konzil ganz klar: "Die Heiligkeit der Priester ( ... ) trägt
in höchstem Maß zur größeren Fruchtbarkeit ihres besonderen Dienstes bei. Denn
obwohl die Gnade Gottes auch durch unwürdige Diener das Heilswerk durchführen
kann, so will Gott doch seine Heilswunder für gewöhnlich lieber durch diejenigen
kundtun, die sich dem Antrieb und der Führung des Heiligen Geistes mehr geöffnet
haben und darum wegen ihrer innigen Verbundenheit mit Christus und wegen eines
heiligmäßigen Lebens mit dem Apostel sprechen können: Nicht mehr ich lebe, Christus
lebt in mir (Gal 2,20)".
Das Wissen darum, Diener Jesu Christi, des Hauptes und Hirten, zu sein, bringt auch
das dankbare und freudige Bewußtsein mit sich, von Jesus Christus eine einzigartige
Gnade empfangen zu haben: die Gnade und das Glück, vom Herrn unverdientermaßen
als "lebendiges Werkzeug" seines Heilswirkens erwählt worden zu sein. Diese
Erwählung bezeugt die Liebe Jesu Christi zum Priester. Gerade diese Liebe verlangt
genauso und noch mehr als jede andere Liebe Erwiderung. Nach seiner Auferstehung
stellt Jesus an Petrus die grundlegende Frage nach seiner Liebe: "Simon, Sohn des
Johannes, liebst du mich mehr als diese?" Und auf die Antwort des Petrus folgt die
Betrauung mit der Sendung: "Weide meine Lämmer!" (Ich 21,15) Jesus fragt Petrus, ob
er ihn liebe, zunächst um ihm seine Herde anvertrauen zu können. Tatsächlich aber ist
die freie und zuvorkommende Liebe Jesu selbst die auslösende Ursache dafür, daß er
dem Apostel seine Frage stellt und ihm "seine" Schafe anvertraut. Alles Handeln des
Priesters zielt dahin, die Kirche zu lieben und ihr zu dienen und ist gleichzeitig darauf
ausgerichtet, immer mehr zu reifen in der Liebe zu und im Dienst für Jesus Christus,
der Haupt, Hirte und Bräutigam der Kirche ist. Es handelt sich um eine Liebe, die sich
stets nur als Antwort auf die zuvorkommende, freie und unverdiente Liebe Gottes in
Christus gestaltet. Das Wachsen in der Liebe zu Jesus Christus bestimmt seinerseits das
Wachsen in der Liebe zur Kirche: "Wir sind eure Hirten (pascimus vobis), gemeinsam
mit euch empfangen wir Nahrung (pascimur vobiscum). Der Herr gebe uns die Kraft,
euch so zu lieben, daß wir entweder wirklich oder im Herzen (aut effectu aut affectu)
für euch sterben können.
26. Dank der wertvollen Lehre des II. Vatikanischen Konzils können wir die Bedingungen und
Erfordernisse, die Auswirkungen und Früchte der engen Beziehung zwischen dem geistlichen
Leben des Priesters und der Ausübung seines dreifachen Dienstamtes - Dienst des Wortes,
Dienst der Sakramente und Dienst der Liebe - erfassen.
Der Priester ist zunächst Diener des Wortes Gottes, er ist geweiht und gesandt, allen das
Evangelium vom Reich Gottes zu verkünden, indem er jeden Menschen zum
Glaubensgehorsam ruft und die Gläubigen zu einer immer tieferen Kenntnis und
Gemeinschaft des Geheimnisses Gottes führt, das uns in Christus geoffenbart und mitgeteilt
wurde.
De aceea, în primul rând preotul însuşi trebuie să dobândească o mare familiaritate
personală cu cuvântul lui Dumnezeu: nu-i este suficientă cunoaşterea aspectului lui
lingvistic sau exegetic, care este totuşi necesar; el trebuie să se apropie de cuvânt cu o
inimă docilă şi rugătoare, ca el să pătrundă profund în gândurile şi sentimentele sale şi
să dea naştere unei mentalităţi noi în el - "gândirea lui Cristos" (1Cor 2,16) - astfel încât
cuvintele, alegerile şi atitudinile sale să devină tot mai mult o transparenţă, o vestire şi o
mărturie adusă Evangheliei. Numai "rămânând" în cuvânt, preotul va deveni un discipol
desăvârşit al Domnului, va cunoaşte adevărul şi va fi într-adevăr liber, învingând orice
condiţionare contrară sau străină Evangheliei (cf. In 8,31-32). Preotul trebuie să fie
primul "credincios" al cuvântului, conştient pe deplin că cuvintele slujirii sale nu sunt
"ale sale", ci ale aceluia care l-a trimis. El nu este stăpânul acestui cuvânt: este slujitorul
lui. El nu este unicul posesor al acestui cuvânt: este un datornic faţă de poporul lui
Dumnezeu. Tocmai pentru că evanghelizează şi pentru a putea evangheliza, preotul, ca
şi Biserica, trebuie să crească în conştientizarea nevoii sale permanente de a fi
evanghelizat.67
El vesteşte cuvântul în calitatea sa de "ministru", părtaş al autorităţii profetice a lui
Cristos şi a Bisericii. De aceea, pentru a avea în el însuşi şi pentru a da credincioşilor
garanţia că transmite Evanghelia în integritatea sa, preotul este chemat să cultive o
sensibilitate, o iubire şi o disponibilitate întru totul speciale faţă de tradiţia vie a
Bisericii şi a magisteriului ei: toate acestea nu sunt străine cuvântului, dar contribuie la
interpretarea lui corectă şi-i păstrează sensul autentic.68
Mai ales în celebrarea sacramentelor şi în celebrarea liturgiei orelor, preotul este
chemat să trăiască şi să dea mărturie despre unitatea profundă dintre exercitarea slujirii
sale şi viaţa sa spirituală: darul harului oferit Bisericii devine principiu de sfinţenie şi
chemare la sfinţire. Şi pentru preot, atât în slujire cât şi în viaţa spirituală, locul cu
adevărat central îl ocupă Euharistia, pentru că în ea "este cuprins tot binele spiritual al
Bisericii, Cristos însuşi, paştele nostru şi pâinea cea vie, care prin trupul său însufleţit
de Duhul Sfânt, dă viaţă oamenilor, care sunt în felul acesta chemaţi şi călăuziţi să se
ofere împreună cu el pe ei înşişi, truda lor şi toate cele create".69
Din diferitele sacramente, şi în special din harul specific şi propriu fiecăruia dintre ele,
viaţa spirituală a preotului capătă conotaţii speciale. De fapt, ea este structurată şi
modelată de multiplele caracteristici şi exigenţe ale diferitelor sacramente celebrate şi
trăite.
Vreau să acord un cuvânt special pentru sacramentul pocăinţei, ai cărui miniştri sunt preoţii
dar trebuie să fie şi beneficiarii lui, devenind martori ai milostivirii lui Dumnezeu faţă de cei
păcătoşi. Viaţa spirituală şi pastorală a preotului, ca şi cea a fraţilor săi laici şi călugări,
depinde, în ceea ce priveşte calitatea şi fervoarea sa, de practica personală asiduă şi
conştiincioasă a sacramentului pocăinţei. Reproduc ceea ce am scris în exortaţia Reconciliatio
et paenitentia: "Viaţa spirituală şi pastorală a preotului, ca şi aceea a fraţilor săi laici şi
călugări, depinde, privitor la calitatea şi fervoarea ei, de practica personală, asiduă şi
conştiincioasă a sacramentului pocăinţei. Celebrarea Euharistiei şi misterul celorlalte
sacramente, zelul pastoral, relaţiile cu credincioşii, comuniunea cu fraţii săi preoţi, colaborarea
cu episcopul, viaţa de rugăciune, într-un cuvânt întreaga viaţă sacerdotală suferă un declin
inevitabil, dacă el însuşi, din neglijenţă sau din oricare alt motiv, nu recurge, în mod regulat şi
cu o credinţă şi o pietate autentică, la sacramentul penitenţei. La un preot care nu s-ar mai

67 Cf. EN 15: EV 5/1602 ş.u.

68 Cf. CONCILIUL VATICAN II, Const. dogm. despre revelaţia divină, Dei Verbum (DV), 8 şi 10: EV 1/882 ş.u. şi 886 ş.u.
69 PO 5: EV 1/1253.
spovedi sau s-ar spovedi rău, existenţa lui sacerdotală şi acţiunea lui sacerdotală s-ar resimţi
repede, iar comunitatea însăşi, al cărei păstor este, negreşit şi-ar da seama de aceasta". 70

70 IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia, (2.12.1984), 31, VI: AAS 77 (1985), 265-266; EV 9/1191.
Darum muß der Priester zuallererst selber eine große persönliche Vertrautheit mit dem Wort
Gottes entwickeln: Für ihn genügt es nicht, dessen sprachlichen oder exegetischen Aspekt zu
kennen, der sicher auch notwendig ist; er muß sich dem Wort mit bereitem und betendem
Herzen nähern, damit es tief in seine Gedanken und Gefühle eindringt und in ihm eine neue
Gesinnung erzeugt - "den Geist Christi" (1 Kor 2,16), sodaß seine Worte, Entscheidungen,
Einstellungen und Haltungen zunehmend eine Transparenz, eine Verkündigung und ein
Zeugnis des Evangeliums darstellen. Nur wenn er im Wort "bleibt", wird der Priester ein
vollkommener jünger des Herrn werden, wird er die Wahrheit erkennen und wirklich frei sein
nach Überwindung von allem, was dem Evangelium entgegengesetzt oder fremd ist (vgl. Joh
8,31-32). Der Priester muß der erste "Glaubende" des Wortes sein in dem vollen Bewußtsein,
daß die Worte seines Dienstes nicht "seine", sondern die Worte dessen sind, der ihn ausgesandt
hat. Er ist nicht der Herr dieses Wortes: er ist Diener. Er ist auch nicht der alleinige Besitzer
dieses Wortes: er ist Schuldner gegenüber dem Volk Gottes. Eben weil er evangelisiert und
damit er tatsächlich evangelisieren kann, muß der Priester wie die Kirche in dem Bewußtsein
wachsen, daß er es nötig hat, selbst ständig evangelisiert zu werden (67). Er verkündet des
Wort in seiner Eigenschaft als "Diener", der an der prophetischen Vollmacht Christi und der
Kirche teilhat. Um selbst die Gewähr zu haben und den Gläubigen die Gewähr zu geben, daß
er das Evangelium vollständig und unversehrt weitergibt, ist der Priester daher berufen, eine
besondere Sensibilität, Liebe und Offenheit gegenüber der lebendigen Überlieferung der
Kirche und ihres Lehramtes zu entwickeln: Diese stehen dem Wort nicht fern, sondern sie
dienen seiner richtigen Auslegung und wachen über seinen authentischen Sinn.
Vor allem in der Feier der Sakramente und in der Feier des Stundengebetes soll der Priester die
tiefe Einheit zwischen der Ausübung seines Dienstes und seinem geistlichen Leben erfahren
und bezeugen: Die der Kirche als ganzer geschenkte Gnade zeigt sich als Ursprung der
Heiligkeit und Aufruf zur Heiligung. Auch für den Priester gehört der zentrale Platz sowohl im
Dienst wie im geistlichen Leben der Eucharistie, denn sie "enthält ja das Heilsgut der Kirche
in seiner ganzen Fülle, Christus selbst, unser Osterlamm und das lebendige Brot. Durch sein
Fleisch, das durch den Heiligen Geist lebt und Leben schafft, spendet er den Menschen das
Leben; so werden sie ermuntert und angeleitet, sich selbst, ihre Arbeiten und die ganze
Schöpfung mit ihm darzubringen".
Von den verschiedenen Sakramenten und besonders von der jedem von ihnen eigenen,
spezifischen Gnade erhält das geistliche Leben des Priesters Prägungen eigener Art. Es wird in
der Tat aufgebaut und geformt von den vielfältigen Wesensmerkmalen und Ansprüchen der
verschiedenen Sakramente, die vom Priester gefeiert und gelebt werden.
Ein eigenes Wort möchte ich dem Bußsakrament vorbehalten, dessen Verwalter und Spender
die Priester sind; doch sollen sie auch Empfänger dieses Sakramentes sein und so zu Zeugen
von Gottes Mitleid mit den Sündern werden. Das geistliche Leben und das pastorale Wirken
des Priesters wie auch der Laien und Ordensleute, die seine Geschwister sind, hängen vom
häufigen und bewußten Empfang des Bußsakramentes ab. Ich wiederhole, was ich in dem
Apostolischen Schreiben Reconciliatio et paenitentia geschrieben habe: "Die Feier der
Eucharistie und der Dienst der anderen Sakramente, der pastorale Eifer, die Beziehung zu den
Gläubigen, die Verbundenheit mit den Mitbrüdern, die Zusammenarbeit mit dem Bischof, das
Gebetsleben, ja die ganze priesterliche Existenz würden unweigerlich schweren Schaden
nehmen, wenn man es aus Nachlässigkeit oder anderen Gründen unterließe, regelmäßig und
mit echtem Glauben und tiefer Frömmigkeit das Bußsakrament zu empfangen . Wenn ein
Priester nicht mehr zur Beichte geht oder nicht gut beichtet, so schlägt sich das sehr
schnell in seinem priesterlichen Leben und Wirken nieder, und auch die Gemeinde,
deren Hirte er ist, wird dessen bald gewahr".
În sfârşit, preotul este chemat să retrăiască autoritatea şi slujirea lui Isus Cristos, cap şi
păstor al Bisericii animând şi conducând comunitatea eclezială, adică adunând laolaltă
"familia lui Dumnezeu ca fraternitate adunată în unitate" şi conducând-o "la Tatăl prin
Cristos, în Duhul Sfânt".71 Acest "munus regendi" este o misiune foarte delicată şi
complexă, care include, pe lângă atenţia faţă de fiecare persoană şi faţă de diferitele
vocaţii, capacitatea de a coordona toate darurile şi carismele pe care Duhul le trezeşte în
comunitate, analizându-le şi punându-le în valoare pentru edificarea Bisericii totdeauna
în unire cu episcopii. Este vorba despre o misiune care recere preotului o viaţă
spirituală intensă, bogată în acele calităţi şi virtuţi care sunt proprii persoanei care "este
în fruntea" şi "conduce" o comunitate, şi "bătrânului" în sensul cel mai nobil şi mai
deplin al cuvântului: aşa sunt fidelitatea, coerenţa, înţelepciunea, primirea tuturor,
bunătatea plină de amabilitate, fermitatea autoritară în lucrurile esenţiale, detaşarea în
ceea ce priveşte punctele de vedere prea subiective, dezinteresul personal, răbdarea,
plăcerea angajamentului zilnic, încrederea în lucrarea ascunsă a harului care se
manifestă în cei simpli şi în cei săraci (cf. Tit 1,7-8).
Existenţa sacerdotală şi radicalismul evanghelic
27. "Duhul Domnului este asupra mea" (Lc 44,18). Duhul Sfânt revărsat în sacramentul
Ordinului este izvor de sfinţenie şi chemare la sfinţire, nu numai pentru că-l face pe
preot asemenea lui Cristos, cap şi păstor al Bisericii, şi-i încredinţează misiunea
profetică, sacerdotală şi regală de îndeplinit în numele şi în persoana lui Cristos, dar şi
pentru că animă şi-i înviorează existenţa zilnică, îmbogăţind-o cu daruri şi exigenţe, cu
virtuţi şi imbolduri care se concretizează în iubirea pastorală. O asemenea iubire este
sinteza care uneşte valorile şi virtuţile evanghelice şi totodată forţa care sprijină
dezvoltarea lor până la desăvârşirea creştină.72

Pentru toţi creştinii, fără excepţie, radicalismul evanghelic este o exigenţă fundamentală
şi de neînlocuit, care izvorăşte din chemarea lui Cristos la urmarea şi imitarea lui, în
virtutea strânsei comuniuni de viaţă cu el, realizată prin Duhul (cf. Mt 8,18 ş.u.; 10,37
ş.u.; Mc 8,34 ş.u.; 10,17-21; Lc 9,5 ş.u.). Aceeaşi exigenţă este impusă preoţilor, nu
numai pentru că sunt "în" Biserică, dar şi pentru faptul că sunt "în fruntea" Bisericii,
întrucât sunt făcuţi asemenea lui Cristos, cap şi păstor, abilitaţi şi angajaţi în ministerul
Ordinului, însufleţiţi de iubirea pastorală. Ei bine, în cadrul şi ca manifestare a
radicalismului evanghelic, există o serie întreagă de virtuţi şi exigenţe etice care sunt
hotărâtoare pentru viaţa pastorală şi spirituală a preotului, cum ar fi de exemplu,
credinţa, umilinţa în faţa misterului lui Dumnezeu, milostivirea, prudenţa. Expresia
privilegiată a radicalismului sunt aşa-numitele "sfaturi evanghelice", pe care ni le
propune Isus în predica de pe munte, iar dintre aceste sfaturi, intim legate între ele sunt:
ascultarea, castitatea şi sărăcia.73 Preotul este chemat să le trăiască în conformitate cu
acele modalităţi şi, mai profund, cu acele finalităţi şi acele semnificaţii originale, care
provin din identitatea proprie a preotului şi o exprimă.
28. "Printre virtuţile cele mai necesare slujirii preoţeşti, trebuie amintită acea dispoziţie
sufletească prin care ei sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia Aceluia care i-
a trimis" (cf. In 4,34; 5,30; 6,38)".74 Este vorba despre ascultare, care în cazul vieţii
spirituale a preotului prezintă anumite caracteristici speciale.
71 PO 6: EV 1/1257.
72 Cf. LG 42: EV 1/397 ş.u.
73 Cf. Propositio 9.
74 PO 15: EV 1/1293.
Schließlich ist der Priester berufen, die Vollmacht und den Dienst Jesu Christi, des
Hauptes und Hirten der Kirche, dadurch im Leben zu bezeugen, daß er die kirchliche
Gemeinschaft anregt und führt, das heißt "die Familie Gottes, die als Gemeinschaft von
Brüdern nach Einheit verlangt", versammelt und "sie durch Christus im Heiligen Geist
zum Vater" führt (71). Dieses "munus regendi" als Amt der Leitung ist eine sehr heikle
und komplizierte Aufgabe, die außer der Aufmerksamkeit für die einzelnen Personen
und verschiedenen Berufungen die Fähigkeit einschließt, alle Gaben und Charismen,
die der Geist in der Gemeinschaft weckt, zu koordinieren, indem er sie prüft und ihren
Wert für die Auferbauung der Kirche im Einklang mit den Bischöfen zur Geltung
bringt. Es ist ein Dienst, der vom Priester ein intensives geistliches Leben erfordert, das
in reichem Maße jene Eigenschaften und Tugenden aufweist, wie sie den "Vorsteher"
und "Leiter" einer Gemeinde, den "Ältesten" im vornehmsten und erhabensten Sinne
des Wortes, kennzeichnen. Diese Eigenschaften sind Treue, Konsequenz, Weisheit,
Gastfreundlichkeit gegenüber allen, Liebenswürdigkeit und Güte, feste Autorität in den
wesentlichen Dingen, Freisein von allzu subjektiven Standpunkten, persönliche
Selbstlosigkeit, Geduld, Gefallen am täglichen Einsatz, Vertrauen in das verborgene
Wirken der Gnade, das an den Einfachen und Armen offenbar wird (vgl. Tit 1,7f.).
27. "Der Geist des Herrn ruht auf mir" (Lk 4,18). Der im Weihesakrament ausgegossene
Heilige Geist ist Quelle der Heiligkeit und Aufforderung zur Heiligung, nicht nur weil
er dem Priester Christus, dem Haupt und Hirten der Kirche, gleichgestaltet ist und ihm
aufträgt, die Sendung des Propheten, Priesters und Königs im Namen und in der Person
Christi zu erfüllen, sondern auch, weil er sein tägliches Leben beseelt und belebt, indem
er es durch Gaben und Aufgaben, durch Tugenden und Impulse bereichert, die in der
Hirtenliebe zusammengefaßt sind. Eine ähnliche Liebe ist die einigende Synthese der
evangelischen Werte und Tugenden und bildet zugleich die Kraft, die ihre Entfaltung
bis zur christlichen Vollkommenheit unterstützt.
Die Radikalität des Evangeliums ist für alle Christen ohne Ausnahme ein grundlegender und
unverzichtbarer Anspruch, der aus dem Anruf Christi erwächst, ihm aufgrund der vom Geist
bewirkten innigen Verbundenheit mit ihm zu folgen und ihn nachzuahmen (vgl. Mt 6,18ff.;
10,37ff.; Mk 8,3438; 10,17-21; Lk 9,57ff.). Dieser Anspruch stellt sich für die Priester
wiederum nicht nur, weil sie "in" der Kirche sind, sondern auch, weil sie der Kirche
"gegenüber" stehen, insofern sie Christus, dem Haupt und Hirten, gleichgestaltet, zum
geweihten Dienstamt zugelassen und bestellt und von seiner Hirtenliebe beseelt sind. Als
inneren Kern und äußere Konsequenz dieser Radikalität des Evangeliums gibt es eine reiche
Blüte vielfältiger Tugenden und sittlicher Ansprüche, die für das pastorale und geistliche
Leben des Priesters entscheidend sind, wie z. B. Glaube, Demut vor dem Geheimnis Gottes,
Barmherzigkeit und Klugheit. Bevorzugter Ausdruck dieser Radikalität sind die verschiedenen
"evangelischen Räte", die Jesus in der Bergpredigt vorschlägt (vgl. Mt 5-7); unter diesen
Räten sind die Lebenshaltungen von Gehorsam, Keuschheit und Armut eng miteinander
verbunden: Der Priester ist berufen, sie entsprechend jenen Bedingungen und Zielsetzungen
und gemäß jenen ursprünglichen Sinngehalten zu leben, die Quelle und Ausdruck der ihm
eigenen Identität sind.
28. "Zu den Tugenden, die für den Dienst der Priester besonders erfordert sind, muß man als
ständige Seelenhaltung die innerste Bereitschaft zählen, nicht den eigenen Willen zu suchen,
sondern den Willen dessen, der sie gesandt hat" (vgl. Joh 4,34; 5,30; 6,38). Das ist der
Gehorsam, der im Fall des geistlichen Lebens des Priesters einige besondere Wesensmerkmale
aufweist.
Înainte de toate, ea este o ascultare "apostolică", în sensul că recunoaşte, iubeşte şi
slujeşte Biserica în structura ei ierarhică. În realitate, nu există slujire preoţească decât
în comuniune cu suveranul pontif şi colegiul episcopal, în speţă cu propriul episcop
diecezan, cărora le datorează "respectul filial şi ascultarea" pe care le-au promis la
hirotonire. Această "supunere" faţă de cei care sunt investiţi cu autoritatea bisericească
nu are nimic umilitor, ci provine din libertatea responsabilă a preotului, care acceptă nu
numai exigenţele unei vieţi ecleziale organice şi organizate, dar şi acel har al
discernământului şi al responsabilităţii în deciziile ecleziale pe care Isus le-a garantat
apostolilor săi şi succesorilor lor, pentru ca misterul Bisericii să fie păzit cu fidelitate şi
pentru ca ansamblul comunităţii creştine să fie slujit în itinerarul său unitar spre
mântuire.

Motivată corect şi trăită fără servilisme, ascultarea creştină autentică îl ajută pe preot
să-şi îndeplinească cu o transparenţă evanghelică autoritatea care i-a fost încredinţată
faţă de poporul lui Dumnezeu: fără autoritarisme şi fără opţiuni demagogice. Numai
acela care ştie să asculte în Cristos, ştie cum să ceară, în spiritul Evangheliei, ascultare
de la altul.
În plus, ascultarea preoţească prezintă o exigenţă "comunitară": nu este ascultarea
unuia singur care individual este în raport cu autoritatea, ci este în schimb ascultarea
inserată profund în unitatea ordinului preoţesc, care este chemat ca atare să trăiască în
colaborare armonioasă cu episcopul şi, prin el, cu succesorul lui Petru.75

Acest aspect al ascultării preotului recere o asceză considerabilă, fie în sensul unei
obişnuinţe de a nu ţine prea mult la preferinţele proprii sau la propriile puncte de
vedere, fie în sensul de a lăsa loc confraţilor ca ei să-şi poată pune în valoare talentele şi
capacităţile proprii, excluzând orice gelozie, invidie şi rivalitate. Ascultarea preotului
este o ascultare solidară, care porneşte de la apartenenţa sa la unicul ordin preoţesc şi
care întotdeauna în cadrul lui şi împreună cu el, exprimă orientări şi alegeri
coresponsabile.

În sfârşit, ascultarea preoţească are un special caracter "pastoral". Adică este trăită într-
un climat de disponibilitate permanentă de a se lăsa prins, "cvasidevorat", de
necesităţile şi cerinţele turmei. Aceste cerinţe trebuie desigur să fie într-adevăr
raţionale, şi uneori trebuie selecţionate şi analizate, dar în mod incontestabil, viaţa
preotului este total "ocupată" de foamea după Evanghelie, după credinţa, speranţa şi
iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de misterul său, care, mai mult sau mai puţin conştient
este prezentă în poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredinţat.
29. Între sfaturile evanghelice - scrie Conciliul - "străluceşte mai ales preţiosul dar al
harului divin, pe care Tatăl îl dăruieşte unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai
uşor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărţită (cf. 1Cor 7,32-34) în feciorie sau în
celibat. Această înfrânare desăvârşită pentru împărăţia cerurilor s-a bucurat întotdeauna
de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor
neasemuit de rodnicie spirituală în lume".76

75 Cf. ibid.
76 LG 42: EV 1/399.
Dieser Gehorsam ist zunächst ein "apostolischer" Gehorsam in dem Sinne, daß er die
Kirche in ihrer hierarchischen Struktur anerkennt, liebt und ihr dient. Denn
priesterlichen Dienst gibt es nur in Gemeinschaft mit dem Papst und mit dem
Bischofskollegium, besonders mit dem eigenen Diözesanbischof; ihnen muß der
Priester "den kindlichen Respekt und den Gehorsam" entgegenbringen, den er im Ritus
der Priesterweihe gelobt hat. Diese Verfügbarkeit" gegenüber den kirchlichen
Autoritätsträgern hat nichts Demütigendes an sich, sondern sie entspringt aus der
verantwortungsvollen Freiheit des Priesters, der nicht nur die Erfordernisse eines
organischen und organisierten kirchlichen Lebens auf sich nimmt, sondern auch jene
Gnade der Unterscheidung und Verantwortung bei kirchlichen Entscheidung anerkennt,
die Jesus seinen Aposteln und ihren Nachfolgern zugesagt hatte, damit das Geheimnis
der Kirche zuverlässig gehütet und der christlichen Gemeinschaft insgesamt auf ihrem
gemeinsamen Weg zum Heil gedient werde.
Der richtig motivierte und ohne servile Unterwürfigkeit gelebte echte christliche
Gehorsam hilft dem Priester, die ihm übertragene Vollmacht gegenüber dem Volk
Gottes mit evangelischer Transparenz auszuüben: ohne autoritäres Verhalten und ohne
demagogische Entscheidungen. Nur wer in Christus zu gehorchen vermag, weiß, wie
man nach dem Evangelium von anderen Gehorsam einfordern kann.
Der priesterliche Gehorsam stellt zudem einen "Gemeinschaftsanspruch" dar: Es ist
nicht der Gehorsam eines einzelnen, der sich individuell mit der Autorität verbindet, er
ist vielmehr zutiefst in die Einheit des Presbyteriums eingebunden; als solches ist das
Presbyterium berufen, die einträchtige Zusammenarbeit mit dem Bischof und durch
diesen mit dem Nachfolger Petri zu leben.
Diese Seite des Gehorsams erfordert vom Priester eine beachtliche Askese sowohl in
dem Sinne, daß er es sich zur Gewohnheit macht, nicht zu sehr an seinen eigenen
Vorlieben oder Standpunkten zu hängen, als auch in der Weise, daß er den Mitbrüdern
Raum läßt, damit sie frei von jeder Eifersucht, Mißgunst und Rivalität ihre Talente und
Fähigkeiten zur Geltung bringen können. Der Gehorsam des Priesters ist ein
solidarischer Gehorsam, der aus seiner Zugehörigkeit zum einen Presbyterium
entspringt und mitverantwortliche Orientierungen und Entscheidungen immer in ihm
und mit ihm angeht.
Schließlich ist dem priesterlichen Gehorsam ein besonderer "pastoraler" Charakter
eigen. Das heißt, er wird in einem Klima der ständigen Verfügbarkeit, der Bereitschaft
gelebt, sich von den Nöten und Bedürfnissen der Herde ergreifen und geradezu
"aufzehren" zu lassen. Diese Nöte und Anliegen müssen wirklich berechtigt sein, und
manchmal wird eine Auswahl und Überprüfung unumgänglich. Aber es läßt sich nicht
leugnen, daß das Leben des Priesters völlig "in Anspruch genommen" wird von dem
Hunger nach dem Evangelium, nach Glauben, nach Hoffnung, nach Gottes Liebe und
seinem Geheimnis, wie er in dem ihm anvertrauten Volk Gottes mehr oder weniger
bewußt vorhanden ist.
29. Unter den evangelischen Räten, schreibt das Konzil, "ragt die kostbar göttliche
Gnadengabe hervor, die der Vater einigen gibt (vgl. Mt 19,11; 1 Kor 7,7), die Jungfräulichkeit
oder der Zölibat, in dem man sich leichter ungeteilten Herzens (vgl. 1 Kor 7,32-34) Gott allein
hingibt. Diese vollkommene Enthaltsamkeit um des Himmelreiches willen wurde von der
Kirche immer besonders in Ehren gehalten als Zeichen und Antrieb für die Liebe und als eine
besondere Quelle geistlicher Fruchtbarkeit in der Welt".
În feciorie şi în celibat, castitatea îşi menţine semnificaţia ei originară, adică cea a unei
sexualităţi umane trăită ca manifestare autentică şi slujire preţioasă a iubirii de
comuniune şi de dăruire interpersonală. Această semnificaţie subzistă pe deplin în
starea de feciorie, care realizează, chiar în renunţarea la căsătorie, "semnificaţia
sponsală" a trupului printr-o comuniune şi o dăruire personală faţă de Isus Cristos şi
faţă de Biserica sa care prefigurează şi anticipă comuniunea şi dăruirea desăvârşită şi
definitivă din ceruri: "În starea de feciorie, omul este în aşteptarea - chiar şi cu trupul -
nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că
Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice".77

În această lumină se pot înţelege şi aprecia mai uşor motivele alegerii multiseculare pe
care Biserica din Occident a făcut-o şi pe care a menţinut-o, în ciuda tuturor
dificultăţilor şi obiecţiilor care au apărut de-a lungul secolelor, de a conferi hirotonirea
preoţească numai bărbaţilor care dau dovadă că sunt chemaţi de Dumnezeu la darul
castităţii în celibatul absolut şi perpetuu.

Părinţii sinodali au exprimat clar şi răspicat gândirea lor printr-o propoziţie importantă,
care merită să fie relatată integral şi literal: "Rămânând intactă disciplina Bisericilor
orientale, sinodul, convins că curăţia perfectă în celibatul preoţesc este o carismă,
aminteşte preoţilor că ea constituie un dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică
şi reprezintă o valoare profetică pentru lumea actuală. Acest sinod afirmă din nou şi cu
tărie ceea ce Biserica latină şi unele rituri orientale recer, şi anume ca preoţia să fie
conferită numai acelor bărbaţi care au primit de la Dumnezeu darul chemării la castitate
în celibat (fără a prejudicia tradiţia anumitor Biserici orientale şi anumite cazuri
particulare de clerici căsătoriţi proveniţi din convertirea la catolicism, pentru care s-a
făcut excepţie în enciclica lui Paul al VI-lea despre celibatul preoţesc, nr. 42). Sinodul
vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a
menţine legea care cere celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la
hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat
în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu
Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui
Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de
Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu, astfel încât celibatul să fie privit ca o
îmbogăţire pozitivă a preoţiei".78
Este foarte important ca preotul să înţeleagă motivaţia teologică a legii bisericeşti a
celibatului. În calitate de lege, exprimă voinţa Bisericii chiar înainte de voinţa
subiectului exprimată prin disponibilitatea sa. Dar voinţa Bisericii îşi află ultima sa
motivaţie în legătura pe care celibatul o are cu sfânta hirotonire, care-l face pe preot
asemenea cu Isus Cristos, capul şi mirele Bisericii. Ca mireasă a lui Isus Cristos,
Biserica vrea să fie iubită de preot în mod total şi exclusiv, aşa cum a iubit-o Isus
Cristos, capul şi mirele său. Prin urmare, celibatul preoţesc înseamnă dăruirea de sine
în şi cu Cristos Bisericii sale şi exprimă slujirea preotului faţă de Biserică în şi cu
Domnul.

77 IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. Familiaris consortio (FC), 22.11.1981, 16: AAS 74 (1982), 98; EV 7/1576.
78 Propositio 11.
In der Jungfräulichkeit und im Zölibat bewahrt die Keuschheit ihren ursprünglichen
Sinngehalt: Die menschliche Geschlechtlichkeit wird dabei als authentischer Ausdruck
der Ziele und als wertvoller Dienst an interpersonaler Gemeinschaft und Hingabe
gelebt. Dieser Sinngehalt ist in der Jungfräulichkeit voll bewahrt; diese verwirklicht
gerade auch im Verzicht auf die Ehe die "bräutliche Bedeutung" des Leibes durch eine
persönliche Bindung und Hingabe an Jesus Christus und seine Kirche, die die im
jenseits zu erwartende vollkommene und endgültige Gemeinschaft und Hingabe
ankündigen und vorwegnehmen: "In der Jungfräulichkeit steht der Mensch auch
leiblich in der Erwartung der eschatologischen Hochzeit Christi mit der Kirche; er
schenkt sich ganz der Kirche und hofft, daß Christus sich der Kirche schenken wird in
der vollen Wahrheit des ewigen Lebens".
In diesem Licht lassen sich die Beweggründe für die Entscheidung leichter verstehen
und beurteilen, die die Kirche des Abendlandes vor Jahrhunderten getroffen und an der
sie festgehalten hat trotz aller Schwierigkeiten und der Einsprüche, die im Laufe der
Zeit dagegen erhoben wurden, nämlich die Priesterweihe nur Männern zu erteilen, die
den Beweis erbringen, daß sie von Gott zur Gabe der Keuschheit in der Lebensform der
bedingungslosen und dauerhaften Ehelosigkeit berufen sind.
Die Synodenväter haben ihre Gedanken dazu klar und nachdrücklich in einer wichtigen
Vorlage zum Ausdruck gebracht, die es verdient, vollständig und wörtlich
wiedergegeben zu werden: Während die in den Ostkirchen geltende Disziplin
beibehalten wird, erinnert die Synode in der festen Überzeugung, daß die vollkommene
Keuschheit im priesterlichen Zölibat ein Charisma ist, die Priester daran, daß die
Keuschheit ein unschätzbares Geschenk Gottes für die Kirche und einen prophetischen
Wert für die heutige Welt darstellt. Diese Synode billigt und bekräftigt von neuem und
mit Nachdruck alles, was die lateinische Kirche und einige östliche Riten fordern,
nämlich daß die priesterliche Würde nur solchen Männern übertragen wird, die von
Gott das Geschenk der Berufung zur Keuschheit in der Ehelosigkeit empfangen haben
(ohne Vorurteil gegen die Tradition einiger orientalischer Kirchen und gegen die
Sonderfälle zum Katholizismus konvertierter verheirateter Geistlicher; für diese Fälle
sind in der Enzyklika Pauls Vl. über den priesterlichen Zölibat, Nr. 42, Ausnahmen
vorgesehen). Die Synode will bei niemandem den geringsten Zweifel an der festen
Entschlossenheit der Kirche aufkommen lassen, an dem Gesetz festzuhalten, das den
zur Priesterweihe nach dem lateinischen Ritus ausersehenen Kandidaten den frei
gewählten ständigen Zölibat auferlegt. Die Synode drängt darauf, daß der Zölibat in
seinem vollen biblischen, theologischen und spirituellen Reichtum dargestellt und
erläutert wird, nämlich als kostbares Geschenk Gottes an seine Kirche und als Zeichen
des Reiches, das nicht von dieser Welt ist, Zeichen der Liebe Gottes zu dieser Welt
sowie der ungeteilten Liebe des Priesters zu Gott und zum Volk Gottes, sodaß der
Zölibat als positive Bereicherung des Priestertums angesehen werden kann".
Besonders wichtig ist es, daß der Priester die theologische Begründung des kirchlichen
Zölibatsgesetzes erfaßt. Als Gesetz drückt es noch vor dem Willen des einzelnen, der durch
dessen Verfügbarkeit zum Ausdruck gebracht wird, den Willen der Kirche aus. Aber der Wille
der Kirche findet seine letzte Begründung in dem Band, das den Zölibat mit der heiligen
Weihe verbindet, die den Priester Jesus Christus, dem Haupt und Bräutigam der Kirche,
gleichgestaltet. Die Kirche als Braut Jesu Christi will vom Priester mit der Vollständigkeit und
Ausschließlichkeit geliebt werden, mit der Jesus Christus, das Haupt und der Bräutigam, sie
geliebt hat. Der priesterliche Zölibat ist also Selbsthingabe in und mit Christus an seine Kirche
und Ausdruck des priesterlichen Dienstes an der Kirche in und mit dem Herrn.
Pentru o viaţă spirituală adecvată a preotului, celibatul trebuie considerat şi trăit nu ca
un element izolat sau pur negativ, ci ca un aspect al unei orientări pozitive, specifică şi
caracteristică preotului: părăsindu-şi tatăl şi mama, el îl urmează pe Isus, păstorul cel
bun, într-o comuniune apostolică, în slujirea poporului lui Dumnezeu. De aceea,
celibatul trebuie acceptat printr-o hotărâre liberă şi iubitoare care trebuie reînnoită
încontinuu, ca dar inestimabil al lui Dumnezeu, ca "imbold pentru iubirea pastorală", 79
ca participare specială la paternitatea lui Dumnezeu şi la rodnicia Bisericii, ca mărturie
dată lumii despre împărăţia escatologică. Pentru a trăi toate exigenţele morale, pastorale
şi spirituale ale celibatului preoţesc este absolut necesară rugăciunea umilă şi
încrezătoare, aşa cum ne atrage atenţia Conciliul: "În lumea de astăzi, înfrânarea
desăvârşită e socotită imposibilă de mulţi oameni; de aceea, preoţii trebuie cu atât mai
mult să ceară cu umilinţă şi perseverenţă, împreună cu Biserica, harul fidelităţii, care nu
este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând în acelaşi timp la toate ajutoarele
naturale şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor". 80 Rugăciunea, unită cu
sacramentele Bisericii şi trăirea normelor ascetice, va fi aceea care va da speranţă în
dificultăţi, iertare în cazul unor deficienţe, încredere şi curaj în reluarea drumului.

30. Referitor la sărăcia evanghelică, părinţii sinodali i-au făcut o descriere cât se poate
de concisă şi profundă, prezentând-o ca "supunerea tuturor bunurilor Binelui suprem al
lui Dumnezeu şi împărăţiei sale".81 În realitate, numai cel care contemplă şi trăieşte
misterul lui Dumnezeu ca Bine unic şi suprem, ca Bogăţia adevărată şi definitivă, poate
înţelege şi trăi sărăcia, care desigur nu înseamnă dispreţuirea şi refuzarea bunurilor
materiale, ci înseamnă folosirea recunoscătoare şi cordială a acestor bunuri şi în acelaşi
timp renunţarea bucuroasă la acestea printr-o mare libertate interioară, adică pentru
Dumnezeu şi planurile sale.

Datorită asemănării sale sacramentale cu Cristos, cap şi păstor, sărăcia preotului capătă
conotaţii "pastorale" precise, asupra cărora, reluând şi dezvoltând învăţătura
conciliară,82 s-au oprit părinţii sinodali. Ei notează printre altele: "După exemplul lui
Cristos care bogat fiind s-a făcut sărac din iubire faţă de noi (cf. 2Cor 8,9), preoţii
trebuie să-i considere pe cei săraci şi pe cei mai slabi ca fiindu-le încredinţaţi lor într-un
chip special, şi trebuie să fie capabili să dea mărturie despre sărăcie printr-o viaţă
simplă şi austeră, fiind deja obişnuiţi să renunţe cu generozitate la bunurile superflue"
(Optatam totius, 9; CIC, can. 282)".83
Este adevărat că "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Lc 10,7) şi că "Domnul a rânduit
ca aceia care propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1Cor 9,14), dar
este tot atât de adevărat că acest drept al apostolului nu poate fi nici într-un fel
confundat cu pretenţia de a subordona slujirea Evangheliei şi a Bisericii avantajelor şi
intereselor care pot deriva de aici. Numai sărăcia asigură preotului disponibilitatea sa de
a fi trimis acolo unde activitatea sa este mai utilă şi mai urgentă, chiar cu preţul
sacrificiului personal. Este condiţia şi premisa indispensabilă a docilităţii apostolului
faţă de Duhul Sfânt, care-l face apt să "meargă", fără lucruri superflue şi fără
condiţionări, urmând numai voinţa Învăţătorului (cf. Lc 9,57-62; Mc 10,17-22).

79 PO 16: EV 1/1296 ş.u.

80 Ibid.
81 Propositio 8.
82 Cf. PO 17: EV 1/1299 ş.u.
83Propositio 10.
Für ein angemessenes geistliches Leben des Priesters darf der Zölibat nicht als ein
isoliertes oder rein negatives Element , sondern immer als Aspekt einer positiven, ganz
spezifischen und charakteristischen Lebensorientierung angesehen und gelebt werden:
Er verläßt Vater und Mutter und folgt Jesus, dem Guten Hirten, in eine apostolische
Gemeinschaft, um dem Volk Gottes zu dienen. Der Zölibat muß also als unschätzbares
Geschenk Gottes, als "Antrieb der Hirtenliebe" als einzigartige Teilnahme an Gottes
Vaterschaft und an der Fruchtbarkeit der Kirche und als Zeugnis vor der Welt für das
eschatologische Reich in freier und von Liebe getragener Entscheidung angenommen
und unablässig erneuert werden. Um sämtliche moralischen, pastoralen und spirituellen
Erfordernisse des priesterlichen Zölibats zu leben, braucht es unbedingt das demütige
und vertrauensvolle Gebet, wie uns das Konzil lehrt: je mehr in der heutigen Welt viele
Menschen ein Leben in vollkommener Enthaltsamkeit für unmöglich halten, um so
demütiger und beharrlicher werden die Priester und mit ihnen die ganze Kirche die
Gabe der Beständigkeit und Treue erflehen, die denen niemals verweigert wird, die um
sie bitten. Zugleich werden sie alle übernatürlichen und natürlichen Hilfen anwenden,
die jedem zur Verfügung stehen". Auch wird das Gebet, in Verbindung mit den
Sakramenten der Kirche und asketischem Eifer, in schwierigen Situationen Hoffnung,
bei Verfehlungen Vergebung und dort, wo es gilt, sich neu auf den Weg zu machen,
Vertrauen und Mut einflößen.
30. Die evangelische Armut haben die Synodenväter sehr treffend und tiefgründig
beschrieben, wenn sie diese Haltung als "Unterordnung aller Güter unter das höchste
Gut, nämlich Gott und sein Reich", darstellten. Tatsächlich vermag nur der, der das
Geheimnis Gottes als einziges und höchstes Gut, als wahren und endgültigen Reichtum
betrachtet und lebt, die Armut zu verstehen und zu verwirklichen, die gewiß nicht
Geringschätzung und Ablehnung der materiellen Dinge beinhaltet, sondern ein von
Herzen dankbarer Gebrauch dieser Güter und zugleich ein freudiger Verzicht auf sie mit
großer innerer Freiheit ist, die sich am Willen Gottes ausrichtet.
Die Armut des Priesters nimmt dadurch, daß er im Sakrament der Priesterweihe
Christus, dem Haupt und Hirten, gleichgestaltet wird, deutlich pastorale" Merkmale an;
mit diesen Merkmalen haben sich die Synodenväter eingehend befaßt und dazu die
Konzilslehre wieder aufgegriffen und weiterentwickelt. Sie schreiben unter anderem:
"Nach dem Vorbild Christi, der, reich wie er war, aus Liebe zu uns arm geworden ist
(vgl. 2 Kor 8,9), sollen die Priester die Armen und Schwachen als Menschen
betrachten, die ihnen in besonderer Weise anvertraut sind; und sie müssen imstande
sein, durch ein einfaches, strenges Leben Zeugnis zu geben von der Armut, indem sie
sich daran gewöhnen, auf überflüssige Dinge bereitwillig zu verzichten" (Optatam
totius, 9; CIC, can. 282).
Zwar hat, "wer arbeitet, ein Recht auf seinen Lohn" (Lk 10,7), und der Herr hat denen,
die das Evangelium verkündigen, geboten, vom Evangelium zu leben" (1 Kor 9,1-14);
aber dieses Recht des Apostels darf absolut nicht mit einem Anspruch verwechselt
werden, den Dienst am Evangelium und an der Kirche den Vorteilen und Interessen
unterzuordnen, die daraus abgeleitet werden können. Einzig und allein die Armut
gewährleistet dem Priester seine Bereitschaft, sich auch unter persönlichen Opfern
dorthin senden zu lassen, wo seine Arbeit am dringendsten gebraucht wird. Sie ist die
unerläßliche Bedingung und Voraussetzung dafür, daß der Apostel sich dem Geist fügt,
der ihn bereitmacht zu "gehen" und, frei von Ballast und Bindungen, nur dem Willen
des Meisters zu folgen (vgl. Lk 9,57-62; Mk 10,17-22).
Inserat personal în viaţa comunităţii şi responsabil de ea, preotul trebuie să ofere
şi mărturia unei "transparenţe" totale în administrarea bunurilor comunităţii, pe
care nu o va trata niciodată ca şi cum ar fi un patrimoniu propriu, dar ca pe ceva
de care va trebui să dea cont în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor, mai ales a celor
săraci. Apoi conştiinţa că aparţine la o unică preoţie îl va determina pe preot să se
angajeze în înlesnirea atât a unei distribuiri mai echitabile a bunurilor între
confraţi, cât şi la o anumită folosire în comun a bunurilor (cf. Fap 2,42-47).

Libertatea interioară, pe care sărăcia evanghelică o păstrează şi o alimentează, îl

face pe preot capabil de a fi alături de cei mai slabi, de a deveni solidar în
eforturile lor pentru instaurarea unei societăţi mai drepte, în a fi mai sensibil şi
mai capabil în înţelegerea şi discernământul fenomenelor care privesc aspectul
economic şi social al vieţii, în a promova alegerea preferenţială faţă de cei săraci:
aceasta, fără a exclude pe nimeni de la vestirea şi de la darul mântuirii, ştie să fie
atentă faţă de cei mici, faţă de păcătoşi, faţă de marginalizaţii de orice fel, după
modelul dat de Isus în desfăşurarea misiunii sale profetice şi sacerdotale (cf. Lc
4,18).

Nu trebuie uitată semnificaţia profetică a sărăciei sacerdotale, care este deosebit

de urgentă în societăţile bogate şi consumiste: "Preotul cu adevărat sărac este cu
siguranţă un semn concret al detaşării, al renunţării şi al nesupunerii faţă de
tirania lumii contemporane, care-şi pune toată încrederea în bani şi în siguranţa
materială".84
Isus Cristos, care pe cruce duce la desăvârşire iubirea sa pastorală printr-o
despuiere extremă, exterioară şi interioară, este modelul şi izvorul virtuţilor
ascultării, castităţii şi sărăciei, pe care preotul este chemat să le trăiască drept
expresie a iubirii sale pastorale faţă de fraţi. Aşa cum scrie Paul creştinilor din
Filipi, preotul trebuie să aibă "aceleaşi sentimente" ca şi Isus, despuindu-se de
"eul" propriu, pentru a găsi în iubirea ascultătoare, castă şi săracă, drumul măreţ
al unirii cu Dumnezeu şi al unităţii cu fraţii (cf. Fil 2,5).
Apartenenţa şi devotamentul faţă de Biserica locală

31. Ca orice viaţă spirituală autentic creştină, şi viaţa preotului posedă o esenţială
şi obligatorie dimensiune eclezială: este participarea la sfinţenia Bisericii însăşi,
pe care o mărturisim în Crez drept "comuniunea sfinţilor". Sfinţenia creştinului
provine din cea a Bisericii, o exprimă şi în acelaşi timp o îmbogăţeşte. Această
dimensiune eclezială îmbracă modalităţi, finalităţi şi semnificaţii speciale în viaţa
spirituală a preotului, în virtutea raportului său special cu Biserica, pornind
totdeauna de la asemănarea sa cu Cristos, cap şi păstor, de la slujirea sa
preoţească, de la iubirea sa pastorală.

84 Ibid.
Der Priester, der persönlich in das Leben der Gemeinde eingebunden. und für sie
verantwortlich ist, muß auch bei der Verwaltung der Güter der Gemeinde das
Zeugnis einer völligen "Transparenz" bieten; er soll diese Güter niemals so
handhaben, als wären sie sein eigenes Vermögen, sondern als etwas, worüber er
vor Gott sowie vor den Brüdern und Schwestern, vor allem den Armen gegenüber
Rechenschaft ablegen muß. Das Bewußtsein der Zugehörigkeit zu dem einen
Presbyterium wird den Priester anspornen, sich engagiert sowohl für eine
gerechtere Verteilung der Güter unter den Brüdern als auch für so etwas wie einen
gemeinsamen Gütergebrauch einzusetzen (vgl. Apg 2,42-47).
Die innere Freiheit, die die evangelische Armut schützt und nährt, befähigt den
Priester dazu, an der Seite der Schwächsten zu stehen; sich mit ihren
Bemühungen um die Errichtung einer gerechteren Gesellschaft zu solidarisieren;
mit mehr Einfühlungsvermögen und Fähigkeit die Phänomene zu verstehen und
zu unterscheiden, die die wirtschaftliche und soziale Seite des Lebens betreffen,
sowie die Option für die Armen zu fördern: Diese macht fähig - ohne jemanden
von der Verkündigung und dem Geschenk des Heils auszuschließen -, sich nach
dem Vorbild, das Jesus bei der Erfüllung seines prophetischen und priesterlichen
Dienstes gegeben hat, den Geringen, den Sündern, den Ausgestoßenen und
Randgruppen jeder Art zuzuwenden (vgl. Lk 4,18).
Nicht zu vergessen ist die prophetische Bedeutung der priesterlichen Armut, die
in der Wohlstands- und Konsumgesellschaft besonders dringend ist: "Der wirklich
arme Priester ist sicherlich ein konkretes Zeichen für die Trennung und
Ablehnung und nicht für die Unterwerfung unter den Druck der modernen Welt,
die ihr ganzes Vertrauen in das Geld und in die materielle Sicherheit legt".
Jesus Christus, der am Kreuz seine Hirtenliebe in einer abgrundtiefen äußeren
und inneren Lebenshingabe zur Vollkommenheit führte, ist das Vorbild und die
Quelle für die Tugenden des Gehorsams, der Keuschheit und der Armut, die der
Priester seiner Berufung nach als Ausdruck der pastoralen Liebe zu den Brüdern
und Schwestern leben soll. Der Priester soll, wie Paulus an die Christen von
Philippi schreibt, "so gesinnt sein", wie Jesus gesinnt war, der sich selbst
entäußerte, um in der gehorsamen, keuschen und armen Liebe den Lehr- und
Lebensweg zur Vereinigung mit Gott und zur Einheit mit den Menschen zu finden
(vgl. Phil 2,5).
31. Wie jedes wahrhaft christliche geistliche Leben hat auch das des Priesters eine
wesentliche und unverzichtbare kirchliche Dimension: Es hat teil an der
Heiligkeit der Kirche selbst, die wir im Credo als "Gemeinschaft der Heiligen"
bekennen. Die Heiligkeit des Christen kommt von jener der Kirche her, sie
verleiht ihr Ausdruck und bereichert sie zugleich. Diese kirchliche Dimension hat
im geistlichen Leben des Priesters aufgrund seiner spezifischen Beziehung zur
Kirche besondere Eigenschaften, Zielsetzungen und Sinngehalte, die immer von
seiner Gleichgestaltung mit Christus, dem Haupt und Hirten, von seinem
geweihten Amt und von seiner Hirtenliebe her zu verstehen sind.
În această perspectivă trebuie considerată ca valoare spirituală a preotului
apartenenţa sa precum şi devotamentul său faţă de Biserica locală. În realitate,
acestea, nu sunt motivate numai din raţiuni organizatorice şi disciplinare.
Dimpotrivă, raportul cu episcopul în unica preoţie, împărtăşirea grijii sale
ecleziale, devotamentul faţă de grija evanghelică a poporului lui Dumnezeu în
concretele condiţii istorice şi ambientale ale Bisericii locale, sunt elementele de
care nu se poate face abstracţie în trasarea portretului propriu al preotului şi al
vieţii sale spirituale. În acest sens, încardinarea nu se epuizează într-o legătură pur
juridică, ci comportă şi o serie întreagă de atitudini şi alegeri spirituale şi
pastorale, care contribuie la conturarea unei fizionomii specifice imaginii
vocaţionale a preotului.
Este necesar ca preotul să conştientizeze clar că "existenţa sa într-o Biserică
locală" constituie, prin natura sa, un element determinant pentru trăirea
spiritualităţii creştine. În acest sens, preotul găseşte tocmai în apartenenţa şi
devotamentul faţă de Biserica locală, un izvor de semnificaţii, de criterii de
discernământ şi acţiune, care dau contur atât misiunii pastorale cât şi vieţii sale
spirituale.
În progresul spre perfecţiune pot contribui şi alte inspiraţii sau referiri la alte
tradiţii de viaţă spirituală, capabile să îmbogăţească viaţa sacerdotală a fiecăruia
şi să anime ordinul preoţesc cu daruri spirituale preţioase. Este vorba despre
multe asociaţii ecleziale vechi şi noi, care primesc în rândul lor şi preoţi: începând
de la societăţile de viaţă apostolică la institutele seculare sacerdotale, de la
diferitele forme de comuniune şi trăire spirituală împreună la mişcările ecleziale.
Preoţii care aparţin ordinelor şi congregaţiilor religioase, sunt o adevărată bogăţie
spirituală pentru întreg clerul diecezan, căruia îi oferă contribuţia unor carisme
specifice şi slujiri calificate, stimulând prin prezenţa lor Biserica locală în trăirea
mai intensă a deschiderii sale universale.85
Apartenenţa preotului la Biserica locală şi devotamentul său, până la dăruirea
vieţii, pentru edificarea Bisericii "în persoana" lui Cristos, cap şi păstor, pentru
slujirea întregii comunităţi creştine, într-un cordial şi filial raport cu episcopul,
trebuie să fie consolidate prin orice altă carismă care face parte dintr-o existenţă
sacerdotală sau este în legătură cu ea.86
Pentru ca belşugul harurilor Duhului să fie primit cu bucurie şi să rodească spre
slava lui Dumnezeu pentru binele Bisericii întregi, se cere din partea tuturor, în
primul rând, cunoaşterea şi discernământul carismelor proprii şi ale altuia,
precum şi trăirea lor în spiritul umilinţei creştine, al curajului autocriticii, al
intenţiei, mai presus de orice altă preocupare, de a ajuta la edificarea întregii
comunităţi, în slujba căreia este pusă orice carismă particulară. În plus, se cere
tuturor un efort sincer de stimă reciprocă, de respect reciproc şi valorificarea
coordonată a tuturor diversităţilor pozitive şi legitime prezente în rândul clerului.
Şi toate acestea fac parte din viaţa spirituală şi din asceza continuă a preotului.

85 Cf. SF. CONGREGAŢIE PENTRU CĂLUGĂRI ŞI INSTITUTELE SECULARE - SF. CONGREGAŢIE PENTRU EPISCOPI, Directive privind
raporturile reciproce între episcopi şi călugări în Biserică, Mutuae relationes, 14.5.1978, 18: AAS 70 (1978), 484-485; EV 6/627 ş.u.
86 Cf. Propositio 25; 38.
Aus dieser Sicht muß die Zugehörigkeit des Priesters zur Teilkirche und sein
hingebungsvoller Einsatz für sie als geistlicher Wert in seinem Leben angesehen
werden. Diese Zugehörigkeit und Hingabe lassen sich ja in der Tat nicht nur durch
organisatorische und disziplinäre Ursachen begründen. Im Gegenteil, die Beziehung
zum Bischof in dem einen Presbyterium, die Teilnahme an seinem Bemühen um die
Kirche, die Hingabe an die am Evangelium orientierte Sorge um das Volk Gottes unter
den konkreten Bedingungen von Geschichte und Umwelt einer Teilkirche sind
Elemente, von denen man nicht absehen kann, wenn man die eigentliche Gestalt des
Priesters und seines geistlichen Lebens beschreibt. In diesem Sinne erschöpft sich die
"Inkardination" nicht in einer reinen Rechtsverbindlichkeit, sondern bringt auch eine
Reihe von geistlichen und pastoralen Haltungen und Entscheidungen mit sich, die dazu
beitragen, dem Berufungsprofil des Priesters eine eigene Physiognomie zu verleihen.
Der Priester muß sich dessen bewußt sein, daß seine Zugehörigkeit zu einer Teilkirche
ihrem Wesen nach ein kennzeichnendes Element ist, um eine christliche Spiritualität zu
leben. In diesem Sinne findet der Priester gerade in seiner Zugehörigkeit und Hingabe
an die Teilkirche eine Quelle für Sinngehalte, für Unterscheidungs- und
Aktionskriterien, die sowohl seiner pastoralen Sendung als auch seinem geistlichen
Leben Gestalt geben.
Zum Weg der Vervollkommnung können auch weitere inspirierende Impulse oder
Hinweise auf andere Traditionen des spirituellen Lebens beitragen, wenn sie in der
Lage sind, das Leben des einzelnen Priesters zu bereichern und das Presbyterium
insgesamt durch wertvolle geistliche Gaben zu beleben. Das geschieht im Fall vieler
alter und neuer kirchlicher Gemeinschaften, die auch Priester in ihren Kreis aufnehmen:
von den Vereinigungen apostolischen Lebens bis zu den Säkularinstituten für Priester,
von den verschiedenen Formen kommunitärer Spiritualität bis hin zu den neuen
kirchlichen Bewegungen. Priester, die Mitglieder von Orden oder geistlichen
Gemeinschaften sind, bedeuten einen geistlichen Reichtum für die gesamte
Priesterschaft der Diözese, der sie den Beitrag ganz spezifischer Gnadengaben und
qualifizierter Dienste anbieten. Durch ihre Anwesenheit spornen sie die Teilkirche dazu
an, ihre Öffnung nach allen Seiten intensiver zu leben.
Die Zugehörigkeit des Priesters zur Teilkirche und sein hingebungsvoller Einsatz, bis
zur Hingabe des Lebens, für die Auferbauung der Kirche "in der Person" Christ, des
Hauptes und Hirten, im Dienst an der ganzen christlichen Gemeinschaft und in
herzlicher, kindlicher Beziehung zum Bischof werden von jedem anderen Charisma
gestärkt, das von Anfang an zu einem priesterlichen Leben gehört oder sich ihm
anschließt.
Damit die Fülle der Geistesgaben mit Freude angenommen und zur Ehre Gottes und
zum Wohl der ganzen Kirche fruchtbar gemacht wird, ist von seiten aller in erster Linie
die Kenntnis und Unterscheidung der eigenen und der Gnadengaben der anderen
erfordert. Die Anwendung dieser Charismen muß immer begleitet sein von christlicher
Demut, vom Mut zur Selbstkritik, von dem Vorsatz - der Vorrang vor jeder anderen
Sorge hat -, mitzuhelfen beim Aufbau der ganzen Gemeinde, in deren Dienst jedes
einzelne Charisma gestellt ist. Außerdem wird von allen ein aufrichtiges Bemühen um
gegenseitige Wertschätzung und Achtung und um eine aufeinander abgestimmte
Bewertung aller im Priestertum vorhandenen positiven und berechtigten Unterschiede
gefordert. Auch das alles gehört zum geistlichen Leben und zur ständigen Askese des
Priesters.
32. Apartenenţa şi devotamentul faţă de Biserica locală nu închid în ea activitatea
şi viaţa preotului: de fapt acestea nu pot fi închise, prin însăşi natura atât a
Bisericii locale,87 cât şi a misiunii sacerdotale. În această privinţă, Conciliul scrie:
"Darul spiritual pe care preoţii l-au primit la hirotonire nu-i pregăteşte pentru o
misiune limitată şi restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea şi universala misiune a
mântuirii «până la marginile pământului» (Fap 1,8), căci orice slujire preoţească
participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de Cristos
apostolilor".88

De aici rezultă că viaţa spirituală a preoţilor trebuie să fie profund marcată de

zelul şi dinamismul misionar. Lor le revine, prin exercitarea misiunii lor şi prin
mărturia vieţii, să facă din comunitatea încredinţată lor, o comunitate autentic
misionară. Aşa cum am scris în enciclica Redemptoris missio: "Toţi preoţii trebuie
să aibă inimă şi mentalitate misionară, să fie deschişi la nevoile Bisericii şi ale
lumii, atenţi la cei mai îndepărtaţi, şi mai ales la grupurile necreştine din zona în
care se află. În rugăciune şi mai ales la jertfa euharistică, să poarte grija întregii
Biserici pentru întreaga omenire".89

Dacă acest spirit misionar va anima cu generozitate viaţa preoţilor, atunci va fi

uşurat răspunsul la acea exigenţă din ce în ce mai simţită în Biserică astăzi, care
provine dintr-o inegală răspândire a clerului. În acest sens, deja Conciliul a fost
cât se poate de clar şi de categoric: "Preoţii să-şi aducă aminte că trebuie să aibă
la inimă grija pentru toate Bisericile. De aceea, preoţii din diecezele mai bogate în
vocaţii să se arate gata să meargă bucuroşi, cu permisiunea sau la îndemnul
ordinariului propriu, pentru a-şi împlini slujirea în regiuni, misiuni sau activităţi
care suferă din lipsă de cler".90
"Reînnoieşte în ei revărsarea Duhului tău dătător de sfinţenie"
33. "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor
vestea cea bună..." (Lc 4,18). Isus face să răsune şi astăzi în inima noastră de
preoţi cuvintele pe care le-a pronunţat în sinagoga din Nazaret. În realitate,
credinţa noastră, ne descoperă prezenţa operantă a Duhului lui Cristos în fiinţa
noastră, în acţiunea şi trăirea noastră aşa cum l-a configurat, abilitat şi plăsmuit
sacramentul Ordinului.
Da, Duhul Domnului este marele protagonist al vieţii noastre spirituale. El crează
"inima nouă", o animă şi o conduce prin "legea cea nouă" a iubirii, a iubirii
pastorale. Pentru dezvoltarea vieţii spirituale este hotărâtoare conştiinţa că
preotului nu-i lipseşte niciodată harul Duhului Sfânt, ca dar absolut gratuit şi ca
datorie plină de răspundere. Conştiinţa darului revarsă şi sprijină credinţa de
nezdruncinat a preotului în timpul dificultăţilor, ispitelor, slăbiciunilor care sunt
întâlnite pe parcursul spiritual.

87 87. Cf. LG 23: EV 1/338 ş.u.

88 PO 10: EV 1/1277; cf. Propositio 12.
89 IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, (7.12.1990), 67: AAS 83 (1991), 315-316.
90 PO 10: EV 1/1277. 277.
32. Die Zugehörigkeit zur Teilkirche und die Hingabe an sie engen die Tätigkeit
und das Leben des Priesters nicht auf die Teilkirche ein: Sie können sie in der Tat
gar nicht einengen sowohl wegen der Natur der Teilkirche, wie der des
priesterlichen Dienstes. Das Konzil schreibt dazu: "Die Geistesgabe, die den
Priestern in ihrer Weihe verliehen wurde, rüstet sie nicht für irgendeine begrenzte
und eingeschränkte Sendung, sondern für die alles umfassende und universale
Heilssendung bis an die Grenzen der Erde (Apg 1,8), denn jeder priesterliche
Dienst hat teil an der weltweiten Sendung, die Christus den Aposteln aufgetragen
hat".
Daraus ergibt sich, daß das geistliche Leben der Priester tief von einem
Dynamismus missionarischen Bemühens geprägt sein muß. Es ist ihre Aufgabe,
durch die Ausübung des Dienstes und das Zeugnis ihres Lebens die ihnen
anvertraute Gemeinde als wahrhaft missionarische Gemeinde zu gestalten. Wie
ich in der Enzyklika Redemptoris missio geschrieben habe, "müssen alle Priester
ein missionarisches Herz und eine missionarische Mentalität haben. Sie müssen
offen sein für die Anliegen der Kirche und der Welt; sie müssen auch die
Fernstehenden beachten und vor allem die nichtchristlichen Gruppen in ihrer
eigenen Umgebung. Im Gebet und besonders im eucharistischen Opfer mögen sie
die Sorge der ganzen Kirche für die ganze Menschheit mittragen".
Wird das Leben der Priester großzügig von diesem missionarischen Geist beseelt,
so wird das die Antwort auf jenes zunehmend ernste Problem in der heutigen
Kirche, das aus der ungleichen Verteilung des Klerus entsteht, erleichtern. In
diesem Sinne hat bereits das Konzil äußerst klare und eindringliche Worte
gesprochen: Die Priester mögen also daran denken, daß ihnen die Sorge für alle
Kirchen am Herzen liegen muß. Deshalb sollen sich die Priester jener Diözesen,
die mit einer größeren Zahl von Berufungen gesegnet sind, gern bereit zeigen, mit
Erlaubnis oder auf Wunsch des eigenen Ordinarius ihren Dienst in Gegenden, in
Missionsgebieten oder in Seelsorgsaufgaben auszuüben, in denen es an Klerus
mangelt".
33. Der Geist des Herrn ruht auf mir; denn der Herr hat mich gesalbt. Er hat mich
gesandt, damit ich den Armen eine gute Nachricht bringe . . ." (Lk 4,18). Jesus läßt
auch heute in unserem Priesterherzen die Worte wieder erklingen, die er in der
Synagoge von Nazaret gesprochen hat. In der Tat enthüllt uns unser Glaube die
wirksame Anwesenheit des Geistes Christi in unserem Dasein, in unserem Handeln und
in unserem Erleben so, wie das Weihesakrament sie gestaltet, ermöglicht und geformt
hat.
Ja, der Geist des Herrn ist der große Hauptakteur unseres geistlichen Lebens. Er schafft
in uns das "neue Herz", er beseelt und führt es durch das neue Gesetz" der Liebe, der
Hirtenliebe Christi. Entscheidend für die Entfaltung des geistlichen Lebens ist das
Bewußtsein, daß dem Priester niemals die Gnade des Heiligen Geistes fehlt - als völlig
unverdientes Geschenk und als verantwortungsvolle Aufgabe. Das Wissen um dieses
Geschenk begründet und stärkt in den Schwierigkeiten, Versuchungen und Schwächen,
die sich auf dem geistlichen Weg einstellen, das unerschütterliche Vertrauen des
Priesters.
Repropun tuturor preoţilor ceea ce am zis multora dintre ei cu altă ocazie: "Vocaţia la
preoţie este în mod esenţial o chemare la sfinţenie, în forma care izvorăşte din
sacramentul Ordinului. Sfinţenia înseamnă intimitate cu Dumnezeu, înseamnă imitarea
lui Cristos, sărac, curat şi umil; înseamnă iubire fără rezerve faţă de suflete şi dăruire
pentru adevăratul lor bine; înseamnă iubire faţă de Biserică pentru că este sfântă şi ne
vrea sfinţi, pentru că aceasta este misiunea pe care i-a încredinţat-o Cristos. Fiecare
dintre voi trebuie să fie sfânt şi pentru a-i ajuta pe fraţi să urmeze chemarea lor la
sfinţenie.
Oare cum să nu reflectăm... asupra rolului esenţial pe care îl are Duhul Sfânt în
chemarea specifică la sfinţenie, care este proprie ministerului sacerdotal? Să ne amintim
de cuvintele din ritul hirotonirii preoţeşti, care sunt considerate centrale în formula
sacramentală: «Dăruieşte, Tată atotputernic, acestor fii ai tăi demnitatea preoţiei.
Reînnoieşte în ei revărsarea Duhului tău dătător de sfinţenie; să îndeplinească, Doamne,
cu fidelitate, slujirea preoţească de gradul doi primită de la tine, iar prin exemplul lor
să-i conducă pe toţi la o conduită integră a vieţii».
Prin hirotonire, voi aţi primit, preaiubiţilor, însuşi Duhul lui Cristos, care vă face
asemenea lui, ca să puteţi acţiona în numele său şi să trăiţi în voi propriile sale
sentimente. Această comuniune intimă cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează
eficacitatea acţiunii sacramentale pe care o împliniţi «in persona Christi», recere în
egală măsură şi să se exprime în fervoarea rugăciunii, în coerenţa vieţii, în iubirea
pastorală a unui minister orientat neîncetat spre mântuirea fraţilor. Într-un cuvânt recere
sfinţirea voastră personală".91
IV
VENIŢI ŞI VEDEŢI
CHEMAREA LA PREOŢIE, ÎN PASTORAŢIA BISERICII
A căuta, a urma, a rămâne
34. "Veniţi şi vedeţi" (In 1,39). Aşa răspunde Isus celor doi discipoli ai lui Ioan
Botezătorul, care-l întrebau unde locuieşte. În aceste cuvinte găsim semnificaţia
chemării.
Iată cum relatează Evanghelistul chemarea lui Andrei şi a lui Petru: "În ziua
următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l
pe Isus care trecea, a zis: «Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!» Cei doi discipoli ai săi
l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează,
le-a zis: «Ce căutaţi?» Ei i-au spus: «Rabbi, - ceea ce, tradus, înseamnă
Învăţătorule - Unde locuieşti?» El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi». Aşadar, au venit şi
au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al
zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră pe Isus, era
Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon,
şi i-a spus: «L-am găsit pe Mesia!» - care tradus înseamnă Cristos - şi l-a adus la
Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas -
care înseamnă Piatră»" (In 1,35-42).

91 IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie adresată celor cinci mii de preoţi veniţi din lumea întreagă (9.10.1984), 2: Insegnamenti VII/2 (1984), 839.
Ich wiederhole für alle Priester noch einmal, was ich bei einer anderen Gelegenheit an
viele von ihnen in der Homilie gesagt habe: "Die priesterliche Berufung ist im
wesentlichen eine Berufung zur Heiligkeit in der Form, die aus dem Sakrament der
Priesterweihe entspringt. Die Heiligkeit ist Vertrautheit mit Gott, sie ist Nachahmung
des armen, keuschen und demütigen Christus sie ist vorbehaltlose Liebe zu den Seelen
und Hingabe an ihr wahres Wohl; sie ist Liebe zur Kirche, die heilig ist und uns
heiligen will, weil das die Sendung ist, die Christus ihr anvertraut hat. jeder von euch
muß heilig sein, um auch den Brüdern zu helfen, ihrer Berufung zur Heiligkeit zu
folgen.
Wie sollte man sich nicht Gedanken über die entscheidende Rolle machen, die der
Heilige Geist in der dem Priesteramt eigenen Berufung entfaltet? Rufen wir uns die
Worte des Ritus der Priesterweihe in Erinnerung, die für die wesentlichen in der
sakramentalen Formel gehalten werden: Allmächtiger Gott, wir bitten dich: Gib deinen
Knechten die priesterliche Würde. Erneuere in ihnen den Geist der Heiligkeit. Gib, o
Gott, daß sie festhalten an dem Amt, das sie aus seiner Hand empfingen; ihr Leben sei
für alle Ansporn und Richtschnur.
Durch die Priesterweihe empfangt ihr, meine Lieben, den Geist Christi, der euch ihm
ähnlich macht, damit ihr in seinem Namen handeln und in euch seine Empfindungen
erleben könnt. Die innige Gemeinschaft mit dem Geist Christi verlangt, während sie die
Wirksamkeit der sakramentalen Handlung gewährleistet, die ihr in der Rolle Christi
vernehmt, auch in der Glut des Gebetes Ausdruck zu finden, in der Konsequenz der
Lebensführung, in der pastoralen Liebe eines Dienstes, der unermüdlich auf das Heil
der Brüder ausgerichtet ist. Sie verlangt, mit einem Wort, eure persönliche Heiligung".

KAPITEL IV
KOMMT UND SEHT
Der Priesterberuf in der Pastoral der Kirche
34. "Kommt und seht!" (Joh 1,39). So antwortet Jesus den beiden Jüngern Johannes des
Täufers auf ihre Frage, wo er wohne. Aus seinen Worten erfahren wir, was Berufung
bedeutet.
Und so erzählt der Evangelist die Berufung von Andreas und Petrus: Am Tag darauf
stand Johannes wieder dort, und zwei seiner jünger standen bei ihm. Als Jesus
vorüberging, richtete Johannes seinen Blick auf ihn und sagte: Seht, das Lamm Gottes!
Die beiden jünger hörten, was er sagte, und folgten Jesus. Jesus aber wandte sich um,
und als er sah, daß sie ihm folgten, fragte er sie: Was wollt ihr? Sie sagten zu ihm:
Rabbi - das heißt übersetzt: Meister wo wohnst du? Er antwortete. Kommt und seht! Da
gingen sie mit und sahen, wo er wohnte, und blieben jenen Tag bei ihm; es war um die
zehnte Stunde.
Andreas, der Bruder des Simon Petrus, war einer der beiden, die das Wort des Johannes
gehört hatten und Jesus gefolgt waren. Er traf zuerst seinen Bruder Simon und sagte zu
ihm: Wir haben den Messias gefunden. Messias heißt übersetzt. der Gesalbte (Christus).
Erführte ihn zu Jesus. Jesus blickte ihn an und sagte: Du bist Simon, der Sohn des
Johannes, du sollst Kephas heißen. Kephas bedeutet: Fels (Petrus)" (Joh 1,35-42).
Această pagină a Evangheliei este una dintre multele din Cartea Sfântă în care
este descris "misterul" chemării, în cazul nostru misterul chemării de a fi apostoli
ai lui Isus. Pagina din Ioan, care are o semnificaţie şi pentru chemarea creştină ca
atare, capătă o valoare exemplară pentru chemarea la preoţie. Ca şi comunitate a
discipolilor lui Isus, Biserica este chemată să-şi îndrepte privirea spre această
scenă care, într-un oarecare mod, se reînnoieşte încontinuu în istorie. Ea este
invitată să aprofundeze sensul original şi personal al chemării la urmarea lui
Cristos în slujirea preoţească şi legătura inseparabilă dintre harul divin şi
responsabilitatea umană, legătură conţinută şi revelată în cele două cuvinte pe
care le întâlnim de mai multe ori în Evanghelie: vino şi urmează-mă (cf. Mt
19,21). I se cere să descifreze şi să parcurgă dinamismul propriu al chemării,
dezvoltarea sa graduală şi concretă în fazele căutării lui Isus, a urmării sale şi a
rămânerii cu el.
Biserica culege din această "Evanghelie a chemării" modelul, forţa şi elanul pastoraţiei
sale vocaţionale, adică al misiunii sale destinată să se îngrijească de naşterea,
discernământul şi călăuzirea vocaţiilor, în special a vocaţiilor la preoţie. Tocmai pentru
că "lipsa preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei Biserici", 92 pastoraţia vocaţională
cere, mai ales astăzi, să fie reluată printr-un angajament nou, viguros şi mai hotărât de
către toţi credincioşii, în convingerea că ea nu este un element secundar sau accesoriu,
nici un moment izolat sau sectorial, cam ca o simplă parte, chiar dacă importantă, a
pastoraţiei globale a Bisericii: dimpotrivă, ea este, aşa cum au afirmat în mod repetat
părinţii sinodali, o activitate intim inserată în pastoraţia generală a fiecărei Biserici, 93 o
grijă care trebuie să fie integrată şi pe deplin identificată cu aşa-numita "grijă obişnuită
a sufletelor",94 o dimensiune connaturală şi esenţială a pastoraţiei Bisericii, adică a vieţii
şi misiunii ei.95
Într-adevăr, dimensiunea vocaţională este connaturală şi esenţială pastoraţiei Bisericii.
Motivaţia constă în faptul că vocaţia defineşte, într-un anumit sens, fiinţa profundă a
Bisericii, mai înainte chiar de acţiunea ei. Însuşi numele ei de biserică, ecclesia, arată
intima sa fizionomie vocaţională, pentru că ea este într-adevăr "convocare", adunarea
celor chemaţi: "Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credinţă privesc spre
Cristos, înfăptuitorul mântuirii şi principiul unităţii şi al păcii şi a constituit Biserica
spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare".96
O interpretare propriu-zis teologică a chemării la preoţie şi a pastoralei care o
priveşte poate proveni numai din interpretarea misterului Bisericii ca mysterium
vocationis.
Biserica şi darul chemării
35. Orice chemare creştină îşi află fundamentul în alegerea gratuită şi
prevenitoare din partea Tatălui "care în Cristos, ne-a binecuvântat în cer cu toată
binecuvântarea spirituală. În el ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii, ca să
fim sfinţi şi nepătaţi în faţa lui. Cu dragoste ne-a predestinat la înfiere, prin
Cristos Isus, după bunul plac al voinţei sale" (Ef 1,3-5).

92 Discurs final la sinod, 27.10.1990, 5: l.c.

93 Cf. Propositio 6.
94 Cf. Propositio 13.
95 Cf. Propositio 4.
96 LG 9: EV 1/310.
Dieser Abschnitt des Evangeliums ist eine der Passagen der Heiligen Schrift, wo das
"Geheimnis" der Berufung, in unserem Fall das Geheimnis der Berufung zum Apostel
Jesu, beschrieben wird. Dem Abschnitt bei Johannes, der auch für die christliche
Berufung als solche wichtig ist, kommt eine symbolhafte Bedeutung für den
Priesterberuf zu. Als Gemeinschaft der jünger Jesu ist die Kirche dazu gerufen, diese
Szene im Auge zu behalten, die sich in gewisser Weise in der Geschichte ständig
wiederholt. Sie ist aufgefordert, den ursprünglichen, persönlichen Sinn der Berufung
zur Nachfolge Christi im Priesteramt und die unauflöslichen Bande zwischen der
göttlichen Gnade und der menschlichen Verantwortung zu vertiefen, wie sie das
Wortpaar, dem wir im Evangelium öfter begegnen, enthält und verdeutlicht: Komm und
folge mir nach (vgl. Mt 19,21). Die Kirche ist dringend dazu angehalten, die der
Berufung eigene Dynamik, ihre stufenweise konkrete Entwicklung in den einzelnen
Phasen - Jesus suchen, ihm folgen und bei ihm bleiben - zu entschlüsseln und zu
durchlaufen.
Die Kirche erkennt in diesem "Evangelium der Berufung" das Grundmodell, die Kraft
und den Antrieb für ihre Berufungspastoral, das heißt für die ihr aufgetragene Sendung,
sich um das Entstehen, das Erkennen und die Begleitung von Berufungen, insbesondere
der Berufungen zum Priestertum, zu kümmern. Die Tatsache, daß "der Priestermangel
gewiß die Betrübnis jeder Kirche ist", erfordert es, daß die Pastoral für die geistlichen
Berufe vor allem heute von allen Mitgliedern der Kirche mit neuem, tatkräftigem und
entschlossenerem Engagement aufgenommen wird, in dem Bewußtsein, daß die Sorge
für die Priesterberufe weder etwas Sekundäres oder Nebensächliches noch ein isoliertes
oder ausschnitthaftes Element, sozusagen bloß ein wenn auch wichtiger "Teil" der
Gesamtseelsorge der Kirche ist: Vielmehr ist sie, wie die Synodenväter wiederholt
bekräftigt haben, eine zutiefst in die allgemeine Pastoral jeder Ortskirche einbezogene
Tätigkeit, eine Sorge, die in die sogenannte "normale Seelsorge" integriert und voll mit
ihr identifiziert werden muß, eine Dimension, die wesentlich zur Pastoral der Kirche,
das heißt zu ihrem Leben und ihrer Sendung, gehört.
Ja, die Dimension der Berufung ist der Pastoral der Kirche wesenseigen. Der Grund
dafür liegt darin, daß die Berufung gewissermaßen das tiefgründige Sein der Kirche
noch vor ihrem Wirken definiert. Im Namen Kirche, Ecclesia, selbst wird der ihr eigene
tiefere Charakter der Berufung angedeutet, denn die Kirche ist wirklich
"zusammengerufene Versammlung", Versammlung derer, die gerufen bzw. berufen
sind: "Gott hat die Versammlung derer, die zu Christus als dem Urheber des Heils und
dem Ursprung der Einheit und des Friedens glaubend aufschauen, als seine Kirche
zusammengerufen und gestiftet, damit sie allen und jedem das sichtbare Sakrament
dieser heilbringenden Einheit sei".
Eine im eigentlichen Sinne theologische Deutung der Priesterberufung und der sie
betreffenden Pastoral kann nur aus der Deutung des Geheimnisses der Kirche als
Mysterium vocationis erwachsen.
35. Jede christliche Berufung hat ihre Grundlage in der unverdienten und
zuvorkommenden Erwählung durch den Vater, der uns mit allem Segen seines Geistes
gesegnet [hat] durch unsere Gemeinschaft mit Christus im Himmel. Denn in ihm hat er
uns erwählt vor der Erschaffung der Welt, damit wir heilig und untadelig leben vor
Gott; er hat uns aus Liebe im voraus dazu bestimmt, seine Söhne zu werden durch Jesus
Christus und nach seinem gnädigen Willen zu ihm zu gelangen" (Eph 1,3-5).
Orice chemare creştină vine de la Dumnezeu, este darul lui Dumnezeu. Însă ea nu este
dată niciodată în afara sau independent de Biserică, ci trece totdeauna în Biserică şi prin
Biserică, pentru că, aşa cum ne aminteşte Conciliul Vatican II, "I-a plăcut lui Dumnezeu
să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei,
ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în
sfinţenie".97 Biserica, nu numai că adună în sine toate vocaţiile pe care i le dă
Dumnezeu în drumul ei de mântuire, ci ea însăşi se prezintă ca mister de vocaţie, ca
reflex luminos şi viu al misterului Preasfintei Treimi. În realitate, Biserica, "popor
reunit prin unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt", 98 poartă în sine misterul
Tatălui, care fără să fie chemat sau trimis de cineva (cf. Rom 11,33-35), îi cheamă pe
toţi la sfinţirea numelui său şi la împlinirea voinţei sale; păstrează în ea misterul Fiului
care este chemat şi trimis de Tatăl să vestească tuturor împărăţia lui Dumnezeu
chemându-i pe toţi să-l urmeze; şi este depozitara misterului Duhului Sfânt care îi
consacră pentru misiune pe cei pe care Tatăl îi cheamă prin Fiul său Isus Cristos.

Biserica, fiind prin natura sa este "vocaţie", este generatoare şi educatoare de vocaţii.
Ea este aşa în fiinţa ei de "sacrament", întrucât este "semn" şi "instrument" în care
răsună şi se împlineşte vocaţia fiecărui creştin; şi este aşa în acţiunea ei, adică în
exercitarea ministerului său de vestire a cuvântului, de celebrare a sacramentelor şi de
slujire şi mărturie a dragostei.

Acum se poate observa dimensiunea eclezială esenţială a vocaţiei creştine: ea, nu

numai că provine "din" Biserică şi din medierea ei, nu numai că este recunoscută şi se
realizează "în" Biserică, dar - în slujirea fundamentală faţă de Dumnezeu - ea se şi
prezintă chiar în mod necesar, ca slujire "faţă de" Biserică. În orice formă a ei, vocaţia
creştină este un dar destinat edificării Bisericii, creşterii împărăţiei lui Dumnezeu în
lume.99

Ceea ce spunem despre orice chemare creştină îşi află o realizare specifică în chemarea
la preoţie: prin sacramentul Ordinului primit în Biserică, ea este chemată să se pună în
slujirea poporului lui Dumnezeu printr-o apartenenţă şi o asemănare specială cu Isus
Cristos şi prin autoritatea de a acţiona în numele şi în persoana lui, care este capul şi
păstorul Bisericii.
În această perspectivă se înţelege bine ceea ce scriu părinţii sinodali: "Vocaţia fiecărui
preot subzistă în Biserică şi pentru Biserică: prin ea se realizează o asemenea vocaţie.
De aici urmează că fiecare preot primeşte chemarea Domnului prin Biserică drept un
dar gratuit, adică gratia gratis data (charisma). Episcopului sau superiorului competent
îi revine misiunea nu numai să examineze aptitudinile şi chemarea candidatului, dar şi
să le recunoască. Un astfel de element ecleziastic ţine de vocaţia la ministerul preoţesc
ca atare. Candidatul la preoţie trebuie să primească chemarea, nu impunând condiţiile
sale personale, ci acceptând şi normele şi condiţiile pe care le pune Biserica însăşi,
datorită responsabilităţii pe care o are".100

97 Ibid.
98 CIPRIAN, De Dominica Oratione, 23; CCL 3/A. 105.
99 Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul despre apostolatul laicilor, Apostolicam actuositatem, 18.11.1965, 3: EV 1/918 ş.u.
100 Propositio 5.
Jede christliche Berufung kommt von Gott, ist Geschenk Gottes. Sie erfolgt jedoch
niemals außerhalb oder unabhängig von der Kirche, sondern vollzieht sich immer in der
Kirche und durch die Kirche, denn - so ruft uns das II. Vatikanische Konzil in
Erinnerung -"Gott hat es gefallen, die Menschen nicht einzeln, unabhängig von aller
wechselseitigen Verbindung, zu heiligen und zu retten, sondern sie zu einem Volk zu
machen, das ihn in Wahrheit anerkennen und ihm in Heiligkeit dienen soll".
Die Kirche vereint in sich nicht nur alle Berufungen, die Gott ihr auf ihrem Heilsweg
schenkt, sondern sie erhält selbst ihre Gestalt als Geheimnis der Berufung, als
leuchtender, lebendiger Widerschein des Mysteriums der göttlichen Trinität. Die
Kirche, "das von der Einheit der Vaters, des Sohnes und des Heiligen Geistes
zusammengerufene Volk"(98), trägt in der Tat das Geheimnis des Vaters in sich, der,
von niemandem gerufen und gesandt (vgl. Röm 11,33 ff.), alle ruft, seinen Namen zu
heiligen und seinen Willen zu erfüllen; sie hütet sich das Geheimnis des Sohnes, der
vom Vater gerufen und gesandt wurde, allen das Reich Gottes zu verkündigen, und der
alle in seine Nachfolge ruft; und sie wahrt das Geheimnis des Heiligen Geistes, der jene
für die Sendung heiligt, die der Vater durch seinen Sohn Jesus Christus beruft.
Die Kirche, die aufgrund ihrer angestammten Verfassung "Berufung" ist, ist Erzeugerin
und Erzieherin von Berufungen. Sie ist es in ihrem Grunddasein als "Sakrament", als
"Zeichen" und "Werkzeug", in dem die Berufung jedes Christen sichtbar wird und sich
erfüllt; und sie ist es in ihrem Wirken, das heißt in der Entfaltung ihres Dienstes der
Verkündigung des Wortes, der Feier der Sakramente und im Dienst und Zeugnis für die
Liebe.
So läßt sich also die wesentliche kirchliche Dimension der christlichen Berufung
begreifen: Nicht allein, daß sie aus" der Kirche und ihrer Vermittlung stammt, nicht
allein, daß sie "in" der Kirche zu erkennen ist und sich "in" ihr erfüllt, sondern sie
nimmt - in dem grundlegenden Dienst an Gott - auch und notwendigerweise Gestalt an
als Dienst "an" der Kirche. Die christliche Berufung ist in jeder ihrer Formen ein
Geschenk, bestimmt zum Aufbau der Kirche, zum Wachstum des Gottesreiches in der
Welt.
Was wir von jeder christlichen Berufung sagen, findet seine Verwirklichung in
besonderer Weise in der Berufung zum Priestertum: Sie ist der Anruf, sich durch das in
der Kirche empfangene Weihesakrament in den Dienst des Gottesvolkes zu stellen mit
einer besonderen Zugehörigkeit und Hinordnung zu Jesus Christus, verbunden mit der
Vollmacht, im Namen und in der Person" dessen zu handeln, der das Haupt und der
Hirte der Kirche ist.
Aus dieser Sicht ist zu verstehen, was die Synodenväter schreiben: "Die Berufung jedes
Priesters verwirklicht sich grundlegend in der Kirche und für die Kirche: Durch sie
kommt eine solche Berufung zur vollen Entfaltung. Daraus folgt, daß jeder Priester
seine Berufung vom Herrn durch die Kirche als eine Gnadengabe, eine Gratia gratis
data (Charisma) empfängt. Dem Bischof oder dem zuständigen Oberen obliegt es nicht
nur, die Eignung und Berufung des Kandidaten zu prüfen, sondern sie auch zu
erkennen. Ein derartiges kirchliches Element wohnt der Berufung zum Priesteramt als
solchem inne. Der Priesteramtskandidat darf die Berufung nicht aufgrund dessen
empfangen, daß er seine persönlichen Bedingungen durchsetzt, sondern dadurch, daß er
auch die Normen und Bedingungen annimmt, die die Kirche aufgrund ihrer
Verantwortung festsetzt".
Dialogul vocaţional: iniţiativa lui dumnezeu şi răspunsul omului
36. Istoria oricărei chemări preoţeşti, ca de altfel a oricărei vocaţii creştine, este istoria
unui dialog inefabil între Dumnezeu şi om, între iubirea lui Dumnezeu care cheamă şi
libertatea omului care-i răspunde lui Dumnezeu prin iubire. Aceste două aspecte de
nedespărţit ale vocaţiei, darul gratuit al lui Dumnezeu şi libertatea responsabilă a
omului, ies foarte bine şi pregnant în evidenţă din puţinele cuvinte prin care
evanghelistul Marcu prezintă chemarea celor Doisprezece: Isus "s-a urcat pe munte şi i-
a chemat la sine pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (3,13). Pe de o parte
avem hotărârea absolut liberă a lui Isus, iar pe de altă parte "venirea" celor
Doisprezece, adică "urmarea" lui Isus.
Acesta este modelul permanent, lucrul absolut esenţial, al oricărei vocaţii: cea a
profeţilor, a apostolilor, a preoţilor, a călugărilor, a credincioşilor laici, a fiecărei
persoane.

Dar ceea ce este cu totul prioritar, ba chiar primordial şi decisiv, este intervenţia liberă
şi gratuită a lui Dumnezeu care cheamă. Iniţiativa chemării îi aparţine. Aceasta este, de
exemplu, experienţa profetului Ieremia: "Cuvântul Domnului mi s-a adresat, zicându-
mi: «Mai înainte de a te fi plăsmuit în sânul mamei tale, te cunoşteam, mai înainte de a
vedea lumina zilei te-am sfinţit şi te-am rânduit profet pentru popoare»" (Ier 1,4-5).
Acelaşi adevăr este prezentat de apostolul Paul, care fundamentează orice vocaţie în
alegerea veşnică în Cristos, făcută "mai înainte de întemeierea lumii, după bunul plac al
voinţei sale" (Ef 1,5). Primatul absolut al harului în vocaţie, îşi află proclamarea
desăvârşită în cuvântul lui Isus: "Nu voi m-aţi ales, ci eu v-am ales pe voi şi v-am
constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână" (In 15,16).

Dacă chemarea la preoţie dă mărturie fără echivoc despre primatul harului, atunci libera
şi suverana decizie a lui Dumnezeu de a-l chema pe om cere respect absolut, ea nu
poate fi deloc forţată de vreo pretenţie omenească şi nici nu poate fi înlocuită de vreo
decizie umană. Chemarea este un dar al harului divin şi niciodată un drept al omului; de
aceea "nu se poate considera niciodată viaţa sacerdotală ca o simplă promovare umană,
nici misiunea preotului ca un simplu proiect personal". 101 Astfel este exclusă în mod
absolut orice laudă sau prezumţie din partea celor chemaţi (cf. Evr 5,4 ş.u.). Întreg
spaţiul spiritual al inimii lor trebuie să fie pătruns de o recunoştinţă plină de admiraţie şi
respect, de încredere şi speranţă neclintită, pentru că cei chemaţi ştiu că nu se bazează
pe puterile proprii, ci pe fidelitatea necondiţionată a lui Dumnezeu care cheamă.
"I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (Mc 3,13). Acest "a veni",
care se identifică cu "a-l urma" pe Isus, exprimă răspunsul liber al celor Doisprezece la
chemarea Învăţătorului. Aşa a fost şi în cazul lui Petru şi Andrei: "Şi le-a spus: «Veniţi
după mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au
urmat" (Mt 4,19-20). Identică a fost şi experienţa lui Iacob şi Ioan (cf. Mt 4,21-22). Aşa
este întotdeauna: în chemare strălucesc împreună iubirea gratuită a lui Dumnezeu şi
exaltarea cea mai înaltă posibilă a libertăţii omului: aceea a adeziunii la chemarea lui
Dumnezeu şi a încrederii în el.

101 IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 3.12.1989, 2: Insegnamenti XII/2 (1989), 1417.
36. Die Geschichte jeder Berufung zum Priester, wie übrigens auch jeder Berufung zum
Christen, ist die Geschichte eines unvergleichlichen Dialogs zwischen Gott und dem
Menschen, zwischen der Liebe Gottes, der den Menschen ruft, und der Freiheit des
Menschen, der in der Liebe Gott antwortet. Diese beiden voneinander untrennbaren
Seiten der Berufung, das unverdiente Geschenk Gottes und die verantwortliche Freiheit
des Menschen, ergeben sich für uns sehr treffend und wirkungsvoll aus den knappen
Worten, mit denen der Evangelist Markus die Berufung der Zwölf schildert: Jesus stieg
auf einen Berg und rief die zu sich, die er erwählt hatte, und sie kamen zu ihm (Mk
3,13). Wichtig ist einerseits der absolut freie Entschluß Jesu, aber genauso das
"Kommen" der Zwölf zu Jesus, das heißt, daß sie "ihm folgen".
Das ist das bleibende Modell, der unverzichtbare Ausgangspunkt für jede Berufung: für
die Berufung der Propheten, der Apostel, der Priester, der Ordensleute, der gläubigen
Laien, jedes Menschen.
Aber ganz und gar vorrangig, ja entscheidend ist das freie und unverdiente Eingreifen
Gottes, der den Menschen ruft. Es ist seine Initiative, uns zu rufen. Das ist zum Beispiel
die Erfahrung des Propheten Jeremia: "Das Wort des Herrn erging an mich: Noch ehe
ich dich im Mutterleib formte, habe ich dich ausersehen, noch ehe du aus dem
Mutterschoß hervorkamst, habe ich dich geheiligt, zum Propheten für die Völker habe
ich dich bestimmt" (Jer 1,4-5). Dieselbe Wahrheit legt der Apostel Paulus vor, nämlich
daß jede Berufung in der ewigen Erwählung in Christus wurzelt, die "vor der
Erschaffung der Welt" und nach seinem gnädigen Willen" erfolg ist (vgl. Eph 1,4-5).
Der absolute Vorrang der Gnade bei der Berufung findet seine vollkommene Erklärung
in dem Wort Jesu: "Nicht ihr habt mich erwählt, sondern ich habe euch erwählt und
dazu bestimmt, daß ihr euch aufmacht und Frucht bringt und daß eure Frucht bleibt.
Dann wird euch der Vater alles geben, um was ihr ihn in meinem Namen bittet" (Joh
15,16).
Wenn die Berufung zum Priester in unmißverständlicher Weise den Vorrang der Gnade
bezeugt, dann verlangt die freie und souveräne Entscheidung Gottes, den Menschen zu
rufen, absolute Anerkennung; sie kann überhaupt nicht von irgendeinem menschlichen
Anspruch erzwungen, durch irgendeine menschliche Entscheidung ersetzt werden.
Die Berufung ist ein Geschenk der göttlichen Gnade und niemals ein Recht des
Menschen; deshalb "kann das Priesterleben niemals als ein rein menschliches
Unternehmen und die Sendung des Dieners nicht als ein bloß menschliches Vorhaben
betrachtet werden". Somit ist im Grunde jeder Stolz und jede Anmaßung von seiten der
Berufenen unangebracht (vgl. Hebr 5,4 ff.). Der ganze geistliche Raum ihres Herzens
ist erfüllt von staunender, ergriffener Dankbarkeit, von unerschöpflichem Vertrauen und
Hoffnung, weil die Berufenen wissen, daß sie sich nicht auf ihre eigenen Kräfte stützen,
sondern auf die unbedingte Treue Gottes, der sie ruft. "Er rief die zu sich, die er erwählt
hatte, und sie kamen zu ihm" (Mk 3,13). Dieses "Zu-ihm-Kommen", was heißt, daß sie
Jesus "folgten", drückt die freie Antwort der Zwölf auf den Anruf des Meisters aus. So
war es bei Petrus und Andreas- "Da sagte ihnen: Kommt her, folgt mir nach! Ich werde
euch zu Menschenfischer machen. Sofort ließen sie ihre Netze liegen und folgten ihm"
(Mt 4,19-20). Die gleiche Erfahrung machten Jakobus und Johannes (vgl. Mt 4,21-22).
So geschieht es immer: In der Berufung leuchten zugleich die unverdiente Liebe Gottes
und die höchstmögliche Wertschätzung der menschlichen Freiheit auf, einer Freiheit,
dem Anruf Gottes zuzustimmen und sich ihm anzuvertrauen.
În realitate, harul şi libertatea nu se opun între ele. Dimpotrivă, harul animă şi
susţine libertatea umană, eliberând-o de sclavia păcatului (cf. In 8,34-36),
însănătoşind-o şi înălţând-o în capacitatea sa de deschidere şi de primire a darului
lui Dumnezeu. Şi dacă nu se poate atenta la iniţiativa absolut gratuită a lui
Dumnezeu care cheamă, la fel nu se poate atenta la seriozitatea extraordinară cu
care omul este confruntat în libertatea sa. Astfel, la invitaţia lui Isus, "vino şi
urmează-mă", tânărul bogat răspunde printr-un refuz, semn - deşi negativ - al
libertăţii sale: "Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe
bogăţii" (Mc 10,22).

Prin urmare, libertatea este esenţială pentru chemare, o libertate care printr-un
răspuns pozitiv capătă sensul unei adeziuni personale profunde, ca dăruire de
iubire, sau mai exact ca redăruire faţă de Donator care este Dumnezeu care
cheamă, ca oferire de sine. "Chemarea - spunea Paul al VI-lea - este proporţionată
cu răspunsul. Nu pot exista vocaţii decât libere; adică numai cele care sunt oferte
de sine spontane, conştiente, generoase, totale... Le numim oferte: în aceasta
constă practic adevărata problemă... Este glasul umil şi pătrunzător al lui Cristos,
care spune, astăzi ca şi ieri, şi alaltăieri: vino. Libertatea este pusă la cea mai grea
încercare: cea a ofertei, a generozităţii, a jertfei".102

Oferta liberă, care constituie nucleul intim şi cel mai preţios al răspunsului omului
faţă de Dumnezeu care cheamă, îşi găseşte incomparabilul său model, ba chiar
rădăcina sa vie, în oferta absolut liberă a lui Isus Cristos, primul dintre cei
chemaţi, la îndeplinirea voinţei Tatălui: "De aceea, intrând în lume, Cristos spune:
«Tu n-ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un trup... Atunci am zis:
Iată, vin..., Dumnezeule, ca să fac voinţa ta»" (Evr 10,5-7).

În comuniune intimă cu Cristos, Maria, Fecioara Mamă, a fost creatura care a trăit
mai mult decât toţi adevărul desăvârşit al vocaţiei, deoarece nimeni nu a răspuns
asemenea ei printr-o iubire atât de mare iubirii imense a lui Dumnezeu. 103

37. "Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogăţii" (Mc
10,22). Tânărul bogat din Evanghelie, care nu urmează chemarea lui Isus, ne
aminteşte de obstacolele care pot bloca şi stinge răspunsul liber al omului: nu
numai bunurile materiale pot închide inima omului la valorile spiritului şi la
cerinţele radicale ale împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi unele condiţii sociale şi
culturale din timpul nostru pot prezenta multe primejdii şi impune viziuni
deformate şi false referitor la adevărata natură a chemării, făcând dificile, dacă nu
chiar imposibile, primirea şi însăşi înţelegerea ei.

102 PAUL AL VI-LEA, Mesaj cu ocazia Celei de-a V-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Chemări la Preoţie, 19.4.1968: Insegnamenti VI (1968),
134-135.
103 Cf. Propositio 5.
Tatsächlich stehen Gnade und Freiheit nicht im Gegensatz zueinander. Im
Gegenteil, die Gnade beseelt und trägt die menschliche Freiheit, indem sie diese
von der Knechtschaft der Sünde befreit (vgl. Joh 8,34-36), sie heilt und wird in
ihrer Fähigkeit zur Öffnung und Annahme des Gottesgeschenkes bestärkt. Und
wenn es nicht angeht, die absolut unverdiente Initiative Gottes, der den Menschen
ruft, abzuschwächen, so darf man auch nicht die äußerste Ernsthaftigkeit
herunterspielen, mit welcher der Mensch in seiner Freiheit herausgefordert wird.
So erteilt der reiche Jüngling der Aufforderung Jesu "Komm und folge mir nach!"
eine abschlägige Antwort - ein wenn auch negatives Zeichen seiner Freiheit: "Der
Mann aber war betrübt, als er das hörte, und ging traurig weg; denn er hatte ein
großes Vermögen" (Mk 10,22).
Die Freiheit gehört also wesentlich zur Berufung, eine Freiheit, die sich in der
positiven Antwort als tiefe persönliche Verbundenheit, als Sich-Verschenken aus
Liebe oder, besser, als Sich-Wiederverschenken an den Spender, das heißt an
Gott, der uns ruft, als Selbsthingabe darstellt. "Die Berufung", sagte Paul IV.,
"wird mit der Antwort verglichen. Es kann nur freie Berufungen geben; das heißt
nur Berufungen, die spontane, bewußte, selbstlose und totale Angebote der
eigenen Person sind ... Darbringung, Hingabe. Hier liegt praktisch das eigentliche
Problem ... Es ist die bescheidene und eindringliche Stimme Christi, die heute wie
gestern, ja heute mehr als gestern, sagt: Komm! Damit sieht sich die Freiheit vor
ihr größtes Wagnis gestellt: das Wagnis der Hingabe, der Selbstlosigkeit, des
Opfers.
Die freie Hingabe, die den innersten und wertvollsten Kern der Antwort des
Menschen an den ihn rufenden Gott darstellt, findet ihr unvergleichliches Vorbild,
ja ihren lebendigen Urgrund in der freien Hingabe Jesu Christi, des
Erstberufenen, an den Willen des Vaters: "Darum spricht Christus bei seinem
Eintritt in die Welt: Schlacht- und Speiseopfer hast du nicht gefordert, doch einen
Leib hast du mir geschaffen ... Da sagte ich: Ja, ich komme..., um deinen Willen,
Gott, zu tun" (Hebr 10,5-7).
In inniger Gemeinschaft mit Christus war Maria, die Jungfrau und Mutter, das
Geschöpf, das mehr als alle die volle Wahrheit der Berufung erlebt hat, denn kein
Mensch hat wie sie mit einer so großen Liebe auf die unermeßliche Liebe Gottes
geantwortet.
37. "Der Mann aber war betrübt, als er das hörte, und ging traurig weg; denn er
hatte ein großes Vermögen" (Mk 10,22). Der reiche Jüngling aus dem
Evangelium, der dem Ruf Jesu nicht folgt, erinnert uns an die Hindernisse, die die
freie Antwort des Menschen blockieren oder unterbinden können: Nicht nur die
materiellen Güter können das menschliche Herz den Werten des Geistes und den
radikalen Forderungen des Reiches Gottes verschließen, sondern auch manche
sozialen und kulturellen Gegebenheiten unserer Zeit können mannigfache
Bedrohungen darstellen und den Menschen verzerrte, falsche Ansichten über das
wahre Wesen der Berufung aufzwingen und so deren Annahme und Verständnis
erschweren, wenn nicht gar unmöglich machen.
Mulţi au despre Dumnezeu o idee atât de generică şi de confuză încât
degenerează în forme de religiozitate fără Dumnezeu, în care voinţa lui
Dumnezeu este concepută ca un destin imutabil şi fatal, în faţa căruia omul nu are
altceva de făcut decât să se conformeze şi să se resemneze cu o pasivitate deplină.
Dar nu aceasta este faţa lui Dumnezeu pe care Isus Cristos a venit să ne-o
reveleze: în realitate, Dumnezeu este Tatăl care-l cheamă pe om cu o iubire
veşnică şi prevenitoare şi-l stabileşte într-un minunat şi permanent dialog cu el,
invitându-l să participe, ca fiu, din însăşi viaţa sa divină. Este clar că printr-o
viziune greşită despre Dumnezeu, omul nu poate recunoaşte nici măcar adevărul
despre sine însuşi, astfel că vocaţia nu poate fi nici percepută şi nici trăită în
adevărata ei valoare: cel mult poate fi simţită ca o povară impusă şi insuportabilă.

De asemenea, şi anumite idei false despre om, adesea susţinute de pretinse

argumente filozofice sau "ştiinţifice", îl determină uneori pe om să înţeleagă
existenţa şi libertatea proprie ca fiind total determinate şi condiţionate de factori
externi, de ordin educativ, psihologic, cultural sau ambiental. Alteori, libertatea
este înţeleasă în termeni de autonomie absolută, şi pretinzând că este sursa unică
şi necontrolabilă a alegerilor personale, se constituie în afirmare de sine cu orice
preţ. Dar în felul acesta se blochează calea pentru a înţelege şi trăi vocaţia ca pe
un dialog liber de iubire, care se naşte din comunicarea lui Dumnezeu făcută
omului şi se încheie prin dăruirea sinceră de sine însuşi.

În contextul actual nu lipseşte nici tendinţa de a gândi în mod individualist şi

intimist raportul omului cu Dumnezeu, ca şi cum chemarea lui Dumnezeu ar fi
adresată fiecărei persoane pe o cale directă, fără nici o mediere comunitară, şi ar
avea drept scop un avantaj, sau însăşi mântuirea fiecărui chemat şi nicidecum
dăruirea totală faţă de Dumnezeu în slujirea comunităţii. În felul acesta întâlnim o
altă primejdie mult mai profundă şi în acelaşi timp subtilă, care face imposibilă
recunoaşterea şi acceptarea cu bucurie a dimensiunii ecleziale înscrisă în mod
natural în orice vocaţie creştină, şi în special în vocaţia la preoţie: în realitate, aşa
cum ne aminteşte Conciliul, preoţia ministerială îşi capătă semnificaţia sa
autentică şi-şi realizează adevărul deplin în slujirea şi în contribuirea la creşterea
comunităţii creştine şi a preoţiei comune a credincioşilor.104

Contextul cultural pe care tocmai l-am evocat, a cărui influenţă nu lipseşte chiar
şi printre creştini şi mai ales printre tineri, ajută la înţelegerea răspândirii crizelor
vocaţiilor la preoţie, care sunt datorate şi însoţite de cele mai radicale crize de
credinţă. Aceasta au declarat-o explicit părinţii sinodali, recunoscând că criza
vocaţiilor la preoţie îşi are rădăcini adânci în ambientul cultural şi în mentalitatea
şi practica creştinilor.105

104 Cf. LG 10: EV 1/311 ş.u.; PO 12: EV 1/1282 ş.u.

105 Cf. Propositio 13.
Viele haben eine derart unklare und verworrene Vorstellung von Gott, daß sie in
Formen einer Religiosität ohne Gott abgleiten, wo der Wille Gottes zu einem
unabänderlichen und unvermeidbaren Schicksal degeneriert, dem sich der
Mensch anpassen und mit dem er sich völlig passiv abfinden muß. Aber das ist
nicht das Antlitz Gottes, das uns zu offenbaren Jesus Christus in die Welt
gekommen ist: In Wirklichkeit ist Gott der Vater, der mit ewiger und
zuvorkommender Liebe den Menschen ruft und einen wunderbaren, ständigen
Dialog mit ihm aufnimmt, indem er ihn einlädt, als Kind Gottes teilzuhaben an
seinem göttlichen Leben. Mit einer falschen Gottesvorstellung vermag der
Mensch natürlich auch die Wahrheit über sich selbst nicht zu erkennen, so daß die
Berufung weder in ihrem echten Wert begriffen noch gelebt werden kann: Sie
kann nur als eine auferlegte und unerträgliche Last empfunden werden.
Auch manche verzerrten Vorstellungen über den Menschen, die häufig als
angeblich philosophische oder "wissenschaftliche" Argumente vertreten werden,
verleiten den Menschen mitunter zu der Erklärung, seine Existenz und seine
Freiheit seien zur Gänze von äußeren Faktoren aus Erziehung, Psychologie,
Kultur und Milieu bestimmt und bedingt. Dann wieder wird die Freiheit als
absolute Autonomie verstanden, die Anspruch darauf erhebt, die einzige
unanfechtbare Quelle der persönlichen Entscheidungen zu sein und sich als
Selbstbestätigung um jeden Preis definiert. Auf diese Weise versperrt sie sich aber
den Weg, die Berufung als freien Dialog der Liebe zu begreifen und zu leben, der
aus der Selbstmitteilung Gottes an den Menschen erwächst und in die aufrichtige
Selbsthingabe des Menschen einmündet.
Im Umfeld der heutigen Zeit gibt es auch die Tendenz, über das Verhältnis des
Menschen zu Gott sehr individualistisch und intimistisch zu denken, so als würde
der Anruf Gottes den einzelnen Menschen direkt, ohne irgendeine
gemeinschaftliche Vermittlung, erreichen und hätte persönlich einen Vorteil für
den einzelnen Gerufenen oder lediglich dessen eigenes Heil zum Ziel und nicht
die totale Hingabe an Gott im Dienst der Gemeinschaft. Wir begegnen hier also
einer weiteren tiefgreifenden und zugleich subtilen Bedrohung, die es unmöglich
macht, die kirchliche Dimension zu erkennen und freudig anzunehmen, die jeder
christlichen Berufung und insbesondere der des Priesters von allem Anfang an
eigen ist: In der Tat gewinnt das Weihepriestertum des Dienstes - wie uns das
Konzil in Erinnerung ruft - seine wahre Bedeutung und verwirklicht seine volle
Wahrheit über sich selbst nur dadurch, daß es als Dienst verstanden wird und zum
Wachstum der christlichen Gemeinschaft und des gemeinsamen Priestertums der
Gläubigen beiträgt.
Der hier angedeutete kulturelle Zusammenhang, dessen Einfluß unter den
Christen und besonders unter den jungen Menschen durchaus vorhanden ist, hilft
uns, die Ausweitung der Krise der Priesterberufe zu verstehen, die von radikalen
Glaubenskrisen verursacht und begleitet wird. Das haben die Synodenväter
ausdrücklich mit der Feststellung erklärt, daß die Krise der Berufungen zum
Priestertum tief im kulturellen Milieu und in der Gesinnung und Praxis der
Christen verwurzelt ist.
De aici şi urgenţa ca pastoraţia vocaţională a Bisericii să tindă hotărât şi în mod
prioritar spre reconstruirea "mentalităţii creştine", care este generată şi susţinută
de credinţă. Este mai necesară ca niciodată o evanghelizare care să nu înceteze de
a prezenta adevărata faţă a lui Dumnezeu, Tatăl care în Isus Cristos ne cheamă pe
fiecare dintre noi, precum şi sensul adevărat al libertăţii umane ca principiu şi
forţă de dăruire responsabilă de sine. Numai aşa vor fi puse bazele indispensabile
pentru ca orice vocaţie, inclusiv cea la preoţie, să poată fi percepută în adevărul
ei, iubită în frumuseţea ei şi trăită printr-o dăruire totală şi cu o bucurie profundă.
Conţinutul şi mijloacele pastoraţiei vocaţionale
38. Vocaţia este cu siguranţă un mister de nepătruns, care implică raportul pe
care-l stabileşte Dumnezeu cu omul în unicitatea şi irepetabilitatea sa, un mister
care este perceput şi simţit ca un apel care aşteaptă un răspuns din adâncul
conştiinţei, în acel "sanctuar al omului, unde el este singur cu Dumnezeu, al cărui
glas îi răsună în intimitatea proprie".106 Dar aceasta nu elimină dimensiunea
comunitară, şi în special dimensiunea eclezială, a vocaţiei: şi Biserica este
realmente prezentă şi operantă în vocaţia fiecărui preot.
Pentru a sluji vocaţia la preoţie precum şi itinerarul ei, adică apariţia,
discernământul şi asistenţa acordată vocaţiei, Biserica poate găsi un model în
Andrei, unul din primii doi discipoli care îl urmează pe Isus. El însuşi este acela
care-i relatează fratelui ceea ce i s-a întâmplat: "L-am găsit pe Mesia! (care tradus
înseamnă Cristos)" (In 1,41). Iar relatarea acestei "descoperiri" deschide calea
întâlnirii: "Şi l-a adus la Isus" (In 1,42). Nu există nici o îndoială cu privire la
iniţiativa absolut liberă şi la decizia suverană a lui Isus. El este acela care-l
cheamă pe Simon şi îi dă un nou nume: "Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon,
fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas» - care înseamnă «Piatră»" (In 1,42). Dar şi
Andrei a avut iniţiativa sa: a contribuit la întâlnirea fratelui său cu Isus.
"Şi l-a adus la Isus". Într-un anumit sens aici se află centrul întregii pastoraţii
vocaţionale a Bisericii, prin care ea se îngrijeşte de apariţia şi dezvoltarea
vocaţiilor, slujindu-se de darurile şi responsabilităţile, de carismele şi ministerul
primite de la Cristos şi de la Duhul său. Ca popor preoţesc, profetic şi regesc,
Biserica este angajată în promovarea şi slujirea apariţiei şi dezvoltării vocaţiilor la
preoţie prin rugăciune şi viaţă sacramentală, prin vestirea cuvântului şi instruirea
în cele ale credinţei, prin conducerea şi mărturia iubirii.
În demnitatea şi responsabilitatea ei de popor preoţesc, Biserica are în rugăciune
şi în celebrarea liturgiei, momentele esenţiale şi primare ale pastoraţiei
vocaţionale. În realitate, rugăciunea creştină, hrănindu-se din cuvântul lui
Dumnezeu, crează spaţiul ideal ca fiecare să poată descoperi adevărul propriei
existenţe şi identitatea planului de viaţă, personal şi irepetabil pe care i-l
încredinţează Tatăl. De aceea, este necesar ca mai ales copiii şi tinerii să fie
educaţi în a fi fideli faţă de rugăciune şi de meditarea cuvântului lui Dumnezeu:
prin tăcere şi prin ascultare vor putea percepe chemarea Domnului la preoţie şi să
o urmeze cu promptitudine şi generozitate.
106 GS 16: EV. 1/1369.
Daraus ergibt sich die Dringlichkeit, daß die Berufungspastoral der Kirche entschieden
und vorrangig auf die Wiederherstellung der "christlichen Gesinnung" abzielt, wie sie
vom Glauben hervorgebracht und getragen wird. Notwendiger denn je bedarf es einer
Evangelisierung, die nicht müde wird, das wahre Antlitz Gottes, den Vater, der in Jesus
Christus jeden von uns ruft, und den wahren Sinn der menschlichen Freiheit als
Ursprung und Kraft zur verantwortlichen Selbsthingabe darzustellen. Nur so werden die
unerläßlichen Grundlagen dafür gelegt werden, daß jede Berufung, einschließlich der
zum Priestertum, in ihrer Wahrheit erfaßt, in ihrer Schönheit geliebt und mit völliger
Hingabe und tiefer Freude gelebt werden kann.
38. Die Berufung ist gewiß ein unerforschliches Geheimnis, das die Beziehung
miteinschließt, die Gott zum Menschen in seiner Einzigartigkeit und
Unwiederholbarkeit herstellt, ein Geheimnis, das als ein Anruf wahrgenommen und
empfunden wird, der im Innern des Gewissens, in jenem "Heiligtum im Menschen, wo
er allein ist mit Gott, dessen Stimme in diesem seinem Innersten zu hören ist" (106),
eine Antwort erwartet. Aber das hebt die gemeinschaftliche und insbesondere die
kirchliche Dimension der Berufung nicht auf: Auch die Kirche ist bei der Berufung
jedes Christen präsent und beteiligt.
Im Dienst an der Berufung des Priesters und seinem Werdegang, das heißt an der
Entstehung, am Erkennen und an der Begleitung der Berufung, kann die Kirche in
Andreas, einem der ersten beiden jünger, die sich in die Nachfolge Jesu begeben, ein
Modell finden. Er selbst erzählt seinem Bruder, was ihm widerfahren ist: "Wir haben
den Messias gefunden. Messias heißt übersetzt: der Gesalbte (Christus)" (Joh 1,41).
Und der Bericht von dieser "Entdeckung" eröffnet den Weg zur Begegnung: "Er führte
ihn zu Jesus" (Joh 1,42). An der absolut freien Initiative und souveränen Entscheidung
Jesu besteht kein Zweifel. Jesus ruft Simon und gibt ihm einen neuen Namen: Jesus
blickte ihn an und sagte: Du bist Simon, der Sohn des Johannes, du sollst Kephas
heißen. Kephas bedeutet: Fels (Petrus)" (ebd.). Aber auch Andreas war an dieser
Initiative beteiligt: Er hat die Begegnung seines Bruders mit Jesus angeregt.
"Und er führte ihn zu Jesus." Hierin liegt gewissermaßen das Herz der ganzen
Berufungspastoral der Kirche, mit der sie sich beim Entstehen und Wachsen der
Berufungen engagiert, wobei sie von den Gaben und Verantwortlichkeiten, den
Charismen und dem von Christus und seinem Geist empfangenen Dienstamt Gebrauch
macht. Die Kirche ist als priesterliches, prophetisches und königliches Volk dazu
verpflichtet, das Entstehen und Heranreifen der Priesterberufe durch das Gebet und
durch das sakramentale Leben, durch die Verkündigung des Wortes und durch die
Glaubenserziehung, durch die Leitung und das Zeugnis der Liebe zu fördern.
In ihrer Würde und Verantwortung als priesterliches Volk verfügt die Kirche im Gebet
und in der Feier der Liturgie über die wesentlichen und wichtigsten Elemente der
Berufungspastoral. Denn das christliche Gebet, das sich vom Wort Gottes nährt, schafft
den Idealraum, damit ein jeder die Wahrheit über sein Dasein und die Identität des
persönlichen und unwiederholbaren Lebensplanes, den Gott ihm anvertraut, entdecken
kann. Es gilt daher im besonderen, die Kinder und jugendlichen dahin zu erziehen, daß
sie am Gebet und an der Betrachtung des Wortes Gottes treu festhalten: Im Schweigen
und im Zuhören sollen sie den Ruf des Herrn zum Priestertum wahrnehmen und ihm
bereitwillig und selbstlos folgen können.
Biserica trebuie să primească în fiecare zi invitaţia convingătoare şi exigentă a lui
Isus, care cere "să-l rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul
lui" (Mt 9,38). Ascultând de porunca lui Cristos, Biserica face, înainte de toate, o
umilă profesiune de credinţă: rugându-se pentru vocaţii, în timp ce-şi dă seama de
urgenţa lor pentru viaţa şi misiunea ei, recunoaşte că ele sunt un dar al lui
Dumnezeu şi, ca atare, ele trebuie să fie cerute printr-o rugăciune neîncetată şi
încrezătoare. Această rugăciune, punctul principal de sprijin al întregii pastoraţii
vocaţionale, trebuie însă să angajeze nu numai pe indivizi, ci şi întregile
comunităţi ecleziale. Nimeni nu se îndoieşte de importanţa iniţiativelor
particulare de rugăciune, de momentele speciale rezervate acestei invocaţii,
începând de la ziua mondială anuală pentru vocaţii, şi de la angajarea explicită a
persoanelor şi grupurilor deosebit de sensibile la problema vocaţiilor la preoţie.
Dar astăzi aşteptarea rugătoare de noi vocaţii trebuie să devină tot mai mult o
obişnuinţă permanentă şi larg împărtăşită de întreaga comunitate creştină şi de
fiecare realitate eclezială. În felul acesta se va putea retrăi experienţa apostolilor
care în cenacol, împreună cu Maria, aşteaptă în rugăciune revărsarea Duhului (cf.
Fap 1,14), care nu va înceta să trezească mai departe în poporul lui Dumnezeu
"slujitori demni ai altarului, vestitori curajoşi şi blânzi ai cuvântului care ne
mântuieşte".107
Drept culme şi izvor al vieţii Bisericii108 şi, în special, a oricărei rugăciuni creştine, şi
liturgia are un rol indispensabil şi o incidenţă privilegiată în pastoraţia vocaţiilor. În
realitate, ea constituie o experienţă vie a darului lui Dumnezeu şi o mare şcoală a
răspunsului dat chemării sale. Ca atare, fiecare celebrare liturgică, şi în primul rând cea
euharistică, ne dezvăluie adevărata faţă a lui Dumnezeu, ne face să ne împărtăşim din
misterul paştelui, adică din "ceasul" pentru care Isus a venit în lume şi spre care s-a
îndreptat liber şi de bună-voie în ascultare faţă de chemarea Tatălui (cf. In 13,1), ne
arată chipul Bisericii ca popor de preoţi şi comunitate bine închegată în varietatea şi
complementaritatea carismelor şi vocaţiilor. Jertfa mântuitoare a lui Cristos pe care
Biserica o celebrează în mister, dă o valoare deosebit de preţioasă suferinţei trăită în
unirea cu Domnul Isus. Părinţii sinodali ne-au invitat să nu uităm niciodată că "prin
oferirea suferinţelor, aşa de frecvente în viaţa oamenilor, creştinul bolnav se oferă pe
sine însuşi ca victimă lui Dumnezeu, după exemplul lui Cristos, care s-a consacrat pe
sine însuşi pentru noi toţi (cf. In 17,19)" şi că "oferirea suferinţelor cu această intenţie
este foarte folositoare pentru promovarea vocaţiilor".109

39. În exercitarea misiunii sale profetice, Biserica simte misiunea de a vesti şi de a da

mărturie despre sensul creştin al vocaţiei, am putea spune "Evanghelia vocaţiei", ca
fiind ceva iminent şi absolut necesar. Şi în acest domeniu este conştientă de urgenţa
cuvintelor apostolului: "Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!" (1Cor 9,16). Acest
avertisment răsună în primul rând pentru noi păstorii şi se referă, împreună cu noi, la
toţi educatorii din Biserică. Predica şi cateheza trebuie să evidenţieze mereu intrinseca
lor dimensiune vocaţională: cuvântul lui Dumnezeu îi luminează pe credincioşi pentru a
vedea viaţa ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu şi le stă alături pentru a primi în
credinţă darul vocaţiei personale.
107 MISALUL ROMAN, Colecta Liturghiei pentru vocaţiile la ordinele sfinte.
108 Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Const. despre sfânta Liturgie, Sacrosanctum Concilium, 4.10.1963, 10: EV 1/16.
109 Propositio 15.
Die Kirche muß jeden Tag die überzeugende und anspruchsvolle Einladung Jesu
annehmen, der uns auffordert: "Bittet also den Herrn der Ernte, Arbeiter für seine Ernte
auszusenden" (Mt 9,38). Mit dem Gehorsam gegenüber dem Gebot Christi vollzieht die
Kirche vor allem ein demütiges Glaubensbekenntnis: Damit, daß sie für die Berufe
betet, deren ganze Dringlichkeit für ihr Leben und ihre Sendung sie spürt, anerkennt
sie, daß die Berufe ein Gottesgeschenk sind und daß man sie in unaufhörlichem und
vertrauensvollem Gebet inständig bitten muß. Dieses Gebet, das der Angelpunkt der
ganzen Berufungspastoral ist, darf jedoch nicht nur die einzelnen Gläubigen
verpflichten, sondern muß die kirchlichen Gemeinschaften insgesamt engagieren.
Niemand zweifelt an der Wichtigkeit der einzelnen Gebetsinitativen, der besonderen
Gelegenheiten, die dieser Bitte vorbehalten sind, angefangen vom jährlichen
Weltgebetstag für die geistlichen Berufe, und am ausdrücklichen Einsatz von Personen
und Gruppen, die für das Problem der Priesterberufe besonders empfänglich sind. Aber
heute muß aus dem betenden Warten auf neue Berufe zunehmend eine ständige Haltung
werden, die in der ganzen christlichen Gemeinschaft und in jedem kirchlichen Umfeld
weithin geteilt wird. Auf diese Weise wird die Erfahrung der Apostel im
Abendmahlssaal fortleben können, die zusammen mit Maria im Gebet auf die
Ausgießung des Geistes warteten (vgl. Apg 1,14), der es nicht versäumen wird, im Volk
Gottes weiterhin "Menschen zu berufen, die dem Altar dienen und die Frohe Botschaft
mit Festigkeit und Güte verkünden".
Als Höhepunkt und Quelle des Lebens der Kirche und besonders jedes christlichen
Gebetes hat die Liturgie eine unerläßliche Rolle und einen bevorzugten Einfluß in der
Berufungspastoral. Sie stellt in der Tat eine lebendige Erfahrung des Geschenkes Gottes
und eine großartige Schule für die Antwort auf seinen Ruf dar. Jede liturgische Feier,
vor allem die der Eucharistie, enthüllt uns das wahre Antlitz Gottes, vermittelt uns das
Ostergeheimnis, das heißt die "Stunde", für die Jesus in die Welt gekommen ist und auf
die er, dem Ruf des Vaters gehorchend, frei und bereitwillig zugegangen ist (vgl. Joh
13,1). Weiterhin offenbart uns die Liturgie das Antlitz der Kirche als eines
priesterlichen Volkes und einer in der Vielfalt und Komplementarität der Charismen
und Berufungen gut gefügten Gemeinschaft. Das Erlösungsopfer Christi, das die Kirche
in dem Mysterium feiert, verleiht dem in der Verbundenheit mit dem Herrn Jesus
erlebten Leiden einen besonders kostbaren Wert. Die Synodenväter haben uns dazu
angehalten, niemals zu vergessen, daß "durch das Aufopfern der im menschlichen
Leben so häufigen Leiden der kranke Christ sich selbst Gott als Opfer darbringt, nach
dem Vorbild Christi, der sich für uns alle geheiligt hat (vgl. Joh 17,19), und daß das
Aufopfern der Leiden mit dieser Intention von großem Nutzen für die Förderung der
Berufe ist".
39. Bei der Ausübung ihrer prophetischen Sendung erfährt die Kirche es als eine sie
verpflichtende und unverzichtbare Aufgabe, den christlichen Sinngehalt der Berufung,
wir könnten auch sagen "das Evangelium der Berufung", zu verkünden und zu
bezeugen. Dabei wird sie auch der Dringlichkeit des Apostelwortes gewahr: "Weh mir,
wenn ich das Evangelium nicht verkünde!" (1 Kor 9,16). Diese Warnung gilt zunächst
für uns Bischöfe und geht, zusammen mit uns, alle Erzieher in der Kirche an. Predigt
und Katechese müssen immer die ihnen innewohnende Dimension der Berufung zum
Ausdruck bringen: Das Wort Gottes erleuchtet die Gläubigen, ihr Leben als Antwort auf
den Anruf Gottes zu bewerten, und begleitet sie, wenn sie das Geschenk der
persönlichen Berufung im Glauben annehmen.
Însă, deşi importante şi esenţiale, toate acestea nu sunt suficiente: este necesară o
"predicare directă despre misterul vocaţiei în Biserică, despre valoarea preoţiei
ministeriale, despre necesitatea ei stringentă pentru poporul lui Dumnezeu". 110 O
cateheză organică şi oferită tuturor membrilor Bisericii, pe lângă faptul că înlătură
dubiile şi combate ideile unilaterale sau greşite despre ministerul sacerdotal, deschide
inimile credincioşilor spre aşteptarea darului şi crează condiţii favorabile pentru apariţia
de noi vocaţii. A sosit momentul să vorbim cu mult curaj despre viaţa sacerdotală ca
despre o valoare inestimabilă şi ca despre o formă de viaţă creştină excelentă şi
privilegiată. Educatorii, şi în special preoţii, nu trebuie să aibă teamă în a propune în
mod explicit şi categoric vocaţia la preoţie ca pe o posibilitate reală pentru acei tineri
care dovedesc că au darurile şi calităţile corespunzătoare. Nu trebuie să se teamă deloc
că prin aceasta li se condiţionează sau limitează libertatea; dimpotrivă, o propunere
exactă, făcută la momentul potrivit, poate fi decisivă pentru a determina în tineri un
răspuns liber şi autentic. De altfel, istoria Bisericii şi cea a multor vocaţii preoţeşti,
apărute chiar la o vârstă fragedă, dovedesc cu prisosinţă caracterul providenţial al
apropierii şi al cuvântului unui preot: nu numai al cuvântului, dar şi al apropierii, adică
al unei mărturii concrete şi bucuroase, capabilă să trezească întrebări şi să conducă
chiar la decizii definitive.

40. Ca popor regesc, Biserica se recunoaşte înrădăcinată şi animată de "legea Duhului

care dă viaţă" (Rom 8,2), care este esenţialmente legea regească a iubirii (cf. Iac 2,8),
sau legea desăvârşită a libertăţii (cf. Iac 1,25). De aceea, ea îşi îndeplineşte misiunea
atunci când îl conduce pe fiecare credincios la descoperirea şi trăirea vocaţiei proprii
în libertate şi la ducerea ei la desăvârşire în dragoste.
În misiunea ei educativă, Biserica urmăreşte cu atenţie deosebită, să trezească în copii,
în adolescenţi şi în tineri, dorinţa şi voinţa unei urmări integrale şi captivante a lui Isus
Cristos. Deşi se referă la comunitatea ca atare, munca educativă trebuie să se îndrepte
spre fiecare persoană: în realitate, Dumnezeu, prin chemarea sa atinge inima fiecărui
om, iar Duhul, care locuieşte înlăuntrul fiecărui discipol (cf. 1In 3,24), se dăruieşte
fiecărui creştin prin carisme diferite şi prin manifestări particulare. Prin urmare, fiecare
trebuie ajutat să culeagă darul care tocmai lui, ca unei persoane unice şi irepetabile, îi
este încredinţat şi să asculte cuvintele pe care Duhul lui Dumnezeu i le adresează numai
lui în particular.
În această perspectivă, grija faţă de chemările la preoţie va şti să se exprime şi într-o
fermă şi persuasivă ofertă a direcţiunii spirituale. Este necesară redescoperirea marii
tradiţii a asistenţei spirituale, care a dat mereu roade bogate şi preţioase în viaţa
Bisericii: ea poate fi sprijinită în cazuri determinate şi cu condiţii bine precizate, dar
nicidecum înlocuită prin forme de analiză sau de ajutor psihologic. 111 Copiii,
adolescenţii şi tinerii vor fi invitaţi să descopere şi să aprecieze darul direcţiunii
spirituale, să-l caute şi să-l experimenteze, să-l ceară cu insistenţă încrezătoare de la
educatorii lor în credinţă. La rândul lor, preoţii să fie primii care să-şi consacre timpul şi
energiile acestei opere de educare şi de ajutor spiritual personal: nu le va părea rău
niciodată că au neglijat sau pus pe locul doi multe alte lucruri, chiar frumoase şi utile,
dacă aceasta era absolut necesar pentru a rămâne fideli faţă de misiunea lor de
colaboratori ai Duhului în luminarea şi călăuzirea celor chemaţi.
110 Ibid.
111 Cf. CIC can. 220: "Nimănui nu-i este permis... să violeze dreptul vreunei persoane de a-şi apăra propria intimitate"; cf. can. 642.
Aber das alles, so wichtig und wesentlich es auch ist, genügt nicht: Es bedarf unbedingt
einer "direkten Verkündigung über das Geheimnis der Berufung in der Kirche, über den
Wert des priesterlichen Dienstamtes, über seine dringende Notwendigkeit für das Volk
Gottes". Nicht nur daß eine organische und allen Gliedern der Kirche angebotene
Katechese Zweifel zerstreut und einseitigen oder falschen Vorstellungen über das
Priesteramt entgegentritt, sie öffnet auch die Herzen der Gläubigen für die Erwartung des
Geschenkes und schafft günstige Bedingungen für die Entstehung neuer Berufungen. Es ist
der Zeitpunkt gekommen, mutig und beherzt vom Leben des Priesters als einem
unschätzbaren Wert und einer herrlichen und bevorzugten Weise christlichen Lebens zu
sprechen. Die Erzieher und besonders die Priester sollen sich nicht fürchten, die Berufung
zum Priestertum klar und nachdrücklich als eine reale Möglichkeit für jene jungen Männer
vorzuschlagen, bei denen sich zeigt, daß sie die entsprechenden Gaben und Anlagen
besitzen. Man braucht keine Angst zu haben, daß man sie dadurch abhängig macht oder
ihre Freiheit einschränkt; im Gegenteil, ein klarer Vorschlag im richtigen Augenblick kann
entscheidend sein, um bei den jungen Menschen eine freie und glaubwürdige Antwort
auszulösen. Im übrigen beweist die Geschichte der Kirche ebenso wie die vieler
Priesterberufungen, die bereits in frühester Jugend entstanden sind, in großem Umfang,
wie nützlich die Nähe und das Wort eines Priesters sind. Wichtig ist dabei nicht nur das
Wort, sondern gerade auch die Nähe, das heißt ein konkretes und freudiges Zeugnis, das
Fragen entstehen läßt und auch endgültige Entscheidungen herbeizuführen vermag.
40. Als königliches Volk sieht sich die Kirche in dem "Gesetz des Geistes, der lebendig
macht" (Röm 8,2) verwurzelt und von ihm beseelt; es ist im wesentlichen das königliche
Gesetz der Liebe (vgl. Jak 2,8) oder "das vollkommene Gesetz der Freiheit (Jak 1,25). Sie
erfüllt daher ihre Sendung, wenn sie jeden Gläubigen leitet, seine Berufung in der Freiheit
zu entdecken und zu leben und sie in der Liebe zur Erfüllung zu bringen.
Bei ihrer Erziehungsaufgabe zielt die Kirche mit besonderer Aufmerksamkeit darauf ab, in
den Kindern und jugendlichen den Wunsch und den Willen zu einer vollen und engagierten
Nachfolge Jesu Christi zu wecken. Die erzieherische Tätigkeit, die auch die christliche
Gemeinde betrifft, muß sich an den einzelnen Menschen wenden: Denn Gott erreicht mit
seinem Ruf das Herz jedes Menschen, und der Geist, der im Innersten jedes Jüngers wohnt
(vgl. 1 Joh 3,24), verschenkt sich an jeden Christen mit verschiedenen Gnadengaben und
besonderen Offenbarungen. jedem soll also geholfen werden, das Geschenk zu erfassen,
das gerade ihm, als einmaliger und unwiederholbarer Person, anvertraut wird und die
Worte zu hören, die der Geist Gottes besonders an ihn richtet.
Aus dieser Sicht wird die Sorge um die Berufungen zum Priestertum auch in einem
entschlossenen und überzeugenden Angebot geistlicher Führung Ausdruck finden können.
Es gilt, die großartige Tradition der persönlichen geistlichen Begleitung
wiederzuentdecken, die im Leben der Kirche stets so viele und kostbare Früchte getragen
hat: Sie kann in bestimmten Fällen und unter klaren Bedingungen zwar unterstützt, aber
niemals durch Formen psychologischer Analyse oder Hilfe ersetzt werden. Kinder und
jugendliche sollen eingeladen werden, das Geschenk der geistlichen Führung zu entdecken
und zu schätzen, es zu prüfen und zu erproben und ihre Erzieher im Glauben mit
vertrauensvoller Beharrlichkeit darum zu bitten. Die Priester ihrerseits sollen als erste Zeit
und Kraft auf diese Arbeit der Erziehung und der persönlichen geistlichen Hilfe
verwenden: Sie sollen nie bedauern, viele andere, selbst schöne und nützliche Dinge
vernachlässigt oder hintangestellt zu haben, wenn sich das nicht vermeiden ließ, um ihrem
Dienst als Mitarbeiter des Geistes bei der Erleuchtung und Führung der Berufenen treu zu
bleiben.
Scopul educaţiei creştine este de a ajunge, sub influenţa Duhului, la "deplina maturitate a lui
Cristos" (Ef 4,13). Aceasta se realizează atunci când, imitându-i şi împărtăşindu-i iubirea,
facem din întreaga noastră viaţă o slujire a iubirii (cf. In 13,14-15), oferind lui Dumnezeu un
cult spiritual plăcut lui (cf. Rom 12,1) şi dăruindu-ne fraţilor. Slujirea iubirii este sensul
fundamental al oricărei vocaţii, care-şi află o realizare specifică în vocaţia preotului: în
realitate, el este chemat să retrăiască, în modul cel mai radical posibil, iubirea pastorală a lui
Isus, adică iubirea bunului păstor care "îşi dă viaţa pentru oile sale" (In 10,11).
De aceea, o adevărată pastoraţie vocaţională nu va pregeta niciodată să educe copiii,
adolescenţii şi tinerii spre gustul angajării, al semnificaţiei slujirii gratuite, al valorii jertfei, al
dăruirii necondiţionată de sine. În acest sens este deosebit de utilă experienţa voluntariatului,
faţă de care sensibilitatea multor tineri este în creştere: dacă va fi un voluntariat motivat
evanghelic, capabil să formeze spre discernământul necesităţilor, trăit cu dăruire şi fidelitate în
fiecare zi, deschis spre eventualitatea unei angajări definitive prin viaţa consacrată, hrănit de
rugăciune, el va şti să susţină mai sigur o viaţă de angajare dezinteresată şi gratuită şi-l va face
mai sensibil pe cel care-l practică ascultând glasul lui Dumnezeu care-l poate chema la preoţie.
Spre deosebire de tânărul bogat, voluntarul va putea accepta cu multă bucurie invitaţia pe care
Isus i-o adresează (cf. Mc 10,21); şi o va putea accepta întrucât bunurile sale constau numai în
dăruirea de sine pentru ceilalţi şi în "pierderea" vieţii sale.
Toţi suntem responsabili de vocaţiile la preoţie
41. Chemarea la preoţie este un dar al lui Dumnezeu care cu siguranţă constituie un
mare bine pentru cel care-i este primul destinatar. Dar este un dar pentru Biserica
întreagă, un bine pentru viaţa şi misiunea ei. De aceea Biserica este chemată să
păzească acest dar, să-l preţuiască şi să-l iubească: ea este responsabilă de apariţia şi
dezvoltarea vocaţiilor preoţeşti. În consecinţă, pastoraţia vocaţională are ca subiect
activ, ca protagonist comunitatea eclezială ca atare, în diferitele sale expresii: de la
Biserica Universală la Biserica locală şi, analog, de la acesta la parohie şi la toţi
membrii poporului lui Dumnezeu.
Astăzi, mai mult ca oricând, este necesară răspândirea şi înrădăcinarea convingerii că
toţi membrii Bisericii, fără nici o excepţie, au harul şi responsabilitatea de a se îngriji
de vocaţii. Conciliul Vatican II a fost mai explicit ca oricând, afirmând că "promovarea
vocaţiilor preoţeşti este o îndatorire a întregii comunităţi creştine şi ea trebuie să
urmărească acest scop în primul rând printr-o viaţă pe deplin creştină".112 Numai în baza
acestei convingeri va putea pastoraţia vocaţională să-şi manifeste faţa sa cu adevărat
eclezială, să desfăşoare o activitate concordantă, slujindu-se şi de organismele
specifice, precum şi de instrumentele adecvate de comuniune şi coresponsabilitate.
Responsabilitatea principală în ceea ce priveşte pastoraţia vocaţiilor la preoţie revine
episcopului,113 care este chemat să o trăiască personal, chiar dacă va putea şi va trebui
să solicite multiple colaborări. El este tată şi prieten faţă de preoţii săi, şi lui îi revine în
primul rând datoria "să menţină continuitatea" carismei şi ministerului sacerdotal,
asociindu-şi noi forţe prin impunerea mâinilor. El va avea grijă ca dimensiunea
vocaţională să fie prezentă în întreg ansamblul pastoraţiei obişnuite, ba chiar să fie pe
deplin integrată şi cvasiidentificată cu ea. Lui îi revine datoria de a promova şi
coordona diferitele iniţiative vocaţionale.114

112 OT 2: EV 1/773.
113 Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, 28.10.1965, 15: EV
1/605.
114 Cf. OT 2; EV 1/773.
Ziel der Erziehung des Christen ist es, unter dem Einfluß des Geistes dahin zu
gelangen, daß er "Christus in seiner vollendeten Gestalt darstellt" (Eph 4,13) Das tritt
dann ein, wenn er durch sein Nachahmen und Teilhaben an der Liebe Christi sein
ganzes Leben zu einem Dienst an dieser Liebe macht (vgl. Joh 13,14-15), indem er Gott
einen ihm gefälligen Gottesdienst darbringt (vgl. Röm 12,1) und sich an die
Mitmenschen verschenkt. Der Dienst an der Liebe ist der grundlegende Sinn jeder
Berufung, die in der Berufung des Priesters eine besondere Verwirklichung findet:
Denn er ist dazu berufen, die Hirtenliebe Jesu, das heißt die Liebe des guten Hirten, der
"sein Leben hingibt für die Schafe" (Joh 10,11), weiterzuleben.
Darum wird eine glaubwürdige Berufungspastoral niemals müde werden, Kinder und
jugendliche zu Einsatzfreude, zum Geist des unentgeltlichen Dienens, zu Opfersinn und zu
bedingungsloser Selbsthingabe zu erziehen. Als besonders nützlich erweist sich dabei die
Erfahrung des freiwilligen Dienstes, wofür die Empfänglichkeit bei vielen jungen Menschen
zunimmt: Wenn es sich dabei um einen vom Evangelium motivierten freiwilligen Dienst
handelt, der zur Unterscheidung der Bedürfnisse zu erziehen vermag, der jeden Tag treu und
hingebungsvoll gelebt wird, offen für die Möglichkeit einer endgültigen Verpflichtung im
geweihten Leben und genährt durch das Gebet, wird er mit größerer Sicherheit ein Leben in
selbstlosem und unentgeltlichem Einsatz unterstützen und den, der sich ihm widmet,
empfänglicher für die Stimme Gottes machen können, die ihn möglicherweise zum
Priestertum ruft. Zum Unterschied vom reichen Jüngling könnte der Freiwillige die Einladung,
die Jesus voll Liebe an ihn richtet, annehmen (vgl. Mk 10,2 1); und er könnte sie annehmen,
weil sein einziges Vermögen bereits darin besteht, sich für die anderen hinzugeben und sein
Leben " zu verlieren".
41. Die Berufung zum Priester ist ein Gottesgeschenk, das für dessen Erstempfänger sicher ein
großes Gut darstellt. Aber sie ist auch ein Geschenk für die ganze Kirche, ein Gut für ihr
Leben und ihre Sendung. Die Kirche ist daher gerufen, dieses Geschenk zu hüten, es
hochzuschätzen und zu lieben: Sie ist verantwortlich für das Entstehen und Heranreifen der
Priesterberufe. Infolgedessen ist das handelnde Subjekt, der Hauptakteur der
Berufungspastoral, die kirchliche Gemeinschaft als solche in ihren verschiedenen
Ausdrucksformen: von der Universalkirche bis zur Teilkirche und, analog, von dieser bis zur
Pfarre und zu allen Mitgliedern des Gottesvolkes.
Um so dringender ist es vor allem heute, da sich die Überzeugung verbreitet und Wurzeln
schlägt, daß alle Glieder der Kirche, ohne Ausnahme, die Gnade und die Verantwortung der
Sorge um die Berufungen haben. Das II. Vatikanische Konzil hat mit äußerster Klarheit
bekräftigt, daß "die Verpflichtung zum Fördern von Priesterberufungen Aufgabe der gesamten
christlichen Gemeinschaft ist. Sie erfüllt sie vor allem durch ein wirklich christliches Leben".
Nur aufgrund dieser Überzeugung wird es der Berufungspastoral möglich sein, ihr wahrhaft
kirchliches Gesicht zu zeigen und ein einmütiges Handeln zu entfalten, wobei sie sich auch
spezifischer Organe und angemessener Hilfsmittel im Bereich von Gemeinschaft und
Mitverantwortung bedient.
Die Erstverantwortung für die den Priesterberufen geltende Pastoral liegt beim Bischof, der
gerufen ist, sie als erster zu leben, auch wenn vielfältige Formen der Mitarbeit entstehen
können und sollen. Er ist Vater und Freund in seinem Presbyterium, und seine Sorge ist es vor
allem, dem Charisma und dem priesterlichen Dienstamt dadurch " Beständigkeit zu geben",
daß er durch das Auflegen der Hände immer neue Kräfte hinzufügt. Er wird dafür sorgen, daß
das Anliegen der Berufungspastoral im Gesamtbereich der ordentlichen Seelsorge stets präsent
ist, ja voll in sie integriert und gleichsam mit ihr identifiziert wird. Ihm obliegt die Aufgabe,
die verschiedenen Berufungsinitiativen zu fördern und zu koordinieren.
Episcopul este conştient că poate conta înainte de toate pe colaborarea preoţilor săi. Toţi
preoţii sunt solidari şi împreună responsabili cu el în căutarea şi în promovarea
chemărilor la preoţie. În realitate, aşa cum afirmă Conciliul, "este datoria preoţilor, ca
educatori în credinţă, să se îngrijească personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie
călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări". 115 Aceasta este "o
îndatorire care decurge din însăşi misiunea preoţească, în virtutea căreia preotul devine
părtaş la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe
pământ să lipsească vreodată lucrătorii".116 Însăşi viaţa preoţilor, dăruirea lor
necondiţionată faţă de turma lui Dumnezeu, mărturia lor de slujire iubitoare faţă de
Domnul şi faţă de Biserica sa - o mărturie semnată de alegerea crucii primită în
speranţa şi în bucuria pascală -, unitatea fraternă dintre ei precum şi zelul lor pentru
evanghelizarea lumii sunt primul şi cel mai convingător factor al rodniciei
vocaţionale.117
O responsabilitate cu totul specială o are familia creştină, care în virtutea
sacramentului căsătoriei participă în mod propriu şi original la misiunea educativă
a Bisericii învăţătoare şi mamă. Aşa cum au scris părinţii sinodali: "Familia
creştină, care este într-adevăr «ca o Biserică domestică» (Lumen gentium, 11), a
oferit mereu şi continuă să ofere condiţiile favorabile pentru apariţia vocaţiilor.
Întrucât astăzi, imaginea familiei creştine este în pericol, o mare importanţă
trebuie să fie acordată pastoraţiei familiare, astfel încât înseşi familiile, primind
cu generozitate darul vieţii umane, să constituie "un fel de prim seminar"
(Optatam totius, 2), în care copiii pot dobândi încă de la început sensul evlaviei şi
al rugăciunii precum şi iubirea faţă de Biserică".118
În continuitate şi în sintonie cu activitatea părinţilor şi a familiei trebuie să se
plaseze şcoala, care este chemată să-şi trăiască identitatea de "comunitate care
educă" şi printr-o propunere culturală capabilă să facă lumină asupra dimensiunii
vocaţionale ca valoare nativă şi fundamentală a persoanei umane. În acest sens,
dacă este îmbogăţită oportun de spiritul creştin (fie prin prezenţe ecleziale
semnificative în şcoala de stat, conform diferitelor norme naţionale, fie mai ales
în cazul şcolii catolice), ea poate revărsa "în sufletul copiilor şi al tinerilor dorinţa
de a împlini voinţa lui Dumnezeu în starea de viaţă cea mai potrivită fiecăruia,
fără a exclude vreodată vocaţia la ministerul preoţesc".119
De asemenea, şi credincioşii laici, în special cateheţii, profesorii, educatorii,
animatorii pastoraţiei pentru tineri, fiecare prin resursele şi modalităţile proprii,
au o mare importanţă în ceea ce priveşte pastoraţia vocaţiilor la preoţie: cu cât vor
aprofunda mai mult sensul vocaţiei şi misiunii lor în Biserică, cu atât mai mult
vor putea recunoaşte valoarea şi caracterul de neînlocuit al vocaţiei şi misiunii
preoţeşti.
În cadrul comunităţilor diecezane şi parohiale trebuie preţuite şi promovate acele
grupuri vocaţionale, ai căror membri îşi aduc contribuţia lor de rugăciune şi de
suferinţă pentru vocaţiile la preoţie şi călugărie, precum şi de sprijin moral şi
material.
115 PO 6: EV 1/1258.
116 PO, 11: EV 1/1280 ş.u.
117 OT 2: EV 1/773.
118 Propositio 14
119 Propositio 15.
Der Bischof weiß, daß er vor allem auf die Mitarbeit seiner Priesterschaft zählen kann.
Alle Priester sind mit ihm solidarisch und mitverantwortlich bei der Suche und
Förderung von Priesterberufen. Denn, wie das Konzil sagt, "obliegt es den Priestern als
Erziehern im Glauben, selbst oder durch andere dafür zu sorgen, daß jeder Gläubige im
Heiligen Geist angeleitet wird zur Entfaltung seiner persönlichen Berufung". "Diese
Pflicht gehört in der Tat mit zur priesterlichen Sendung, durch die der Priester teilhat an
der Sorge für die ganze Kirche, damit im Gottesvolk hier auf Erden nie die Arbeiter
fehlen". Das Leben der Priester, ihre bedingungslose Hingabe an Gottes Herde, ihr
Zeugnis des liebevollen Dienstes für den Herrn und seine Kirche - ein Zeugnis, das
gekennzeichnet ist von der Annahme des in der Hoffnung und österlichen Freude
getragenen Kreuzes -, ihre brüderliche Eintracht und ihr Eifer für die Evangelisierung
der Welt sind der wichtigste und überzeugendste Faktor für die Fruchtbarkeit ihrer
Berufung.
Eine besondere Verantwortung ist der christlichen Familie aufgetragen, die aufgrund
des Ehesakramentes in ganz eigener Weise am Erziehungsauftrag der Kirche, der
Lehrmeisterin und Mutter, teilhat. Wie die Synodenväter schrieben, "hat die christliche
Familie, die wirklich, eine Art Hauskirche (Lumen gentium, 11) ist, schon immer
günstige Voraussetzungen für das Entstehen von geistlichen Berufen geboten und bietet
sie auch weiterhin. Da heute die Vorstellung von der christlichen Familie gefährdet ist,
muß der Familienpastoral große Bedeutung beigemessen werden, so daß die Familien
dadurch, daß sie das Geschenk des menschlichen Lebens großzügig annehmen
gleichsam das erste Seminar (Optatam totius, 2) darstellen, in dem die Kinder von
Anfang an den Geist der Frömmigkeit und des Gebets und die Liebe zur Kirche
erwerben können". In Kontinuität und Einklang mit dem Bemühen der Eltern und der
Familie muß die Schule stehen, deren Auftrag es ist, ihre Identität als
"Erziehungsgemeinschaft" auch mit einem kulturellen Angebot zu verbinden, das
imstande ist, die jungen Menschen über die Dimension der Berufung als angestammten
Grundwertes der menschlichen Person aufzuklären. In diesem Sinne kann die Schule,
wenn sie in passender Weise durch christlichen Geist bereichert wird (sowohl durch
eine gewichtige kirchliche Präsenz in der staatlichen Schule - was von der nationalen
Ordnung des jeweiligen Landes abhängt-, als vor allem im Fall der katholischen
Schule), "den Kindern und jugendlichen den Wunsch" einflößen, "den Willen Gottes in
dem Lebensstand zu erfüllen, der für einen jeden am geeignetsten ist, ohne dabei je die
Berufung zum priesterlichen Dienst auszuschließen".
Auch die gläubigen Laien, insbesondere die mit der Katechese Beauftragten, die Lehrer
und Lehrerinnen, die im pädagogischen Bereich Tätigen sowie alle, die
Jugendseelsorge anregen und in Schwung halten, erfüllen mit den je eigenen Mitteln
und Möglichkeiten eine wichtige Rolle in der Berufungspastoral: je mehr sie den Geist
ihrer eigenen Berufung und Sendung in der Kirche vertiefen, desto klarer werden sie
die Bedeutung und die Unersetzlichkeit der Berufung und Sendung des Priesters
erkennen können.
Im Rahmen der Gemeinschaften auf Diözesan- und Pfarrebene sollen jene Gruppen
geschätzt und gefördert werden, deren Mitglieder ihren Beitrag an Gebet und Leiden
für die Priester und Ordensberufe einsetzen sowie moralische und materielle
Unterstützung leisten.
Trebuie să amintim aici şi numeroasele grupuri, mişcări şi asociaţii de credincioşi laici
pe care Duhul Sfânt le face să apară şi să se dezvolte în Biserică în vederea unei
prezenţe creştine mai misionare în lume. Aceste diferite organizaţii de laici se dezvăluie
ca un câmp deosebit de rodnic pentru apariţia de vocaţii consacrate, adevărate locuri de
propunere şi creştere vocaţională. În realitate, tocmai în cadrul şi datorită acestor
organizaţii, mulţi tineri şi-au dat seama de chemarea Domnului în a-l urma pe calea
preoţiei ministeriale120 şi au răspuns cu o încurajatoare generozitate. De aceea ele
trebuie puse în valoare, pentru ca, în comuniune cu întreaga Biserică şi pentru creşterea
ei, ele să-şi aducă propria lor contribuţie pentru dezvoltarea pastoraţiei vocaţionale.
Diferitele componente şi diferiţii membri ai Bisericii angajaţi în pastoraţia vocaţională
îşi vor îndeplini cu atât mai eficient activitatea lor, cu cât vor stimula mai mult
comunitatea eclezială ca atare, începând de la parohie, să simtă că problema vocaţiilor
la preoţie nu poate fi delegată câtuşi de puţin numai unor "acreditaţi speciali" (preoţii în
general, preoţii din seminar în special), pentru că, fiind "o problemă vitală care se
plasează în însăşi inima Bisericii"121, ea trebuie să se situeze în centrul iubirii fiecărui
creştin faţă de Biserică.

V
ŞI A CONSTITUIT DOISPREZECE CARE SĂ FIE CU EL
FORMAREA CANDIDAŢILOR LA PREOŢIE
Trăirea urmării lui Cristos, asemenea apostolilor
42. "Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit
la el. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i
trimită să predice şi să aibă puterea să alunge diavolii" (Mc 1,13-15).
"Care să fie cu el": în aceste cuvinte nu este greu de citit "asistenţa vocaţională" a
apostolilor din partea lui Isus. După ce i-a chemat, şi mai înainte de a-i trimite, ba
chiar pentru a-i putea trimite să predice, Isus le cere un "timp" de formare destinat
dezvoltării unui raport de comuniune şi de prietenie profundă cu el însuşi. Lor le
rezervă Isus o cateheză mai aprofundată în comparaţie cu cea a mulţimii (cf. Mt
13,11) şi vrea să-i facă martorii rugăciunii sale tăcute către Tatăl (cf. In 17,1-26;
Lc 22,39-45).
În grija sa faţă de chemările la preoţie, Biserica din toate timpurile se inspiră din
exemplul lui Cristos. Au existat şi în parte există şi acum, forme concrete foarte
diferite prin care Biserica s-a angajat în pastoraţia vocaţională, destinată nu numai
să discearnă, dar şi să "asiste" chemările la preoţie. Dar spiritul care trebuie să le
anime şi să le susţină, rămâne acelaşi: acela de a-i conduce la preoţie numai pe
aceia care au fost chemaţi şi să-i conducă formaţi în mod adecvat, adică printr-un
răspuns conştient şi liber al unei adeziuni şi al unei angajări a întregii lor persoane
faţă de Isus Cristos care cheamă la intimitatea vieţii cu el şi la împărtăşirea
misiunii sale de mântuire.

120 Cf. Propositio 16.

121 Mesajul pentru Cea de-a XXII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii la Preoţie, 13.4.1985, 1: AAS 77 1985), 982.
Hier sind auch die zahlreichen Gruppen, Bewegungen und Vereinigungen gläubiger
Laien zu erwähnen, die der Heilige Geist in der Kirche entstehen und wachsen läßt, um
eine stärker missionarisch geprägte christliche Präsenz in der Welt zu gewährleisten.
Diese verschiedenen Zusammenschlüsse von Laien erweisen sich als ein besonders
fruchtbares Feld für das Entstehen geistlicher Berufe, als echte Stätten des Angebots
und Wachsens von Berufungen. In der Tat haben viele jugendliche gerade innerhalb und
dank dieser Vereinigungen den Ruf des Herrn wahrgenommen, ihm auf dem Weg des
Priestertums zu folgen, und mit ermutigender Selbstlosigkeit auf diesen Ruf
geantwortet.
Die verschiedenen Gruppen und Mitglieder der Kirche, die in der Berufungspastoral
engagiert sind, werden ihre Aufgabe um so wirksamer erfüllen, je mehr sie der
kirchlichen Gemeinschaft als ganzer, angefangen bei der Pfarre, das Gespür und die
Einsicht dafür vermitteln können, daß das Problem der Priesterberufe keineswegs
einigen "Beauftragten" (den Priestern im allgemeinen und speziell den im
Priesterseminar Tätigen) überlassen werden kann; denn als "ein zentrales Anliegen der
Kirche selbst" muß es im Zentrum der Liebe jedes Christen zu seiner Kirche stehen.

KAPITEL V
ER SETZTE ZWÖLF EIN, DIE ER BEI SICH HABEN WOLLTE
Die Ausbildung der Priesteramtskandidaten
In der Nachfolge Christi leben wie die Apostel
42. Jesus stieg auf einen Berg und rief die zu sich, die er erwählt hatte, und sie kamen
zu ihm. Und er setzte zwölf ein, die er bei sich haben und die er dann aussenden wollte,
damit sie predigten und mit seiner Vollmacht Dämonen austrieben" (Mk 3,13-15).
"Die er bei sich haben wollte": Aus diesen Worten läßt sich unschwer die mit der
Berufung zusammenhängende Begleitung der Apostel durch Jesus herauslesen.
Nachdem er sie gerufen hatte und ehe er sie aussandte, ja ehe er sie zum Predigen
aussenden konnte, verlangt Jesus von ihnen eine "Zeit" der Ausbildung, in der sich ein
Verhältnis tiefer Verbundenheit und Freundschaft zwischen dem Herrn und ihnen
herausbilden sollte. Für sie hat er eine gründlichere Unterweisung vorgesehen als für
das Volk (vgl. Mt 13,11) und er will, daß sie Zeugen seines stillen Gebetes zum Vater
sind (vgl. Joh 17,1-26; Lk 22,39-45).
In ihrer Sorge um die Priesterberufe nimmt die Kirche aller Zeiten Maß am Vorbild
Christi. Die konkreten Formen, mit denen sich die Kirche in der Berufungspastoral
engagiert, die die Berufungen zum Priestertum nicht nur erkennen, sondern auch
"begleiten" soll, waren und sind zum Teil noch immer sehr verschieden. Aber der Geist,
der sie beseelen und stärken muß, bleibt derselbe: Es geht darum, nur diejenigen zum
Priestertum zu führen, die berufen sind, und sie erst nach angemessener Ausbildung
zuzulassen.
Diese zielt bei den Kandidaten auf eine bewußte und freie Antwort der Zustimmung
und des Sich-ergreifen-Lassens der ganzen Person von Jesus Christus, der zur innigen
Vertrautheit mit ihm und zur Teilnahme an seiner Heilssendung ruft.
În acest sens, seminarul, în diferitele sale forme, şi în mod analog "casa" de
formare a preoţilor călugări, mai înainte de a fi un loc, un spaţiu material,
reprezintă un spaţiu spiritual, un itinerar de viaţă, o atmosferă care favorizează şi
asigură un proces formativ astfel încât cel care este chemat de Dumnezeu la
preoţie să poată deveni, prin sacramentul Ordinului, o imagine vie a lui Cristos
Isus, cap şi păstor al Bisericii.
În mesajul lor final, părinţii sinodali au exprimat în mod clar şi profund
semnificaţia originală şi specifică a formării candidaţilor la preoţie, spunând că "a
trăi în seminar, şcoală a Evangheliei, înseamnă a trăi în urmarea lui Cristos ca
apostolii; înseamnă a se lăsa instruiţi de el în slujirea Tatălui şi a oamenilor, sub
călăuzirea Duhului Sfânt; înseamnă a se lăsa să fie făcuţi asemenea cu Cristos,
păstorul cel bun, pentru o cât mai bună slujire preoţească în Biserică şi în lume. A
se forma pentru preoţie înseamnă a se obişnui să dea un răspuns personal la
întrebarea fundamentală a lui Cristos: «Mă iubeşti?». Pentru viitorul preot,
răspunsul nu poate fi decât dăruirea totală a vieţii proprii".122
Este vorba de a transpune acest spirit, care nu poate lipsi niciodată în Biserică, în
condiţiile sociale, psihologice, politice şi culturale ale lumii actuale, de altfel atât
de variate şi de complexe, aşa cum au mărturisit părinţii sinodali având în vedere
situaţia diferitelor Biserici locale. Aceiaşi părinţi, cu accente pline de preocupare
neliniştitoare dar şi de mare speranţă, au putut cunoaşte şi reflecta îndelung
asupra efortului de căutare şi aducere la zi a metodelor de formare a candidaţilor
la preoţie, care sunt în toate Bisericile lor.
Această exortaţie intenţionează să adune rodul lucrărilor sinodale, stabilind unele
puncte dobândite, indicând unele obiective la care nu se poate renunţa, punând la
dispoziţia tuturor bogăţia experienţelor şi itinerarelor formative deja
experimentate pozitiv. Această exortaţie analizează în mod distinct formarea
"iniţială" şi formarea "permanentă", fără a uita însă niciodată legătura profundă
care le uneşte şi care trebuie să facă din ambele un itinerar unic şi organic al vieţii
creştine şi preoţeşti. Exortaţia se opreşte asupra diferitelor dimensiuni ale
formării, umane, spirituale, intelectuale şi pastorale, ca şi asupra ambientelor şi
asupra subiecţilor responsabili cu însăşi formarea candidaţilor la preoţie.

I. Dimensiunile formării sacerdotale

Formarea umană, fundament al întregii formări sacerdotale
43. "Fără o formare umană adecvată, întreaga formare sacerdotală ar fi privată de
fundamentul său necesar".123 Această afirmaţie a părinţilor sinodali exprimă nu
numai o realitate sugerată zilnic de raţiune şi confirmată de experienţă, ci o
exigenţă care-şi află motivaţia cea mai profundă şi specifică în însăşi natura
preotului şi a misiunii sale.

122 Mesajul părinţilor sinodali către poporul lui Dumnezeu, IV: l.c.
123 Propositio 21.
In diesem Sinne stellt das "Seminar" in seinen verschiedenen Gestalten und ähnlich das
"Ausbildungshaus" der Ordenspriester nicht zuerst einen materiellen Ort oder Raum
dar, sondern einen geistlichen Raum, eine Lebensstrecke, eine Atmosphäre, die einen
Ausbildungsprozeß begünstigt und gewährleistet, so daß der von Gott zum Priestertum
Berufene durch das Weihesakrament zu einem lebendigen Bild Jesu Christi, des
Hauptes und Hirten der Kirche, werden kann. Die Synodenväter haben in ihrer
Schlußbotschaft unmittelbar und gründlich die grundlegende und kennzeichnende
Bedeutung der Ausbildung der Priesteramtskandidaten erfaßt, wenn sie sagen: "Das
Leben im Seminar, der Schule des Evangeliums, ist ein Leben in der Nachfolge Christi,
wie es die Apostel vorgelebt haben; von ihm lassen sich die Kandidaten einführen in
den Dienst am Vater und an den Menschen unter der Führung des Heiligen Geistes; sie
lassen sich Christus, dem Guten Hirten, gleichgestalten für einen besseren
priesterlichen Dienst in Kirche und Welt. Sich für das Priestertum ausbilden lassen
heißt, eine persönliche Antwort auf die entscheidende Frage Christi zu geben: ,Liebst
du mich?. Für den künftigen Priester kann die Antwort nur die Ganzhingabe seines
Lebens sein".
Es geht darum, diesen Geist, der in der Kirche niemals verschwinden darf, unter den
sozialen, psychologischen, politischen und kulturellen Gegebenheiten der heutigen Welt
weiterzugeben, die allerdings nicht nur kompliziert, sondern auch ganz unterschiedlich
sind, wovon die Synodenväter in bezug auf die verschiedenen Teilkirchen Zeugnis
ablegten. Desgleichen konnten die Synodenväter mit nachdenklicher Sorge, aber auch
mit großer Hoffnung von dem in allen ihren Kirchen vorhandenen Bemühen erfahren,
die Methoden der Ausbildung der Priesterkandidaten zu untersuchen und sie auf den
heutigen Stand zu bringen, und sie haben lange und ausgiebig darüber nachgedacht.
Das vorliegende Apostolische Schreiben will den Ertrag der Synodenarbeiten
zusammenfassen, indem es an einige gewonnene Gesichtspunkte anknüpft, einige
unverzichtbare Ziele aufzeigt und die Fülle an Erfahrungen und bereits positiv
bewährten Ausbildungswegen allen zur Verfügung stellt. In diesem Schreiben wird
zwischen der Grundausbildung und der ständigen Weiterbildung klar unterschieden,
ohne freilich je das tiefe Band zu vergessen, das sie verbindet und das aus beiden einen
einzigen organischen Weg christlichen und priesterlichen Lebens machen soll. Dieses
Schreiben befaßt sich mit den verschiedenen Dimensionen der Ausbildung - der
menschlichen, geistlichen, intellektuellen und pastoralen - sowie auch mit dem Milieu
und mit den Verantwortlichen der Ausbildung der Priesteramtskandidaten.

I. Die Dimensionen der Priesterbildung

43. "Ohne eine angemessene menschliche Bildung entbehrte die ganze
Priesterausbildung ihrer notwendigen Grundlage". Diese Behauptung der Synodenväter
benennt nicht nur eine täglich von der Vernunft empfohlene und von der Erfahrung
bestätigte Voraussetzung, sondern bringt eine Forderung zum Ausdruck, die ihre tiefere
und eigentliche Begründung im Wesen des Priesters und seines Dienstes findet.
Preotul, chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos, capul şi păstorul Bisericii,
trebuie să caute să întruchipeze în sine, în limita posibilităţilor, acea perfecţiune
umană care străluceşte în Fiul lui Dumnezeu făcut om şi care transpare cu o
eficacitate specială în atitudinile sale faţă de alţii, aşa cum ni le prezintă
evangheliştii. De fapt, misiunea preotului constă într-adevăr în a vesti cuvântul, a
celebra sacramentele, a conduce în dragoste comunitatea creştină "în numele şi în
persoana lui Cristos", dar aceasta o face totdeauna şi numai adresându-se unor
oameni concreţi: "Orice mare preot este luat dintre oameni şi este pus pentru
oameni în slujba celor privitoare la Dumnezeu" (Evr 5,1). De aceea, formarea
umană a preotului are o importanţă deosebită în raport cu destinatarii misiunii
sale: tocmai pentru ca ministerul său să fie cât mai credibil şi acceptabil din punct
de vedere uman, este necesar ca preotul astfel să-şi formeze personalitatea sa
umană încât ea să devină punte şi nicidecum obstacol pentru ceilalţi în întâlnirea
cu Isus Cristos, răscumpărătorul omului; este necesar ca preotul, după exemplul
lui Isus care "cunoştea ce era în om" (In 2,25; cf. 8,3-11), să fie capabil să
cunoască în profunzime sufletul omenesc, să intuiască dificultăţile şi problemele
lui, să faciliteze întâlnirea şi dialogul, să obţină încredere şi colaborare, să
exprime judecăţi clare şi obiective.
Aşadar, nu numai pentru o justă şi necesară maturizare şi realizare de sine, dar şi
în vederea misiunii lor, viitorii preoţi trebuie să cultive o serie întreagă de calităţi
umane necesare realizării lor ca personalităţi echilibrate, puternice şi libere,
devenind astfel capabili să poarte povara responsabilităţilor pastorale. De aceea
este necesară educarea la iubirea adevărului, la loialitate, la respect faţă de orice
persoană, la simţul dreptăţii, la fidelitate faţă de cuvântul dat, la adevărata
compasiune, la coerenţă şi în special la echilibrul în judecată şi comportament. 124
Un program simplu şi angajant pentru această formare umană este propus de
apostolul Paul filipenilor: "La orice este adevărat, orice este de cinste, drept,
curat, vrednic de iubire, cu faimă bună, ce este virtuos şi lăudabil, la acestea
îndreptaţi-vă cugetul" (Fil 4,8). Este interesant de remarcat că Paul, tocmai prin
aceste calităţi profund umane, se prezintă pe sine însuşi ca model pentru
credincioşii săi: "Ceea ce aţi învăţat - continuă el imediat - deprins, auzit şi văzut
la mine, acestea să le faceţi!" (Fil 4,9).
De o importanţă deosebită este capacitatea relaţiei cu ceilalţi, element cu adevărat
esenţial pentru cel care este chemat să fie responsabilul unei comunităţi şi să fie un "om
al comuniunii". Aceasta cere ca preotul să nu fie nici arogant şi nici certăreţ, ci să fie
amabil, ospitalier, sincer în cuvinte şi în inimă, 125 prudent şi discret, generos şi
disponibil la slujire, capabil să ofere personal, şi să trezească în toţi, raporturi senine şi
frăţeşti, gata să înţeleagă, să ierte şi să consoleze (cf. şi 1Tim 3,1-5; Tit 1,7-9). Lumea
de astăzi, adesea condamnată la situaţii de globalizare şi de solitudine, mai ales în
marile aglomeraţii urbane, devine tot mai sensibilă la valoarea comuniunii: acesta este
astăzi unul dintre semnele cele mai elocvente şi una din căile cele mai eficace ale
mesajului evanghelic.

124 Cf. OT 11: EV 1/795 ş.u.; PO 3: EV 1/1249; Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis 51: EV 3/1883 ş.u.
125 Cf. Propositio 21.
Der Priester, der dazu berufen ist, Lebendiges Abbild" Jesu Christi, des Hauptes und
Hirten der Kirche, zu sein, muß versuchen, im Maße des Möglichen in sich jene
menschliche Vollkommenheit widerzuspiegeln, die im menschgewordenen Sohn Gottes
aufleuchtet und mit einzigartiger Wirksamkeit in seinem Verhalten gegenüber den
anderen, so wie die Evangelisten es darstellen, durchscheint. Das Dienstamt des
Priesters besteht dann darin, daß er das Wort verkündet, das Sakrament feiert und die
christliche Gemeinde "im Namen und in der Person Christi" in der Liebe führt, wobei
er sich aber immer und nur an konkrete Menschen wendet: "Denn jeder Hohepriester
wird aus den Menschen ausgewählt und für die Menschen eingesetzt zum Dienst vor
Gott" (Hebr 5,1). Darum enthüllt die menschliche Bildung des Priesters ihre eigentliche
Bedeutung in bezug auf die Empfänger seiner Sendung: Damit sein Dienst menschlich
möglichst glaubwürdig und annehmbar ist, muß der Priester seine menschliche
Persönlichkeit so formen, daß er sie für die anderen bei der Begegnung mit Jesus
Christus, dem Erlöser des Menschen, zur Brücke und nicht zum Hindernis macht. Der
Priester muß nach dem Vorbild Jesu, der wußte, was im Menschen ist" (Joh 2,25; vgl.
8,3-11), in der Lage sein, die menschliche Seele in ihrer Tiefe zu kennen, die
Schwierigkeiten und Probleme zu erfassen, die Begegnung und den Dialog zu
erleichtern, Vertrauen und Zusammenarbeit zu bewirken und ausgewogene, objektive
Urteile abzugeben.
Die zukünftigen Priester müssen also nicht nur für eine persönlich richtige und
angemessene Reife und Selbstverwirklichung, sondern gerade auch im Hinblick auf
ihren Dienst eine Reihe menschlicher Eigenschaften ausbilden, die für die Auferbauung
ausgeglichener, starker und freier Charaktere notwendig sind. Solche Persönlichkeiten
sollen fähig sein, die Last der pastoralen Verantwortlichkeiten zu tragen. Die
Kandidaten müssen also erzogen werden: zu Wahrheitsliebe, Aufrichtigkeit, Achtung
vor jedem Menschen, Gerechtigkeitssinn, Einhaltung des gegebenen Wortes, zu echtem
Mitgefühl, zu einem konsequenten Lebensstil und besonders zu Ausgewogenheit im
Urteil und Verhalten. Ein einfaches und verpflichtendes Programm für diese
menschliche Formung wird vom Apostel Paulus den Philippern vorgeschlagen. "Was
immer wahrhaft, edel, recht, was lauter, lobenswert, ansprechend ist, was Tugend heißt
und lobenswert ist, darauf seid bedacht!" (Phil 4,8). Interessant ist die Feststellung, daß
Paulus gerade für diese zutiefst menschlichen Eigenschaften sich selbst seinen
Gläubigen als Vorbild hinstellt: "Was ihr gelernt und angenommen", - so fährt er
unmittelbar fort -"gehört und an mir gesehen habt, das tut!" (ebd. 4,9).
Besonders wichtig ist die Beziehungsfähigkeit zu den anderen Menschen. Sie bildet ein
wirklich wesentliches Element für jemanden, der berufen ist, für eine Gemeinde
Verantwortung zu tragen und "Gemeinschaftsmensch" zu sein. Das verlangt vom
Priester, daß er weder arrogant noch streitsüchtig ist, sondern liebenswürdig,
gastfreundlich, aufrichtig in dem, was er sagt und denkt, klug und diskret, selbstlos und
dienstbereit, fähig, lautere und brüderliche Beziehungen persönlich anzubieten und bei
allen zu wecken, bereit, zu verstehen, zu verzeihen und zu trösten (vgl. auch 1 Tim 3,1-
5; Tit 1,7-9). Die Menschheit unserer Zeit, die sich vor allem in den Ballungsgebieten
der Großstädte häufig zu Vermassung und Einsamkeit verurteilt sieht, wird immer
empfänglicher für den Wert der Gemeinschaft: Das ist heute eines der beredtsten
Zeichen und einer der wirksamsten Wege zur Durchsetzung der Botschaft des
Evangeliums.
În acest context se înscrie, ca moment specific şi hotărâtor, formarea candidatului la
preoţie la maturitatea afectivă, ca rezultat al educării la iubire adevărată şi
responsabilă.
44. Maturizarea afectivă presupune conştientizarea că iubirea ocupă locul central în
existenţa umană. În realitate, aşa cum am scris în enciclica Redemptor hominis,
"omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine însuşi o fiinţă de neînţeles,
viaţa sa este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu
iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă în mod activ
la ea".126
Este vorba despre o iubire care angajează întreaga persoană, în dimensiunile şi
componentele sale fizice, psihice şi spirituale, şi care se exprimă în "semnificaţia
sponsală" a trupului omenesc, graţie căreia persoana se dăruieşte pe sine însăşi alteia
şi o primeşte. La înţelegerea şi la realizarea acestui "adevăr" al iubirii umane tinde
educaţia sexuală înţeleasă corect. În realitate, constatăm o situaţie socială şi culturală
destul de răspândită "care «banalizează» în mare parte sexualitatea umană, deoarece
o interpretează şi o trăieşte în mod reductiv şi sărăcit, legând-o în mod exclusiv de
trup şi de plăcerea egoistă".127 Deseori chiar situaţiile familiilor, din care provin
vocaţiile la preoţie, prezintă în această privinţă multe carenţe şi uneori chiar
dezechilibre grave.
Într-un asemenea context devine mai dificilă, dar şi mai urgentă, o educaţie la
sexualitate care să fie cu adevărat şi pe deplin personală şi care totuşi să se deschidă
către stima şi iubirea faţă de castitate, ca "virtute care dezvoltă maturitatea autentică
a persoanei şi o face capabilă să respecte şi să promoveze «semnificaţia sponsală» a
trupului".128
Prin urmare, educarea la iubirea responsabilă şi la maturizarea afectivă a persoanei
sunt întru totul necesare pentru cel care, ca preot, este chemat la celibat, adică să
ofere, cu ajutorul harului Duhului şi prin răspunsul liber al propriei sale voinţe,
totalitatea iubirii şi a disponibilităţii sale lui Isus Cristos şi Bisericii. În vederea
angajării la celibat, maturitatea afectivă trebuie să fie capabilă să includă, în cadrul
raporturilor umane de prietenie senină şi de fraternitate profundă, o mare iubire, vie
şi personală faţă de Isus Cristos. Aşa cum au scris părinţii sinodali, "în stimularea
maturităţii afective, iubirea faţă de Cristos, prelungită într-o dăruire universală, este
de cea mai mare importanţă. În felul acesta, candidatul chemat la celibat va afla în
maturitatea afectivă un punct de sprijin puternic pentru trăirea castităţii în fidelitate
şi bucurie.129
Întrucât carisma celibatului, chiar atunci când este autentică şi dovedită, lasă
intacte înclinaţiile afectivităţii şi impulsurile instinctului, candidaţii la preoţie au
nevoie de o maturitate afectivă capabilă de prudenţă, de renunţare la tot ceea ce
poate să-i compromită, de vigilenţă asupra trupului şi spiritului, de stimă şi
respect în relaţiile interpersonale cu bărbaţii şi femeile. Un ajutor preţios poate
veni dintr-o educaţie adecvată la adevărata prietenie după modelul legăturilor de
afecţiune fraternă pe care le-a trăit Isus însuşi în timpul vieţii sale (cf. In 11,5).
126 IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptor hominis, 4.3.1979, 10: AAS 71 (1979), 274; EV 6/1194 ş.u.
127 FC 37: EV 7/1641 ş.u.
128 Ibid.
129 Propositio 21.
In diesen Zusammenhang fügt sich als kennzeichnendes und entscheidendes Moment
die Ausbildung des Priesterkandidaten zur gefühlsmäßigen Reife ein, als Ergebnis der
Erziehung zur wahren und verantwortungsvollen Liebe.
44. Die Reifung des Gefühlslebens setzt voraus, daß man sich der zentralen Stellung
der Liebe im menschlichen Dasein bewußt ist. Es ist, wie ich in der Enzyklika
Redemptor hominis geschrieben habe, tatsächlich so, daß "der Mensch nicht ohne Liebe
leben kann. Er bleibt für sich selbst ein unbegreifliches Wesen; sein Leben ist ohne
Sinn, wenn ihm nicht die Liebe geoffenbart wird, wenn er nicht der Liebe begegnet,
wenn er sie nicht erfährt und sich zu eigen macht, wenn er nicht lebendigen Anteil an
ihr erhält".
Es handelt sich um eine Liebe, die den ganzen Menschen, in seinen physischen,
psychischen und geistigen Dimensionen und Komponenten, miteinbezieht und die in
der "bräutlichen Bedeutung" des menschlichen Leibes zum Ausdruck kommt, dank der
sich der Mensch dem anderen hingibt und ihn annimmt. Um das Verständnis und die
Verwirklichung dieser "Wahrheit" der menschlichen Liebe geht es der richtig
verstandenen Sexualerziehung. Man muß in der Tat in weiten Kreisen eine soziale und
kulturelle Situation feststellen, "die menschliche Geschlechtlichkeit banalisiert, weil sie
diese in verkürzter und verarmter Weise interpretiert und lebt, indem sie sie einzig mit
dem Leib und dem egoistisch verstandenen Vergnügen in Verbindung setzt". Häufig
weist der Zustand der Familien, aus denen die Priesterberufe hervorgehen,
diesbezüglich viele Mängel und bisweilen auch schwere Störungen auf.
In einem solchen Kontext wird eine Erziehung zu verantworteter Geschlechtlichkeit
immer schwieriger, aber auch dringender, die wahrhaft und voll menschlich ist und
daher der Achtung und Liebe zur Keuschheit Raum schafft, "als einer Tugend, die die
wahre Reifung der Person fördert und sie befähigt, die "bräutliche Bedeutung des
Leibes zu achten und zu entfalten".
Die Erziehung zur verantwortungsvollen Liebe und zur gefühlsmäßigen Reife der Person
erweist sich nun als ganz und gar unverzichtbar für den, der als Priester zum Zölibat berufen
ist, das heißt dazu, mit der Gnade des Geistes und mit der freien Antwort seines eigenen
Willens, mit der Gesamtheit seiner Liebe und seiner Sorge für Jesus Christus und die Kirche
verfügbar zu sein. Im Hinblick auf die Zölibatsverpflichtung muß die gefühlsmäßige Reife
imstande sein, in die menschlichen Beziehungen unbeschwerter Freundschaft und tiefer
Brüderlichkeit eine große, lebendige und persönliche Liebe zu Jesus Christus
miteinzuschließen. Wie die Synodenväter geschrieben haben: "Wenn die gefühlsmäßige
Reifung geweckt werden soll, ist die Liebe Christi von größter Bedeutung, die als
ganzheitliche Hingabe fortwirkt. Der zum Zölibat berufene Kandidat wird deshalb in der Reife
des Gefühlslebens eine feste Stütze finden, um die Keuschheit in Treue und mit Freude zu
leben".
Da das Charisma der Ehelosigkeit, auch wenn es glaubwürdig und erwiesen ist, die
Veranlagungen und Neigungen des Gefühls- und des Trieblebens bestehen läßt, benötigen die
Priesterkandidaten eine affektive Reife, die fähig ist zu Klugheit, zum Verzicht auf alles, was
sie gefährden kann, zum sensiblen Umgang mit Körper und Geist, zu Hochachtung und
Respekt in den zwischenmenschlichen Beziehungen mit Männern und Frauen. Eine wertvolle
Hilfe dabei kann eine angemessene Erziehung zur wahren Freundschaft bieten, nach dem
Vorbild brüderlicher Zuneigung, wie sie Christus selbst in seinem Erdendasein vorgelebt hat
(vgl. Joh 11,5).
Maturitatea umană, şi în special cea afectivă cer o formare clară şi solidă la o
libertate care se prezintă ca o ascultare convinsă şi cordială de "adevărul" fiinţei
proprii, de "semnificaţia" propriei existenţe, adică de "dăruirea sinceră de sine",
drept cale şi conţinut fundamental al adevăratei realizări de sine. 130 Înţeleasă în
felul acesta, libertatea cere ca persoana să fie într-adevăr stăpână pe sine însăşi,
hotărâtă să combată şi să depăşească diferitele forme de egoism şi de
individualism care întind curse vieţii fiecăruia, gata să se deschidă faţă de ceilalţi,
generoasă în dăruirea şi în slujirea aproapelui. Acest lucru este important pentru
răspunsul care trebuie dat chemării, şi în special chemării la preoţie, şi pentru
fidelitatea faţă de ea şi faţă de angajamentele care sunt legate de ea, chiar în
momentele dificile. În acest itinerar educativ spre o libertate matură şi
responsabilă, un ajutor important poate veni din viaţa comunitară din seminar. 131
Strâns unită cu formarea la libertatea responsabilă este educaţia conştiinţei
morale: aceasta, în timp ce solicită intimului propriului "eu" ascultare faţă de
obligaţiile morale, revelează semnificaţia profundă a acestei ascultări, adică de a
fi un răspuns conştient şi liber, şi, prin urmare, din iubire faţă de cererile lui
Dumnezeu şi ale iubirii sale. "Maturitatea umană a preotului - scriu părinţii
sinodali - trebuie să includă în special formarea conştiinţei sale. În realitate,
pentru a-şi putea îndeplini cu fidelitate obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de
Biserică şi pentru a putea călăuzi cu înţelepciune conştiinţele credincioşilor,
candidatul trebuie să se obişnuiască să asculte de glasul lui Dumnezeu, care-i
vorbeşte la inimă, şi să adere cu iubire şi tărie la voinţa sa". 132
Formarea spirituală: în comuniune cu Dumnezeu şi în căutarea lui Cristos
45. Însăşi formarea umană, dacă este dezvoltată în contextul unei antropologii care
cuprinde întregul adevăr despre om, se deschide şi se completează în formarea
spirituală. Fiecare om, creat de Dumnezeu şi răscumpărat de sângele lui Cristos, este
chemat să fie renăscut "din apă şi din Duh" (cf. In 3,5) şi să devină "fiu în Fiul". În
acest plan eficace al lui Dumnezeu se află fundamentul dimensiunii religioase
constitutive a fiinţei umane, care de altfel este descoperită şi recunoscută chiar şi numai
de raţiune: omul este deschis spre transcendent, spre absolut; are o inimă care este
neliniştită până ce nu se odihneşte în Domnul.133
Tocmai din această fundamentală şi de nesuprimat exigenţă religioasă porneşte şi
se dezvoltă procesul educativ al unei vieţi spirituale, înţeleasă ca raport şi
comuniune cu Dumnezeu. Conform revelaţiei şi experienţei creştine, formarea
spirituală are o originalitate inconfundabilă care provine din "noutatea"
evanghelică. În realitate, "ea este lucrarea Duhului şi angajează persoana în
totalitatea sa; introduce în comuniunea profundă cu Isus Cristos, bunul păstor;
conduce la supunerea întregii vieţi faţă de Duhul, într-o atitudinea filială faţă de
Tatăl şi într-o ataşare încrezătoare faţă de Biserică. Ea se înrădăcinează în
experienţa crucii, pentru a putea introduce, într-o comuniune profundă la
plinătatea misterului pascal".134
130 Cf. GS 24: EV 1/1393 ş.u.
131 Cf. Propositio 21.
132 Propositio 22.
133 Cf. AUGUSTIN, Confesiuni, I, 1: CSEL 33,1.
134 SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adun. gen. ord. La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali - "Instrumentum laboris", 30.
Die menschliche Reife, und besonders die im Bereich des Gefühlslebens, verlangt eine
klare und starke Formung zu einer Freiheit, die Gestalt annimmt als überzeugter und
liebenswürdiger Gehorsam gegenüber der "Wahrheit" des eigenen Seins, gegenüber
dem "Sinngehalt" der eigenen Existenz, das heißt als Gehorsam gegenüber der
"aufrichtigen Hingabe seiner selbst" als Weg und Hauptinhalt der authentischen
Selbstverwirklichung. So verstanden, erfordert die Freiheit, daß die menschliche Person
wahrhaft Herrin über sich selbst ist: Sie ist entschlossen, die verschiedenen Formen des
Egoismus und Individualismus, die das Leben jedes einzelnen beeinträchtigen, zu
bekämpfen und zu überwinden, und bereit, sich in selbstloser Hingabe und im Dienst
am Nächsten den anderen gegenüber zu öffnen. Das ist wichtig für die Antwort auf die
Berufung, speziell auf die zum Priestertum und für die Treue zu diesem Weg und den
mit ihm verbundenen Verpflichtungen auch in schwierigen Augenblicken. Hilfe kann
auf diesem Erziehungsweg zu einer reifen, verantwortlichen Freiheit vom
Gemeinschaftsleben des Priesterseminars kommen.
Mit der Bildung zur verantwortlichen Freiheit eng verbunden ist die Gewissensbildung
im moralischen Bereich: Diese enthüllt, während sie im Innersten des eigenen "Ich"
darauf drängt, den sittlichen Verpflichtungen zu entsprechen, die tiefe Bedeutung eines
solchen Gehorsams: nämlich eine bewußte und freie und daher aus Liebe gegebene
Antwort auf den Anruf Gottes und seiner Liebe zu sein. "Die menschliche Reife des
Priesters", schreiben die Synodenväter, "muß besonders die Bildung seines Gewissens
einschließen. Damit er seine Verpflichtungen gegenüber Gott und der Kirche getreu zu
erfüllen und die Gewissen der Gläubigen weise zu führen vermag, muß sich der
Kandidat nämlich angewöhnen, auf die Stimme Gottes zu hören, der im Herzen zu ihm
spricht, und seinem Willen mit Liebe und Festigkeit nachkommen".
45. Wenn die menschliche Bildung im Rahmen einer Anthropologie erfolgt, die
die ganze Wahrheit des Menschen erfaßt, öffnet und vervollkommnet sie sich in
der geistlichen Formung. jeder Mensch ist, da er von Gott geschaffen und durch
das Blut Christi erlöst wurde, dazu berufen, "aus Wasser und Geist von neuem
geboren (vgl. Joh 3,5) und "Kind im Sohn Gottes" zu werden. In diesem
eindrucksvollen Plan Gottes liegt das Fundament der grundlegend religiösen
Dimension des menschlichen Seins, die übrigens von der einfachen Vernunft
intuitiv erkannt und anerkannt wird: Der Mensch ist offen für das Transzendente,
für das Absolute; er besitzt ein Herz, das unruhig ist, bis es Ruhe findet im Herrn.
Bei diesem nicht unterdrückbaren religiösen Grundbedürfnis setzt der
Erziehungsprozeß eines geistlichen Lebens ein und entfaltet sich. Dieses Leben
wird als Beziehung zu und Gemeinschaft mit Gott verstanden. Nach der
Offenbarung und der ihr entsprechenden christlichen Glaubenserfahrung besitzt
die geistliche Formung die unverkennbare Ursprünglichkeit, die aus der
"Neuheit" der Christusbotschaft stammt. Denn "sie ist das Werk des Geistes und
verpflichtet die Person in ihrer Ganzheit; sie führt ein in die tiefe Gemeinschaft
mit Jesus Christus, dem Guten Hirten; sie führt zu einer Unterordnung des ganzen
Lebens unter den Geist, in einer kindlichen Haltung gegenüber dem Vater und in
einer vertrauensvollen Zugehörigkeit zur Kirche. Sie ist verwurzelt in der
Erfahrung des Kreuzes, um in einer tiefen Gemeinschaft zur ganzen Fülle des
Ostergeheimnisses führen zu können".
După cum putem vedea, este vorba despre o formare spirituală care este comună
tuturor credincioşilor, dar care cere să fie structurată după acele semnificaţii şi
acele conotaţii care derivă din identitatea preotului şi a misiunii sale. Şi aşa cum
pentru fiecare credincios formarea spirituală trebuie să fie centrală şi unificatoare
în raport cu fiinţa şi trăirea sa de creştin, adică de creatură nouă în Cristos care
înaintează în Duh, tot aşa pentru fiecare preot formarea spirituală constituie
inima care unifică şi însufleţeşte fiinţa sa de preot şi acţiunea sa de preot. În acest
sens, părinţii sinodali afirmă că "fără formarea spirituală, formarea pastorală ar
rămâne fără fundament"135 şi că formarea spirituală constituie "elementul de
maximă importanţă în educaţia preoţească".136
Conţinutul esenţial al formării spirituale printr-un itinerar exact spre preoţie este
bine exprimat de decretul conciliar Optatam totius: "Formarea spirituală... să fie
astfel realizată încât seminariştii să înveţe să trăiască în continua intimitate a
Tatălui, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Fiind destinaţi să îmbrace prin
sfânta preoţie chipul lui Cristos, preotul, ei trebuie să se obişnuiască de pe acum
să-şi trăiască în prietenie intimă cu el întreaga viaţă. Să trăiască misterul pascal în
aşa fel încât să poată iniţia în acest mister şi pe poporul care le va fi încredinţat.
Să fie învăţaţi să-l caute pe Cristos în meditarea fidelă a cuvântului lui
Dumnezeu; în participarea activă la tainele preasfinte ale Bisericii, mai ales la
Euharistie şi la Oficiul divin; în episcopul care îi trimite şi în oamenii la care sunt
trimişi, mai ales în cei săraci, în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoşi şi în
necredincioşi. Cu o încredere filială să o iubească şi să o cinstească pe Preacurata
Fecioară Maria, pe care Isus, murind pe cruce, a dat-o ca mamă ucenicului său". 137
46. Textul conciliar merită o meditaţie atentă şi plină de iubire, din care se pot
uşor explica unele valori şi exigenţe fundamentale ale drumului spiritual propus
candidatului la preoţie.
Înainte de toate, se impune valoarea şi exigenţa de "a trăi strâns uniţi" cu Isus
Cristos. Unirea cu Domnul Isus, bazată pe Botez şi alimentată de Euharistie, cere
să fie exprimată în viaţa de zi cu zi pe care o reînnoieşte radical. Comuniunea
intimă cu Preasfânta Treime, adică viaţa nouă a harului care ne face fii ai lui
Dumnezeu, constituie "noutatea" credinciosului: o noutate care angajează fiinţa şi
acţiunea. Ea constituie "misterul" existenţei creştine care se află sub suflul
Duhului: în consecinţă, ea trebuie să constituie "etosul" vieţii creştinului. Isus ne-
a învăţat acest minunat aspect al vieţii creştine, care este şi inima vieţii spirituale,
prin alegoria viţei şi mlădiţelor: "Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este
viticultorul... Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce
rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine.
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela
aduce rod mult, pentru că fără de mine nu puteţi face nimic" (In 15,1.4-5).

135 Propositio 22.

136 Propositio 23.
137 OT 8: EV 1/788s.
Es handelt sich, wie man sieht, um eine geistliche Formung, die allen Gläubigen
gemeinsam ist, die aber entsprechend jenen Sinngehalten und Merkmalen gestaltet
werden will, die sich aus der Identität des Priesters und seines Dienstes. herleiten. Und
wie für jeden Gläubigen in bezug auf sein Wesen und seine christliche Existenz im Sinn
der "neuen Schöpfung" in Christus, die im Geiste lebt, die geistliche Formung den
zentralen Einheitsgrund bildet, so stellt für Jeden Priester die geistliche Formung die
Mitte dar, die sein Priestersein und sein Wirken als Priester zusammenhält und belebt.
In diesem Sinne stellen die Synodenväter fest, daß "beim Fehlen einer geistlichen
Formung die pastorale Ausbildung ohne Grundlage vorgenommen würde (136) und daß
die geistliche Formung gleichsam das wichtigste Element in der Priestererziehung
darstellt".
Der wesentliche Inhalt der geistlichen Formung für einen klar konzipierten
Ausbildungsweg zum Priestertum wird von dem Konzilsdekret Optatam totius gut
umschrieben: Bei der geistlichen Formung "sollen die Alumnen lernen, in inniger und
steter Gemeinschaft mit dem Vater durch seinen Sohn Jesus Christus im Heiligen Geist
zu leben. Durch die heilige Weihe werden sie einst Christus dem Priester gleichförmig;
so sollen sie auch lernen, ihm wie Freunde in enger Gemeinschaft des ganzen Lebens
verbunden zu sein. Sein Pascha-Mysterium sollen sie so vorleben, daß sie das Volk, das
ihnen anvertraut wird, darin einzuführen vermögen. Sie sollen angeleitet werden,
Christus zu suchen: in der gewissenhaften Meditation des Gotteswortes, in der aktiven
Teilnahme an den heiligen Geheimnissen der Kirche, vor allem in der Eucharistie und
im Stundengebet, im Bischof, der ihnen die Sendung gibt, und in den Menschen, zu
denen sie gesandt werden, vor allem in den Armen, den Kindern und den Kranken, den
Sündern und Ungläubigen. Die seligste Jungfrau Maria, die von Christus Jesus bei
seinem Tod am Kreuz dem jünger als Mutter gegeben wurde, sollen sie mit kindlichem
Vertrauen lieben und verehren".
46. Der Konzilstext verdient es, daß sorgfältig und liebevoll über ihn nachgedacht wird;
daraus lassen sich dann leicht einige grundlegende Wertvorstellungen und Erfordernisse
für den spirituellen Bildungsweg des Priesteramtskandidaten gewinnen.
Zunächst werden der Wert und die Notwendigkeit herausgestellt, Jesus Christus "in
enger Gemeinschaft verbunden zu sein". Die Verbundenheit mit dem Herrn Jesus, die
sich auf die Taufe gründet und durch die Eucharistie genährt wird, will im Leben jedes
Tages dadurch Ausdruck finden, daß sie dieses Leben radikal erneuert. Die enge
Gemeinschaft mit der göttlichen Trinität, das heißt das neue Leben der Gnade, die
Menschen zu Kindern Gottes macht, stellt die "Neuartigkeit" des Glaubenden dar: eine
Neuartigkeit, die das Sein und das Tun miteinbezieht. Sie macht das "Geheimnis" der
christlichen Existenz aus, die unter dem Einfluß des Geistes steht: Diese Neuartigkeit
muß folglich auch das "Ethos" im Leben des Christen prägen. Diesen wunderbaren
Gehalt der christlichen Existenz, der auch die Herzmitte des geistlichen Lebens ist, hat
uns Jesus mit dem Gleichnis vom Weinstock und von den Reben gelehrt: "Ich bin der
wahre Weinstock, und mein Vater ist der Winzer ... Bleibt in mir, dann bleibe ich in
euch. Wie die Rebe aus sich keine Frucht bringen kann, sondern nur wenn sie am
Weinstock bleibt, so könnt auch ihr keine Frucht bringen, wenn ihr nicht in mir bleibt.
Ich bin der Weinstock, ihr seid die Reben. Wer in mir bleibt und in wem ich bleibe, der
bringt reiche Frucht, denn getrennt von mir könnt ihr nichts vollbringen" (Joh 15,1.4f.).
Desigur, în cultura actuală nu lipsesc valori spirituale şi religioase, iar omul, în
ciuda oricărei aparenţe contrare, rămâne permanent un înfometat şi însetat de
Dumnezeu. Dar adesea religia creştină riscă să fie considerată o religie printre
multe altele, sau să fie redusă la o simplă etică socială în slujirea omului. În felul
acesta nu iese la iveală totdeauna uluitoarea ei noutate în istorie: ea este "mister",
este evenimentul Fiului lui Dumnezeu care se face om şi dă tuturor acelora care-l
primesc "puterea să devină fii ai lui Dumnezeu" (In 1,12), ea este anunţul, ba
chiar dăruirea unei alianţe personale de iubire şi de viaţă a lui Dumnezeu cu omul.
Viitorii preoţi vor putea împărtăşi şi celorlalţi această veste surprinzătoare şi
dătătoare de fericire numai dacă printr-o formare spirituală adecvată vor cunoaşte
profund şi vor experimenta tot mai mult acest "mister" (cf. 1In 1,1-4).

Textul conciliar, deşi conştient de absoluta transcendenţă a misterului creştin,

prezintă intima comuniune a viitorilor preoţi cu Isus prin nuanţa prieteniei.
Aceasta nu este o pretenţie absurdă a omului. Este pur şi simplu darul inestimabil
al lui Cristos, care a spus apostolilor săi: "Nu vă mai numesc servitori, pentru că
servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că
toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15).

Textul conciliar continuă indicând o a doua mare valoare spirituală: căutarea lui
Isus. "Să fie învăţaţi să-l caute pe Cristos". Împreună cu quaerere Deum aceasta
este o temă clasică a spiritualităţii creştine, care-şi află o aplicare specifică tocmai
în cadrul chemării apostolilor. Relatându-ne urmarea lui Isus din partea primilor
doi discipoli, Ioan scoate în evidenţă locul pe care-l ocupă această "căutare". Isus
însuşi este cel care pune întrebarea: "Ce căutaţi?". Iar cei doi răspund: "Rabbi,
unde locuieşti?". Evanghelistul continuă: "El le-a zis: «Veniţi şi vedeţi». Aşadar,
au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea" (In 1,37-39).
Într-un anumit sens, viaţa spirituală a celui care se pregăteşte la preoţie este
dominată de această căutare: de aceasta, şi de "a-l găsi" pe Învăţătorul, pentru a-l
urma, pentru a fi în comuniune cu el. Iar în ministerul şi în viaţa preoţească
această "căutare" va trebui să continue, căci misterul imitării şi al participării la
viaţa lui Cristos este inepuizabil. La fel va trebui să continue şi această "găsire" a
Mântuitorului, în sensul de a-l arăta altora, sau şi mai bine în sensul de a trezi şi în
alţii dorinţa de a-l căuta pe Învăţătorul. Dar aceasta este cu adevărat posibil dacă
le este propusă altora o "experienţă" de viaţă, o experienţă care merită să fie
împărtăşită. Aceasta a fost calea urmată de Andrei pentru a-l conduce pe fratele
său Simon la Isus: Andrei, scrie evanghelistul Ioan, "l-a întâlnit mai întâi pe
fratele său Simon, şi i-a spus: «L-am găsit pe Mesia!» - care tradus înseamnă
Cristos - şi l-a dus la Isus"(In 1,41-42). Şi astfel şi Simon va fi chemat, ca apostol,
să-l urmeze pe Mesia: "Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te
vei numi Kefas» - care înseamnă Piatră" (In 1,42).
In der modernen Kultur fehlt es gewiß nicht an geistlichen und religiösen Werten, und
allem gegenteiligen Anschein zum Trotz hungert und dürstet es den Menschen auch
heute unablässig nach Gott. Aber der christliche Glaube läuft nicht selten Gefahr, als
eine Religion unter vielen betrachtet und auf eine bloße Sozialethik im Dienst des
Menschen verkürzt zu werden. So wird seine umwälzende Neuartigkeit in der
Geschichte nicht immer sichtbar: Er ist "Geheimnis", er ist das Heilsgeschehen vom
Sohn Gottes, der Mensch wird und allen, die ihn aufnehmen, "Macht gibt, Kinder
Gottes zu werden" (Joh 1,12), er ist die Verkündigung, ja das Geschenk eines
persönlichen Liebes- und Lebensbundes Gottes mit dein Menschen. Nur wenn die
künftigen Priester durch eine angemessene geistliche Formung dieses "Geheimnis" in
seiner Tiefe kennengelernt und in wachsendem Maße erfahren haben, werden sie den
anderen diese erstaunliche und seligmachende Botschaft mitteilen können (vgl. 1 Joh
1,1-4).
Der Konzilstext kennzeichnet, obgleich er um die absolute Transzendenz des
christlichen Geheimnisses weiß, die enge Verbundenheit der künftigen Priester mit
Jesus durch den nuancierten Ausdruck der Freundschaft. Sie ist kein vermessener
Anspruch, den der Mensch von sich aus stellt. Sie ist einfach das unschätzbare
Geschenk Christi, der zu seinen Aposteln gesagt hat: "Ich nenne euch nicht mehr
Knechte; denn der Knecht weiß nicht, was sein Herr tut. Vielmehr habe ich euch
Freunde genannt; denn ich habe euch alles mitgeteilt, was ich von meinem Vater gehört
habe" (Joh 15,15)
Der Konzilstext weist dann auf einen weiteren großen spirituellen Wert hin: die Suche
nach Jesus. "Sie sollen angeleitet werden, Christus zu suchen." Das ist, zusammen mit
dem quaerere Deum, ein klassisches Thema der christlichen Spiritualität, das gerade im
Zusammenhang mit der Berufung der Apostel seine spezifische Anwendung findet.
Wenn Johannes davon berichtet, wie die ersten beiden jünger Jesus folgen, macht er
deutlich, welchen Stellenwert diese "Suche" einnimmt. Es ist Jesus selbst, der die Frage
stellt: "Was wollt ihr?" Und die beiden antworten: "Rabbi, wo wohnst du?" Der
Evangelist fährt fort: "Er antwortete: Kommt und steht! Da gingen sie mit und sahen,
wo er wohnte, und blieben jenen Tag bei ihm" (Joh 1,37-39). Das geistliche Leben
dessen, der sich auf das Priestertum vorbereitet, wird in gewissem Sinne von dieser
Suche beherrscht: von ihr und vom "Finden" des Meisters, um ihm zu folgen, um bei
ihm zu bleiben. Auch im Dienst und im Leben des Priesters wird dieses "Suchen"
weitergehen müssen, so unerschöpflich ist das Geheimnis der Nachahmung und
Teilnahme am Leben Christi. Ebenso muß das "Finden" des Meisters weitergehen, um
die anderen auf ihn hinzuweisen, besser noch, um in den anderen das sehnsüchtige
Verlangen zu wecken, den Meister zu suchen. Ein solcher Prozeß ist tatsächlich
möglich wenn den Menschen eine Lebenserfahrung bezeugt wird, die sich als
mitteilenswert erweist. Das war der Weg, den Andreas einschlug, als er seinen Bruder
Simon zu Jesus brachte: Andreas, so schreibt der Evangelist Johannes, "traf zuerst
seinen Bruder Simon und sagte zu ihm: Wir haben den Messias gefunden. Messias
heißt übersetzt: der Gesalbte (Christus). Er führte ihn zu Jesus" (Joh 1,41-42). Und so
wird auch Simon als Apostel in die Nachfolge des Messias berufen: Jesus blickte ihn an
und sagte: Du bist Simon, der Sohn des Johannes, du sollst Kephas heißen. Kephas
bedeutet: Fels (Petrus)" (Joh 1,42).
Dar ce înseamnă în viaţa spirituală, a-l căuta pe Cristos? Şi unde să-l găsim?
"Rabbi, unde locuieşti?". Decretul conciliar Optatam totius pare să indice o
întreită cale de parcurs: meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, participarea
activă la sfintele Taine ale Bisericii, slujirea dragostei faţă de "cei mici". Acestea
sunt cele trei mari valori şi exigenţe care definesc ulterior conţinutul formării
spirituale a candidatului la preoţie.
47. Elementul esenţial al formării spirituale este lectura meditată şi în spirit de
rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu (lectio divina), este ascultarea umilă şi
plină de iubire a celui care vorbeşte. În realitate, tocmai în lumina şi în puterea
cuvântului lui Dumnezeu poate fi descoperită, înţeleasă, iubită şi urmată
chemarea proprie şi împlinită propria misiune, astfel încât întreaga existenţă îşi
află semnificaţia sa unitară şi radicală în a fi destinatarul cuvântului lui
Dumnezeu care-l cheamă pe om şi principiul cuvântului omului care răspunde lui
Dumnezeu. Familiaritatea cu cuvântul lui Dumnezeu va uşura drumul convertirii,
nu numai în sensul dezlipirii de rău pentru a adera la bine, ci şi în sensul de a
hrăni în inimă gândurile lui Dumnezeu, astfel încât credinţa, ca răspuns dat
cuvântului, să devină noul criteriu de judecare şi evaluare a oamenilor şi
lucrurilor, a evenimentelor şi problemelor.

Cu condiţia ca cuvântul lui Dumnezeu să fie tratat şi primit în adevărata sa natură:

de fapt, el ne face să-l întâlnim pe Dumnezeu însuşi, Dumnezeu care-i vorbeşte
omului; ne face să-l întâlnim pe Cristos, cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul care
este în acelaşi timp şi Calea şi Viaţa (cf. In 14,6). Este vorba de a citi "scripturile"
ascultând "cuvintele", "cuvântul" lui Dumnezeu, aşa cum ne aminteşte Conciliul:
"Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu şi, pentru că sunt inspirate,
sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu".138 Şi tot acelaşi Conciliu spune: "În
realitate, prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17)
în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In
15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi la
împărtăşire cu el".139

Cunoaşterea iubitoare şi familiaritatea rugătoare cu cuvântul lui Dumnezeu

îmbracă o semnificaţie deosebită pentru ministerul profetic al preotului, pentru a
cărui desfăşurare devin o condiţie indispensabilă mai ales în contextul "noii
evanghelizări", la care este chemată astăzi Biserica. Conciliul îndeamnă: "Este
necesar ca toţi clericii, în primul rând preoţii lui Cristos şi toţi ceilalţi care, în
calitate de diaconi sau de cateheţi, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului,
să se ataşeze de Scriptură prin lectură asiduă şi prin studiu atent, ca nu cumva să
ajungă cineva «un predicator zadarnic al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a
fi ascultătorul lui înăuntru» (AUGUSTIN, Serm. 179: PL 18,966)".140

138 DV 24: EV 1/907.

139 Ibid., 2: EV 1/873.
140 DV 25: EV 1/908.
Aber was bedeutet die Suche nach Jesus im geistlichen Leben? Und wo ist er zu
finden? "Rabbi, wo wohnst du?" Das Konzilsdekret Optatam totius scheint einen
dreifachen Weg anzugeben, der durchlaufen werden soll: die gewissenhafte
Meditation des Gotteswortes, die aktive Teilnahme an den heiligen Geheimnissen
der Kirche, der Liebesdienst an den "Kleinen". Das sind drei große Werte und
Anforderungen, die den Inhalt der geistlichen Formung des Priesterkandidaten
weiter bestimmen.
47. Ein wesentliches Element der geistlichen Formung ist die von Betrachtung
und Gebet begleitete Lesung des Gotteswortes (lectio divina), das demütige und
liebevolle Hinhören auf den, der spricht. Denn im Licht und in der Kraft des
Gotteswortes kann die eigene Berufung entdeckt, verstanden, geliebt und befolgt
und die eigene Sendung so erfüllt werden, daß die ganze Existenz ihre eine und
radikale Bedeutung darin findet, Zielpunkt für das Wort Gottes zu sein, der den
Menschen ruft, und Ausgangspunkt für das Wort des Menschen, der Gott
antwortet. Die Vertrautheit mit dem Wort Gottes wird den Weg der Umkehr nicht
nur in der Weise erleichtern, daß eine Abwendung vom Bösen erfolgt, um dem
Guten anzuhängen, sondern auch in dem Sinn, daß im Herzen die Gedanke Gottes
genährt werden, so daß der Glaube als Antwort auf Gottes Wort zum neuen
Kriterium für die Beurteilung und Bewertung von Menschen und Dingen, von
Ereignissen und Problemen wird.
Nur wenn wir uns dem Wort Gottes in seiner Wesenswahrheit nähern und es
aufnehmen, ermöglicht es uns tatsächlich die Begegnung mit Gott selbst, mit
Gott, der zum Menschen spricht; es ermöglicht uns die Begegnung mit Christus,
dem Wort Gottes, der Wahrheit, die zugleich auch der Weg und das Leben ist (vgl.
Joh 14,6). Es geht darum, die "Schriften" zu lesen und dabei auf die "Worte", auf
das "Wort" Gottes, zu hören, wie uns das Konzil in Erinnerung bringt: "Die
Heiligen Schriften enthalten das Wort Gottes und, weil inspiriert, sind sie
wahrhaft Wort Gottes (138). Und ebenso sagt das Konzil: "In dieser Offenbarung
redet der unsichtbare Gott (vgl. Kol 1,15; 1 Tim 1,7) aus überströmender Liebe
die Menschen an wie Freunde (vgl. Ex 33,11; Joh 15,14-15) und verkehrt mit
ihnen (vgl. Bar 3,38), um sie in seine Gemeinschaft einzuladen und
aufzunehmen".
Das liebevolle Kennenlernen und die vom Gebet begleitete Vertrautheit mit dem
Wort Gottes sind von besonderer Bedeutung für den prophetischen Dienst des
Priesters, für dessen angemessene Durchführung diese Haltung zu einer
unumgänglichen Voraussetzung wird, vor allem im Zusammenhang mit der "Neu-
Evangelisierung", zu der die Kirche heute aufgerufen ist. Das Konzil ermahnt:
"Darum müssen alle Kleriker, besonders Christi Priester und die anderen, die sich
als Diakone oder Katecheten ihrem Auftrag entsprechend dem Dienst des Wortes
widmen, in beständiger heiliger Lesung und gründlichem Studium sich mit der
Schrift befassen, damit keiner von ihnen werde zu einem, hohlen und äußerlichen
Prediger des Wortes Gottes, ohne dessen innerer Hörer zu sein (hl. Augustinus,
Serm. 179, 1 - PL 38, 966)" .
Prima şi fundamentala formă de răspuns la cuvânt este rugăciunea, care fără
îndoială, constituie o valoare şi o exigenţă primordială a formării spirituale. Ea
trebuie să-i conducă pe candidaţii la preoţie la cunoaşterea şi experimentarea
sensului autentic al rugăciunii creştine, acela de a fi o întâlnire vie şi personală cu
Tatăl prin Fiul unic născut sub acţiunea Duhului, un dialog care devine participare
la dialogul filial pe care-l are Isus cu Tatăl. Un aspect deloc secundar al misiunii
preotului este cel de a fi "educator al rugăciunii". Dar numai dacă preotul a fost
format şi continuă să se formeze la şcoala lui Isus care se roagă, va putea forma
pe alţii la această şcoală. Aceasta cer oamenii de la preot: "Preotul este omul lui
Dumnezeu, cel care-i aparţine lui Dumnezeu şi determină spre a gândi la
Dumnezeu. Când Scrisoarea către Evrei vorbeşte despre Cristos, îl prezintă ca
«un mare preot milostiv şi credincios în cele ce se referă la Dumnezeu...» (Evr
2,17). Creştinii speră să găsească în preot nu numai un om care-i primeşte, care-i
ascultă cu plăcere şi dă dovadă faţă de ei de o simpatie sinceră, ci mai ales un om
care-i ajută să-l vadă pe Dumnezeu, să urce spre el. De aceea preotul trebuie să
fie format spre o intimitate profundă cu Dumnezeu. Cei care se pregătesc la
preoţie trebuie să înţeleagă că întreaga valoare a preoţiei lor va depinde de
dăruirea de ei înşişi pe care vor şti s-o facă faţă de Cristos şi, prin Cristos, faţă de
Tatăl".141
Într-un context de agitaţie şi de zgomot, aşa cum este cel din societatea noastră, o
necesară pedagogie la rugăciune este educaţia la sensul uman profund şi la
valoarea religioasă a tăcerii, acea atmosferă spirituală indispensabilă pentru a
percepe prezenţa lui Dumnezeu şi a se lăsa cuceriţi de ea (cf. 1Reg 19,11 ş.u.).
48. Culmea rugăciunii creştine este Euharistia, care la rândul ei se plasează drept
"culme şi izvor" pentru celelalte sacramente şi pentru liturgia orelor. Iar pentru
formarea spirituală a fiecărui creştin, şi în special a fiecărui preot, este întru totul
necesară educaţia liturgică în sensul deplin al unei inserări vitale în misterul
pascal al lui Isus Cristos mort şi înviat, prezent şi operant în sacramentele
Bisericii. Comuniunea cu Dumnezeu, punctul central al întregii vieţi spirituale,
este darul şi rodul sacramentelor; şi, în acelaşi timp, este datoria şi
responsabilitatea pe care sacramentele le încredinţează libertăţii credinciosului, ca
să trăiască chiar această comuniune în hotărârile, alegerile, atitudinile şi acţiunile
existenţei sale de fiecare zi. În acest sens, "harul" care face "nouă" viaţa creştină
este harul lui Isus Cristos mort şi înviat, care continuă să-l reverse pe Duhul său
Sfânt şi sfinţitor în sacramente; ca şi cum "legea cea nouă" care trebuie să
călăuzească şi să conducă existenţa creştinului este scrisă de sacramente în "inima
cea nouă". Şi este lege a dragostei faţă de Dumnezeu şi fraţi, ca răspuns şi
prelungire a dragostei lui Dumnezeu faţă de om semnificată şi comunicată de
sacramente. Putem înţelege imediat valoarea unei participări "depline, conştiente
şi active"142 la celebrările sacramentale datorită darului şi datoriei acelei "iubiri
pastorale" care constituie sufletul ministerului preoţesc.

141 IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 4.3.1990, 2-3: L'Osservatore romano, 5-6.3.1990.
142 SC, 14; EV 1/23 ş.u.
Die erste und grundlegende Form einer Antwort auf das Wort Gottes ist das Gebet, das
zweifellos einen wesentlichen Wert und ein zentrales Erfordernis der geistlichen
Formung darstellt. Diese soll die Priesteramtskandidaten dazu anleiten, den echten Sinn
des christlichen Gebets kennenzulernen und zu erfahren, daß es nämlich eine lebendige
und persönliche Begegnung mit dem Vater durch den eingeborenen Sohn unter der
Einwirkung des Geistes ist, ein Dialog, der zur Teilnahme an der Sohnesbeziehung Jesu
zum Vater wird. Daß der Priester "Gebetserzieher" sein soll, ist sicher kein
nebensächlicher Aspekt seiner Sendung. Aber nun wenn der Priester in der Schule des
betenden Jesus ausgebildet worden ist und sich darin weiterbildet, wird er die anderen
in der gleichen Schulung ausbilden können. Die Menschen wollen den Priester so
haben: "Der Priester ist der Mann Gottes, der Gott gehört und an Gott erinnert. Wenn
der Hebräerbrief von Christus spricht, stellt er ihn vor als einen barmherzigen und
treuen Hohepriester vor Gott (Hebr 2,17) ... Die Christen hoffen, im Priester nicht nur
einen Menschen zu finden, der sie aufnimmt, sie gern anhört und ihnen aufrichtige
Sympathie entgegenbringt, sondern auch und vor allem einen Menschen, der ihnen
hilft, auf Gott zu schauen und auf ihn zuzugehen. Deshalb ist es notwendig, daß der
Priester zu einer tiefen Verbundenheit mit Gott erzogen wird. Diejenigen, die sich auf
den Priesterberuf vorbereiten, müssen verstehen, daß der ganze Wert ihres
Priesterlebens davon abhängt, inwieweit sie sich selbst Christus und durch Christus
dem Vater schenken".
Angesichts des lärmenden Treibens und aufgeregter Unruhe, wie sie in unseren
Gesellschaften so häufig zu beobachten sind, ist die Gebetserziehung auch und zuerst
Erziehung zum tief menschlichen Verständnis und zum religiösen Wert der Stille. sie
bildet die unerläßliche geistliche Atmosphäre, um die Gegenwart Gottes zu erfassen
und sich von ihr ergreifen zu lassen (vgl. 1 Kön 19,11 ff.).
48. Höhepunkt des christlichen Gebets ist die Eucharistie, die sich ihrerseits als
"Höhepunkt und Quelle" der Sakramente und des Stundengebets erweist. Und ganz
notwendig für die geistliche Formung jedes Christen und insbesondere jedes Priesters
ist die liturgische Erziehung, verstanden als lebendige Einbeziehung in das
Paschamysterium Jesu Christi, der, gestorben und auferstanden, in den Sakramenten der
Kirche gegenwärtig und wirksam ist. Die Gemeinschaft mit Gott, Stütze des ganzen
geistlichen Lebens, ist Geschenk und Frucht der Sakramente; und gleichzeitig ist sie
Aufgabe und Verantwortung, die die Sakramente der Freiheit des Glaubenden
übertragen, damit eben diese Gemeinschaft in den Entschlüssen, Entscheidungen,
Haltungen und Tätigkeiten seines Alltagslebens lebendig ist. In diesem Sinne ist die
"Gnade", die das christliche Leben "neu" macht, die Gnade des gekreuzigten und
auferstandenen Jesus Christus, der seinen heiligen und heiligmachenden Geist weiter in
den Sakramenten ausgießt. Auf diese Weise wird das "neue Gesetzt", das die Existenz
des Christen leiten und regeln soll, von den Sakramenten in das "neue Herz"
eingeschrieben. Es ist das Gesetzt der Liebe zu Gott und den Menschen als Antwort und
Fortsetzung der von den Sakramenten zum Ausdruck gebrachten und mitgeteilten Liebe
Gottes zum Menschen. Von daher läßt sich unmittelbar die Bedeutung einer "vollen,
bewußten und tätigen". Teilnahme an der Feier der Sakramente für die Gabe und
Aufgabe jener "Hirtenliebe" begreifen, die die Seele des priesterlichen Dienstes bildet.
Acest lucru este valabil mai ales pentru participarea la Euharistie, memorial al
morţii ca jertfă a lui Cristos şi al învierii sale glorioase, "sacrament al pietăţii,
semn al unităţii, legătură a dragostei",143 ospăţ pascal în care "ne hrănim cu
Cristos, sufletul este copleşit de har, ne este dăruită garanţia slavei". 144 Aşadar,
preoţii, în calitate de slujitori ai celor sfinte, sunt, înainte de toate, slujitori ai
jertfei sfintei Liturghii:145 rolul lor este de neînlocuit, pentru că fără preot nu poate
exista jertfă euharistică.
Aceasta explică importanţa esenţială a Euharistiei pentru viaţa şi pentru slujirea
preoţească şi, în consecinţă, în formarea spirituală a candidaţilor la preoţie. Cu mare
simplitate şi pentru a fi foarte concret, repet: "De aceea se cuvine ca seminariştii să
participe în fiecare zi la celebrarea euharistică, astfel încât, după aceea, să ia ca
regulă a vieţii lor preoţeşti această celebrare zilnică. În plus ei vor fi educaţi să
considere celebrarea euharistică drept momentul esenţial al zilei lor, la care vor
participa activ, fără să se mulţumească vreodată numai cu o asistenţă habitudinară. În
sfârşit, candidaţii la preoţie vor fi formaţi la dispoziţiile intime pe care le suscită
Euharistia: recunoştinţa pentru binefacerile primite de sus, pentru că Euharistia este
o aducere de mulţumire; atitudinea oblativă care-i determină să unească ofertei
euharistice a lui Cristos propria ofertă personală; dragostea alimentată de un
sacrament care este semn al unităţii şi împărtăşirii; dorinţa de contemplare şi de
adoraţie în faţa lui Cristos prezent în mod real sub speciile euharistice".146
Necesară şi mai urgentă ca niciodată este invitaţia la redescoperirea, în cadrul
formării spirituale, a frumuseţii şi bucuriei sacramentului pocăinţei. Într-o cultură
care, prin repetare şi cele mai subtile forme de autojustificare, riscă în mod fatal
să piardă "simţul păcatului" şi, în consecinţă, bucuria mângâietoare a cererii de
iertare (cf. Ps 51,14) şi a întâlnirii cu Dumnezeu "cel bogat în milostivire" (Ef
2,4), este urgentă educarea viitorilor preoţi la virtutea pocăinţei, care este
alimentată cu înţelepciune de Biserică prin celebrările sale şi prin timpurile anului
liturgic şi care-şi află plinătatea în sacramentul reconcilierii. De aici izvorăsc
sensul ascezei şi al disciplinei interioare, spiritul de sacrificiu şi de renunţare,
acceptarea greutăţilor şi a crucii. Este vorba despre elemente ale vieţii spirituale,
care deseori se vădesc a fi deosebit de grele pentru mulţi candidaţi la preoţie care
au crescut în condiţii relativ comode şi de bunăstare şi au devenit mai puţin
înclinaţi şi sensibili la aceste elemente, datorită exemplelor şi idealurilor
vehiculate de mijloacele de comunicare socială, chiar în ţările în care condiţiile de
viaţă sunt mai sărace şi în care situaţia tinerilor este mai grea. De aceea, dar mai
ales pentru a realiza după exemplul lui Cristos, păstorul cel bun, "dăruirea
radicală de sine" proprie preotului, părinţii sinodali au scris: "Este necesar să se
insufle sensul crucii, care este în inima misterului pascal. Graţie acestei
identificări cu Cristos răstignit, ca slujitor, lumea poate regăsi valoarea
austerităţii, a durerii şi chiar a martiriului, în sânul culturii actuale impregnată de
secularism, lăcomie şi hedonism".147

143 AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus 26,13: l.c., 266.

144 LITURGIA ORELOR, Antifona la "Magnificat", Vespere II, în solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos.
145 Cf. PO 13: EV 1/1286 ş.u.
146 IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 1.7.1990, 3: L'Osservatore romano 2-3.7.1990.
147 Propositio 23.
Das gilt vor allem für die Teilnahme an der Eucharistie, die zum Gedächtnis des
Opfertodes Christi und seiner glorreichen Auferstehung als "Sakrament der
Frömmigkeit, Zeichen der Einheit und Band der Liebe" gefeiert wird; sie ist das
Ostermahl, bei dem "wir Christus empfangen, unsere Seele mit Gnade erfüllt und uns
das Unterpfand der zukünftigen Herrlichkeit geschenkt wird". In ihrer Berufung zum
Dienst am Heiligen sind die Priester also vor allem Diener beim Meßopfer: Ihre Rolle
ist ganz und gar unersetzlich, denn ohne Priester kann es kein Eucharistieopfer geben.
Das erklärt die zentrale Bedeutung der Eucharistie für das Leben und den Dienst des
Priesters; dies gilt folglich auch für die geistliche Ausbildung der Kandidaten zum
Priesterberuf. Ich wiederhole schlicht und einfach und mit größter Sachlichkeit: "Es ist
daher notwendig, daß die Seminaristen jeden Tag an der Eucharistiefeier teilnehmen,
damit sie später in ihrem Priesterleben diese tägliche Feier zur Regel machen. Sie
sollen außerdem dazu erzogen werden, die Eucharistiefeier als den wichtigsten
Augenblick des Tages zu betrachten, an dem sie aktiv teilnehmen; sie sollen sich aber
nie mit einem nur gewohnheitsmäßigen Mitvollzug begnügen. Endlich sollen die
Priesteramtskandidaten zu den inneren Haltungen erzogen werden, die die Eucharistie
fördert: zur Dankbarkeit für die von oben empfangenen Wohltaten, denn Eucharistie ist
Danksagung; zur Haltung der Hingabe, die sie drängt, das eigene persönliche Opfer mit
dem eucharistischen Opfer Christi zu vereinen; zur Liebe, die von einem Sakrament
genährt wird, das Zeichen der Einheit und der Mitbeteiligung ist; zu dem Verlangen
nach Betrachtung und Anbetung des in den eucharistischen Gestalten wirklich
gegenwärtigen Christus".
Dringend geboten ist der Hinweis, daß im Rahmen der geistlichen Ausbildung die
Schönheit der sakramentalen Versöhnung und die Freude daran wiederentdeckt werden
sollte. In einer Kultur, die Gefahr läuft, durch neu hervorgeholte, sehr subtile Formen
der Selbstrechtfertigung unglücklicherweise das "Sündenbewußtsein" und
infolgedessen die trostreiche Freude über das Geschenk der Vergebung (vgl. Ps 51,24)
und über die Begegnung mit Gott, "der voll Erbarmen ist" (Eph 2,4), zu verlieren, ist es
dringend notwendig, die künftigen Priester zur Tugend der Buße zu erziehen, die von
der Kirche in ihren liturgischen Feiern und in den verschiedenen Abschnitten des
Kirchenjahres weise genährt wird und ihre Fülle im Sakrament der Versöhnung findet.
Daraus entspringen der Sinn für Askese und innere Disziplin, der Opfergeist und die
Bereitschaft zum Verzicht, die Annahme der Mühe und des Kreuzes. Es handelt sich um
Elemente des geistlichen Lebens, die sich nicht selten als besonders schwierig für viele
Priesteramtskandidaten herausstellen, die in relativ bequemen und wohlhabenden
Verhältnissen aufgewachsen sind und infolge der durch die Massenmedien verbreiteten
Verhaltensmodelle und Ideale nicht gerade sensibel und empfänglich für eben diese
Elemente gemacht worden sind; das trifft auch in Ländern zu, wo die
Lebensverhältnisse einfacher und die Situation der Jugend strenger ist. Darum, aber vor
allem um die "radikale Selbsthingabe" nach dem Vorbild Christi, des Guten Hirten,
gerade im Leben des Priesters zu verwirklichen, haben die Synodenväter geschrieben:
"Es ist notwendig, den Kandidaten den Sinn für das Kreuzesgeschehen einzuprägen,
das in der Mitte des Ostergeheimnisses steht. Dank dieser Identifikation mit dem als
Knecht gekreuzigten Christus vermag die Welt, selbst in der von Säkularismus,
Gewinn- und Genußsucht geprägten Kultur unserer Zeit, den Wert der Einfachheit, des
Schmerzes und auch des Martyriums wiederzuentdecken".
49. Formarea spirituală comportă şi căutarea lui Cristos în oameni.
De fapt, viaţa spirituală este într-adevăr viaţă interioară, viaţă de intimitate cu
Dumnezeu, viaţă de rugăciune şi de contemplaţie. Dar tocmai întâlnirea cu Dumnezeu
şi cu iubirea sa de Tată al tuturor, impune exigenţa inevitabilă a întâlnirii cu aproapele,
a dăruirii de sine pentru alţii, în slujirea umilă şi dezinteresată pe care Isus a propus-o
tuturor ca program de viaţă prin spălarea picioarelor apostolilor: "Căci v-am dat
exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,15).
Formarea la dăruirea generoasă şi gratuită de sine, favorizată şi de forma comunitară
acceptată în mod obişnuit în pregătirea pentru preoţie, reprezintă o condiţie
indispensabilă pentru cel care este chemat să devină epifania şi transparenţa bunului
păstor care-şi dă viaţa (cf. In 10,11.15). Sub acest aspect, formarea spirituală posedă şi
trebuie să dezvolte dimensiunea ei intrinsecă, pastorală sau caritativă, şi se poate util
folosi şi de o justă, adică puternică şi gingaşă devoţiune către Inima lui Isus, aşa cum au
subliniat părinţii sinodali: "Formarea viitorilor preoţi în spiritualitatea faţă de Inima
Domnului implică ducerea unei vieţi care corespunde iubirii şi afecţiunii lui Cristos,
preot şi bun păstor: iubirii sale faţă de Tatăl în Duhul Sfânt, iubirii sale faţă de oameni
până la jertfirea vieţii sale".148
Aşadar, preotul este omul iubirii, şi este chemat să-i educe pe alţii la imitarea lui
Cristos şi la porunca cea nouă a iubirii fraterne (cf. In 15,12). Dar aceasta recere
ca el însuşi să se lase permanent educat de Duhul Sfânt la iubirea lui Cristos. În
acest sens, pregătirea la preoţie nu poate să nu implice o formare serioasă la
dragoste, în special la iubirea preferenţială faţă de "cei săraci" în care credinţa
descoperă prezenţa lui Isus (cf. Mt 25,40) şi la iubirea milostivă faţă de cei
păcătoşi.
În perspectiva dragostei, care constă în dăruirea de sine prin iubire, îşi află locul
său în formarea spirituală a viitorului preot educarea la ascultare, la celibat, şi la
sărăcie,149 În acest sens, avem invitaţia Conciliului: "Seminariştii să înţeleagă
foarte limpede că nu sunt meniţi să stăpânească şi să primească cinstire, ci sunt
destinaţi total slujirii lui Dumnezeu şi misiunii pastorale. Cu deosebită grijă să fie
educaţi la ascultarea preoţească, la viaţa de sărăcie şi la spiritul de abnegaţie, aşa
încât să se obişnuiască să renunţe fără ezitare la cele care sunt îngăduite dar nu
sunt de folos şi să se conformeze lui Cristos cel răstignit".150
50. Formarea spirituală a celui care este chemat să trăiască celibatul, trebuie să
acorde o atenţie deosebită pentru pregătirea viitorului preot în vederea
cunoaşterii, stimării, iubirii şi trăirii celibatului în adevărata sa natură şi în
adevăratele sale finalităţi, deci în motivaţiile sale evanghelice, spirituale şi
pastorale. Premisa şi conţinutul acestei pregătiri este virtutea castităţii, care
înnobilează toate relaţiile umane şi care conduce "la experimentarea şi
manifestarea... unei iubiri sincere, umane, fraterne, pastorale şi capabilă de jertfe
faţă de toţi şi faţă de fiecare în parte, după exemplul lui Cristos". 151

148 Ibid.
149 Cf. ibid.
150 OT 9: EV 1/790 ş.u.
151 Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, l.c.
49. Zur geistlichen Formung gehört auch, Christus in den Menschen zu suchen. Das
geistliche Leben ist sicher innerliches Leben, Leben inniger Vertrautheit mit Gott,
Leben des Gebets und der Kontemplation. Aber gerade die Begegnung mit Gott und mit
seiner väterlichen Liebe zu allen stellt unvermeidlich die Forderung nach der
Begegnung mit dem Nächsten, der Hingabe an die anderen in dem demütigen und
selbstlosen Dienst, den Jesus, als er den Aposteln die Füße wusch, allen als
Lebensprogramm aufgetragen hat: "Ich habe euch ein Beispiel gegeben, damit auch ihr
so handelt, wie ich an euch gehandelt habe" (Job 13,15).
Die Hinführung zu der großherzigen und freiwilligen Selbsthingabe, die auch von der
normalerweise für die Vorbereitung auf das Priestertum gewählten Gemeinschaftsform
begünstigt wird, stellt eine unverzichtbare Voraussetzung für den dar, der berufen ist,
zur Erscheinung und Transparenz des Guten Hirten zu werden, der sein Leben hingibt
(vgl. Job 10, 11. 15). In dieser Hinsicht verfügt die geistliche Formung über eine innere
pastorale bzw. karitative Dimension, die sie entfalten muß. Dabei kann sie sich auch
vorteilhaft einer richtigen, das heißt einer tiefen und zarten Verehrung des Herzens Jesu
bedienen, wie die Synodenväter hervorheben: "Die künftigen Priester in der Herz-Jesu-
Spiritualität zu formen, heißt ein Leben führen, das der Liebe und Zuneigung Christi,
des Priesters und Guten Hirten, entspricht: seiner Liebe zum Vater im Heiligen Geist,
seiner Liebe zu den Menschen bis zur Aufopferung seines Lebens".
Der Priester ist also der Mann der Liebe, und er ist dazu berufen, die anderen zur
Nachahmung Christi und zu dem neuen Gebot von der brüderlichen Liebe zu erziehen
(vgl. Joh 15,12). Aber das erfordert, daß er selber sich ständig vom Geist zur Liebe
Christi erziehen läßt. In diesem Sinne muß die Vorbereitung auf den Priesterberuf eine
ernsthafte Bildung zur Liebe einschließen, im besonderen zur vorrangigen Liebe für die
"Armen", in denen der Glaube die Gegenwart Jesu entdeckt (vgl. Joh 25,40), und zur
barmherzigen Liebe für die Sünder.
In der Perspektive dieser liebenden Selbsthingabe findet die Erziehung zum Gehorsam,
zur Ehelosigkeit und zur Armut in der geistlichen Formung des künftigen Priesters
ihren angemessenen Platz. In diesem Sinne liegt auch die Aufforderung des Konzils:
"Die Alumnen müssen mit voller Klarheit verstehen, da sie nicht zum Herrschen oder
für Ehrenstellen bestimmt sind, sondern sich ganz dem Dienst Gottes und der Seelsorge
widmen sollen. Mit besonderer Sorgfalt sollen sie im priesterlichen Gehorsam, in armer
Lebensweise und im Geist der Selbstverleugnung erzogen werden, so daß sie sich daran
gewöhnen, auch auf erlaubte, aber unnötige Dinge bereitwillig zu verzichten und dem
gekreuzigten Christus ähnlich zu werden".
50. Die geistliche Formung dessen, der zu einem ehelosen Leben berufen ist, muß den
künftigen Priester mit besonderer Sorgfalt darauf vorbereiten, den Zölibat in seinem
eigentlichen Wesen und in seinen wahren Zielsetzungen, also in seinen
evangeliumsgemäßen geistlichen und pastoralen Begründungen kennenzulernen, zu
achten, zu lieben und zu leben. Voraussetzung und Inhalt dieser Vorbereitung ist die
Tugend der Keuschheit, die alle menschlichen Beziehungen kennzeichnet und die dazu
anleitet, "nach dem Beispiel Christi eine aufrichtige, menschliche, brüderliche,
persönliche und opferfähige Liebe zu allen und zu jedem einzelnen zu erproben und zu
bekunden".
Celibatul preoţilor conferă castităţii anumite caracteristici, graţie cărora ei
"renunţând, pentru împărăţia cerurilor, la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19,12), se
ataşează de Dumnezeu cu o iubire neîmpărţită, profund conformă noului
legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36) şi primesc un ajutor
puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârşite prin care, în slujirea
preoţească, se pot face tuturor toate".152 În acest sens, celibatul preoţesc nu trebuie
considerat ca o simplă normă juridică, nici ca o condiţie cu totul exterioară pentru
a fi admişi la hirotonire, dar ca o valoare profund legată de hirotonirea sfântă,
care face asemenea lui Isus Cristos, păstorul cel bun şi mirele Bisericii, şi deci ca
alegerea unei iubiri mai mari şi neîmpărţite faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa în
disponibilitatea deplină şi bucuroasă a inimii pentru slujirea pastorală. Celibatul
trebuie considerat ca un har special, ca un dar: "nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci
numai aceia cărora le-a fost dat" (Mt 19,11). Un har care desigur nu dispensează,
dar cere cu o tărie deosebită răspunsul conştient şi liber din partea celui care îl
primeşte. Această carismă a Duhului cuprinde şi harul ca acela care o primeşte să
rămână fidel pentru toată viaţa şi să îndeplinească cu generozitate şi cu bucurie
obligaţii care sunt legate de aceasta. În formarea la celibatul preoţesc va trebui să
fie asigurată conştiinţa acestui "dar preţios al lui Dumnezeu", 153 care va conduce
la rugăciune şi la veghere pentru ca darul să fie păzit de tot ceea ce îl poate
ameninţa.
Trăindu-şi celibatul, preotul îşi va putea îndeplini mai bine misiunea sa în poporul
lui Dumnezeu. În special, în timp ce va da mărturie despre valoarea evanghelică a
fecioriei, îi va putea sprijini pe soţii creştini să-şi trăiască pe deplin "marele
sacrament" al iubirii lui Cristos mirele faţă de Biserica mireasa lui, iar fidelitatea
sa în celibat va fi de ajutor pentru fidelitatea soţilor. 154
Importanţa şi delicateţea pregătirii la celibatul preoţesc, mai ales în situaţiile
sociale şi culturale actuale, i-au condus pe părinţii sinodali la o serie de cereri, a
căror valoare permanentă este de altfel confirmată de înţelepciunea Bisericii
mamă. Ei le repropun cu autoritate, drept criterii de urmat pentru formarea la
castitate în celibat: "Episcopii împreună cu rectorii şi directorii spirituali ai
seminariilor să stabilească principii, să ofere criterii şi să dea ajutoare pentru
discernământul în această materie. De o maximă importanţă pentru formarea la
castitate în celibat, sunt grija episcopului şi viaţa fraternă între preoţi. În seminar,
în timpul perioadei de formare, celibatul trebuie să fie prezentat cu claritate, fără
nici o ambiguitate şi în mod pozitiv: seminaristul trebuie să aibă un grad suficient
de maturitate psihică şi sexuală, ca şi o viaţă asiduă şi autentică de rugăciune, şi
trebuie să se pună sub îndrumarea unui părinte spiritual. Directorul spiritual
trebuie să-l ajute pe seminarist să ajungă la o decizie matură şi liberă, care să fie
fundamentată pe respectul prieteniei preoţeşti şi al autodisciplinei, ca şi pe
acceptarea singurătăţii şi într-o corectă stare personală fizică şi psihologică.

152 OT 10: EV 1/792 ş.u.

153 Ibid.
154 Scrisoare adresată tuturor preoţilor Bisericii în Joia Sfântă 1979, 8.4.1979: Insegnamenti II/1 (1979), 841-862.
Die Ehelosigkeit der Priester trägt das Merkmal der Keuschheit. Ihre prägenden
Charakteristika lassen sich im Blick auf die Priester so umschreiben: "Sie verzichten
um des Himmelreiches willen (vgl. Mt 19,12) auf die eheliche Gemeinschaft, bangen
dem Herrn mit ungeteilter Liebe an, wie sie dem Neuen Bund in besonderer Weise
entspricht; sie geben Zeugnis für die Auferstehung in der künftigen Welt (vgl. Lk 20,36)
und gewinnen besonders wirksame Hilfe zur ständigen Übung jener vollkommenen
Liebe, die sie in ihrer priesterliche Arbeit allen alles werden läßt". In diesem Sinne kann
der priesterliche Zölibat weder als eine bloße Rechtsnorm noch als eine ganz äußerliche
Bedingung für die Zulassung zur Priesterweihe angesehen werden. Er ist vielmehr als
ein Wert zu begreifen, der tief mit der heiligen Weihe verbunden ist, die den Priester
Jesus Christus, dem Guten Hirten und Bräutigam der Kirche gleichförmig macht, und
daher als die Wahl einer größeren und ungeteilten Liebe zu Christus und zu seiner
Kirche und in voller, freudiger Verfügbarkeit des Herzens für den priesterlichen Dienst.
Der Zölibat ist als eine besondere Gnade, als ein Geschenk anzusehen: "Nicht alle
können es erfassen, sondern nur die, denen es gegeben ist" (Mt 19,11). Gewiß handelt
es sich um eine Gnade, die ihren Empfänger nicht von der bewußten und freien Antwort
entbindet, sondern diese mit einzigartiger Kraft von ihm fordert. Dieses Charisma des
Geistes schließt auch die Gnade ein, daß derjenige, der sie empfängt, das ganze Leben
treu bleibt und mit Selbstlosigkeit und Freude die damit verbundenen Verpflichtungen
erfüllt. In der Ausbildung zum priesterlichen Zölibat muß das Bewußtsein vom
"kostbaren Geschenk Gottes" gewährleistet sein; es wird zum Gebet und zur
Wachsamkeit anleiten, damit das Geschenk vor allem, was es bedrohen könnte,
geschützt wird.
Der ehelos lebende Priester wird seinen Dienst im Volk Gottes besser erfüllen können.
Indem er den evangelischen Wert der Jungfräulichkeit bezeugt, wird er insbesondere
die christlichen Eheleute dazu anhalten können, das "große Sakrament" der Liebe des
Bräutigams Christus zu seiner Braut, der Kirche, in seiner Fülle zu leben, so wie auch
seine Treue im Zölibat für die Treue der Eheleute hilfreich sein wird.
Die Bedeutung und die Schwierigkeit der Hinführung zur priesterlichen Ehelosigkeit,
insbesondere unter den heutigen sozialen und kulturellen Gegebenheiten, haben die
Synodenväter zu einer Reihe von Anträgen veranlaßt, deren bleibende Gültigkeit im
übrigen von der Weisheit der Mutter Kirche bestätigt wird. Ich lege sie hier als
Kriterien wieder vor, die bei der Erziehung zur Keuschheit im Zölibat befolgt werden
sollten: "Die Bischöfe sollen zusammen mit den Rektoren und den Spirituälen der
Seminare Grundsätze festlegen, Kriterien und Hilfen anbieten für den
Unterscheidungsprozeß auf diesem Gebiet. Von größter Wichtigkeit für die Erziehung
zur Keuschheit im Zölibat sind die Sorge des Bischofs und das brüderliche Leben unter
den Priestern. Im Seminar, das heißt in seinem Ausbildungsprogramm, soll der Zölibat
mit aller Klarheit, ohne jede Doppeldeutigkeit und in seinem positiven Gehalt,
dargestellt werden. Der Seminarist soll über einen hinreichenden Grad psychischer und
sexueller Reife sowie über ein eifriges und echtes Gebetsleben verfügen und unter der
Führung eines geistlichen Begleiters stehen. Der Spiritual soll dem Seminaristen dabei
helfen, daß er zu einer reifen und freien Entscheidung gelangt, die sich auf die
Wertschätzung der priesterlichen Freundschaft und der Selbstbeherrschung sowie auch
auf die Annahme der Einsamkeit und auf ein in rechter Weise verstandenes physisches
und psychologisches Persönlichkeitsbild gründet.
Pentru aceasta, seminariştii vor cunoaşte bine doctrina Conciliului Vatican II,
enciclica Sacerdotalis caelibatus şi instrucţia pentru formarea la celibatul
preoţesc publicată de Congregaţia pentru Educaţia Catolică în anul 1974. Pentru
ca seminaristul să poată îmbrăţişa printr-o hotărâre liberă celibatul preoţesc pentru
împărăţia cerurilor, este necesar să cunoască natura creştină şi cu adevărat umană
ca şi scopul sexualităţii în căsătorie şi în celibat. De asemenea, este necesară
instruirea şi educarea credincioşilor laici referitor la motivaţiile evanghelice,
spirituale şi pastorale proprii celibatului preoţesc, astfel încât să-i ajute pe preoţi
cu prietenia, înţelegerea şi colaborarea lor".155

Formarea intelectuală: înţelegerea credinţei

51. Deşi are un specific al său, formarea intelectuală este legată profund de
formarea umană şi cea spirituală până într-acolo încât îi constituie o dimensiune
necesară: de fapt, ea se prezintă ca o exigenţă de neînlocuit a inteligenţei prin care
omul "participă la lumina inteligenţei divine" 156 şi caută să obţină o înţelepciune
care, la rândul ei, se deschide şi conduce la cunoaşterea şi la adeziunea faţă de
Dumnezeu.

Formarea intelectuală a candidaţilor la preoţie îşi află justificarea ei specifică în

însăşi natura ministerului sacerdotal şi-şi dovedeşte urgenţa actuală în faţa sfidării
"noii evanghelizări" la care Domnul cheamă Biserica în pragul celui de-al treilea
mileniu. "Dacă deja fiecare creştin - scriu părinţii sinodali - trebuie să fie pregătit
să-şi apere credinţa şi să răspundă despre speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15),
cu mult mai mult candidaţii la preoţie şi preoţii trebuie să aibă o grijă deosebită
faţă de valoarea formării intelectuale în educaţia şi în activitatea pastorală, din
moment ce pentru mântuirea fraţilor şi surorilor trebuie să caute o mai profundă
cunoaştere a misterelor divine".157 Apoi, situaţia actuală, puternic marcată de
indiferenţa religioasă şi în acelaşi timp de o neîncredere larg răspândită privind
capacitatea reală a raţiunii de a ajunge la adevărul obiectiv şi universal, şi de
probleme şi întrebări noi provocate de descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, cere
imperativ un nivel excelent de formare intelectuală, care să le permită preoţilor să
vestească, într-un asemenea context, neschimbătoarea Evanghelie a lui Cristos şi
să o facă credibilă în faţa exigenţelor legitime ale raţiunii umane. În plus, actualul
fenomen al pluralismului mai accentuat ca niciodată, nu numai în cadrul societăţii
umane, dar chiar al comunităţii ecleziale, recere o atitudine specială pentru
discernământul critic: este un motiv în plus care demonstrează necesitatea unei
formări intelectuale mai serioasă ca niciodată.

155 Propositio 24.

156 GS 15: EV 11365 ş.u.
157 Propositio 26.
Darum sollen die Seminaristen die Lehre des II. Vatikanischen Konzils, die
Enzyklika Sacerdotalis caelibatus und die 1974 von der Kongregation für das
katholische Bildungswesen herausgegebene Instruktion über die Erziehung zum
priesterlichen Zölibat gut kennen. Damit der Seminarist den priesterlichen Zölibat
in freier Entscheidung um des Himmelreiches willen auf sich nehmen kann, ist es
notwendig, daß er um die christliche und wahrhaft menschliche Natur sowie um
den Zweck der Geschlechtlichkeit in der Ehe und im Zölibat Bescheid weiß. Es
ist auch notwendig, die gläubigen Laien über die dem Zölibat eigenen
evangelischen, spirituellen und pastoralen Motivationen zu unterweisen, so daß
sie den Priestern durch Freundschaft, Verständnis und Zusammenarbeit behilflich
sein können".
51. Die wissenschaftliche Ausbildung ist, obwohl sie einen ihr eigenen
Sondercharakter hat, eng mit der menschlichen und geistlichen Formung
verbunden; dies zeigt sich darin, daß sie eine notwendige Ausdrucksform dieser
Dimensionen darstellt: Sie nimmt nämlich Gestalt an als ein nicht
unterdrückbares Bedürfnis des Verstandes, mit dem der Mensch "am Licht des
göttlichen Geistes teilnimmt" und eine Weisheit zu erwerben sucht, die sich
ihrerseits auf die Erkenntnis Gottes und auf die Verbundenheit mit ihm öffnet.
Die wissenschaftlich-intellektuelle Ausbildung der Priesteramtskandidaten findet
ihre charakteristische Rechtfertigung in der Natur des geweihten Dienstes selbst
und beweist ihre aktuelle Dringlichkeit angesichts der Herausforderung der Neu-
Evangelisierung", zu welcher der Herr die Kirche an der Schwelle des dritten
Jahrtausends aufruft. "Wenn schon jeder Christ", schreiben die Synodenväter,
"bereit sein soll, den Glauben zu verteidigen und die Hoffnung, die in uns lebt, zu
bezeugen (vgl. 1 Petr 3,15), um wieviel mehr müssen dann die
Priesteramtskandidaten und die Priester sich sorgfältig um den Wert der
intellektuellen Bildung in der Erziehung und in der Seelsorgstätigkeit kümmern,
da sie sich zum Heil der Brüder und Schwestern um eine Unsere vertiefte
Kenntnis der göttlichen Geheimnisse bemühen sollen. Unsere heutige Situation,
die schwer gezeichnet ist von religiöser Gleichgültigkeit und einem verbreiteten
Mißtrauen in bezug auf die tatsächliche Fähigkeit der Religion, zur objektiven
und universalen Wahrheit zu gelangen und außerdem von den durch die
Entdeckungen in Wissenschaft und Technik hervorgerufenen neuen Problemen
und Fragen geprägt ist, erfordert mit Nachdruck ein hervorragendes Niveau der
intellektuellen Ausbildung. Diese Ausbildung soll die Priester dazu befähigen,
dem so geschilderten Umfeld das unwandelbare Evangelium Christi zu verkünden
und es angesichts der legitimen Erfordernisse der menschlichen
Lebenswirklichkeit glaubwürdig zu machen. Hinzugefügt sei außerdem, daß das
in unseren Tagen nicht nur im Bereich der menschlichen Gesellschaft, sondern
auch der kirchlichen Gemeinschaft sehr ausgeprägte Phänomen des Pluralismus
eine besondere Begabung zu kritischer Unterscheidung verlangt: Das ist ein
weiterer Grund, der die Notwendigkeit einer sehr ernsthaften intellektuellen
Ausbildung beweist.
Această motivaţie "pastorală" a formării intelectuale reconfirmă ceea ce s-a spus
deja despre unitatea procesului educativ în diferitele sale dimensiuni. De fapt,
obligaţia studiului, care ocupă o parte considerabilă din viaţa celui care se
pregăteşte la preoţie, nu este o componentă exterioară şi secundară a creşterii sale
umane, creştine, spirituale şi vocaţionale: în realitate, prin studiul, în special al
teologiei, viitorul preot aderă la cuvântul lui Dumnezeu, creşte în viaţa lui
spirituală şi se predispune pentru îndeplinirea slujirii sale pastorale. Acesta este
multiplul şi unitarul scop al studiului teologic indicat de Conciliu 158 şi repropus de
documentul sinodal Instrumentum laboris: "Pentru a putea fi eficientă din punct
de vedere pastoral, formarea intelectuală trebuie integrată într-un itinerar spiritual
marcat de experimentarea personală a lui Dumnezeu, astfel încât să depăşească o
ştiinţă pur intelectuală şi să ajungă la acea înţelegere a inimii care ştie mai întâi
«să vadă» şi este apoi în măsură să comunice fraţilor misterul lui Dumnezeu". 159
52. Un moment esenţial în formarea intelectuală este studierea filozofiei, care
conduce spre o înţelegere şi interpretare mai profundă a persoanei, a libertăţii
sale, a relaţiilor sale cu lumea şi cu Dumnezeu. Ea se dovedeşte a fi de mare
urgenţă, nu numai datorită legăturii care există între argumentele filozofice şi
misterele mântuirii studiate de teologie în lumina superioară a credinţei, 160 dar şi
datorită unei situaţii culturale, răspândită mai mult ca oricând, care exaltă
subiectivismul drept criteriu şi măsură a adevărului: numai o filozofie sănătoasă
poate ajuta candidaţii la preoţie să-şi dezvolte o conştiinţă matură privind raportul
constitutiv care există între spiritul uman şi adevăr, acel adevăr care ni se
revelează pe deplin în Isus Cristos. De asemenea, nu trebuie subevaluată
importanţa filozofiei în garantarea acelei "certitudini a adevărului" care, numai ea,
poate sta la baza dăruirii personale totale lui Isus şi Bisericii. Nu este greu de
înţeles cum anumite chestiuni foarte concrete, cum ar fi identitatea preotului şi
angajarea sa apostolică şi misionară, sunt profund legate de problema, deloc
abstractă, a adevărului: dacă nu suntem siguri de adevăr, oare cum ne putem risca
viaţa întreagă şi să avem puterea de a interpela în mod serios viaţa celorlalţi?

Filozofia îl ajută mult pe candidat să-şi îmbogăţească formarea intelectuală prin

"cultul faţă de adevăr", adică printr-un fel de veneraţie iubitoare faţă de adevăr,
care conduce la recunoaşterea că adevărul însuşi nu este creat şi măsurat de om, ci
îi este dăruit omului de către Adevărul suprem, Dumnezeu; că raţiunea umană
poate, chiar dacă cu limite şi uneori cu greu, să ajungă la adevărul obiectiv şi
universal, chiar acela care îl priveşte pe Dumnezeu şi sensul radical al existenţei;
că chiar credinţa nu poate face abstracţie de raţiune şi de efortul de "a gândi"
conţinutul său, aşa cum mărturisea marele geniu Augustin: "Am dorit să văd cu
intelectul ceea ce am crezut, şi am discutat şi ostenit mult". 161

158 Cf. OT 16: EV 1/805.

159 La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali - "Instrumentum laboris", 39.
160 Cf. SF. CONGREGAŢIE PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Lettera ai vescovi circa l'insegnamento della filosofia nei seminari, (20.1.1972): EV
4/1516-1556.
161 "Desideravi intellectu videre quod credidi et multum disputavi et laboravi": De Trinitate XV, 28: CCL 50/A, 534.
Diese "pastorale" Begründung der wissenschaftlichen Ausbildung bestätigt noch einmal
das, was bereits über die Einheit des Erziehungsprozesses in seinen verschiedenen
Dimensionen gesagt wurde. Der engagierte Einsatz für das Studium, der einen Großteil
des Lebens des Kandidaten während seiner Vorbereitung auf das Priestertum einnimmt,
ist in der Tat keine äußerliche und nebensächliche Komponente seines menschlichen,
christlichen und geistlichen Hineinwachsens in die Berufung: In Wirklichkeit kommt
der künftige Priester durch das Studium, vor allem der Theologie, zu einer engen
Verbindung mit dem Wort Gottes, wächst in seinem geistlichen Leben und bereitet sich
auf die Erfüllung seines pastoralen Dienstes vor. Das ist der vielfältige und einheitliche
Zweck des Theologiestudiums, der vom Konzil ausgewiesen und vom Instrumentum
laboris der Synode wieder vorgelegt wurde: "Die intellektuelle Formung wird, damit sie
in pastoraler Hinsicht wirksam sein kann, in einen von der persönlichen
Gotteserfahrung geprägten geistlichen Ausbildungsgang integriert, um so ein bloß
angelerntes Wissen zu überwinden und zu jener Einsicht des Herzens zu gelangen, die
zuerst zu sehen vermag und danach imstande ist, das Geheimnis Gottes den Menschen
mitzuteilen".
52. Ein wesentliches Element der intellektuellen Ausbildung ist das Studium der
Philosophie, das zu tieferem Verständnis und zur besseren Deutung der menschlichen
Person, ihrer Freiheit und ihrer Beziehungen zur Welt und zu Gott anleitet. Die
philosophische Ausbildung erweist sich als sehr dringend, nicht nur wegen der Bande,
die zwischen den philosophischen Themen und den in der Theologie im höheren Licht
des Glaubens erforschten Heilsgeheimnissen bestehen," sondern auch angesichts einer
weitverbreiteten kulturellen Situation, die den Subjektivismus zum Kriterium und
Maßstab der Wahrheit erhebt: Nur eine gesunde Philosophie kann den
Priesteramtskandidaten helfen, ein reflektiertes Bewußtsein von der Grundbeziehung zu
entwickeln, die zwischen dem menschlichen Geist und jener Wahrheit besteht, die sich
uns in Jesus Christus voll enthüllt. Nicht unterschätzt werden darf auch die Bedeutung
der Philosophie für die Garantie jener "Wahrheitsgewißheit", die es allein auf der
Grundlage der persönlichen Ganzhingabe an Jesus Christus geben kann. Man kann
unschwer verstehen, daß einige sehr konkrete Fragen, wie die Identität des Priesters und
sein apostolischer und missionarischer Einsatz, tief mit der keineswegs abstrakten
Frage nach der Wahrheit verbunden sind: Wenn man über die Wahrheit keine Gewißheit
haben kann, wie ist es dann möglich, sein ganzes Leben aufs Spiel zu setzen und die
Kraft aufzubringen, sich ernsthaft des Lebens der anderen anzunehmen?
Die Philosophie hilft dem Kandidaten nicht wenig, die intellektuelle Bildung um den
"Wahrheitskult" zu bereichern: Gemeint ist eine Art liebevoller Verehrung der Wahrheit,
die zu der Erkenntnis führt, daß die Wahrheit nicht nach menschlichen Maßstäben
geschaffen, sondern dem Menschen von der höchsten Wahrheit, Gott, als Geschenk
gegeben wird; gemeint ist ferner die Überzeugung, daß die menschliche Vernunft, sei es
auch begrenzt und manchmal mit Schwierigkeiten, die objektive und universale
Wahrheit, auch jene, die Gott und den radikalen Sinn der Existenz betrifft, zu erreichen
vermag; einbezogen ist weiterhin die Erfahrung, daß selbst der Glaube nicht von der
Vernunft und von der Mühe, seine Inhalte zu "denken", absehen kann, wovon der große
Geist des Augustinus Zeugnis gab: "Ich wollte mit dem Verstand das sehen, was ich
glaubte, und ich habe viel diskutiert und mich abgemüht".
Pentru o înţelegere mai profundă a omului şi a fenomenelor şi liniilor evolutive
ale societăţii, în vederea exercitării cât mai "întrupate" a slujirii pastorale, de un
real folos pot fi aşa-numitele "ştiinţe umane", cum ar fi sociologia, psihologia,
pedagogia, ştiinţa economiei şi politicii, ştiinţa comunicării sociale. Fie şi numai
în cadrul strict al ştiinţelor pozitive sau descriptive, acestea îl ajută pe viitorul
preot să prelungească "contemporaneitatea" trăită de Cristos. "Cristos, spunea
Paul al VI-lea, s-a făcut contemporan cu anumiţi oameni şi a vorbit în limbajul
lor. Fidelitatea faţă de el cere continuarea acestei contemporaneităţi". 162

53. Formarea intelectuală a viitorului preot se bazează şi se construieşte mai ales

pe studiul doctrinei sacre, a teologiei. Valoarea şi autenticitatea formării teologice
depind de respectarea cu stricteţe a naturii proprii a teologiei, pe care părinţii
sinodali au rezumat-o astfel: "Adevărata teologie provine din credinţă şi tinde să
conducă la credinţă".163 Aceasta este concepţia pe care Biserica Catolică, şi în
special magisteriul său, au propus-o permanent. Aceasta este linia urmată de marii
teologi, care au îmbogăţit gândirea Bisericii Catolice de-a lungul secolelor.
Sfântul Toma este cum nu se poate mai explicit, atunci când afirmă că credinţa
este ca habitus-ul teologiei, adică principiul său operativ permanent, 164 şi că
întreaga teologie este menită să alimenteze credinţa.165
Aşadar, înainte de toate, teologul este un credincios, un om de credinţă.
Dar este un credincios care se întreabă despre propria credinţă (fides quaerens
intellectum), care se întrebă pentru a ajunge la o înţelegere mai profundă a
credinţei înseşi. Cele două aspecte, credinţa şi reflecţia matură, sunt profund
legate între ele, întrepătrunse: tocmai intima lor coordonare şi întrepătrundere
decide adevărata natură a teologiei şi, prin urmare, conţinutul, modalităţile şi
spiritul după care doctrina sacră trebuie elaborată şi studiată.
Apoi, întrucât credinţa, punct de pornire şi de sosire a teologiei, realizează un raport
personal al credinciosului cu Isus Cristos în Biserică, şi teologia posedă conotaţii
intrinsece cristologice şi ecleziale, pe care candidatul la preoţie trebuie să şi le asume în
mod conştient, nu numai datorită implicaţiilor care privesc viaţa lui personală, dar şi
pentru cele care privesc slujirea sa pastorală. Dacă există primirea cuvântului lui
Dumnezeu, credinţa se încheie printr-un "da" radical spus de credincios lui Isus Cristos,
cuvântul plenar şi definitiv al lui Dumnezeu adresat lumii (cf. Evr 1,1 ş.u.). În
consecinţă, reflecţia teologică îşi află centrul în adeziunea la Isus Cristos, Înţelepciunea
lui Dumnezeu: însăşi reflecţia matură trebuie să fie considerată ca o participare la
"gândirea" lui Cristos (cf. 1Cor 2,16) în forma umană a unei ştiinţe (scientia fidei). În
acelaşi timp, credinţa îl inserează pe credincios în Biserică şi-l face părtaş la viaţa
Bisericii, ca şi comunitate de credinţă. În consecinţă, teologia posedă o dimensiune
eclezială, pentru că este o reflecţie matură despre credinţa Bisericii şi este făcută de
către un teolog care este membru al Bisericii.166

162 Discurs adresat participanţilor la Cea de-a XXI-a Săptămână Biblică Italiană, 25.9.1970: AAS 62 (1970), 618.
163 Propositio 26.
164 "Fides, quae este quasi habitus theolgiae": In lib. Boetii de Trinitate V, 4, ad 8.
165 Cf. SFÂNTUL TOMA, In I Sent., prolog., q. I, a. 1-5.
166 Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţia despre vocaţia eclezială a teologului, Donum veritatis, 24.5.1990, 11; 40:
AAS 82 (1990), 1554-1555; 1568-1569.
Hilfreich für ein tieferes Verständnis des Menschen und der gesellschaftlichen
Phänomene und Perspektiven in bezug auf eine so weit wie möglich "inkardinierte"
pastorale Tätigkeit können auch die sogenannten "Humanwissenschaften" sein, wie die
Soziologie, die Psychologie, die Pädagogik, die Wirtschafts- und Politikwissenschaft,
die Kenntnis der sozialen Kommunikationsformen. Und selbst in dem sehr präzisen
Bereich der positiven oder deskriptiven Wissenschaften helfen diese dem künftigen
Priester, die von Christus gelebte "Gleichzeitigkeit" ins Heute zu übertragen. "Christus
hat sich", sagte Paul IV., Für einige Menschen zum Zeitgenossen gemacht und mit
ihnen in ihrer Sprache gesprochen. Die Treue zu ihm verlangt, daß diese
Gleichzeitigkeit fortdauert".
53. Die intellektuelle Ausbildung des künftigen Priesters stützt sich vor allem auf das
Studium der Sacra doctrina, der Theologie, und baut auf dieser Grundlage auf. Der Wert
und die Authentizität der wissenschaftlichen Ausbildung hängen von der
gewissenhaften Respektierung des der Theologie eigenen Wesens ab, das die
Synodenväter so zusammengefaßt haben: "Die wahre Theologie stammt aus dem
Glauben und will zum Glauben hinführen". Das ist die Auffassung, die die Kirche und
insbesondere ihr Lehramt ständig vertreten haben. Und das ist auch die Linie, der die
großen Theologen folgten, die im Laufe der Jahrhunderte das Denken der Kirche
bereichert haben. Der hl. Thomas drückt sich äußerst klar aus, wenn er sagt, der Glaube
sei der Habitus der Theologie, das heißt ihr dauerndes Wirkungsprinzip, und "die ganze
Theologie ist darauf hingeordnet, den Glauben zu nähren".

Der Theologe ist also vor allem ein Glaubender, ein Mann des Glaubens.

Aber er ist ein Glaubender, der sich über seinen Glauben Rechenschaft gibt (fides
quaerens intellectum), um zu einem tieferen Verständnis eben dieses Glaubens zu
gelangen. Die beiden Aspekte, der Glaube und das gereifte Nachdenken, sind tief
miteinander verbunden und verflochten: Ihre enge Zuordnung und Durchdringung
entscheidet über die wahre Natur der Theologie und infolgedessen über die Inhalte, die
Möglichkeiten und den Geist, nach denen die Sacra doctrina aufbereitet und studiert
wird.
Da der Glaube, Ausgangs- und Zielpunkt der Theologie, dann ein persönliches
Verhältnis des Glaubenden zu Jesus Christus in der Kirche bewirkt, verfügt auch die
Theologie über innere christologische und ekklesiale Merkmale, die der
Priesterkandidat bewußt übernehmen soll. Dies gilt nicht nur wegen der Auswirkungen
auf sein persönliches Leben, sondern auch wegen der Konsequenzen für seinen
Seelsorgsdienst. Wenn das Wort Gottes angenommen wird, läuft der Glaube hinaus auf
ein radikales ja" des Glaubenden zu Jesus Christus, dem vollen und endgültigen Wort
Gottes an die Welt (vgl. Hebr 1,lff.). Folglich hat die theologische Reflexion ihren
Mittelpunkt in der Zugehörigkeit zu Jesus Christus als der Weisheit Gottes: Die reife
Reflexion, das reife Nachdenken muß sich als Teilhabe am "Denken" Christi (vgl. 1
Kor 2,16) in der menschliche Form einer Wissenschaft (scientia fidel) verstehen.
Gleichzeitig fügt der Glaube den Glaubenden in die Kirche ein und läßt ihn Anteil
nehmen am Leben der Kirche als Glaubensgemeinschaft. Folglich besitzt die Theologie
eine kirchliche Dimension, weil sie eine gereifte Reflexion über den Glauben der
Kirche seitens des Theologen darstellt, der selbst Glied der Kirche ist.
Aceste perspective cristologice şi ecleziale, care sunt connaturale teologiei,
contribuie la dezvoltarea în candidaţii la preoţie, împreună cu rigoarea ştiinţifică,
a unei mari şi vii iubiri faţă de Isus Cristos şi faţă de Biserica sa: această iubire, în
timp ce alimentează viaţa lor spirituală, îi orientează spre împlinirea cu
generozitate a slujirii lor. În definitiv, tocmai aceasta era intenţia Conciliului
Vatican II care cerea revizuirea studiilor ecleziastice structurând mai bine
diferitele discipline teologice şi filozofice şi îndreptându-le "spre o corelare
armonioasă a lor în vederea unei deschideri progresive a minţilor seminariştilor
către misterul lui Cristos care străbate toată istoria neamului omenesc, acţionează
necontenit asupra Bisericii şi lucrează în primul rând prin slujirea preoţească". 167
Formarea intelectuală teologică şi viaţa spirituală, în special viaţa de rugăciune, se
întâlnesc şi se întăresc reciproc, fără a lua ceva din seriozitatea cercetării sau din
savoarea spirituală a rugăciunii. Sfântul Bonaventura ne atenţionează: "Nimeni să
nu creadă că îi este suficientă lectura fără ungere, speculaţia fără evlavie,
cercetarea fără admiraţie, observarea fără exaltare, activitatea fără pietate, ştiinţa
fără dragoste, inteligenţa fără umilinţă, studiul fără harul divin, cercetarea fără
înţelepciunea inspiraţiei divine".168
54. Formarea teologică este o lucrare foarte complexă şi angajantă. Ea trebuie să-l
conducă pe candidatul la preoţie la posesia unei viziuni a adevărurilor revelate de
Dumnezeu în Isus Cristos şi a experienţei de credinţă a Bisericii care să fie
completă şi unitară: de aici, dubla exigenţă de a cunoaşte "toate" adevărurile
creştine, fără a face alegeri arbitrare, şi de a le cunoaşte în mod organic. Aceasta
recere ca seminaristul să fie ajutat să facă o sinteză care să fie rodul aportului
diferitelor discipline teologice, al căror caracter specific dobândeşte valoare
autentică numai prin profunda lor coordonare.
În reflecţia ei matură asupra credinţei, teologia se mişcă în două direcţii. Prima
este cea a studierii cuvântului lui Dumnezeu: cuvântul scris în Cartea sfântă,
celebrat şi trăit în tradiţia vie a Bisericii, interpretat cu autoritate de magisteriul
Bisericii. De aici se impune studierea Sfintei Scripturi, "care trebuie să fie sufletul
întregii teologii",169 a sfinţilor părinţi ai Bisericii şi a liturgiei, ca şi a istoriei
Bisericii şi a declaraţiilor magisteriului. Cea de-a doua direcţie este cea a omului,
interlocutorul lui Dumnezeu: omul chemat să "creadă", să "trăiască", să
"comunice" altora credinţa şi etosul creştin. De aici se impune studierea
dogmaticii, a teologiei morale, a teologiei spirituale, a dreptului canonic şi a
teologiei pastorale.
Referirea la omul credincios conduce teologia spre a avea o atenţie specială, pe de
o parte, la cerinţa fundamentală şi permanentă a raportului credinţă-raţiune, iar pe
de altă parte, la unele exigenţe mai legate de situaţia socială şi culturală de astăzi.
Referitor la primul punct de vedere, avem studiul teologiei fundamentale, care are
ca obiect faptul revelaţiei creştine şi transmiterea ei în Biserică.

167 OT 14: EV 1/800 ş.u.

168 Itinerarium mentis in Deum, prol., nr. 4: Opera omnia, tomus V, Ad claras aquas 1891, 296.
169 OT 16: EV 1/805 ş.u.
Diese christologischen und ekklesialen Perspektiven, die zum Wesen der Theologie
gehören, helfen mit, bei den Priesteramtskandidaten in Verbindung mit
wissenschaftlicher Strenge eine große, lebendige Liebe zu Jesus Christus und seiner
Kirche zur Entfaltung zu bringen: Indem diese Liebe ihr geistliches Leben nährt,
bewirkt sie schon eine Orientierung auf die selbstlose Erfüllung ihres Dienstes. Genau
das war schließlich die Absicht des II. Vatikanischen Konzils das die Neugestaltung der
kirchlichen Studien anregte. Es wollte die verschiedenen philosophischen und
theologischen Disziplinen besser aufeinander abgestimmt sehen; "sie sollen harmonisch
darauf hinstreben, den Alumnen immer tiefer das Mysterium Christi zu erschließen, das
die ganze Geschichte der Menschheit durchzieht, sich ständig der Kirche mitteilt und
im priesterlichen Dienst in besonderer Weise wirksam wird".
Wissenschaftliche Ausbildung und geistliches Leben, im besonderen das Gebetsleben,
begegnen und stärken sich gegenseitig, ohne im geringsten der theologischen
Forschung etwas von ihrem Ernst noch dem Gebet etwas von seiner spirituellen Würze
zu nehmen. Der hl. Bonaventura ermahnt uns: "Niemand solle glauben, daß ihm die
Lektüre ohne die Geistsalbung, das spekulative Denken ohne das gefühlsbetonte
Frohlocken, das Tun ohne die Frömmigkeit, das Wissen ohne die Liebe, der Verstand
ohne die Demut, das Studium ohne die göttliche Gnade, die Selbstbetrachtung ohne die
von Gott eingegossene Weisheit genüge".
54. Die theologische Ausbildung ist eine sehr komplexe und verpflichtende Aufgabe.
Sie soll den Priesteramtskandidaten dazu führen, eine Sicht der von Gott in Jesus
Christus geoffenbarten Wahrheiten und der Glaubenserfahrung der Kirche zu erhalten,
die vollständig und einheitlich sein soll: Daher kommt die zweifache Forderung, "alle"
christlichen Wahrheiten kennenzulernen, ohne willkürliche Auswahlentscheidungen zu
treffen und sie in organischer Form zu erfassen. Das erfordert, daß dem Alumnen dabei
geholfen wird, eine Synthese vorzunehmen, die Frucht der Beiträge der verschiedenen
theologischen Disziplinen sein soll, deren spezifische Eigenart erst in ihrer tieferen
Zuordnung echten Wert gewinnt.
In ihrer reifen Reflexion über den Glauben bewegt sich die Theologie in zwei
Richtungen. Die erste drückt sich im Studium des Wortes Gottes aus und zielt auf das in
der Heiligen Schrift enthaltene, in der lebendigen Überlieferung der Kirche gefeierte
und gelebte und vom Lehramt der Kirche glaubwürdig ausgelegte Wort. Daraus ergibt
sich ein Zusammenhang zwischen dem Studium der Heiligen Schrift, "die die Seele der
ganzen Theologie sein muß", dem Studium der Kirchenväter und der Liturgie, der
Kirchengeschichte und den Verlautbarungen des Lehramtes. Die zweite Richtung ist die
Sicht des Menschen als Gesprächspartner Gottes: Im Blickpunkt steht der Mensch, der
gerufen ist, die Fides und das christliche Ethos zu "glauben", zu "leben" und den
anderen "mitzuteilen". Daraus ergibt sich das Studium der Dogmatik, der
Moraltheologie, der Theologie des geistlichen Lebens, des Kirchenrechts und der
Pastoraltheologie.
Der Bezug zum glaubenden Menschen veranlaßt die Theologie, einerseits besonders
auf die ständige grundlegende Beziehung zwischen Glaube und Vernunft zu achten
sowie andererseits auf einige Erfordernisse, die mehr mit der sozialen und kulturellen
Lage von heute zusammenhängen. In die erste Gruppe gehört das Studium der
Fundamentaltheologie, die die christliche Offenbarung und ihre Weitergabe in der
Kirche zum Gegenstand hat.
Referitor la cel de-al doilea punct de vedere, se impun acele discipline care au
cunoscut şi cunosc o dezvoltare mai intensă ca răspunsuri la problemele foarte
simţite astăzi. Aşa avem studiul doctrinei sociale a Bisericii, care "aparţine...
domeniului teologiei şi, în special, teologiei morale"170 şi care trebuie enumerat
printre "componentele esenţiale" ale "noii evanghelizări", pentru care are valoarea
de instrument.171 Tot aşa şi studiul misiunii, al ecumenismului, al iudaismului, al
islamismului şi al altor religii necreştine.
55. Formarea teologică actuală trebuie să acorde atenţie şi unor probleme care crează de
multe ori dificultăţi, tensiuni, confuzii în cadrul vieţii Bisericii. Ne gândim la raportul
dintre declaraţiile magisteriului şi discuţiile teologice, un raport care nu totdeauna se
prezintă aşa cum ar trebui să fie, adică sub semnul colaborării. Desigur "magisteriul viu
al Bisericii şi teologia, deşi au daruri şi funcţii diferite, în definitiv au acelaşi scop:
păstrarea poporului lui Dumnezeu în adevărul care eliberează şi în felul acesta să facă
din el "lumina neamurilor". Această slujire faţă de comunitatea eclezială pune în relaţie
reciprocă pe teolog cu magisteriul. Magisteriul învaţă în mod autentic doctrina
apostolilor şi, beneficiind de munca teologică, respinge obiecţiile şi deformările
credinţei, propunând în plus, cu autoritatea primită de la Isus Cristos, noi aprofundări,
explicitări şi aplicări ale doctrinei revelate. În schimb, teologia dobândeşte, prin
reflecţie, o înţelegere tot mai profundă a cuvântului lui Dumnezeu, conţinut în Scriptură
şi transmis cu fidelitate de tradiţia vie a Bisericii sub călăuza magisteriului, caută să
clarifice învăţătura revelaţiei în faţa cerinţei raţiunii, şi în sfârşit îi dă o formă organică
şi sistematică".172 Însă atunci când, dintr-o serie întreagă de motive, această colaborare
lipseşte, trebuie să nu ne pretăm la echivocuri şi la confuzii, ştiind să distingem cu grijă
"doctrina comună a Bisericii de opiniile teologilor şi de tendinţele care trec rapid (aşa
numitele "mode")".173 Nu există un magisteriu "paralel", pentru că singurul magisteriu
este cel al lui Petru şi al apostolilor, al papei şi al episcopilor.174
O altă problemă care se întâlneşte mai ales acolo unde studiile seminariale sunt
încredinţate instituţiilor academice, priveşte raportul dintre rigoarea ştiinţifică a
teologiei şi destinaţia ei pastorală, şi deci natura pastorală a teologiei. În realitate,
este vorba despre cele două caracteristici ale teologiei şi ale învăţăturii sale care
nu numai că nu se opun între ele, dar contribuie, deşi sub aspecte diferite, la o
înţelegere mai completă a credinţei. În realitate, caracterul pastoral al teologiei nu
înseamnă o teologie mai puţin doctrinală sau de-a dreptul lipsită de caracterul său
ştiinţific; dimpotrivă, înseamnă că ea îi obişnuieşte pe viitorii preoţi să vestească
mesajul evanghelic prin modalităţile culturale ale timpului lor şi să propună
acţiunea pastorală într-o viziune teologică autentică. Şi în felul acesta, pe de o
parte, un studiu plin de respect faţă de caracterul riguros ştiinţific al fiecărei
discipline teologice va contribui la formarea mai completă şi mai profundă a
păstorului de suflete ca învăţător al credinţei; iar pe de altă parte, sensibilitatea
adecvată faţă de destinaţia pastorală va face ca studiul serios şi ştiinţific al
teologiei să devină cu adevărat formator pentru viitorii preoţi.

170 IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Sollicitudo rei socialis (SRS), 30.12.1987, 41: AAS 80 (1988), 571; EV 10/2664 ş.u.
171 Cf. Scris. enc. Centesimus annus, 1. 5. 1991, 54: AAS 83 (1991), 859-860.
172 Donum veritatis 21: l.c.
173 Propositio 26.
174 Aşa scria, de exemplu, sfântul Toma de Aquino: "Trebuie mai degrabă să fim cu autoritatea Bisericii decât cu autoritatea lui Augustin sau a lui
Ieronim sau a oricărui alt doctor": Summa theol., II-II, q. 10, a. 12; şi, de asemenea, că nimeni nu se poate apăra cu autoritatea lui Ieronim sau a
lui Augustin sau a oricărui alt doctor împotriva autorităţii lui Petru: cf. Ibid., II-II, q. 11, a. 2 ad 3.
In der zweiten Gruppe sind Fächer zu finden, die als Antworten auf heute stark
empfundene Probleme eine entschiedenere Entwicklung erfahren haben und erfahren.
So etwa das Studium der kirchlichen Soziallehre, die "in den Bereich der Theologie,
insbesondere der Moraltheologie, gehört" und die zu den "wesentlichen Bestandteilen"
der Neu-Evangelisierung" zählt, deren Werkzeug sie darstellt. Dasselbe gilt vom
Studium der Missionswissenschaft, des Ökumenismus, des Judentums, des Islam und
der anderen Religionen.
55. Die theologische Ausbildung in der heutigen Zeit muß einigen Problemen
Aufmerksamkeit schenken, die nicht selten im Leben der Kirche Schwierigkeiten,
Spannungen und Verwirrungen auslösen. Man denke an das Verhältnis zwischen den
Verlautbarungen des Lehramtes und den theologischen Diskussionen, das sich nicht
immer so gestaltet, wie es sein sollte, das heißt im Zeichen der Zusammenarbeit. Sicher
"haben das lebendige Lehramt der Kirche und die Theologie trotz verschiedener Gaben
und Funktionen letzten Endes dasselbe Ziel: das Volk Gottes in der Wahrheit zu
erhalten, die frei macht und es so zum Licht der Völker zu machen. Dieser Dienst an
der kirchlichen Gemeinschaft setzt den Theologen in wechselseitige Beziehung zum
Lehramt. Dieses lehrt authentisch die Lehre der Apostel und, während es aus der
theologischen Arbeit Nutzen zieht, weist die Einwände gegen den Glauben und seine
Entstellungen zurück und schlägt mit der von Jesus Christus empfangen Vollmacht neue
Vertiefungen, Erläuterungen und Anwendungen der geoffenbarten Lehre vor. Die
Theologie hingegen gewinnt auf dem Weg der Reflexion eine immer tiefere Erkenntnis
des Gotteswortes, das in der Schrift enthalten ist und von der lebendigen Überlieferung
der Kirche unter der Führung des Lehramtes weitergegeben wird; sie versucht, die
Belehrung über die Offenbarung vor der Instanz der Vernunft klarzustellen und gibt ihr
schließlich eine organische und systematische Gestalt". Wenn jedoch - aus einer Reihe
von Gründen - diese Zusammenarbeit nachläßt, gilt es, keine Mißverständnisse und
Verwirrungen aufkommen zu lassen, indem man "die gemeinsame Lehre der Kirche"
sorgfältig zu unterscheiden weiß "von den Meinungen der Theologen und von
Tendenzen", die rasch vergehen (den sogenannten , Modena). Es gibt kein "Parallel-
Lehramt", denn das einzige Lehramt ist das des Petrus und der Apostel, des Papstes und
der Bischöfe.
Ein anderes Problem, das man vor allem dort wahrnimmt, wo die Seminar studien
akademischen Institutionen übertragen werden, betrifft das Verhältnis zwischen der
wissenschaftlichen Ausrichtung der Theologie und ihrer pastoralen Zielsetzung. Es
handelt sich in Wirklichkeit um zwei Wesensmerkmale der Theologie und ihrer
Unterweisung, die einander nicht widersprechen, sondern die, wenn auch unter
verschiedenen Perspektiven, am vollen "Verständnis des Glaubens" mitwirken. Denn
der pastorale Charakter der Theologie bedeutet nicht eine Theologie, die weniger
doktrinell oder sogar ihrer Wissenschaftlichkeit beraubt wäre; er bedeutet hingegen, daß
sie die künftigen Priester befähigt, die Botschaft des Evangeliums mit Hilfe der
kulturellen Möglichkeiten ihrer Zeit zu verkünden und die Seelsorgstätigkeit einer
authentischen theologischen Anschauung entsprechend zu konzipieren. So wird ein
Studium, das die strenge Wissenschaftlichkeit der einzelnen theologischen Disziplinen
respektiert, einerseits zur möglichst vollständigen und gründlichen Ausbildung des
Seelsorgers als Glaubenslehrer beitragen; andererseits wird die angemessene
Sensibilität für die pastorale Zielsetzung das ernsthafte wissenschaftliche Studium der
Theologie für die künftigen Priester ausgesprochen fruchtbar machen.
O altă problemă o constituie exigenţa, astăzi foarte resimţită, a evanghelizării
culturilor şi a înculturării mesajului credinţei. Aceasta este o problemă
eminamente pastorală, care trebuie introdusă cu mai mare amploare şi
sensibilitate în formarea candidaţilor la preoţie: "În circumstanţele actuale în care,
în diferite regiuni ale lumii, religia creştină este considerată ca fiind ceva străin
culturilor atât vechi cât şi moderne, este de mare importanţă ca în întreaga
formare intelectuală şi umană, dimensiunea înculturării să fie considerată ca
necesară şi esenţială".175 Dar aceasta presupune o teologie autentică, inspirată din
principiile catolice referitoare la înculturare. Aceste principii sunt legate de
misterul întrupării cuvântului lui Dumnezeu şi de antropologia creştină şi clarifică
sensul autentic al înculturării: aceasta, în faţa celor mai diferite şi uneori opuse
culturi, prezente în diferitele părţi ale lumii, vrea să fie o ascultare faţă de porunca
lui Cristos de a predica evanghelia la toate popoarele până la marginile
pământului. O asemenea ascultare nu înseamnă nici sincretism şi nici simplă
adaptare a vestirii evanghelice, dar că Evanghelia pătrunde în mod vital în culturi,
se întrupează în ele, depăşind elementele culturale din ele incompatibile cu
credinţa şi cu viaţa creştină şi înălţându-le valorile până la misterul mântuirii care
provine din Cristos.176 Problema înculturării poate avea un interes deosebit atunci
când candidaţii la preoţie provin ei înşişi din mediul vechilor culturi: în acest caz,
ei vor avea nevoie de itinerare de formare adecvate, atât pentru a depăşi pericolul
de a fi mai puţin exigenţi şi de a realiza o educaţie mai slabă faţă de valorile
umane, creştine şi preoţeşti, cât şi pentru a pune în valoare elementele bune şi
autentice ale culturilor şi tradiţiilor lor.177
56. Urmând învăţătura şi orientările Conciliului Vatican II şi indicaţiile practice
ale documentului Ratio fundamentalis insititutionis sacerdotalis, a fost înfăptuită
în Biserică o vastă aducere la zi a învăţăturii disciplinelor filozofice şi mai ales
teologice din seminarii. Deşi are nevoie în unele cazuri de ulterioare retuşuri şi
dezvoltări, această aducere la zi a contribuit în ansamblul său la îmbunătăţirea tot
mai mult a educaţiei în cadrul formării intelectuale. În această privinţă "părinţii
sinodali au afirmat din nou, deseori şi clar, necesitatea, ba chiar urgenţa aplicării,
în seminarii şi în casele de formare, a planului fundamental de studii, atât
universal, cât şi cel al fiecărei naţiuni sau conferinţe episcopale". 178

Este necesară combaterea cu hotărâre a tendinţei de a reduce seriozitatea şi

angajarea cât priveşte studiile, tendinţă care se manifestă în unele sectoare
ecleziale, drept consecinţă şi a unei pregătiri de bază insuficientă şi deficitară a
seminariştilor care încep ciclul filozofic şi teologic. Însăşi situaţia contemporană
cere tot mai mult profesori care să fie într-adevăr la înălţimea complexităţii
timpurilor şi să fie în măsură să abordeze, cu competenţă şi cu claritate şi
profunzime în argumentare, întrebările semnificative ale oamenilor de astăzi,
cărora doar evanghelia lui Isus Cristos le dă răspunsul deplin şi definitiv.

175 Propositio 32.

176 Cf. Redemptoris missio, 67: l.c.
177 Cf. Propositio 32.
178 Propositio 27.
Ein weiteres Problem ergibt sich aus der heute stark vernehmbaren Forderung nach der
Evangelisierung der Kulturen und nach der Inkulturation der Glaubensbotschaft. Es ist
ein überwiegend pastorales Problem, das in größerem Umfang und mit mehr
Sensibilität in die Ausbildung der Priesteramtskandidaten Eingang finden muß: "Unter
den heute gegebenen Verhältnissen, wo in manchen Gegenden der Welt die christliche
Religion als etwas sowohl für die alten wie die modernen Kulturen Fremdes angesehen
wird, ist es von großer Wichtigkeit, daß bei der ganzen intellektuellen und
menschlichen Ausbildung die Dimension der Inkulturation für notwendig und
wesentlich gehalten wird". Aber das erfordert zuvor eine authentische Theologie, die
sich von den katholischen Grundsätzen zur Inkulturation inspirieren läßt. Diese
Grundsätze verbinden sich mit dem Geheimnis der Menschwerdung des Gotteswortes
und mit der christlichen Anthropologie und erhellen den authentischen Sinn der
Inkulturation: Sie will angesichts der verschiedensten und manchmal gegensätzlichen
Kulturen, die es in den verschiedenen Teilen der Welt gibt, gehorsam gegenüber dem
Gebot Christi sein, allen Völkern bis an die äußersten Grenzen der Erde das
Evangelium zu verkünden. Ein solcher Gehorsam bedeutet weder Synkretismus noch
einfache Anpassung der Verkündigung des Evangeliums, sondern meint die Tatsache,
daß das Evangelium voll Lebenskraft in die Kulturen eindringt, in sie hineinwächst,
indem es deren kulturelle Elemente, die mit dem Glauben und mit dem christlichen
Leben nicht vereinbar sind, überwindet und ihre Werte in das Heilsmysterium, das von
Christus kommt, hineinintegriert. Das Problem der Inkulturation kann von besonderem
Interesse sein, wenn die Priesteramtskandidaten selbst aus autochthonen Kulturen
kommen: Sie werden angemessene Ausbildungswege benötigen, sei es um die Gefahr
zu überwinden, weniger anspruchsvoll im Blick auf die Erziehung zu den
menschlichen, christlichen und priesterlichen Werten zu sein, sei es um die guten und
authentischen Elemente ihrer Kulturen und Traditionen zur Geltung zu bringen.
56. Im Gefolge der Lehre und der Richtlinien des II. Vatikanischen Konzils und der von
der Grundordnung für die Ausbildung der Priester gegebenen Anwendungshinweise ist
in der Kirche eine umfangreiche Weiterentwicklung der Ausbildung in den
philosophischen und vor allem den theologischen Lehrfächern in den Seminaren zum
Abschluß gekommen. Auch wenn in einigen Fällen noch weitere Verbesserungen und
Entwicklungen erforderlich sind, so hat diese Anpassung an die heutigen Erfordernisse
insgesamt dazu beigetragen, das Erziehungsangebot im Rahmen der intellektuellen
Ausbildung immer qualifizierter zu machen. Diesbezüglich "haben die Synodenväter
erneut mehrmals und mit aller Klarheit die Notwendigkeit, ja Dringlichkeit bekräftigt,
daß in den Seminaren und Ausbildungshäusern der grundlegende Studienplan
eingeführt werde, und zwar sowohl in seiner gesamtkirchlichen Fassung wie in den
Sonderbestimmungen der einzelnen Nationen oder Bischofskonferenzen".
Entschieden entgegengetreten werden muß der Tendenz, die Ernsthaftigkeit und den
Verpflichtungscharakter der Studien abzuschwächen, eine Tendenz, die sich in manchen
kirchlichen Kreisen auch als Folge einer unzureichenden und lückenhaften
Grundvorbereitung der Alumnen, die den philosophischen und theologischen
Studiengang beginnen, bemerkbar macht. Gerade die gegenwärtige Situation verlangt
in zunehmendem Maße Lehrer, die wirklich insgesamt auf der Höhe der Zeit stehen und
imstande sind, sich sachkundig und mit klaren, eindeutigen Argumenten den Sinnfragen
der heutigen Menschen zu stellen, auf die allein das Evangelium Jesu Christi die ganze
und endgültige Antwort gibt.
Formarea pastorală: împărtăşire din dragostea lui Isus Cristos, păstorul cel bun
57. Întreaga formare a candidaţilor la preoţie este destinată să-i predispună într-un
mod mai deosebit la împărtăşirea din dragostea lui Cristos, păstorul cel bun. De
aceea, această formare, în diferitele sale aspecte, trebuie să aibă un caracter
esenţialmente pastoral. Aceasta o afirma clar decretul conciliar Optatam totius în
ceea ce priveşte seminariile mari: "În ele educarea seminariştilor trebuie să tindă
spre formarea unor adevăraţi păstori sufleteşti, după modelul Domnului nostru
Isus Cristos, învăţător, preot şi păstor. De aceea seminariştii să fie pregătiţi pentru
slujirea cuvântului: pentru a înţelege tot mai adânc cuvântul revelat al lui
Dumnezeu, a-l asimila prin meditaţie şi a-l exprima prin cuvânt şi viaţă; pentru
slujirea cultului şi a sfinţirii: ca, rugându-se şi celebrând acţiunile liturgice, să
înfăptuiască lucrarea mântuirii prin jertfa euharistică şi prin sacramente; pentru
slujirea de păstori: să ştie să-l facă prezent oamenilor pe Cristos care «nu a venit
pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi»
(Mc 10,45; cf. In 13,12-17) şi, făcându-se slujitori ai tuturor, să-i câştige pe cât
mai mulţi (cf. 1Cor 9,19)".179
Textul conciliar insistă asupra coordonării profunde care există între diferitele
aspecte ale formării umane, spirituale, intelectuale şi, în acelaşi timp asupra
scopului lor specific pastoral. În acest sens scopul pastoral asigură formării
umane, spirituale şi intelectuale un conţinut determinat şi caracteristici precise,
unificând şi specificând în acelaşi timp întreaga formare a viitorilor preoţi.
Ca oricare altă formare, şi formarea pastorală se realizează prin reflecţie matură şi
aplicaţie practică, şi-şi fixează adânc rădăcinile într-un spirit, care este centrul a
toate şi forţa impulsului şi a dezvoltării.
De aceea este necesară studierea unei adevărate discipline teologice: teologia
pastorală sau practică, aceasta fiind o reflecţie ştiinţifică asupra Bisericii în
edificarea ei zilnică prin puterea Duhului, în timpul istoriei; deci despre Biserică,
"sacrament universal al mântuirii",180 semn şi instrument viu al mântuirii lui Isus
Cristos prin cuvânt, prin sacramente şi prin slujirea dragostei. Pastoraţia nu este
doar o artă, nici un complex de exortaţii, experienţe şi metode; ea are o demnitate
teologică deplină a sa, pentru că primeşte de la credinţă principiile şi criteriile
acţiunii pastorale a Bisericii în istorie, a unei Biserici care "naşte" în fiecare zi
Biserica însăşi, după fericita expresie a sfântului Beda Venerabilul: "Nam et
Ecclesia quotidie gignit Ecclesiam".181 Printre aceste principii şi criterii se află
acela, deosebit de important al discernământului evanghelic al situaţiei socio-
culturale şi ecleziale în care se desfăşoară acţiunea pastorală.
Studiul teologiei pastorale trebuie să lumineze aplicarea practică prin prestarea
unor servicii pastorale pe care candidaţii la preoţie trebuie să le îndeplinească,
progresiv şi totdeauna în armonie cu celelalte exigenţe ale formării: este vorba
despre "experienţe" pastorale, care pot constitui un adevărat "noviciat pastoral",
care va putea dura un anumit timp şi va trebui să fie verificat în mod metodic.

179 OT 4: EV 1/780 ş.u.

180 LG 48: EV 1/415 ş.u.
181 Explanatio Apocalypsis, lib. II, 12: PL 93, 166.
57. Die gesamte Ausbildung der Priesteramtskandidaten ist dazu bestimmt, sie in
besonderer Weise darauf vorzubereiten, die Kommunikation mit der Liebe Christi, des
Guten Hirten, zu verwirklichen. Diese Ausbildung muß daher in ihren verschiedenen
Aspekten einen im wesentlichen pastoralen Charakter haben. Das unterstrich das
Konzilsdekret Optatam totius in bezug auf die Priesterseminare sehr klar: "Die gesamte
Ausbildung der Alumnen muß dahin zielen, daß sie nach dem Vorbild unseres Herrn
Jesus Christus, des Lehrers, Priesters und Hirten, zu wahren Seelenhirten geformt
werden; sie müssen also zum Dienst am Wort vorbereitet werden, daß sie das
geoffenbarte Gotteswort immer besser verstehen, durch Meditation mit ihm vertraut
werden und es in Wort und Leben darstellen; zum Dienst des Kultes und der Heiligung,
daß sie in Gebet und im Vollzug der heiligen Liturgie das Heilswerk durch das
eucharistische Opfer und die Sakramente vollziehen; zum Dienst des Hirten, daß sie
den Menschen Christus darstellen können, der nicht kam, um sich dienen zu lassen,
sondern um zu dienen und sein Leben als Lösegeld für viele hinzugeben (Mk 10,45;
vgl. Joh 13,12-17), und daß sie, indem sie Diener aller werden, so viele gewinnen" (vgl.
1 Kor 9,19).
Der Konzilstext besteht auf der tiefgreifenden Zuordnung, die zwischen den
verschiedenen Aspekten der Ausbildung - der menschlichen, geistlichen und
intellektuellen - besteht; und zugleich drängt er auf ihre besondere pastorale
Zielbestimmung. In diesem Sinne vermittelt die pastorale Zielsetzung der
menschlichen, geistlichen und intellektuellen Dimension ganz bestimmte Inhalte und
Wesensmerkmale und kann so für die gesamte Ausbildung der künftigen Priester das
einheitsstiftende Spezifikum sein.
Wie jede andere Ausbildung entfaltet sich auch die pastorale Dimension mittels der
reiflichen Überlegung und der operativen Anwendung, und sie schlägt ihre lebendigen
Wurzeln in einem Geist, der die Stütze sowie die Antriebs- und Entfaltungskraft vor
allem darstellt.
Erfordert ist daher das Studium einer richtigen und eigenen theologischen Disziplin: der
Pastoral- oder praktischen Theologie, die eine wissenschaftliche Reflexion über die
Kirche in ihrer täglichen Auferbauung in der Geschichte durch die Kraft des Geistes ist:
Es geht also um ein Nachdenken über die Kirche als allumfassendes Heilssakrament",
(180) als lebendiges Zeichen und Werkzeug des Heilstat Jesu Christi im Wort, in den
Sakramenten und im Dienst der Liebe. Die Seelsorge ist weder nur eine Kunst noch ein
Gefüge von Ratschlägen, Erfahrungen und Methoden; sie besitzt ihre volle theologische
Würde, weil sie aus dem Glauben die Grundsätze und Kriterien für das pastorale
Wirken der Kirche in der Geschichte bezieht, einer Kirche, die jeden Tag die Kirche
selbst "hervorbringt", wie es der hl. Beda Venerabilis sehr gelungen ausgedrückt hat:
Nam et Ecclesia quotidie gignit Ecclesiam". Unter diesen Grundsätzen und Kriterien
kommt dem Maßstab der evangelischen Unterscheidung in der soziokulturellen und
kirchlichen Situation, innerhalb der sich das pastorale Wirken vollzieht, besondere
Bedeutung zu.
Das Studium der Pastoraltheologie soll die Seelsorgstätigkeit durch die Übernahme
einiger Diensttätigkeiten erleuchten, die die Priesteramtskandidaten mit notwendiger
Abstufung und stets im Einklang mit den anderen Ausbildungsverpflichtungen
verwirklichen sollen: Es handelt sich um pastorale "Erfahrungen", die in eine echte
pastorale Lehrzeit" einfließen können, die auch von längerer Dauer sein kann und
methodisch überprüft werden muß.
Dar studiul şi activitatea pastorală retrimit la un izvor interior, pe care formarea se
va îngriji să-l păstreze şi să-l pună în valoare: este comuniunea tot mai profundă
cu iubirea pastorală a lui Isus, care, aşa cum a constituit originea şi puterea
acţiunii sale mântuitoare, tot aşa, graţie revărsării Duhului Sfânt în sacramentul
Preoţiei, trebuie să constituie principiul şi puterea slujirii preotului. Este vorba
despre o formare destinată nu numai asigurării unei competenţe pastorale
ştiinţifice şi a unei abilităţi practice, dar mai ales garantării creşterii unui mod de
a fi în comuniune cu aceleaşi sentimente şi comportamente ale lui Cristos,
păstorul cel bun: "Să aveţi în voi aceleaşi simţăminte care au fost în Cristos Isus"
(Fil 2,5).
58. Astfel înţeleasă, formarea pastorală nu se poate reduce desigur la o simplă
ucenicie, îndreptată spre familiarizarea cu o anumită tehnică pastorală. Planul
educativ al seminarului îşi propune o adevărată iniţiere la sensibilitatea de păstor,
la asumarea conştientă şi matură a responsabilităţilor sale, la obişnuinţa interioară
a evaluării problemelor şi stabilirii priorităţilor şi mijloacelor de soluţionare,
totdeauna în baza unor motivaţii clare de credinţă şi conform exigenţelor
teologice ale pastoraţiei înseşi.

Prin experimentarea iniţială şi progresivă în slujire, viitorii preoţi vor putea fi

inseraţi în tradiţia pastorală vie a Bisericii lor locale, vor învăţa să-şi deschidă
orizontul minţii şi inimii lor la dimensiunea misionară a vieţii ecleziale, se vor
exersa în câteva prime forme de colaborare între ei şi cu preoţii, alături de care
vor fi trimişi. Acestora din urmă le revine, în colaborare cu propunerea
seminarului, o responsabilitate educativă pastorală de mare importanţă.
În alegerea locurilor şi slujirilor adaptate exerciţiului pastoral va trebui să se acorde o
atenţie deosebită parohiei,182 celula vitală a experienţelor pastorale sectoriale şi
specializate, în care ei se vor afla în faţa problemelor particulare ale viitoarei lor
misiuni. Părinţii sinodali au oferit o serie întreagă de exemple concrete, cum ar fi
vizitarea bolnavilor; grija faţă de emigranţi, exilaţi şi nomazi; zelul carităţii care se
traduce în diferite opere sociale. În special, ei scriu: "Este necesar ca preotul să fie
martorul dragostei lui Cristos însuşi care a trecut făcând bine (Fap 10,38); preotul
trebuie să fie, de asemenea, şi semnul vizibil al grijii Bisericii care este mamă şi
învăţătoare. Şi întrucât omul este lovit astăzi de multe nenorociri, mai ales omul care
este strivit de o sărăcie inumană, de violenţă oarbă şi de puterea nedreaptă, este necesar
ca omul lui Dumnezeu bine pregătit pentru orice faptă bună (cf. 2Tim 3,17) să revendice
drepturile şi demnitatea omului. Însă trebuie să se ferească de a adera la ideologii false
şi de a uita, în timp ce intenţionează să-i promoveze perfecţiunea, că lumea este
răscumpărată numai de crucea lui Cristos".183
Ansamblul acestora şi al altor activităţi pastorale îl educă pe viitorul preot să
trăiască propria misiune de autoritate în comunitate ca pe o "slujire", abţinându-se
de la orice atitudine de superioritate sau de exercitare a unei puteri, care nu este
întotdeauna justificată numai de iubirea pastorală.

182 Cf. Propositio 28.

183 Ibid.
Das Studium und die Seelsorgstätigkeiten verweisen aber auf eine innere Quelle, die
die Ausbildung stets zu bewahren und neu zu erschließen haben wird: die immer tiefere
Verbundenheit mit der Hirtenliebe Jesu. Wie sie das Prinzip und die Kraft seines
Heilswirkens gewesen ist, so muß sie dank der Ausgießung des Heiligen Geistes im
Weihesakrament das Prinzip und die Kraft des priesterlichen Dienstes darstellen. Es
handelt sich um eine Ausbildung, die nicht nur eine wissenschaftliche seelsorgerische
Kompetenz und eine operative Fähigkeit sicherstellen muß, sondern sie soll auch und
vor allem das Wachstum einer Seinsweise in Verbundenheit, in Gemeinschaft mit eben
den Gesinnungen und Haltungen Christi, des Guten Hirten, gewährleisten: "Seid
untereinander so gesinnt, wie es dem Leben in Christus Jesus entspricht" (Phil 2,5).
58. So verstanden kann sich die pastorale Ausbildung sicher nicht auf die eines
einfachen Lehrlings beschränken, der sich mit irgendeiner pastoralen Technik vertraut
machen will. Das Erziehungsangebot des Seminars übernimmt die Verantwortung für
eine gediegene Einführung in die Sensibilität für den Hirtendienst und in die bewußte
und reife Übernahme seiner Verantwortlichkeiten. Gleichzeitig soll dieses Bemühen
den Kandidaten innerlich daran gewöhnen, die Probleme einzuschätzen und Prioritäten
und Möglichkeiten bei ihrer Lösung festzulegen, und zwar immer auf der Grundlage
klarer Glaubensbegründungen und entsprechend den theologischen Ansprüchen der
Seelsorge selbst.
Durch die einführende und schrittweise Erprobung im Dienst sollen die künftigen
Priester in die lebendige pastorale Tradition ihrer Teilkirche eingegliedert werden
können; sie sollen lernen, den Horizont ihres Geistes und ihres Herzens für die
Dimension der Mission des kirchlichen Lebens zu öffnen; sie sollen sich üben in
einigen ersten Formen der Zusammenarbeit untereinander und mit den Priestern, zu
denen sie geschickt worden sind. Letzteren obliegt in Verbindung mit dem Angebot des
Seminars eine pastorale Erziehungsverantwortung von nicht geringer Bedeutung.
Bei der Wahl geeigneter Orte und Dienste für das Einüben pastoraler Erfahrungen wird
man die Pfarre als Lebenszelle der ausschnitthaften und spezifizierten
Seelsorgserfahrungen, durch die sich die Priesterkandidaten mit den besonderen
Problemen ihres künftigen Berufes konfrontiert sehen, sorgfältig berücksichtigen
müssen. Die Synodenväter haben in diesem Zusammenhang eine Reihe konkreter
Beispiele vorgeschlagen: den Besuch von Kranken; die Sorge um Emigranten,
Asylanten und Nichtseßhafte; den Eifer der Liebe, der in verschiedene soziale
Aktivitäten umgesetzt wird. Im besonderen schreiben sie dazu: "Es ist notwendig, daß
der Priester Zeuge der Liebe Christi ist, der, umherzog und Gutes tat" (Apg 10,38); der
Priester muß auch das sichtbare Zeichen für die Sorge der Kirche sein, die Mutter und
Lehrerin ist. Und da der Mensch unserer Zeit von so viel Mißgeschick heimgesucht
wird - das gilt besonders von dem Menschen, der von einer unmenschlichen Armut, von
blinder Gewalt und ungerechter Macht überfallen wird -, ist es notwendig, daß der zu
jedem guten Werk bereite und gerüstete Mann Gottes (vgl. 2 Tim 3,17) die Rechte und
die Würde des Menschen fordernd geltend macht. Man hüte sich jedoch davor, falschen
Ideologien anzuhängen und zu vergessen, daß die Welt, während sie den Fortschritt
fördern will, allein durch das Kreuz Christi erlöst wird".
Diese und andere Seelsorgstätigkeiten erziehen den künftigen Priester dazu, seine
Sendung durch "vollmacht" in der Gemeinde als "Dienst" zu erleben und Abstand zu
nehmen von jeder Haltung der Überlegenheit oder der Ausübung einer Macht, die nicht
immer und allein durch die pastorale Liebe gerechtfertigt wäre.
Pentru o formare corespunzătoare este necesar ca diferitele experienţe ale
candidaţilor la preoţie să îmbrace un evident caracter ministerial, rămânând intim
unite cu toate exigenţele care sunt proprii pregătirii la preoţie şi (desigur, nu în
dauna studiului) cu referinţă la slujirile vestirii cuvântului, cultului şi conducerii.
Aceste slujiri pot deveni expresia concretă a ministerelor lectoratului, acolitatului
şi diaconatului.
59. Întrucât acţiunea pastorală este menită să animeze Biserica, ea fiind
esenţialmente "mister", "comuniune", "misiune", formarea pastorală va trebui să
cunoască şi să trăiască aceste dimensiuni ecleziale în exercitarea slujirii.
Fundamentală se dovedeşte a fi conştiinţa că Biserica este "mister", lucrare
divină, rod al Duhului lui Cristos, semn eficace al harului, prezenţă a Trinităţii în
comunitatea creştină: o astfel de conştiinţă, departe de a atenua sensul
responsabilităţii personale a păstorului, îl va convinge că creşterea Bisericii este
lucrarea gratuită a Duhului şi că slujirea sa - încredinţată de acelaşi har divin
liberei responsabilităţi umane - este slujirea slujitorului nefolositor din evanghelie
(cf. Lc 17,10).

Apoi conştiinţa Bisericii ca şi "comuniune" va pregăti candidatul la preoţie să

practice o pastoraţie comunitară, într-o colaborare cordială cu diferiţii membri ai
Bisericii: preoţi şi episcop, preoţi diecezani şi călugări, preoţi şi laici. Dar o
asemenea colaborare presupune cunoaşterea şi respectarea diferitelor daruri şi
carisme, a diferitelor vocaţii şi responsabilităţi pe care Duhul le oferă şi le
încredinţează membrilor trupului lui Cristos; cere un simţ viu şi exact al identităţii
proprii şi a altora în Biserică; cere încredere reciprocă, răbdare, blândeţe,
capacitate de înţelegere şi de aşteptare; dar mai ales îşi are rădăcinile într-o iubire
faţă de Biserică mai mare decât iubirea faţă de sine şi faţă de asociaţiile de care
aparţin. De o importanţă deosebită este pregătirea viitorilor preoţi la colaborarea
cu laicii. "Să-i asculte - spune Conciliul - cu bucurie pe laici ţinând seama frăţeşte
de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale
activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele
timpurilor".184 La fel, şi recentul sinod a insistat asupra grijii pastorale faţă de
laici: "Trebuie ca seminaristul să devină capabil să propună şi să-i iniţieze pe
credincioşii laici, mai ales pe tineri la diferitele lor vocaţii (căsătorie, servicii
sociale, apostolat, slujiri şi responsabilităţi de ordin pastoral, viaţă consacrată,
viaţă politică şi socială, cercetare ştiinţifică, învăţământ). Mai ales este necesar
să-i înveţe şi să-i susţină pe laici şi vocaţia lor de a pătrunde şi transforma lumea
cu lumina Evangheliei, recunoscându-le şi respectându-le misiunea lor". 185

184 PO 9: EV 1/1271 ş.u.; cf. Cf. L 61: EV 11/1869 ş.u.

185 Propositio 28.
Für eine angemessene Ausbildung ist es notwendig, daß die verschiedenen Erfahrungen
der Priesterkandidaten einen klaren "Dienstcharakter" annehmen, in enger Verbindung
mit den anderen Erfordernissen, die zur Vorbereitung auf das Priesteramt gehören, und
(keineswegs zum Nachteil des Studiums) in Beziehung zu den Diensten der
Verkündigung des Wortes, der Liturgie und der Leitung. Diese Dienste können zur
konkreten Umsetzung der Beauftragungen des Lektorats, des Akolythats und des
Diakonamtes werden.
59. Da die Seelsorgstätigkeit ihrer Natur nach dazu bestimmt ist, die Kirche zu
beseelen, die in ihrem Wesen Mysterium, Communio und Missio ist, wird die pastorale
Ausbildung diese kirchlichen Dimensionen in der Ausübung des priesterlichen Dienstes
kennen und leben müssen.
Als grundlegend erweist sich das Bewußtsein, daß die Kirche "Mysterium", Geheimnis,
göttliches Werk, Frucht des Geistes Christi, wirksames Zeichen der Gnade,
Gegenwärtigkeit der Trinität in der christlichen Gemeinschaft ist: Ein solches
Bewußtsein wird den Priester, ohne deshalb den ihm eigenen Verantwortungssinn zu
schwächen, davon überzeugen, daß das Wachstum der Kirche das unverdiente Werk des
Geistes ist und daß sein - von derselben göttlichen Gnade der freien Verantwortlichkeit
des Menschen anvertraute - Dienst der vom Evangelium so verstandene Einsatz des
"unnützen Knechtes" (vgl. Lk 17,10) ist.
Das Bewußtsein, daß die Kirche "Gemeinschaft" ist, wird den
Priesteramtskandidaten auf die Verwirklichung einer kommunikativen Pastoral in
engem Zusammenwirken mit den verschiedenen kirchlichen Personen
vorbereiten: Priester und Bischof, Diözesan und Ordenspriester, Priester und
Laien. Aber Voraussetzung für eine solche Zusammenarbeit ist die Kenntnis und
Achtung der verschiedenen Gaben und Charismen, der verschiedenen Berufungen
und Verantwortlichkeiten, die der Geist den Gliedern des Leibes Christi anbietet
und anvertraut; sie verlangt einen lebendigen und gewissenhaften Sinn für die
eigene Aufgabe und die Identität des anderen in der Kirche; sie verlangt
gegenseitiges Vertrauen, Geduld, Milde, Verständnis und Wartefähigkeit; sie hat
ihre Wurzel vor allem in einer Liebe zur Kirche, die größer ist als die Liebe zu
sich selbst und zu den partikulären Vereinigungen, denen man angehört.
Besonders wichtig ist es, die künftigen Priester auf die Zusammenarbeit mit den
Laien vorzubereiten. "Sie sollen - wie das Konzil sagt - gern auf die Laien hören,
ihre Wünsche brüderlich erwägen und ihre Erfahrung und Zuständigkeit in den
verschiedenen Bereichen des menschlichen Wirkens anerkennen, damit sie
gemeinsam mit ihnen die Zeichen der Zeit verstehen können". Auch die jüngste
Synode hat auf der Hirtensorge für die Laien bestanden: "Der Alumne muß fähig
werden, die gläubigen Laien, vor allem die jugendlichen, mit den verschiedenen
Berufungen (Ehe, soziales Engagement, Apostolat, Dienste und
Verantwortlichkeiten im pastoralen Bereich, Ordensleben, rechte Gestaltung des
politischen und gesellschaftlichen Handelns, wissenschaftliche Forschung und
Lehre) bekannt zu machen und sie darin einzuführen. Vor allem ist es notwendig,
die Laien im Blick auf ihre Berufung dazu anzuhalten, daß sie die Welt mit dem
Licht des Evangeliums durchdringen und umgestalten, indem sie dies als ihre
Aufgabe erkennen und respektieren".
În sfârşit, conştiinţa Bisericii ca şi comuniune "misionară", îl va ajuta pe
candidatul la preoţie să iubească şi să trăiască dimensiunea misionară esenţială a
Bisericii şi a diferitelor activităţi pastorale; să fie deschis şi disponibil faţă de
toate posibilităţile oferite astăzi vestirii Evangheliei, fără a uita aportul preţios pe
care mijloacele de comunicare socială pot şi trebuie să-l dea în această privinţă; 186
să se pregătească la o slujire care îi va putea cere disponibilitatea concretă faţă de
Duhul Sfânt şi faţă de episcop, pentru a fi trimis să predice Evanghelia dincolo de
frontierele ţării sale.187

II. Locurile formării sacerdotale

Comunitatea de formare din seminarul mare
60. Necesitatea seminarului mare - şi a casei religioase corespondente - pentru
formarea candidaţilor la preoţie, afirmată cu autoritate de Conciliul Vatican II, 188 a
fost reafirmată de sinod cu aceste cuvinte: "Instituţia seminarului mare, ca loc
optim de formare, trebuie desigur reafirmată ca spaţiu normal, chiar material, al
unei vieţi comunitare şi ierarhice, ba chiar drept casa corespunzătoare formării
candidaţilor la preoţie, cu superiori destinaţi acestei misiuni. Această instituţie a
dat foarte multe roade de-a lungul secolelor şi continuă să le dea în lumea
întreagă".189
Desigur, seminarul se prezintă ca un timp şi un spaţiu; dar se prezintă mai ales ca
o comunitate educativă în drum: este comunitatea stabilită de episcop pentru a
oferi celui care este chemat de Domnul să slujească aşa cum au slujit apostolii,
posibilitatea de a retrăi experienţa educativă pe care a rezervat-o Domnul celor
doisprezece. În realitate, o familiarizare prelungită şi intimă de viaţă cu Isus, este
prezentată în Evanghelii ca o premisă necesară pentru ministerul apostolic. Ea
recere celor doisprezece să realizeze, într-un mod deosebit de clar şi specific
separarea, propusă într-o oarecare măsură tuturor discipolilor, de locul de origine,
de munca obişnuită, de afecţiunile cele mai dragi (cf. Mc 1,16-20; 10,28; Lc
9,23,57-62; 14,25-27).
De mai multe ori am relatat tradiţia lui Marcu care sublinia legătura profundă
care-i uneşte pe apostoli cu Cristos şi între ei: înainte de a fi trimişi să predice şi
să vindece, ei sunt chemaţi "să fie cu el" (Mc 3,14).
Natura profundă a seminarului este de a fi, în modul său, o continuare în Biserică
a comunităţii apostolice adunată în jurul lui Isus, în ascultarea cuvântului său, în
drum spre experienţa paştelui, în aşteptarea darului Duhului pentru misiune. O
astfel de identitate constituie idealul normativ care stimulează seminarul, în cele
mai diferite forme şi în multiplele vicisitudini pe care ca instituţie umană le
trăieşte în istorie, să găsească o realizare concretă, fidelă valorilor evanghelice din
care se inspiră şi capabilă să răspundă situaţiilor şi necesităţilor timpurilor.
186 Cf. ibid.
187 Cf. Redemptoris missio, 67-68: l.c.
188 Cf. OT 4: EV 1/780 ş.u.
189 Propositio 20.
Schließlich wird das Bewußtsein von der Kirche als "missionarischer" Gemeinschaft
dem Priesteramtskandidaten helfen, die missionarische Grunddimension der Kirche und
ihrer verschiedenen pastoralen Tätigkeiten zu lieben und aus ihr zu leben, weiterhin für
alle Möglichkeiten offen und verfügbar zu sein, die sich der Verkündigung des
Evangeliums heute bieten, nicht zu vergessen den wertvollen Dienst, den diesbezüglich
der Einsatz der sozialen Kommunikationsmittel leisten kann und Soll. Auch sei nicht
vergessen, daß es um die Vorbereitung auf einen Dienst geht, der vom einzelnen
Kandidaten die konkrete Verfügbarkeit dem Heiligen Geist und dem Bischof gegenüber
fordern kann, sich aussenden zu lassen, um das Evangelium jenseits der Grenzen seines
Landes zu verkünden".

II. Das Umfeld der Priesterausbildung

60. Die Notwendigkeit des Priesterseminars - und analog des Ordenshauses - für die
Ausbildung der Priesteramtskandidaten, die vom II. Vatikanischen Konzil mit
Nachdruck bekräftigt wurde, ist nun von der Synode mit folgenden Worten aufs neue
beteuert worden: "Die Einrichtung des Priesterseminars als der beste Ausbildungsort
muß sich wieder durchsetzen als normaler, auch materieller Raum eines kommunitären
und hierarchischen Lebens, ja als das eigentliche Haus für die Ausbildung der
Priesteramtskandidaten, mit Oberen, die sich mit ganzer Kraft dieser Aufgabe widmen.
Diese Einrichtung hat im Laufe der Jahrhunderte sehr viele Früchte gebracht und
erbringt sie weiterhin in der ganzen Welt".
Das Seminar stellt eine Zeitstrecke und einen Lebensraum dar; vor allem aber stellt es
sich vor als eine Erziehungsgemeinschaft, die auf dem Weg ist: Diese Gemeinschaft
wird vom Bischof gefördert, um dem, der vom Herrn gerufen wird, zu dienen wie die
Apostel, die Möglichkeit zu bieten, die Ausbildungserfahrung, die der Herr den
Zwölfen vorbehalten hat, wiederzuerleben. Tatsächlich wird in den Evangelien eine
lange, innige Gewohnheit, mit Jesus zu leben, als notwendige Voraussetzung für den
apostolischen Dienst hingestellt. Sie verlangt von den Zwölf, auf besonders deutliche
und eigenartige Weise die - irgendwie allen Jüngern empfohlene - Loslösung vom
gewohnten Milieu, von der bisherigen Arbeit, selbst von den liebsten Neigungen (vgl.
Mk 1,16-20; 10,28; Lk 9,23.57-62; 14,25-27). Wir haben schon mehrmals die
Überlieferung des Markus angeführt, der die tiefen Bande hervorhebt, die die Apostel
mit Christus und untereinander verbinden: Ehe sie ausgesandt werden, um zu predigten
und zu hellen, will Jesus "sie bei sich haben" (Mk 3,14).
Die ureigene Identität des Seminars besteht darin, daß es auf seine Weise in der Kirche
eine Fortsetzung der engen apostolischen Gemeinschaft rund um Jesus ist, die auf sein
Wort hört, die auf dem Weg zur Erfahrung von Ostern ist, in Erwartung des Geistes als
Geschenk zur Sendung.
Eine solche Identität stellt das maßgebende Ideal dar, das das Seminar in den
verschiedenen Gestalten und in den vielfältigen Wechselfällen, die es als menschliche
Einrichtung in der Geschichte zu verzeichnen hat, dazu anspornt, eine konkrete
Realisierung zu finden, die den Werten des Evangeliums entspricht, an denen es sich
inspiriert und von denen her es in der Lage ist, auf Situation und Erfordernisse in der
jeweiligen Zeit zu antworten.
Seminarul este în sine însuşi, o experienţă originală a vieţii Bisericii: în el,
episcopul se face prezent prin slujirea rectorului şi slujirea de coresponsabilitate şi
de comuniune animată de el cu ceilalţi educatori, pentru creşterea pastorală şi
apostolică a seminariştilor. Diferiţii membri ai comunităţii din seminar, reuniţi de
Duhul într-o unică fraternitate, colaborează, fiecare după darul propriu, la
creşterea tuturor în credinţă şi în dragoste, pentru a se pregăti în mod adecvat
pentru preoţie şi, prin urmare, să prelungească în Biserică şi în istorie prezenţa
mântuitoare a lui Isus Cristos, păstorul cel bun.
Deja pe plan uman, seminarul mare trebuie să tindă să devină "o comunitate unită
printr-o profundă prietenie şi dragoste, astfel încât să fie considerată o adevărată
familie care trăieşte în bucurie".190 Pe plan creştin, seminarul trebuie să se
constituie, continuă părinţii sinodali, ca o "comunitate eclezială", ca o
"comunitate a discipolilor Domnului în care se celebrează aceeaşi liturgie (care
pătrunde viaţa de spirit de rugăciune), formată zi de zi prin lectura şi prin
meditaţia cuvântului lui Dumnezeu şi prin sacramentul euharistiei şi prin
practicarea dragostei fraterne şi a dreptăţii; o comunitate în care în progresul vieţii
comunitare şi în viaţa fiecărui membru al ei, strălucesc Duhul lui Cristos şi
iubirea faţă de Biserică".191 Drept confirmare şi drept dezvoltare concretă a
esenţialei dimensiuni ecleziale, părinţii sinodali continuă: "Ca şi comunitate
eclezială, fie diecezană ca şi interdiecezană, fie religioasă, seminarul să cultive
sensul comuniunii candidaţilor cu episcopul lor şi cu ordinul preoţesc, astfel încât
să participe la speranţa şi neliniştile lor şi să fie capabili să extindă această
deschidere la necesităţile Bisericii Universale".192
Pentru formarea candidaţilor la preoţie şi la slujirea pastorală, care prin natura sa
este eclezială, este esenţial ca seminarul să fie perceput nu în mod exterior şi
superficial, adică un simplu loc de locuit şi de studiu, ci într-un mod interior şi
profund: ca o comunitate, o comunitate specific eclezială, o comunitate care
retrăieşte experienţa grupului celor doisprezece uniţi cu Isus.193
61. Aşadar, seminarul este o comunitate eclezială educativă, sau mai curând o
comunitate particulară care educă. Iar scopul său specific este să determine
fizionomia, adică îndrumarea vocaţională a viitorilor preoţi, şi, prin urmare,
discernerea acestei chemări, ajutorul pentru a răspunde acesteia şi pregătirea în
vederea primirii sacramentului Preoţiei cu harurile şi responsabilităţile proprii,
prin care preotul este făcut asemenea lui Isus Cristos, cap şi păstor şi este abilitat
şi angajat să-i împărtăşească misiunea de mântuire în Biserică şi în lume.
Ca şi comunitate care educă, întreaga viaţă a seminarului, în cele mai diferite
expresii ale sale, este angajată în formarea umană, spirituală, intelectuală şi
pastorală a viitorilor preoţi: este o formare care, chiar dacă are multe aspecte
comune cu formarea umană şi creştină a tuturor membrilor Bisericii, prezintă un
conţinut, modalităţi şi trăsături care decurg în mod specific din scopul urmărit de
a pregăti pentru preoţie.
190 Ibid.
191 Ibid.
192 Ibid.
193 IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat seminariştilor şi ex-seminariştilor din Almo Collegio Capranica, (21.1.1983): Insegnamenti VI/1 (1983),
173-178.
Das Seminar ist an sich eine Ur-Erfahrung des Lebens der Kirche: In ihm ist der
Bischof gegenwärtig durch das Amt des Rektors und den von ihm beseelten Dienst der
Mitverantwortung und Gemeinschaft mit den anderen Erziehern für das apostolische
und pastorale Wachstum der Alumnen. Die verschiedenen Mitglieder der
Seminargemeinschaft, die vom Geist zu einer einzigen Bruderschaft vereint werden,
wirken, jeder seiner Gabe entsprechend, zum Wachstum aller im Glauben und in der
Liebe zusammen, damit sie sich in angemessener Weise auf das Priestertum und somit
darauf vorbereiten, die heilbringende Gegenwart Jesu Christi, des Guten Hirten, in der
Kirche und in der Geschichte fortzuleben.
Bereits unter einem menschlichen Gesichtspunkt muß das Priesterseminar bestrebt sein,
"eine Kommunität zu werden, die aus einer tiefen Freundschaft und Liebe lebt, so daß
sie wahrhaft als Familie angesehen werden kann, in der die Freude vorherrscht. Unter
dem christlichen Gesichtspunkt muß das Seminar - so die Synodenväter weiter - als
"kirchliche Gemeinschaft", als "Gemeinschaft der jünger des Herrn, in der die Liturgie
gefeiert wird (was das Leben mit dem Geist des Gebets durchdringt), Gestalt
annehmen, jeden Tag geformt durch die Lesung und Betrachtung des Gotteswortes und
durch das Sakrament der Eucharistie und in der Übung der brüderlichen Liebe und
Gerechtigkeit, eine Kommunität, in der im Fortschritt des Gemeinschaftslebens und im
Leben jedes einzelnen Mitgliedes der Geist Christi und die Liebe zur Kirche
erstrahlen". Zur Bestätigung und konkreten Entfaltung der kirchlichen Grunddimension
des Seminars schreiben die Synodenväter weiter: "Als kirchliche Gemeinschaft - sei sie
diözesan, überdiözesan oder vom Ordensleben geprägt - nährt das Seminar den Sinn der
Kandidaten für die Verbundenheit mit ihrem Bischof- und mit ihrem Presbyterium, so
daß sie an ihren Hoffnungen und an ihren Ängsten teilnehmen und diese Öffnung auf
die Bedürfnisse der Gesamtkirche auszuweiten wissen".
Wesentlich für die Ausbildung der Kandidaten zum Priesteramt und zum priesterlichen
Dienst, der seinem Wesen nach kirchlich ist, ist es, daß das Seminar nicht als etwas
Äußerliches und Oberflächliches, das heißt lediglich als ein Wohn- und Studienplatz,
empfunden wird, sondern verinnerlicht und tiefer gesehen wird: als eine spezifisch
kirchliche Gemeinschaft, eine Kommunität, die die Gruppenerfahrung der um Jesus
vereinten Zwölf wiedererlebt.
61. Das Seminar ist also eine kirchliche Erziehungsgemeinschaft, ja eine erziehende
Gemeinschaft besonderer Art. Und es ist das besondere Ziel, ihre Physognomie zu
bestimmen: Dabei geht es um die helfende Wegbegleitung der künftigen Priester beim
Erkennen der Berufung, es müssen Hilfen geboten werden, ihr zu entsprechen; wichtig
ist schließlich die Vorbereitung auf den Empfang des Weihesakramentes mit den ihm
eigenen Gnaden und Verantwortlichkeiten, durch die der Priester Jesus Christus, dem
Haupt und Hirten, gleichgestaltet und befähigt und verpflichtet wird, an seiner
Heilssendung in Kirche und Welt teilzunehmen.
Als Erziehungsgemeinschaft ist das ganze Leben des Seminars mit seinen
verschiedenen Ausdrucksformen in der menschlichen, geistlichen, intellektuellen und
pastoralen Ausbildung der künftigen Priester engagiert: Es ist eine Ausbildung, die
zwar viele gemeinsame Aspekte mit der menschlichen und christlichen Ausbildung
aller Glieder der Kirche, aber doch Inhalte, Bedingungen und Wesensmerkmale
aufweist, die sich in spezifischer Weise von dem gesetzten Ziel herleiten, auf das
Priestertum vorzubereiten.
Or, conţinutul şi formele operei educative cer ca seminarul să aibă o programare
precisă a sa, adică un program de viaţă care să-l definească, atât prin unitatea sa
organică, cât şi prin sintonia sau corespunderea sa cu unicul scop care justifică
existenţa seminarului: pregătirea viitorilor preoţi.
În acest sens, părinţii sinodali scriu: "Ca şi comunitate educativă, (seminarul)
trebuie să aibă un program bine definit, care să aibă ca notă caracteristică unitatea
de conducere manifestată în persoana rectorului şi a colaboratorilor, în coerenţa
organizării vieţii, a activităţii de formare şi a exigenţelor fundamentale ale vieţii
comunitare, care comportă şi aspectele esenţiale ale misiunii de formare. Acest
program trebuie să fie, fără ezitare şi sigur, în slujba finalităţii specifice, care
numai ea justifică existenţa seminarului, adică formarea viitorilor preoţi, păstori
ai Bisericii.194 Şi pentru ca programul să fie cu adevărat adaptat şi eficace, trebuie
ca marile linii directoare să fie explicitate mai concret în detaliu, prin unele norme
particulare destinate organizării vieţii comunitare, stabilindu-se unele instrumente
şi ritmuri temporale precise.
Aici trebuie subliniat un alt aspect: opera educativă, prin natura sa, înseamnă asistarea
persoanelor istorice concrete care înaintează spre alegerea şi adeziunea la anumite
idealuri de viaţă. Tocmai de aceea, lucrarea educativă trebuie să fie capabilă să îmbine
armonios propunerea clară a scopului de atins, cerinţa de a înainta cu seriozitate spre
scop, atenţia faţă de "cel aflat pe cale", adică faţă de subiectul concret angajat în această
aventură, şi, prin urmare, la o serie întreagă de situaţii, de probleme, de dificultăţi, de
ritmuri diferite de înaintare şi de creştere. Aceasta recere o flexibilitate înţeleaptă, care
de fapt nu înseamnă compromis nici în ceea ce priveşte valorile şi nici în ceea ce
priveşte angajamentul conştient şi liber, ci iubire adevărată şi respect sincer faţă de
acela care, în condiţiile sale personale, înaintează spre preoţie. Acest lucru este valabil
nu numai în raport cu fiecare persoană, dar şi în raport cu diferitele contexte sociale şi
culturale în care se află seminariile şi cu istoria diferită pe care o au ele. În acest sens
opera educativă cere o continuă reînnoire. Părinţii sinodali au subliniat aceasta cu tărie,
chiar în ceea ce priveşte structura seminariilor: "Păstrându-se validitatea formelor
clasice ale seminarului, sinodul doreşte ca activitatea de consultare a conferinţelor
episcopale privind necesităţile actuale ale formării să continue aşa cum s-a stabilit în
decretul Optatam totius (nr. 1) şi în sinodul din 1967. Să fie revizuite oportun acele
Rationes ale fiecărei naţiuni sau rituri, fie cu ocazia cererilor făcute de conferinţele
episcopale, fie cu ocazia vizitelor apostolice în seminariile diferitelor naţiuni, pentru a
introduce în ele diferite modalităţi de formare aprobate care trebuie să corespundă
necesităţilor popoarelor de cultură aşa-zis autohtonă, necesităţilor chemărilor celor
adulţi, chemărilor pentru misiuni, etc.".195

194 Propositio 20.

195I bid.
Die Inhalte und Formen dieser Erziehungstätigkeit erfordern also, daß das Seminar
seine eigene gewissenhafte Planung hat, das heißt ein Lebensprogramm, das
gekennzeichnet ist sowohl durch seine Geschlossenheit und Einheitlichkeit als auch
durch seine Abstimmung bzw. Übereinstimmung mit dem einzigen Ziel, das die
Existenz des Seminars rechtfertigt: die Ausbildung der künftigen Priester.
In diesem Sinne schreiben die Synodenväter: Als Erziehungsgemeinschaft muß [das
Seminar] einem klar definierten Programm dienen, das als charakteristisches Merkmal
eine einheitliche Leitung in der Person des Rektors und seiner Mitarbeiter aufweist. Es
braucht weiterhin den Zusammenhang der Lebensordnung mit der Bildungstätigkeit
und den Grundforderungen eines Gemeinschaftslebens, das die zentralen
Ausbildungsverpflichtungen umfaßt. Dieses Programm muß ohne Zögern und
Unentschiedenheit der besonderen Zielsetzung dienen, die allein die Existenz des
Seminars rechtfertigt, nämlich die Ausbildung der künftigen Priester zu Hirten der
Kirche". Damit die Planung wirklich passend und wirksam ist, müssen die großen
inhaltlichen Linien durch einige Sonderbestimmungen, die das Gemeinschaftsleben
regeln sollen und dabei auch geeignete Mittel und zeitliche Perspektiven benennen,
konkreter ins Detail umgesetzt werden.
Hier gilt es, noch einen anderen Gesichtspunkt hervorzuheben: Die
Erziehungsarbeit ist ihrer Natur nach die Begleitung der konkreten
geschichtlichen Personen, die auf dem Weg sind, bestimmte Lebensideale zu
wählen und ihnen treu zu bleiben. Gerade deshalb muß es die Erziehungsarbeit
fertigbringen, die klare Orientierung auf das Berufsziel hin, die Notwendigkeit,
ernsthaft auf dieses Ziel zuzugehen, die sorgfältige Betreuung des "Wanderers",
das heißt des konkreten Menschen, der sich auf diese Herausforderung und damit
auf eine Reihe von Situationen, Problemen, Schwierigkeiten und ganz
unterschiedliche Wegerfahrungen und Wachstumsphasen einläßt, harmonisch in
Einklang zu bringen. Das erfordert kluge Flexibilität, die keineswegs falsche
Kompromisse bedeutet, weder hinsichtlich der Werte noch des bewußt und frei
gelebten Verpflichtungscharakters der priesterlichen Lebensform. Solche
Flexibilität bedeutet vielmehr wahre Liebe und aufrichtigen Respekt für den, der
sich in seiner ganz persönlichen Lage auf dem Weg zum Priestertum befindet.
Das gilt nicht nur in bezug auf die einzelne Person, sondern auch in bezug auf die
verschiedenen sozialen und kulturellen Umfelder, innerhalb derer die Seminare
leben, und auf ihre jeweils unterschiedliche Geschichte. In diesem Sinne verlangt
die Erziehungsarbeit eine ständige Erneuerung. Die Synodenväter haben auch
bezüglich der Gestaltung des Seminarlebens mit Nachdruck festgestellt: "Abgesehen
von der Gültigkeit der klassischen Formen des Seminars wünscht die Synode, daß die
Konsultationsarbeit der Bischofskonferenzen über die heutigen Erfordernisse der
Ausbildung so fortgeführt wird, wie es im Dekret Optatam totius (Nr. 1) und auf der
Synode von 1967 festgelegt wurde. Entsprechend sollen die Ausbildungsordnungen der
einzelnen Nationen oder Riten revidiert werden, sei es auf Ersuchen der
Bischofskonferenzen, sei es bei apostolischen Visitationen in den Seminaren der
verschiedenen Nationen. Dadurch soll es möglich werden, verschiedene
Ausbildungsformen einzubringen, die sich bewährt haben und den Bedürfnissen der
eingeborenen Völker und ihrer Kultur, der Berufungen von Erwachsenen, der
Missionsberufe usw. entsprechen müssen".
62. Finalitatea şi structura educativă specifică seminarului mare recer candidaţilor
la preoţie să intre în seminar având o anumită pregătire anterioară. O astfel de
pregătire nu punea probleme deosebite cel puţin până acum câteva decenii, din
moment ce candidaţii la preoţie proveneau obişnuit din seminariile mici, iar viaţa
creştină a comunităţilor ecleziale oferea cu uşurinţă tuturor, fără deosebire, o bună
instruire şi educaţie creştină.
Situaţia s-a schimbat în multe locuri. Există, pe de o parte, o puternică discrepanţă
între stilul de viaţă şi pregătirea de bază a copiilor, a adolescenţilor şi tinerilor,
chiar dacă sunt creştini şi uneori angajaţi în viaţa Bisericii, iar pe de altă parte,
stilul de viaţă din seminar şi exigenţele sale de formare. În acest context, în
sintonie cu părinţii sinodali, cer să existe o perioadă adecvată de pregătire care să
preceadă formarea din seminar: "Este folositor să existe o perioadă de pregătire
umană, creştină, intelectuală şi spirituală pentru candidaţii la seminarul mare. Însă
aceşti candidaţi trebuie să prezinte anumite calităţi: intenţia dreaptă, un grad
suficient de maturitate umană, o cunoaştere îndeajuns de amplă a doctrinei
credinţei, o anumită iniţiere în metodele de rugăciune şi moravuri conforme cu
tradiţia creştină. De asemenea, trebuie să aibă comportamente care exprimă, după
obiceiurile propriilor regiuni, un efort de căutare a lui Dumnezeu şi a credinţei
(cf. Evangelii nuntiandi, 48".196
"O cunoaştere îndeajuns de amplă a doctrinei credinţei", despre care vorbesc
părinţii sinodali, este recerută înainte de teologie: nu poate fi dezvoltată o
"inteligentia fidei", dacă nu este cunoscută "fides" în conţinutul său. O atare
lacună va putea fi cu uşurinţă umplută de viitorul Catehism universal.
În timp ce convingerea despre necesitatea unei asemenea pregătiri anterioare
intrării în seminarul mare se generalizează, opiniile sunt diferite în ceea ce
priveşte conţinutul şi caracteristicile acesteia, adică scopul său primar: formarea
spirituală pentru discernerea chemării, sau formarea intelectuală şi culturală. Pe
de altă parte, nu pot fi uitate multele şi profundele diferenţe care există nu numai
între candidaţi, ci şi între regiuni sau ţări. Aceasta invită la încă o fază de studiu şi
de experimentare, pentru a se putea defini într-un mod mai potrivit şi semnificativ
diferitele elemente ale acestei pregătiri anterioare sau "perioade propedeutice":
timpul, locul, forma, temele acestei perioade, care de altfel trebuie coordonată cu
anii următori ai formării în seminar.
În acest sens, îmi asum şi repropun Congregaţiei pentru Educaţia Catolică cererea
formulată de părinţii sinodali: "sinodul cere Congregaţiei pentru Educaţia
Catolică să adune toate informaţiile referitoare la primele experienţe ale acestei
formări deja făcute, sau care sunt în curs de desfăşurare. La timpul potrivit,
Congregaţia să comunice conferinţelor episcopale informaţiile privind această
problemă".197
196 Propositio 19.
197 Ibid.
62. Die Zielsetzung des Priesterseminars und die ihm eigene Ausbildungsordnung
erfordern es, daß die Priesteramtskandidaten, die dort eintreten, schon eine gewisse
Vorbereitung hinter sich haben. Eine solche Vorbereitung warf - zumindest bis vor
einigen Jahrzehnten - keine besonderen Probleme auf, als nämlich die
Priesteramtskandidaten für gewöhnlich aus den "Kleinen Seminaren" hervorgingen und
das christliche Leben der Gemeinden mit Leichtigkeit allen ohne Unterschied eine recht
ordentliche christliche Unterweisung und Erziehung bot.
Die Situation hat sich vielerorts geändert. Es besteht eine starke Diskrepanz zwischen
dem Lebensstil und der elementaren Formung der Kinder, Heranwachsenden und
jugendlichen einerseits, auch wenn diese Christen - und mitunter engagiert - im Leben
der Kirche sind, und dem ganz anderen Lebensstil des Seminars und seiner
erzieherischen Erfordernisse andererseits. In diesem Zusammenhang stelle ich -
gemeinsam mit den Synodenvätern -die Frage, ob es eine angemessene Zeit der
Vorbereitung geben solle, die der Seminarausbildung vorausgeht: "Es ist von Nutzen,
daß es eine menschliche, christliche, intellektuelle und geistliche Vorbereitungsphase
für die Kandidaten gebe, die sich für den Eintritt in das Priesterseminar bewerben. Die
Kandidaten müssen ihrerseits bestimmte Eigenschaften aufweisen: die rechte Absicht,
einen genügenden Grad menschlicher Reife, eine möglichst umfassende Kenntnis der
Glaubenslehre, eine gewisse Vertrautheit mit den Gebetsweisen und dem Brauchtum,
das der christlichen Tradition entspricht. Sie sollen auch die ihrem Lebensraum
gemäßen Einstellungen mitbringen, durch die das Bemühen um die Suche nach Gott
und die Suche nach dem Glauben seinen Ausdruck findet (vgl. Evangelii nuntiandi, 48).
"Eine möglichst umfassende Kenntnis der Glaubenslehre", von der die Synodenväter
sprechen, ist schon vor Beginn des Theologiestudiums erforderlich: eine intelligentia
fidel läßt sich nicht entfalten, wenn man die fides in ihren Inhalten nicht kennt. Eine
solche Lücke wird künftig durch den neuen Weltkatechismus leichter geschlossen
werden können.
Während die Überzeugung von der Notwendigkeit solch einer dem Priesterseminar
vorausliegenden Vorbereitung allgemein geteilt wird, ist die Beurteilung ihrer Inhalte
und Charakteristika bzw. ihrer vorrangigen Zielsetzung unterschiedlich: ob es sich mehr
um eine geistliche Formung zur Unterscheidung einer Berufung oder um eine
intellektuelle und kulturelle Ausbildung handeln solle. Andererseits können die
zahlreichen und tiefgreifenden Unterschiede nicht außer acht gelassen werden, die nicht
nur in bezug auf die einzelnen Kandidaten bestehen, sondern auch in bezug auf die
verschiedenen Regionen und Länder. Dies legt noch eine Phase weiterer Überlegungen
und Sammlung von Erfahrungen nahe, damit die verschiedenen Elemente dieser
vorgängigen Vorbereitung oder "propädeutischen Phase" in angemessenerer und
klarerer Weise umrissen werden können: Dauer, Ort und Themen einer solchen
Zeitphase, die überdies auf die folgenden Ausbildungsjahre im Seminar abgestimmt
werden muß.
In diesem Sinne nehme ich die von den Synodenvätern formulierte Frage auf und lege
sie der Kongregation für das Katholische Bildungswesen erneut vor: "Die Synode bittet
darum, daß die Kongregation für das Katholische Bildungswesen alle Informationen
über die anfänglich schon gemachten oder derzeitigen Erfahrungen sammeln möge. Zu
gegebener Zeit möge die Kongregation den Bischofskonferenzen die Informationen zu
diesem Thema zuleiten''.
Seminarul mic şi celelalte forme de asistenţă vocaţională
63. După cum demonstrează experienţa îndelungată, vocaţia la preoţie are adesea
un prim moment de manifestare a sa, în anii preadolescenţei sau în primii ani ai
tinereţii. Şi chiar în persoanele care se hotărăsc mai târziu să intre în seminar, se
constată destul de des prezenţa chemării lui Dumnezeu încă din perioade mult
anterioare. Istoria Bisericii este o mărturie continuă despre chemări pe care
Domnul le adresează la o vârstă tânără. De exemplu, sfântul Toma, explică
predilecţia lui Isus pentru apostolul Ioan "datorită vârstei sale tinere" şi de aici
trage următoarea concluzie: "Acest lucru ne ajută să înţelegem că Dumnezeu
iubeşte într-un chip special pe cei care se dăruiesc slujirii sale încă din prima lor
tinereţe".198
Biserica are grijă de aceşti germeni ai chemării sădiţi în inimile copiilor,
asigurându-le, prin instituirea seminariilor mici, o minuţioasă deşi iniţială
discernere şi asistenţă. În diferite părţi ale lumii, aceste seminarii continuă să
desfăşoare o preţioasă operă educativă, menită să păstreze şi să dezvolte germenii
vocaţiei sacerdotale, pentru ca seminariştii să o poată recunoaşte mai uşor şi să
devină mai capabili să-i corespundă. Propunerea lor educativă tinde să favorizeze
într-un mod potrivit şi gradual acea formare umană, culturală şi spirituală care-l
va conduce pe tânăr să intre în seminarul mare, având o bază adecvată şi solidă.
"Să se pregătească pentru a-l urma pe Cristos Răscumpărătorul cu suflet generos
şi cu inimă curată": acesta este scopul seminarului mic indicat de Conciliu în
decretul Optatam totius, care-i schiţează astfel aspectul educativ: seminariştii
"sub călăuzirea părintească a superiorilor, ajutaţi în mod oportun de familie, să
ducă o viaţă potrivită vârstei, spiritului şi dezvoltării unor adolescenţi şi în deplină
armonie cu normele psihologiei sănătoase, fără a se neglija o experienţă
corespunzătoare a vieţii oamenilor şi relaţiile cu propria familie". 199
Seminarul mic va putea fi în dieceză şi un punct de referinţă pentru pastoraţia
vocaţională, prin forme potrivite de primire şi oferind ocazii informative pentru
acei adolescenţi care sunt în căutarea chemării sau care, fiind deja hotărâţi să o
urmeze, sunt constrânşi să amâne intrarea în seminar din cauza anumitor
circumstanţe, familiare sau şcolare.
64. Acolo unde seminarul mic - care în multe regiuni apare ca necesar şi foarte
util - nu poate fi înfiinţat, trebuie să se prevadă constituirea altor "instituţii", 200
cum ar fi grupurile vocaţionale pentru adolescenţi şi pentru tineri. Deşi nu sunt
permanente, aceste grupuri pot oferi, într-un context comunitar, un ghid sistematic
pentru verificarea şi creşterea vocaţională. Deşi trăiesc în familie şi frecventează
comunitatea creştină care îi ajută în drumul lor de formare, aceşti copii şi aceşti
tineri nu trebuie să fie lăsaţi singuri. Ei au nevoie de un grup special sau de o
comunitate de referinţă pe care să se poată sprijini pentru a realiza acel itinerar
vocaţional specific pe care darul Duhului Sfânt l-a început în ei.

198 In Iohannem Evangelistam Expositio, c. 21, lect. V, 2.

199 OT 3: EV 1/778 ş.u.
200 Cf. Propositio 17.
63. Nach dem Zeugnis einer breiten Erfahrung äußert sich die Berufung zum Priester in
einem anfänglichen Moment oftmals in den Jahren der Präadoleszenz oder den
allerersten Jahren der Jugend. Und auch bei denjenigen, die sich zum Eintritt ins
Seminar erst nach Ablauf einer längeren Zeit entscheiden, kann nicht selten festgestellt
werden, daß der Ruf Gottes bereits in weit zurückliegenden Lebensabschnitten
gegenwärtig war. Die Kirchengeschichte bezeugt durchgängig die Existenz von
Berufungen, die der Herr an Menschen in frühem Kindesalter richtet. Der heilige
Thomas erklärt beispielsweise die Vorliebe Jesu für den Apostel Johannes mit dessen
"zartem Alter" und zieht daraus folgenden Schluß: "Dies läßt uns verstehen, daß Gott
diejenigen auf besondere Weise liebt, die sich seinem Dienst von frühester Jugend auf
ergeben".
Die Kirche nimmt sich durch die Einrichtung der Kleinen Seminare dieser
Samenkörner der Berufung an, die ins Herz der Kinder gelegt sind und läßt ihnen eine
aufmerksame, wenngleich anfängliche vernünftige Begleitung angedeihen. In
verschiedenen Teilen der Welt leisten die Kleinen Seminare nach wie vor eine wertvolle
erzieherische Arbeit, die auf die Wahrung und Entfaltung der Berufung zum Priester
gerichtet ist, damit die Alumnen sie leichter wahrnehmen können und besser in der
Lage sind, ihr zu entsprechen. Ihr Erziehungsangebot zielt darauf, in maßvoller und
gestufter Weise jene menschliche, kulturelle und geistliche Bildung zu fördern, die den
jungen Menschen hinführt, den Weg im Priesterseminar auf angemessener und solider
Grundlage aufzunehmen.
"Dazu angeleitet werden, Christus dem Erlöser mit großherzigem Sinn und reinem
Herzen nachzufolgen": dies ist das Ziel des Kleinen Seminars, wie es im Dekret
Optatam totius angegeben ist, das die erzieherische Grundgestalt dieser Einrichtung
folgendermaßen umreißt: Die Alumnen sollen "unter der väterlichen Leitung der
Oberen und durch entsprechende Mitarbeit der Eltern ... ein Leben führen, wie es zu
Alter, Sinnesart und Entwicklung der jungen Menschen paßt und mit den Grundsätzen
einer gesunden Psychologie in Einklang steht. Eine hinreichende Lebenserfahrung und
der Umgang mit der eigenen Familie dürfen nicht fehlen".
Das Kleine Seminar wird in der Diözese auch ein Bezugspunkt für die
Berufungspastoral sein können, mit geeigneten Formen offener Annahme und
Informationsangeboten für diejenigen jugendlichen, die auf der Suche nach ihrer
Berufung sind oder die sich bereits entschieden haben, dieser Berufung zu folgen, aber
aus verschiedenen Umständen - familiären oder schulischen - den Eintritt ins Seminar
aufschieben müssen.
64. Dort, wo keine Möglichkeit zur Einrichtung eines Kleinen Seminars, das "in vielen
Regionen notwendig und sehr hilfreich zu sein scheint", gefunden werden kann, ist die
Errichtung anderer Institutionen vorzusehen, wie es etwa die "geistlichen Gruppen" für
Heranwachsende und jugendliche sein könnten. Obwohl sie keine festen Einrichtungen
sind, vermögen diese Gruppen in einem gemeinschaftlichen Rahmen eine
systematische Anleitung zu bieten für die Prüfung und das Wachsen einer Berufung.
Obwohl die betreffenden Kinder und jugendlichen in ihrer Familie leben und in ihrer
Gemeinde Umgang pflegen, die ihnen auf ihrem Entscheidungsweg zur Seite steht,
dürfen sie nicht alleingelassen werden. Sie brauchen eine bestimmte Gruppe oder eine
Bezugsgemeinschaft, der sie sich anschließen, um jenen spezifischen Weg der Berufung
zu vollenden, den die Gabe des Geistes in ihnen begonnen hat.
Aşa cum s-a întâmplat totdeauna în istoria Bisericii, şi cu o oarecare tentă de
încurajatoare noutate şi frecvenţă în actualele circumstanţe, remarcăm fenomenul
vocaţiilor la preoţie care au loc la vârsta adultă, după o mai scurtă sau mai lungă
experienţă de viaţă laicală şi de angajare profesională. Nu este întotdeauna posibil
şi adesea nici potrivit ca aceste persoane adulte să fie invitate să urmeze itinerarul
educativ din seminarul mare. Mai curând trebuie, după un discernământ atent al
autenticităţii acestor vocaţii, să se instituie o anumită formă specifică de asistenţă
formativă astfel încât să se asigure, prin adaptări corespunzătoare, formarea lor
spirituală şi intelectuală necesară.201 Un raport corect cu ceilalţi candidaţi la
preoţie şi perioade de prezenţă în comunitatea seminarului mare vor putea garanta
inserarea deplină a acestor vocaţii în unicul ordin prezbiteral şi comuniunea lor
intimă şi cordială cu acesta.

III. Protagoniştii formării sacerdotale

Biserica şi episcopul
65. Întrucât formarea candidaţilor la preoţie aparţine pastoraţiei vocaţionale a
Bisericii, trebuie să spunem că Biserica este subiectul comunitar care are harul şi
responsabilitatea de a-i asista pe toţi aceia pe care Domnul îi cheamă să devină
miniştrii săi prin preoţie.
În acest sens, tocmai citirea misterului Bisericii ne ajută să precizăm mai bine
locul şi misiunea pe care diferiţii săi membri le au, fie individual, fie ca memebri
ai unui trup, în formarea candidaţilor la preoţie.
Or, Biserica este prin natura sa intimă "memoria", "sacramentul" prezenţei şi
acţiunii lui Isus Cristos în mijlocul nostru şi prin noi. Prezenţei sale mântuitoare i
se datorează chemarea la preoţie: nu numai chemarea, dar şi asistarea ei, pentru ca
cel chemat să poată recunoaşte harul Domnului şi să-i poată răspunde în libertate
şi iubire. Duhul lui Isus este acela care luminează şi dă putere în discernământul
şi în drumul vocaţional. Prin urmare, nu există operă autentică de formare la
preoţie fără influxul Duhului lui Cristos. Orice educator uman trebuie să fie pe
deplin conştient de acest lucru. Oare cum să nu vedem un "izvor" absolut gratuit
şi fundamental eficient, care îşi are "ponderea" sa decisivă în angajarea de
formare la preoţie? Dacă formarea la preoţie înseamnă în mod esenţial pregătirea
viitorului "păstor" după imaginea lui Isus Cristos bunul păstor, oare cine mai bine
decât Isus însuşi, prin revărsarea Duhului său, poate da şi conduce spre maturitate
acea iubire pastorală pe care el a trăit-o până la dăruirea totală de sine (cf. In
15,13; 10,11) şi pe care vrea ca toţi preoţii săi să o retrăiască?
Primul reprezentant al lui Cristos în formarea preoţească este episcopul. Despre
episcop, despre fiecare episcop, s-ar putea spune ceea ce ne spune evanghelistul
Marcu în textul citat de mai multe ori: "I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei
au venit la el. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu
el, şi să-i trimită..." (Mc 3,13-14).

201 Cf. Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 19: EV 3/1844.

Wie es in der Kirchengeschichte stets vorgekommen ist, und mit einer bestimmten
Charakteristik von ermutigender Neuheit und Häufigkeit auch unter den gegenwärtigen
Bedingungen der Fall ist, läßt sich das Phänomen von Priesterberufungen im
Erwachsenenalter feststellen, nach einer mehr oder weniger langen Erfahrung
christlichen Lebens im Laienstand und beruflicher Tätigkeit. Es ist nicht immer
möglich - und oft auch nicht geraten -, Erwachsene aufzufordern, den Ausbildungsgang
im Priesterseminar zu durchlaufen. Vielmehr muß man - nach einer sorgfältigen
Unterscheidung der Echtheit dieser Berufungen - für die Ausgestaltung eines
spezifischen Typs von Ausbildungsbegleitung Sorge tragen, um so - vermittels
Zweckmäßiger Anpassungen - die notwendige geistliche und geistige Ausbildung
sicherzustellen. Eine rechte Beziehung zu den anderen Priesteramtskandidaten und
Zeiten der Anwesenheit in der Seminargemeinschaft vermögen die volle Eingliederung
dieser Berufungen in das eine Presbyterium und ihre innige und herzliche Gemeinschaft
mit ihm zu gewährleisten.

III. Die Träger der Priesterausbildung

65. Weil die Ausbildung der Priesteramtskandidaten zur Sorge der Kirche um
Berufungen gehört, ist zu sagen, daß die ganze Kirche als solche das gemeinschaftliche
Subjekt ist, welches die Gnade und die Verantwortung hat, diejenigen zu begleiten, die
der Herr ruft, seine Diener im Priesteramt zu werden.
In diesem Sinn hilft uns der Blick auf das Mysterium der Kirche, den Standort und die
Aufgabe besser zu bestimmen, die ihren Gliedern - sei es als einzelnen, sei es als
Gliedern eines Leibes - in der Ausbildung der Priesteramtskandidaten zukommt.
Nun ist die Kirche ihrem tiefsten Wesen nach das "Gedächtnis", das "Sakrament" der
Gegenwart und des Handelns Jesu Christi mitten unter uns und für uns. Seiner
Heilsgegenwart ist der Ruf zum Priestertum zu verdanken: nicht allein der Ruf, sondern
auch die Begleitung, damit der Gerufene die Gnade des Herrn besser zu erkennen und
ihr in Freiheit und Liebe zu antworten vermöge. Der Geist Jesu ist es, der bei der
Unterscheidung und auf dem Weg der Berufung erleuchtet und stärkt. Es geschieht also
kein eigentliches Werk der Ausbildung zum Priestertum ohne den Einfluß des Geistes
Christi. Jeder menschliche Ausbilder muß sich dessen voll bewußt sein. Denn wie wäre
es möglich, eine so vollkommen geschenkte und radikal wirksame Kraftquelle zu
übersehen, die ihr entscheidendes" Gewicht" im Engagement für die Ausbildung auf
das Priestertum hin hat! Und wie wäre es möglich, sich nicht über jeden menschlichen
Ausbilder freuen zu können, der - in gewissem Sinne - für den Priesteramtskandidaten
einen sichtbaren Stellvertreter Christi darstellt? Wenn die Priesterausbildung wesentlich
die Hinführung des künftigen "Hirten" zum Bild des Guten Hirten Jesus Christi ist -wer
kann dann außer Jesus selbst, kraft der Ausgießung seines Geistes, jene pastorale Liebe
schenken und zur Reife bringen, die Er bis zur totalen Selbsthingabe gelebt hat (vgl.
Joh 15,13; 10, 11) und von der er will, daß sie entsprechend auch von allen Priestern
wiederbelebt wird?
Erster Repräsentant Christi in der Priesterausbildung ist der Bischof. Man könnte vom
Bischof - von jedem Bischof - sagen, was der Evangelist Markus uns in dem schon
mehrfach zitierten Text sagt: "Und er rief die zu sich, die er erwählt hatte, und sie
kamen zu ihm. Und er setzte zwölf ein, die er bei sich haben und die er dann aussenden
wollte . . ." (Mk 3,13-14).
În realitate, chemarea interioară a Duhului are nevoie să fie recunoscută drept
chemare autentică de către episcop. Dacă toţi pot "veni" la episcop întrucât el este
păstorul şi tatăl tuturor, o pot face de o manieră specială preoţii săi datorită
participării comune la aceeaşi preoţie şi slujire: episcopul, spune Conciliul,
trebuie să-i considere şi să-i trateze ca "fraţi şi prieteni". 202 Şi acest lucru se poate
spune în mod analog despre cei care se pregătesc la preoţie. Referitor la acel "a fi
cu el", cu episcopul, urmează ca un fapt cât se poate de semnificativ al
responsabilităţii sale formative privitor la candidaţii la preoţie, realitatea că
episcopul trebuie să-i viziteze adesea şi oarecum "să fie" cu ei.
Prezenţa episcopului are o valoare deosebită, nu numai pentru că ajută
comunitatea din seminar să trăiască inserarea sa în Biserica locală şi comuniunea
sa cu păstorul care o conduce, dar şi pentru că stimulează şi confirmă acea
finalitate pastorală care constituie specificul întregii formări a candidaţilor la
preoţie. Mai ales, prin prezenţa sa şi prin împărtăşirea cu candidaţii la preoţie a tot
ceea ce priveşte parcursul pastoral al Bisericii locale, episcopul îşi aduce o
contribuţie fundamentală la formarea acelui "a simţi cu Biserica", valoare
spirituală şi pastorală centrală în exercitarea slujirii preoţeşti.
Comunitatea educativă din seminar
66. Comunitatea educativă din seminar se construieşte în jurul a diferiţi formatori:
rectorul, directorul sau părintele spiritual, superiorii şi profesorii. Aceştia trebuie
să se simtă profund uniţi cu episcopul, pe care prin titulaturi diferite şi în mod
diferit îl reprezintă, şi trebuie să existe între ei o comuniune şi o colaborare
convinsă şi cordială: această unitate a educatorilor, nu numai că face posibilă o
realizare adecvată a programului educativ, dar oferă mai ales candidaţilor la
preoţie exemplul semnificativ şi introducerea concretă la acea comuniune
eclezială care constituie o valoare fundamentală a vieţii creştine şi a slujirii
pastorale.
Este evident că o mare parte din eficienţa formativă depinde de personalitatea matură şi
puternică a formatorilor din punct de vedere uman şi evanghelic. De aceea este deosebit
de importantă, pe de o parte, alegerea cu multă grijă a formatorilor iar, pe de altă parte,
stimularea formatorilor ca ei să fie din ce în ce tot mai corespunzători misiunii
încredinţate lor. Conştienţi fiind că tocmai în alegerea şi formarea formatorilor constă
viitorul pregătirii candidaţilor la preoţie, părinţii sinodali au insistat mult în ceea ce
priveşte precizarea identităţii educatorilor. În speţă, ei au scris: "Desigur, misiunea
formării candidaţilor la preoţie cere nu doar o pregătire specială a formatorilor, care să
fie cu adevărat tehnică, pedagogică, spirituală, umană şi teologică, ci şi spiritul de
comuniune şi de colaborare în unitate în desfăşurarea programului, astfel încât
totdeauna să fie salvată unitatea în acţiunea pastorală a seminarului sub conducerea
rectorului. Grupul de formatori să dea mărturia unei vieţi cu adevărat evanghelică şi a
unei dăruiri totale Domnului. Este oportun ca acest grup să se bucure de o anumită
stabilitate şi să locuiască în comunitatea seminarului. Să fie intim unit cu episcopul, în
calitatea lui de prim responsabil de formarea preoţilor".203

202 PO 7: EV 1/1264 ş.u.

203 Propositio 29.
In der Tat bedarf der innere Ruf des Geistes der Anerkennung seiner Authentizität durch
den Bischof. Wenn alle zum Bischof "kommen" können, insofern er Hirt und Vater aller
ist, können dies in einer besonderen Weise seine Priester aufgrund der gemeinsamen
Teilhabe am selben Priestertum und Amt: Der Bischof - sagt das Konzil - muß sie als
"Brüder und Freunde" betrachten und behandeln. Und dies läßt sich analog auch von
denen sagen, die sich auf das Priestertum vorbereiten. Was das "bei sich haben wollen"
anbelangt, also den Wunsch, mit dem Bischof zu sein, folgt daraus bereits als höchst
bedeutungsvoll für seine Verantwortlichkeit im Hinblick auf die Ausbildung der
Priesteramtskandidaten, daß der Bischof sie häufig besuchen und auf bestimmte Weise
bei ihnen "sein" sollte.
Die Anwesenheit des Bischofs hat einen ganz besonderen Wert, nicht nur weil es der
Seminargemeinschaft hilft, ihr Hineingenommensein in die Ortskirche und ihre
Gemeinschaft mit dem Oberhirten, der sie leitet, zu leben, sondern auch, weil es eben
jenes seelsorgliche Ziel beglaubigt und fördert, die das Spezifikum der gesamten
Ausbildung der Priesteramtskandidaten ausmacht. Vor allen Dingen bietet der Bischof
durch seine Anwesenheit und die Gemeinsamkeit mit den Priesteramtskandidaten in
allem, was den pastoralen Weg der Ortskirche angeht, einen wesentlichen Beitrag zur
Formung des "sensus Ecclesiae", diesem für die Ausübung des Priesteramtes zentralen
geistlichen und seelsorglichen Wert.
66. Die Erziehungsgemeinschaft des Seminars bildet sich um verschiedene Ausbilder
herum: den Rektor, den Spiritual, die Oberen und die Professoren. All diese müssen
sich mit dem Bischof zutiefst verbunden fühlen, den sie auf unterschiedlicher Basis und
in mannigfaltiger Weise repräsentieren, und sie müssen untereinander überzeugte und
herzliche Gemeinschaft und Zusammenarbeit pflegen: Diese Einheit der Erzieher
ermöglicht nicht nur eine angemessene Verwirklichung des Erziehungsprogramms,
sondern bietet den Priesteramtskandidaten auch und vor allem ein bezeichnendes
Beispiel sowie die konkrete Einführung in jene kirchliche Gemeinschaft, die einen
Grundwert christlichen Lebens und seelsorglichen Dienstes bildet.
Offensichtlich hängt die Wirksamkeit der Ausbildung zum großen Teil von der - nach
allgemein menschlichem Maßstab und nach dem des Evangeliums - reifen und starken
Persönlichkeit der Ausbilder ab. Besonders wichtig wird daher die sorgfältige Auswahl
der Ausbilder einerseits sowie deren Bemühen, sich selbst immer besser zur Erfüllung
der ihnen anvertrauten Aufgabe zu befähigen, andererseits. Im Bewußtsein, daß gerade
die Auswahl und Ausbildung der Verantwortlichen für die Priesterausbildung zentrales
Gewicht in der Vorbereitung der Priesteramtskandidaten hat, haben die Synodenväter
sich intensiv mit der Profilbeschreibung der Ausbilder beschäftigt. Im einzelnen haben
sie geschrieben: "Die Aufgabe der Ausbildung der Priesteramtskandidaten erfordert
gewiß nicht nur eine bestimmte besondere Vorbereitung seitens der Ausbilder, die
wirklich technisch, pädagogisch, geistlich, menschlich und theologisch sein soll,
sondern auch Gemeinschaftssinn und den Geist einmütiger Zusammenarbeit bei der
Entfaltung des Ausbildungsprogramms, so daß die Einheit im pastoralen Wirken des
Seminars unter der Leitung des Rektors stets gewahrt bleibt. Die Gruppe der Ausbilder
soll Zeugnis eines wirklichen Lebens nach dem Evangelium und totaler Hingabe an den
Herrn sein. Es ist zweckmäßig, daß sie eine gewisse Dauerhaftigkeit aufweist und daß
ihr gewöhnlicher Aufenthaltsort in der Seminargemeinschaft sei. Sie soll innigst
verbunden sein mit dem Bischof als dem Erstverantwortlichen in der
Priesterausbildung".
Episcopii trebuie să fie primii care să simtă grava lor responsabilitate pentru formarea
acelora care vor avea misiunea educării viitorilor preoţi. Pentru această misiune trebuie
să fie aleşi preoţi cu o viaţă exemplară, având diferite calităţi: "maturitate umană şi
spirituală, experienţă pastorală, competenţă profesională, stabilitate în vocaţia proprie,
capacitate de colaborare, pregătire doctrinală în ştiinţele umane (mai ales în psihologie)
corespunzătoare misiunii, cunoaşterea metodelor de lucru în grup".204
Rămânând intacte deosebirea dintre forul intern şi forul extern, libertatea oportună de
alegere a confesorilor şi prudenţa şi discreţia care se cuvin misiunii directorului
spiritual, comunitatea preoţească a educatorilor să se simtă solidară în responsabilitatea
educării candidaţilor la preoţie. Acesteia, totdeauna ţinând cont de evaluarea globală şi
autorizată a episcopului şi a rectorului, îi revine în primul rând datoria de a promova şi
verifica aptitudinea candidaţilor în ceea ce priveşte calităţile spirituale, umane şi
intelectuale, mai ales referitor la spiritul de rugăciune, la asimilarea profundă a
doctrinei credinţei, la capacitatea unei fraternităţi autentice şi la carisma celibatului.205
Ţinându-se cont - aşa cum au amintit şi părinţii sinodali - de indicaţiile exortaţiei
Christifideles laici şi de scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem,206 care subliniază
utilitatea unei influenţe sănătoase a spiritualităţii laice şi a carismei feminităţii asupra
oricărui itinerar educaţional, este oportună implicarea, în forme prudente şi adaptate
diferitelor contexte culturale, în opera de formare a viitorilor preoţi. Aceştia trebuie
aleşi cu grijă, în conformitate cu legile Bisericii şi conform carismelor proprii fiecăruia
şi a competenţelor lor dovedite. De la colaborarea lor, oportun coordonată şi integrată în
responsabilităţile educative primare ale formatorilor viitorilor preoţi, se pot aştepta
roade binefăcătoare în vederea unei creşteri echilibrate a simţirii cu Biserica şi pentru o
percepere mai exactă din partea candidaţilor la preoţie a propriei identităţi preoţeşti.207
Profesorii de teologie
67. Toţi cei care îi introduc şi îi însoţesc pe viitorii preoţi în doctrina sacră prin
învăţătura teologică au o responsabilitate educativă deosebită, despre care experienţa ne
învaţă că adesea este mai decisivă decât cea a celorlalţi educatori, în dezvoltarea
personalităţii preotului.
Responsabilitatea profesorilor de teologie, mai înainte de a se referi la raportul de
predare pe care trebuie să-l stabilească cu candidaţii la preoţie, se referă la concepţia pe
care ei înşişi trebuie s-o aibă despre natura teologiei şi a misiunii preoţeşti, ca şi la
spiritul şi stilul conform cărora trebuie să-şi expună învăţătura teologică. În acest sens,
părinţii sinodali au afirmat pe bună dreptate că "teologul trebuie să rămână conştient că
prin învăţătura sa, nu se autoîmputerniceşte de la sine, dar trebuie să deschidă şi să
împărtăşească, în ultimă instanţă înţelegerea credinţei în numele Domnului şi al
Bisericii. În felul acesta, teologul, deşi foloseşte toate posibilităţile ştiinţifice, îşi
exercită misiunea din însărcinarea Bisericii şi colaborează cu episcopul în misiunea de
învăţare. Întrucât teologii şi episcopii sunt în slujba aceleiaşi Biserici în promovarea
credinţei, trebuie să dezvolte şi să cultive o încredere reciprocă şi în acest spirit să
depăşească şi tensiunile şi conflictele (cf. mai pe larg, Instrucţia Congregaţiei pentru
Doctrina Credinţei despre Vocaţia eclezială a teologului)".208

204 Ibid.
205 Cf. Propositio 23.
206 Cf. Cf. L 61 şi 63: EV 11/1869 ş.u. şi 1881 ş.u.; MuD 29-31: EV 111332-1345.
207 Cf. Propositio 29.
208 Propositio 30.
Zuerst und vor allem müssen sich die Bischöfe ihrer großen Verantwortung um die
Ausbildung derer bewußt sein, die mit der Erziehung der künftigen Priester beauftragt
werden sollen. Für dieses Amt müssen Priester mit beispielhaftem Lebenswandel gewählt
werden, die im Besitz verschiedener Eigenschaften sind: "menschliche und geistliche
Reife, seelsorgliche Erfahrung, berufliche Kompetenz, Festigkeit in der eigenen Berufung,
Kooperationsfähigkeit, ihrem Amt entsprechende Kenntnisse in den Humanwissenschaften
(besonders der Psychologie), Kenntnisse über die Formen von Gruppenarbeit".
Unter Wahrung der Unterscheidung von forum internum und forum externum, der
erforderlichen Freiheit bei der Wahl der Beichtväter und der Klugheit und Diskretion, die
für die Aufgabe des Spirituals notwendig sind, soll sich die priesterliche Gemeinschaft der
Ausbilder solidarisch fühlen in der Verantwortung bei der Erziehung der
Priesteramtskandidaten. Ihr kommt an erster Stelle, doch stets mit Bezug auf die
maßgebliche zusammenfassende Beurteilung durch den Bischof und den Rektor, die
Aufgabe zu, die Eignung der Kandidaten zu fördern und festzustellen, was ihre geistliche,
menschliche und geistige Befähigung angeht, vor allem bezüglich des Geistes des Gebetes,
der profunden Aneignung der Glaubenslehre, der Fähigkeit zu wahrer Brüderlichkeit und
des Charismas des Zölibats.
Vergegenwärtigt man sich - wie die Synodenväter es auch getan haben - die Hinweise des
Nachsynodalen Schreibens Christifideles Laici und des Apostolischen Schreibens Mulieris
dignitatem, die den Nutzen und den gesunden Einfluß der Spiritualität der Laien und des
weiblichen Charismas auf jeden Erziehungsvorgang hervorheben, so ist es zweckmäßig, in
klugem und den verschiedenen kulturellen Kontexten angepaßtem Maß auch die Mitarbeit
von Laien - Männern und Frauen - in die Ausbildungstätigkeit an den künftigen Priestern
einzubeziehen. Diese sind mit Sorgfalt auszuwählen, im Rahmen der kirchlichen
Gesetzgebung und gemäß ihren besonderen Begabungen sowie ihren nachgewiesenen
Fähigkeiten. Es ist statthaft, von ihrer Mitarbeit, die zweckmäßigerweise auf die
vorrangige erzieherische Verantwortung der Ausbilder in der Priestererziehung hingeordnet
und ihr eingegliedert ist, gute Früchte für ein ausgewogenes Wachsen des "sensus
Ecclesiae" und für eine genauere Wahrnehmung der eigenen priesterlichen Identität seitens
der Priesteramtskandidaten zu erwarten.
67. Diejenigen, die die künftigen Priester in die heilige Lehre einführen und sie mit ihrem
Unterricht in der Theologie begleiten, haben eine besondere erzieherische Verantwortung,
die erfahrungsgemäß oft kaum weniger entscheidend für die Entfaltung der priesterlichen
Persönlichkeit ist als die der anderen Erzieher.
Die Verantwortung der Theologiedozenten liegt - noch vor dem Lehr-Verhältnis, das sie
mit den Priesteramtskandidaten aufzubauen haben - in der Konzeption, die sie selbst vom
Wesen der Theologie und des Priesteramtes haben müssen, sowie in dem Geist und dem
Stil, dem gemäß sie ihr theologisches Lehren entfalten. In diesem Sinn haben die
Synodenväter zurecht bekräftigt, daß "sich der Theologe bewußt bleiben muß, bei seinem
Lehren keine aus sich selbst stammende Ermächtigung zu haben, sondern daß er die
Glaubenseinsicht letztlich im Namen des Herrn und der Kirche erschließt und weitergibt.
Auf diese Weise übt der Theologe, ungeachtet des Gebrauchs aller wissenschaftlichen
Möglichkeiten, sein Amt im Auftrag der Kirche aus und arbeitet bei seinem Lehrauftrag
mit dem Bischof zusammen. Deshalb stehen die Theologen und die Bischöfe im Dienst der
Kirche selbst bei der Vertiefung des Glaubens, sie sollen wechselseitiges Vertrauen
entfalten und pflegen und in diesem Geist auch die Spannungen und Konflikte überwinden
(vgl. dazu ausführlicher die Instruktion der Glaubenskongregation über Die kirchliche
Berufung des Theologen)".
Profesorul de teologie, ca orice alt educator, trebuie să rămână în comuniune şi să
colaboreze cordial cu toate celelalte persoane angajate în formarea viitorilor
preoţi şi să-şi aducă cu rigoare ştiinţifică, cu generozitate, umilinţă şi pasiune,
contribuţia lui originală şi calificată, care nu este numai simpla comunicare a unei
doctrine - fie chiar doctrina sacră -, ci este mai ales oferirea perspectivei care
uneşte în planul lui Dumnezeu toate ştiinţele umane şi diferitele expresii de viaţă.
Caracterul specific şi eficienţa formativă a profesorilor de teologie se măsoară
îndeosebi prin calitatea lor de a fi înainte de toate "oameni de credinţă şi plini de
iubire faţă de Biserică, convinşi că subiectul adecvat al cunoaşterii misterului
creştin rămâne Biserica, conştienţi că datoria lor de a învăţa este o adevărată
slujire eclezială, plini de simţ pastoral în a discerne nu numai conţinutul dar şi
formele adaptate în exercitarea acestei slujiri. De la profesori este cerută
îndeosebi fidelitatea deplină faţă de magister. În realitate, ei învaţă în numele
Bisericii şi de aceea sunt martori ai credinţei".209
Comunităţile de origine, asociaţiile şi mişcările de tineri
68. Comunităţile din care provine candidatul la preoţie, în ciuda detaşării necesare
pe care alegerea vocaţională o comportă, continuă să exercite o influenţă deloc
neglijabilă asupra formării viitorului preot. De aceea trebuie să fie conştiente de
partea lor specifică de responsabilitate.
Trebuie amintită în primul rând, familia: părinţii creştini, ca şi fraţii şi surorile şi
ceilalţi membri ai nucleului familial, nu trebuie să caute niciodată să-l readucă pe
viitorul preot în limitele înguste ale unei logici prea omeneşti, dacă nu chiar
lumeşti, chiar dacă această logică este sprijinită de o afecţiune sinceră (cf. Mc
3,20-21. 31-35). Dimpotrivă, însufleţiţi ei înşişi de aceeaşi propunere de "a
împlini voinţa lui Dumnezeu", vor şti să însoţească drumul formativ prin
rugăciune, respect, exemplul bun al virtuţilor familiale şi ajutorul spiritual şi
material, mai ales în momentele dificile. Experienţa ne învaţă că, în multe cazuri,
acest ajutor multiplu s-a dovedit hotărâtor pentru candidatul la preoţie. Chiar şi în
cazul unor părinţi sau ai unor membri din familie, indiferenţi sau potrivnici
alegerii vocaţionale, confruntarea clară şi senină cu poziţia lor şi imboldurile care
provin de aici pot fi de mare ajutor pentru maturizarea sacerdotală mai conştientă
şi mai hotărâtă.
În strânsă legătură cu familia este comunitatea parohială, ambele integrându-se în
planul educării la credinţă; în plus, adesea, parohia, datorită unei pastoraţii
specific juvenilă şi vocaţională, îndeplineşte un rol de suplinire în raport cu
familia. Mai cu seamă, ca realizare locală mai imediată a misterului Bisericii,
parohia aduce o contribuţie originală şi deosebit de preţioasă la formarea
viitorului preot. Comunitatea parohială trebuie să continue să-l simtă pe tânărul în
drum spre preoţie ca o parte vie din ea însăşi, trebuie să-l însoţească cu
rugăciunea, să-l primească din toată inima în timpul vacanţelor, să respecte şi să
favorizeze formarea identităţii sale preoţeşti, oferindu-i ocazii potrivite şi
imbolduri puternice în verificarea chemării sale la misiunea preoţească.

209 Ibid.
Der Theologiedozent muß - wie jeder andere Erzieher auch - in Gemeinschaft mit all
den anderen Personen bleiben, die an der Ausbildung der künftigen Priester beteiligt
sind, und herzlich mit ihnen zusammenarbeiten und so mit wissenschaftlicher
Genauigkeit, Großherzigkeit, Demut und Eifer seinen ihm eigenen qualifizierten
Beitrag leisten. Dieser besteht nicht allein in der Vermittlung einer bloßen Lehre - auch
wenn es sich dabei um die heilige Lehre handelt -, sondern vor allem in einer
Darlegung der Grundperspektive, die im göttlichen Plan alles menschliche Wissen und
die verschiedenen Lebensformen umfaßt.
Insbesondere bemessen sich die Eigentümlichkeit und der Ausbildungsbeitrag der
Theologiedozenten nach dem Maß, in dein sie zuerst und vor allem "Männer des
Glaubens sind und erfüllt von der Liebe zur Kirche; überzeugt davon, daß die Kirche
als solche das Subjekt ist, das der Kenntnis des christlichen Mysteriums entspricht, und
insofern überzeugt davon, daß ihr Lehrauftrag ein wirkliches kirchliches Amt ist; reich
an seelsorglichern Gespür für die Unterscheidung nicht nur der Inhalte, sondern auch
der angemessenen Formen für ihre Amtsausübung. Insbesondere ist von dem Dozenten
volle Treue zum Lehramt verlangt. Sie lehren ja im Namen der Kirche und sind deshalb
Zeugen des Glaubens".
68. Die Heimatgemeinden, aus denen ein Priesteramtskandidat stammt, üben - trotz der
notwendigen Trennung, die die Berufswahl mit sich bringt -weiterhin einen Einfluß auf
die Ausbildung des künftigen Priesters aus, der keineswegs gleichgültig ist. Sie müssen
sich daher der ihr zukommenden Mitverantwortung bewußt sein.
Vor allem ist hier an die Familie zu erinnern: Die christlichen Eltern, wie auch die
Geschwister und die anderen Glieder des engeren Kreises der Familie, werden niemals
versuchen, den künftigen Priester auf die engen Grenzen einer allzu menschlichen -
wenn nicht gar äußerlich-weltlichen - Logik festzulegen, selbst wenn sie dabei von
aufrichtiger Empfindung geleitet sind (vgl. Mk 3,20-21.31-35). Von eben jenem Vorsatz
geleitet", den Willen Gottes zu erfüllen", werden sie vielmehr den Ausbildungsweg mit
dem Gebet, mit Hochachtung, mit gutem Beispiel in den häuslichen Tugenden und
geistlicher wie materieller Unterstützung - vor allem in schwierigen Momenten -zu
begleiten wissen. Die Erfahrung zeigt, daß in vielen Fällen diese mannigfaltige
Unterstützung sich als entscheidend für den Priesteramtskandidaten erwiesen hat. Auch
wenn die Eltern und Familien der Berufswahl gleichgültig oder ablehnend
gegenüberstehen, kann die klare und ernsthafte Auseinandersetzung mit ihrer Ansicht
und der Ansporn, der hieraus erwächst, eine große Hilfe sein, die priesterliche Berufung
in bewußterer und entschiedenerer Weise zur Reife zu führen.
Ein grundlegender Zusammenhang besteht zwischen den Familien und der
Pfarrgemeinde, und die eine wie die andere passen sich in das Gefüge der
Glaubenserziehung ein; oft spielt dann die Pfarrgemeinde - mit einer besonderen
Jugendseelsorge und Berufungspastoral - eine die Aufgabe der Familie ergänzende
Rolle. Vor allem leistet die Gemeinde einen ihr eigenen und besonders wertvollen
Beitrag zur Ausbildung des künftigen Priesters, insofern sie die unmittelbarste
ortsgebundene Verwirklichung des Mysteriums der Kirche ist. Die Pfarrgemeinde soll
den jungen Mann auf dem Weg zum Priestertum weiterhin als lebendigen Teil ihrer
selbst empfinden, sie soll ihn mit dem Gebet begleiten, ihn in den Zeiten der Ferien
herzlich aufnehmen, ihn anerkennen und bei der Ausformung seiner priesterlichen
Identität fördern, indem sie ihm zweckmäßige Möglichkeiten und starke Anreize bietet,
seine Berufung zum priesterlichen Leben zu erproben.
De asemenea, şi asociaţiile şi mişcările de tineri, semn şi confirmare a vitalităţii
pe care Duhul o asigură Bisericii, pot şi trebuie să contribuie la formarea
candidaţilor la preoţie, mai ales a acelora care provin din experienţa creştină,
spirituală şi apostolică a acestora. Tinerii care au primit formarea lor de bază în
asemenea asociaţii şi care depind de ele în ceea ce priveşte experienţa lor de
Biserică, nu trebuie să se simtă invitaţi să renunţe la trecutul lor şi să întrerupă
relaţiile cu ambientul care a contribuit la determinarea vocaţiei lor, şi nici nu
trebuie să şteargă trăsăturile caracteristice ale spiritualităţii pe care au primit-o şi
trăit-o, în tot ceea ce este bun, edificator şi îmbogăţeşte. 210 Şi pentru ei, acest
mediu de origine continuă să fie izvor de ajutor şi de sprijin pe drumul formării la
preoţie.
Ocaziile de educare la credinţă şi de creştere creştină şi eclezială, pe care le oferă
Duhul multor tineri, prin multiplele forme de grupări, mişcări şi asociaţii de
inspiraţie evanghelică, trebuie să fie simţite şi trăite ca darul unui izvor de
alimentare în cadrul instituţiei şi în slujirea ei. În realitate, o mişcare sau o
spiritualitate specială, "nu este o structură alternativă instituţiei. Dimpotrivă, este
izvorul unei prezenţe care-i regenerează încontinuu autenticitatea ei existenţială şi
istorică. De aceea, preotul trebuie să afle într-o mişcare lumina şi căldura care-l
fac capabil de fidelitate faţă de episcopul său, care îl dispune la împlinirea
obligaţiilor instituţiei şi atent faţă de disciplina ecleziastică, astfel încât avântul
credinţei şi gustul fidelităţii sale să fie mai rodnice". 211
Aşadar, este necesar ca, în noua comunitate a seminarului, în care sunt reuniţi de
episcop, tinerii care provin din asociaţii şi din mişcări ecleziale, să înveţe
"respectul faţă de celelalte căi spirituale şi spiritul de dialog şi colaborare", să se
conformeze coerent şi cordial cu indicaţiile formative ale episcopului şi
educatorilor din seminar, urmând cu încredere sinceră dispoziţiile şi judecăţile
lor.212 De fapt, această atitudine pregăteşte şi anticipă oarecum adevărata alegere
preoţească de slujire faţă de întregul popor al lui Dumnezeu, în comuniunea
fraternă cu clerul şi în ascultare faţă de episcop.
Participarea seminaristului şi a preotului diecezan la diferitele spiritualităţi sau
asociaţii ecleziale este desigur în sine însăşi un factor benefic de creştere şi de
fraternitate sacerdotală. Dar această participare nu trebuie să împiedice, ci să ajute
împlinirea slujirii şi a vieţii spirituale care sunt proprii preotului diecezan, şi care
"rămâne totdeauna păstorul comunităţii. El este nu numai «permanentul»,
disponibil tuturor, ci conduce spre întâlnirea tuturor - este mai ales în fruntea
parohiilor - pentru ca toţi, oricare ar fi sensibilitatea lor religioasă şi angajarea lor
pastorală să afle primirea, pe care pe bună dreptate o aşteaptă, în comunitatea şi
Euharistia care-i reuneşte".213
210 Cf. Propositio 25.
211 Discurs către preoţii simpatizanţi ai Mişcării "Comuniune şi Eliberare" (12.9.1985): AAS 78 (1986), 256.
212 Cf. Propositio 25.
213 Întâlnirea cu reprezentanţii clerului elveţian la Einsiedeln (15.6.1984), 10: Insegnamenti VII (1984), 1798.
Auch die geistlichen Gemeinschaften und Jugendverbände, Zeichen und
Bestätigung der Lebendigkeit, die der Geist der Kirche zusichert, können und
sollen zur Ausbildung der Priesteramtskandidaten beitragen, insbesondere jener,
die aus der christlichen, geistlichen und apostolischen Erfahrung solcher
Gruppierungen hervorgehen. Die jugendlichen, die ihre grundlegende Formung in
solchen Gruppierungen erhalten haben und die sich in ihrer Erfahrung von Kirche
auf sie beziehen, sollten sich nicht genötigt fühlen, sich von ihrer Vergangenheit
zu lösen und die Beziehungen zu der Umgebung abzubrechen, die zur Festigung
ihrer Berufung beigetragen hat. Sie sollten ebensowenig die typischen Züge der
Spiritualität tilgen, die sie dort erlernt und gelebt haben, mit all dem Guten,
Auferbauenden und Bereichernden, das diese enthalten. So bleibt auch für sie
diese ursprüngliche Umgebung eine Quelle der Hilfe und Unterstützung auf dem
Ausbildungsweg hin zum Priestertum.
Die Gelegenheit zur Glaubenserziehung und zu christlichem und kirchlichem
Wachstum, die der Geist so vielen jugendlichen durch mannigfache Arten von
Gruppierungen, Bewegungen und Gemeinschaften unterschiedlicher, am
Evangelium orientierter Sinneshaltungen schenkt, sollen als inspirierende Gabe
innerhalb der institutionellen Struktur und im Dienst an ihr wahrgenommen und
gelebt werden. Eine Bewegung oder eine bestimmte Spiritualität ist ja "keine
Alternativstruktur zur kirchlichen Institution. Sie ist hingegen Quelle einer
Präsenz, die ihre existentielle und geschichtliche Authentizität ständig erneuert.
Der Priester soll also in einer Bewegung Licht und Wärme finden, die ihn zur
Treue gegenüber seinem Bischof befähigt, die ihn bereit macht für die Aufträge
der Institution und die ihn die kirchliche Disziplin beachten läßt, so daß der
Schwung seines Glaubens und die Freude an seiner Treue fruchtbarer werden".
Es ist deshalb erforderlich, daß die jugendlichen, die aus geistlichen Gemeinschaften
und kirchlichen Verbänden kommen, in der neuen Kommunität des Seminars, in der sie
vom Bischof zusammengeführt worden sind, "den Respekt vor den anderen geistlichen
Wegen sowie den Geist des Dialogs und der Zusammenarbeit" lernen und daß sie sich
zustimmend und aus vollem Herzen an den Ausbildungsvorgaben des Bischofs wie an
den Erziehern im Seminar orientieren und sich ihrer Leitung wie ihrer Beurteilung mit
aufrichtigem Vertrauen überlassen. Diese Einstellung bereitet ja die genuine
priesterliche Lebensentscheidung zum Dienst inmitten des Gottesvolkes, in der
brüderlichen Gemeinschaft des Presbyteriums und in Gehorsam gegenüber dem
Bischof vor und nimmt sie gewissermaßen vorweg.
Die Teilhabe des Seminaristen und des Diözesanpriesters an bestimmten Formen von
Spiritualität oder bestimmten kirchlichen Gruppierungen ist sicherlich als solche ein
förderliches Element des Wachstums und der priesterlichen Mitbrüderlichkeit. Aber
diese Teilhabe darf die Ausübung des Amtes und das geistliche Leben, wie sie dem
Diözesanpriester eigentümlich sind, nicht beeinträchtigen, sondern muß sie vielmehr
unterstützen. Er "ist und bleibt der Hirte der Gesamtheit. Er ist nicht nur der
Vollamtliche, für alle erreichbar, sondern er steht auch der Versammlung vor -
namentlich an der Spitze der Pfarren -, damit alle den Zugang zur Gemeinschaft und
zur sie verbindenden Eucharistie finden, den sie zurecht erwarten, welches immer ihr
religiöses Empfinden oder ihr apostolisches Engagement sei".
Candidatul însuşi
69. În sfârşit nu putem uita că însuşi candidatul la preoţie trebuie să fie protagonistul
necesar şi de neînlocuit al formării sale: orice formare, chiar şi cea preoţească în ultimă
instanţă, este o autoformare. În realitate, nimeni nu ne poate substitui în libertatea
responsabilă pe care o avem ca persoane.
Desigur, şi viitorul preot este primul care trebuie să crească în conştiinţa că
protagonistul prin excelenţă al formării sale este Duhul Sfânt care, prin darul inimii noi,
îl face asemenea cu Isus Cristos, păstorul cel bun: în acest sens, candidatul îşi va afirma
în forma cea mai radicală libertatea prin primirea acţiunii formative a Duhului. Dar
primirea acestei acţiuni înseamnă, în ceea ce-l priveşte pe candidatul la preoţie, şi
primirea medierilor umane de care se slujeşte Duhul. De aceea, acţiunea diferiţilor
educatori este cu adevărat şi pe deplin eficientă numai dacă viitorul preot îi oferă
acesteia, colaborarea sa personală, convinsă şi cordială.

VI
ÎŢI AMINTESC SĂ REAPRINZI DARUL LUI DUMNEZEU
CARE ESTE ÎN TINE

FORMAREA PERMANENTĂ A PREOŢILOR

Raţiunile teologice ale formării permanente

70. "Îţi amintesc să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine" (2 Tim 1,6).
Cuvintele apostolului adresate episcopului Timotei pot fi aplicate pe bună
dreptate acelei formări permanente la care sunt chemaţi toţi preoţii în virtutea
"darului lui Dumnezeu" pe care l-au primit prin sfânta hirotonire. Ele ne conduc
spre înţelegerea adevărului întreg şi a originalităţii inconfundabile a formării
permanente a preoţilor. În acest sens suntem ajutaţi şi de un alt text din Paul, care-
i scrie aceluiaşi Timotei: "Nu lua cu uşurinţă harul care este în tine, care ţi-a fost
dat în urma unei profeţii, o dată cu impunerea mâinilor adunării bătrânilor.
Acestea să le ai în grijă, dedică-te total lor, pentru ca propăşirea ta să fie vădită
tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; în acestea stăruie, căci prin
înfăptuirea lor te vei mântui atât pe tine, cât şi pe cei care te ascultă" (1Tim 4,14-
16).
Apostolul îi cere lui Timotei să "reaprindă", aşa cum se procedează cu focul de
sub cenuşă, darul divin, în sensul de a-l primi şi de a-l trăi fără a pierde sau uita
vreodată acea "noutate permanentă" care este proprie oricărui dar al lui
Dumnezeu, al aceluia care "toate le face noi" (Ap 21,5), şi, prin urmare, să
trăiască acest dar în toată prospeţimea şi frumuseţea sa de la început.
69. Schließlich darf nicht vergessen werden, daß der Priesteramtskandidat selbst sich
als notwendige und unvertretbare Hauptperson der eigenen Ausbildung sehen muß: jede
Ausbildung, auch die zum Priester, ist letztlich eine Art Selbst-Bildung. Niemand kann
uns ja in unserer eigenen verantwortlichen Freiheit vertreten, die uns als Einzelpersonen
zukommt.
Sicherlich muß auch und gerade der künftige Priester in dem Bewußtsein
voranschreiten, daß für seine Ausbildung die Hauptperson schlechthin der Heilige Geist
ist, der in der Gabe des neuen Herzens den Menschen nach dem Bild Jesu Christi, des
Guten Hirten, gestaltet und ihm gleichförmig macht. In diesem Sinn bekräftigt der
Kandidat die ihm eigene Freiheit auf die radikalste Weise, wenn er das formende
Gestalten des Geistes an seiner eigenen Persönlichkeit bejaht. Dies bedeutet seitens des
Priesteramtskandidaten aber auch, daß er die menschlichen Vermittlungsformen, derer
sich der Geist bedient, annimmt. Daher erweist sich das Handeln der verschiedenen
Erzieher wirklich und in vollem Umfang nur dann als wirksam, wenn der künftige
Priester ihm seine persönliche Überzeugung und herzliche Zusammenarbeit
entgegenbringt.

KAPITEL VI

ICH RUFE DIR INS GEDÄCHTNIS: ENTFACHE DIE GNADE GOTTES WIEDER,
DIE DIR ZUTEIL GEWORDEN IST

Die Weiterbildung des Priesters

70. "Darum rufe ich dir ins Gedächtnis: Entfache die Gnade Gottes wieder, die dir
durch die Auflegung meiner Hände zuteil geworden ist" (2 Tim 1,6).
Die Worte des Apostels an den Bischof Timotheus lassen sich mit voller Berechtigung
auf jene Weiterbildung anwenden, zu der alle Priester aufgerufen sind, kraft der
"göttlichen Gabe", die sie bei der heiligen Weihe empfangen haben. Die Worte führen
uns dazu, die ungeteilte Wahrheit und die unverwechselbare Eigenheit der
Priesterbildung als Lebensprozeß zu erfassen. Dabei hilft uns auch ein anderer Text des
Apostels Paulus, in dem es -wiederum an Timotheus gerichtet - heißt: "Vernachlässige
die Gnade nicht, die in dir ist und die dir verliehen wurde, als dir die Ältesten aufgrund
prophetischer Worte gemeinsam die Hände auflegten. Dafür sollst du sorgen, darin
sollst du leben, damit alle deine Fortschritte offenbar werden. Achte auf dich selbst und
auf die Lehre; halte daran fest! Wenn du das tust, rettest du dich und alle, die auf dich
hören" (1 Tim 4,14-16).
Der Apostel fordert Timotheus auf, die göttliche Gabe "wiederzubeleben" bzw.
wiederzuentfachen, so wie man es mit der Glut tut. Das bedeutet, die göttliche Gabe
anzunehmen und im Leben zu verwirklichen, ohne dabei jemals jenes "immerwährend
Neue" zu verlieren oder zu vergessen, das jedem Geschenk Gottes eigen ist, der alles
neu macht (vgl. Offb, 21,5), und so diese Gabe in ihrer unüberbietbaren Frische und
ursprünglichen Schönheit lebendig zu halten.
Dar acel "a reaprinde", nu înseamnă doar împlinirea unei obligaţii încredinţate
responsabilităţii personale a lui Timotei sau numai rezultatul unui efort al memoriei şi
al voinţei sale. Este rezultatul unui dinamism al harului intrinsec darului lui Dumnezeu:
aşadar, Dumnezeu însuşi este cel care reaprinde însuşi darul său, sau mai exact,
descătuşează întreaga şi extraordinara bogăţie a harului şi a responsabilităţii pe care o
are în el.
Prin revărsarea sacramentală a Duhului Sfânt care consacră şi trimite, preotul este făcut
asemenea lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii şi este trimis să împlinească slujirea
pastorală. În felul acesta, preotul este semnat în fiinţa sa pentru totdeauna şi într-un mod
de neşters, ca ministru al lui Isus şi al Bisericii şi este inserat într-o condiţie permanentă
şi ireversibilă de viaţă, şi îi este încredinţată o slujire pastorală care, înrădăcinată în
fiinţa sa, angajează întreaga sa existenţă, fiind ea însăşi permanentă. Sacramentul
Preoţiei îi conferă preotului harul sacramental, care-l face părtaş nu numai la "puterea"
şi "ministerul" mântuitor al lui Isus, dar şi la "iubirea" pastorală; în acelaşi timp, îi
asigură preotului toate acele haruri actuale care-i vor fi date ori de câte ori îi vor fi
necesare şi utile pentru împlinirea demnă şi desăvârşită a ministerului primit.
Astfel, formarea permanentă îşi află fundamentarea proprie şi motivaţia originală în
dinamismul sacramentului Preoţiei.
Desigur nu lipsesc raţiuni chiar pur umane care recer preotului realizarea unei formări
permanente. Aceasta este o exigenţă a realizării sale progresive: fiecare viaţă este un
drum neîncetat spre maturitate, şi aceasta trece printr-o formare continuă. În plus este o
exigenţă a ministerului sacerdotal, fie şi numai considerat în natura sa generală şi
comună celorlalte profesiuni, şi deci ca slujire faţă de ceilalţi: or, nu există profesie,
muncă sau datorie care să nu ceară o continuă aducere la zi, dacă vrea să fie actuală şi
eficientă. Necesitatea de "a ţine pasul" cu mersul istoriei este o altă motivaţie umană
care justifică formarea permanentă.
Dar aceste raţiuni şi multe altele, trebuie asumate şi specificate de raţiunile teologice
amintite aici şi care pot fi ulterior aprofundate.
Sacramentul Preoţiei, prin natura sa de "semn", care este caracteristica tuturor
sacramentelor, poate fi considerat, aşa cum de fapt şi este, cuvânt al lui Dumnezeu: este
cuvânt al lui Dumnezeu care cheamă şi trimite, este expresia cea mai puternică a
vocaţiei şi a misiunii preotului. Prin sacramentul Preoţiei, Dumnezeu cheamă "coram
Ecclesia" pe candidatul "la" preoţie. Acel "vino şi urmează-mă" al lui Isus îşi află
proclamarea deplină şi definitivă în celebrarea sacramentului Bisericii sale: se
manifestă şi se comunică prin glasul Bisericii care răsună pe buzele episcopului care se
roagă şi impune mâinile. Iar preotul răspunde, în credinţă, la chemarea lui Isus: "vin şi
te urmez". Din acest moment începe acel răspuns care, ca alegere fundamentală, trebuie
să se reexprime şi reafirme de-a lungul anilor de preoţie în foarte multe alte răspunsuri,
toate înrădăcinate şi însufleţite de "da-ul" Ordinului sacru.
Aber ein solches "Wiederbeleben" ist nicht nur der Erfolg eines Bemühens, das der
persönlichen Verantwortlichkeit des Timotheus anheimgestellt wäre, es ist nicht nur das
Ergebnis einer Anstrengung seiner Erinnerungsfähigkeit und seiner Willenskraft. Es ist
die Wirkung einer gnadenhaften Dynamik, die der göttlichen Gabe selbst zutiefst
innewohnt: Gott selbst also ist es, der seine eigene Gabe wiederbelebt, oder besser, der
all den außerordentlichen Reichtum an Gnade und Verantwortung freisetzt, der in
diesem Geschenk eingeschlossen ist.
Mit der sakramentalen Ausgießung des Heiligen Geistes, der heiligt und sendet, wird
der Priester Jesus Christus, dem Haupt und Hirten der Kirche, gleichgestaltet und
ausgesandt zur Erfüllung des seelsorglichen Amtes. Auf diese Weise ist der Priester auf
immer und unauslöschlich in seinem Sein als Amtsträger Christi und der Kirche
gezeichnet, er ist eingefügt in eine fortdauernde und unumkehrbare Lebensform, und er
ist mit einem seelsorglichen Amt beauftragt, das - im Sein des Priesters verwurzelt -
seine ganze Existenz beansprucht und ebenfalls fortdauernd ist. Das Weihesakrament
teilt dem Priester die sakramentale Gnade, die Hirtenliebe Christi mit, die ihn nicht nur
der Heils-Vollmacht und des Heils-Dienstes Jesu teilhaftig macht, sondern auch seiner
pastoralen "Liebe"; gleichzeitig versichert es den Priester all derjenigen Gnadengaben,
die ihm jeweils dann gegeben werden, wenn sie für eine würdige und vollkommene
Erfüllung des empfangenen Dienstamtes notwendig oder nützlich sind.
Die Weiterbildung findet so ihr eigentliches Fundament und ihre ursprüngliche
Begründung im Wirkgeschehen des Weihesakramentes.
Sicher fehlen keineswegs auch einfach menschliche Gründe, die den Priester zur
Realisierung einer Weiterbildung veranlassen. Sie ist ein Erfordernis fortschreitender
Selbstverwirklichung: jedes Leben ist ein unablässiger Weg auf weitere Reifung hin,
und diese vollzieht sich durch beständige Ausbildung. Sie ist überdies ein Erfordernis
des priesterlichen Amtes, und sei es nur seinem allgemeinen und allen anderen Berufen
in der gleichen Weise eigenen Wesen nach. im Blick auf den Dienst am anderen. Es gibt
heutzutage keinen Beruf, kein Engagement, keine Arbeit, die nicht eine beständige
Bemühung um ein Leben im Heute erforderte, wenn man aktuell und wirkungsvoll sein
möchte. Das Erfordernis, "Schritt zu halten" mit dem Gang der Geschichte, ist ein
anderer menschlicher Grund für die Weiterbildung.
Diese und andere Gründe werden allerdings motiviert und näherhin qualifiziert durch
die bereits genannten theologischen Gründe, die sich noch weiter vertiefen lassen.
Das Weihesakrament läßt sich - aufgrund seines Wesens als Zeichen", wie es allen
Sakramenten eigen ist - als Wort Gottes auffassen, das es auch wirklich ist - als Wort
Gottes, der ruft und sendet. Es ist der stärkste Ausdruck für Berufung und Sendung des
Priesters. Im Weihesakrament ruft Gott den Kandidaten "coram Ecclesia" "ins"
Priestertum. Das "komm und folge mir nach" Jesu gelangt zu seiner vollen und
endgültigen Kundgabe in der sakramentalen Feier seiner Kirche: es äußert sich und teilt
sich mit durch die Stimme der Kirche, die im Munde des Bischofs hörbar wird, der
betet und die Hände auflegt. Und der Priester gibt im Glauben Antwort auf den Ruf
Jesu: "Ich komme und folge dir nach." Von diesem Moment an beginnt die Antwort, die
sich als Lebensentscheidung mit den Jahren im Priestertum in zahllosen anderen
Antworten je neu ausdrücken und behaupten muß, die alle grundgelegt und belebt sind
vom ja" der heiligen Weihe.
În acest sens, putem vorbi despre o vocaţie "în" preoţie. În realitate, Dumnezeu
continuă să cheme şi să trimită, revelându-şi planul mântuitor în desfăşurarea
istorică a vieţii preotului şi în evenimentele Bisericii şi ale societăţii. Şi tocmai în
această perspectivă iese la iveală semnificaţia formării permanente: ea este
necesară în ceea ce priveşte discernământul şi urmarea acestei permanente
chemări sau voinţe a lui Dumnezeu. Astfel apostolul Petru este chemat la urmarea
lui Isus chiar după ce Cel Înviat i-a încredinţat turma: "Isus i-a zis: «Paşte oile
mele. Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai
unde voiai. Însă când vei îmbătrâni îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul
şi te va duce unde nu vrei». Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va
preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: «Urmează-mă!»" (In
21,17-19). Există, aşadar, un "urmează-mă" care însoţeşte viaţa şi misiunea
apostolului. Există un "urmează-mă" care atestă apelul şi exigenţa fidelităţii până
la moarte (cf. In 21,22), un "urmează-mă" care poate însemna o sequela Christi
prin dăruire totală de sine în martiriu.214
Părinţii sinodali au exprimat motivaţia care justifică necesitatea formării
permanente şi care în acelaşi timp îi revelează natura profundă, numind-o drept
"fidelitate" faţă de ministerul sacerdotal şi drept "proces de continuă
convertire".215 Duhul Sfânt, revărsat prin sacrament, este acela care îl susţine pe
preot în această fidelitate şi care-l însoţeşte şi-l stimulează în acest mers de
convertire continuă. Dar Duhul nu scuteşte, ci solicită libertatea preotului în
colaborarea responsabilă şi asumarea formării permanente ca pe o datorie care îi
este încredinţată. În felul acesta, formarea permanentă este expresia şi exigenţa
fidelităţii preotului faţă de misiunea sa, ba chiar faţă de însăşi fiinţa sa. Prin
urmare, este şi înseamnă iubire faţă de Isus Cristos şi coerenţă cu sine însuşi. Dar
înseamnă şi este şi act de iubire faţă de poporul lui Dumnezeu, al cărui slujitor
este preotul. Ba este chiar act de adevărată dreptate: el este dator faţă de poporul
lui Dumnezeu, fiind chemat să-i recunoască şi să-i promoveze acel "drept"
fundamental, de a fi destinatarul cuvântului lui Dumnezeu, al sacramentelor şi al
slujirii carităţii, care formează conţinutul original şi ireductibil al misiunii
pastorale a preotului. Formarea permanentă este necesară pentru ca preotul să
poată răspunde în mod corespunzător la acest drept al poporului lui Dumnezeu.
Sufletul şi forma formării permanente a preotului este iubirea pastorală: Duhul Sfânt,
care revarsă iubirea pastorală, îl introduce şi-l însoţeşte pe preot în cunoaşterea tot mai
profundă a misterului lui Cristos, mister insondabil în bogăţia sa (cf. Ef 3,14 ş.u.) şi, în
acelaşi timp, la cunoaşterea misterului preoţiei creştine. Aceeaşi iubire pastorală îl
determină pe preot la cunoaşterea tot mai bine a aşteptărilor, nevoilor, problemelor şi
sensibilităţilor destinatarilor slujirii sale: destinatari consideraţi în situaţiile lor concrete
personale, familiale şi sociale.
214 Cf. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus, 123,5: l.c., 678-680.
215 Cf. Propositio 31.
In diesem Sinne kann man von einer Berufung "im" Priestertum sprechen. In der Tat
fährt Gott damit fort, zu rufen und zu senden und so seinen Heilsplan in der
geschichtlichen Entfaltung des priesterlichen Lebens wie auch der Wechselfälle von
Kirche und Gesellschaft zu offenbaren. Und in eben dieser Perspektive tritt die
Bedeutung einer Weiterbildung zutage: sie ist erforderlich, um diesen beständigen Ruf
oder Willen Gottes unterscheiden und ihm Folge leisten zu können. So wird der Apostel
Petrus auch dann noch gerufen, nachdem der Auferstandene ihm seine Herde anvertraut
hat: Jesus sagte zu ihm: Weide meine Schafe! Amen, amen, das sage ich dir: Als du
noch jung warst, hast du dich selbst gegürtet und konntest gehen, wohin du wolltest.
Wenn du aber alt geworden bist, wirst du deine Hände ausstrecken, und ein anderer
wird dich führen, wohin du nicht willst. Das sagte Jesus, um anzudeuten, durch
welchen Tod er Gott verherrlichen würde. Nach diesen Worten sagte er zu ihm: Folge
mir nach!" (Joh 21,17-19). Es gibt also ein ''folge mir nach", das das Leben und die
Sendung des Apostels begleitet. Es ist ein "Folge mir nach", das den Aufruf und den
Anspruch zur Treue bis in den Tod (vgl. Joh 21,22) bezeugt, ein ''folge mir nach", das
eine Nachfolge Christi bis zur totalen Selbsthingabe im Martyrium bedeuten kann.
Die Synodenväter haben dem Grund, der die Notwendigkeit einer Weiterbildung
belegt und zugleich sein tiefstes Wesen enthüllt, Ausdruck gegeben, indem sie ihn
als "Treue" gegenüber dem priesterlichen Amt und als "beständigen
Bekehrungsvorgang" bezeichnet haben. Es ist der mit dem Sakrament
ausgegossene Heilige Geist, der den Priester in dieser Treue stützt, der ihn
begleitet und ihn auf dem Weg unablässiger Bekehrung anspornt. Die Geistgabe
setzt die Freiheit des Priesters nicht außer Kraft, sondern regt sie an, mit ihr in
verantwortlicher Weise zusammenzuwirken und in der Weiterbildung eine ihm
übertragene Aufgabe zu sehen. Auf diese Weise ist die Weiterbildung Ausdruck
und Anspruch der Treue des Priesters seinem Amt und, mehr noch, seinem
eigenen Sein gegenüber. Sie bedeutet also gleichermaßen Liebe zu Jesus Christus
und Einklang mit sich selbst. Aber sie ist auch ein Liebeshandeln gegenüber dem
Volk Gottes, zu dessen Dienst der Priester bestellt ist. Mehr noch, sie ist Handeln
echter und wirklicher Gerechtigkeit: er steht gegenüber dem Gottesvolk in der
Pflicht, insofern er gerufen ist, ihm jenes grundlegende "Recht" zuzuerkennen
und in ihm zu bestärken, nämlich Empfänger des Wortes Gottes, der Sakramente
und des Liebesdienstes zu sein, was der ursprüngliche und unaufgebbare Gehalt
pastoralen Dienstes des Priesters ist. Die Weiterbildung ist notwendig dafür, damit
der Priester diesem Recht des Volkes in der erforderlichen Art und Weise Genüge
tun kann.
Seele und Grundgestalt dieser Weiterbildung ist die pastorale Liebe: Der Heilige
Geist, der die pastorale Liebe eingießt, führt und begleitet den Priester zu einem
immer tieferen Verständnis des Christus-Mysteriums, das in seinem Reichtum
unergründlich ist (vgl. Eph 3,14ff.) und hilft ihm - als dessen Widerschein - zu
einem Verständnis des Mysteriums der priesterlichen Sendung. Die pastorale
Liebe selbst drängt den Priester, die Erwartungen, Bedürfnisse, Probleme und
sensiblen Lebensbereiche der Menschen, denen sein Amt gilt, immer mehr zu
verstehen: der Menschen, die sich in ihren konkreten Situationen persönlicher,
familiärer und sozialer Art angenommen fühlen müssen.
La toate acestea tinde formarea permanentă, înţeleasă ca propunere conştientă şi liberă
la dinamismul iubirii pastorale şi a Duhului Sfânt, care-i este izvorul prim şi sprijin
continuu. În acest sens, formarea permanentă este o exigenţă intrinsecă darului şi
ministerului sacramental primit şi se dovedeşte necesară în orice timp. Însă ea este
deosebit de urgentă astăzi, nu numai datorită schimbării rapide a condiţiilor sociale şi
culturale ale oamenilor şi popoarelor printre care se desfăşoară slujirea preoţească, dar
şi datorită acelei "noi evanghelizări" care constituie datoria esenţială şi extrem de
stringentă a Bisericii în acest sfârşit al celui de-al doilea mileniu.

Diferitele dimensiuni ale formării permanente

71. Formarea permanentă a preoţilor, atât diecezani cât şi călugări, este
continuarea naturală şi absolut necesară a acelui proces de structurare a
personalităţii preoţeşti care a început şi s-a dezvoltat în seminar sau în casa
religioasă prin itinerarul formativ în vederea hirotonirii.
Este deosebit de importantă perceperea şi respectarea legăturii intrinsece
existente între formarea care precede hirotonirea şi cea care urmează după
aceea. În realitate, dacă ar exista o discontinuitate sau chiar o diferenţă între
aceste două faze formative, imediat ar apărea consecinţe grave asupra activităţii
pastorale şi asupra comuniunii frăţeşti dintre preoţi, în special între cei de vârste
diferite. Formarea permanentă nu înseamnă o repetare a celei dobândite în
seminar, pur şi simplu revăzută sau amplificată prin noi sugestii aplicative. Ea se
desfăşoară prin conţinuturi şi mai ales prin metode relativ noi, ca o realitate vitală
şi unitară care, în progresul său - fixându-şi rădăcinile în formarea seminarială -
recere adaptări, aduceri la zi şi modificări, fără însă a suferi rupturi sau
discontinuităţi.
Şi invers, încă din seminarul mare trebuie pregătită viitoarea formare permanentă
precum şi deschiderea sufletului şi dorinţei faţă de ea a viitorilor preoţi,
demonstrându-i necesitatea, avantajele şi spiritul, şi asigurând condiţiile realizării
sale.
Tocmai datorită faptului că formarea permanentă este o continuare a celei din
seminar, scopul său nu poate fi o simplă atitudine ca să spunem aşa profesională,
obţinută prin învăţarea unor tehnici pastorale noi. Ea trebuie mai curând să
păstreze viu un proces general şi integral de maturizare continuă prin
aprofundarea fie a fiecăreia dintre dimensiunile formării - umană, spirituală,
intelectuală şi pastorală -, fie a relaţiei lor intime, vii şi specifice, pornind de la
iubirea pastorală şi în relaţie cu ea.
Auf all dieses zielt die Weiterbildung, verstanden als ein bewußtes und freies
Eingehen auf die Dynamik der pastoralen Liebe und des Heiligen Geistes, der
ihre Quelle ist und aus dem sie beständig gespeist wird. In diesem Sinn ist die
Weiterbildung ein Erfordernis, das dem Geschenk des sakramentalen Amtes selbst
innewohnt und sich zu jeder Zeit als notwendig offenbart. Heute erweist sie sich
aber als besonders dringlich, nicht nur aufgrund der rasanten gesellschaftlichen
und kulturellen Veränderung der Menschen und der Völker, unter denen das
Priesteramt vollzogen wird, sondern auch wegen der "Neuevangelisierung", die
den wesentlichen und unaufschiebbaren Auftrag der Kirche am Ende des zweiten
Jahrtausends darstellt.
71. Die Weiterbildung der Welt- wie der Ordenspriester ist die natürliche und
absolut notwendige Fortsetzung jenes Bildungsprozesses der priesterlichen
Persönlichkeit, der im Seminar oder im Ordenshaus seinen Ausgang genommen
und dort auf dem Ausbildungsgang mit Blick auf die Weihe entfaltet worden ist.
Die Wahrnehmung und Anerkennung der bestehenden inneren
Zusammengehörigkeit zwischen der Ausbildung, die der Priesterweihe
vorausgeht und jener, die darauf folgt, ist von besonderer Bedeutung. Wenn es
nämlich Unausgewogenheiten oder gar einen Bruch zwischen diesen beiden
Ausbildungsphasen gäbe, würden daraus unmittelbar schwerwiegende
Konsequenzen für die seelsorgliche Tätigkeit und die brüderliche Gemeinschaft
unter den Priestern - besonders denen unterschiedlichen Alters - folgen. Die
Weiterbildung ist nicht nur eine Wiederholung der im Seminar angeeigneten
Ausbildung, die bloß neu vorgelegt oder mit neuen Anwendungshinweisen
versehen wäre. Sie vollzieht sich mit Inhalten und vor allem unter Zuhilfenahme
von Methoden, die verhältnismäßig neu sind, als eine lebendige Wirklichkeit, die
- im Grunde ein und dieselbe - in ihrem Voranschreiten (so sehr auch die Wurzeln
in der Seminarausbildung ruhen) Anpassungen, Erneuerungen und Veränderungen
benötigt, ohne freilich der Gefahr von Brüchen zwischen diesen Phasen oder von
falschen Dauerlösungen zu erliegen.
Und umgekehrt ist es notwendig, daß vom Priesterseminar an die spätere
Weiterbildung grundgelegt und daß der Sinn der künftigen Priester für dieses
Anliegen geöffnet wird, indem ihre Notwendigkeit, ihre Vorteile und ihr Geist
dargelegt sowie die Bedingungen für ihre Verwirklichung sichergestellt werden.
Eben weil die Weiterbildung eine Fortsetzung der Seminarausbildung ist, kann ihr
Ziel nicht eine sozusagen bloß professionelle Anpassung sein, die man durch die
Aneignung einiger neuer pastoraler Techniken erhielte. Sie sollte eher die Art und
Weise darstellen, mit der ein allgemeiner und ganzheitlicher beständiger
Reifungsvorgang lebendig gehalten wird, nämlich einerseits durch die Vertiefung
aller Dimensionen der Ausbildung (menschlich, geistlich, intellektuell und
pastoral) und andererseits durch das Herstellen ihres inneren und lebendigen
ureigenen Zusammenhangs untereinander. Ausgangs- und Bezugspunkt wird
dabei immer die pastorale Liebe sein müssen.
72. O primă aprofundare se referă la dimensiunea umană a formării sacerdotale. În
contactul zilnic cu oamenii, în împărtăşirea vieţii lor de fiecare zi, preotul trebuie să
mărească şi să aprofundeze acea sensibilitate umană care-i permite să înţeleagă nevoile
şi să accepte doleanţele, să intuiască dorinţele neexprimate, să împărtăşească speranţele
şi aşteptările, bucuriile şi necazurile vieţii obişnuite; să fie capabil de a-i întâlni pe toţi
şi a dialoga cu toţi. Mai ales cunoscând şi împărtăşind, adică însuşindu-şi experienţa
umană a durerii în multele sale forme de manifestare, de la lipsă la boală, de la
marginalizare la ignoranţă, la singurătate, la sărăcia materială şi morală, preotul îşi
îmbogăţeşte umanitatea proprie şi o face mai autentică şi transparentă printr-o iubire
crescândă şi înflăcărată faţă de om.
În vederea maturizării formării sale umane, preotul primeşte un ajutor special de la
harul lui Isus Cristos: în realitate, iubirea bunului păstor, s-a arătat nu numai prin darul
mântuirii acordat oamenilor, dar şi prin împărtăşirea vieţii lor, pentru care cuvântul care
s-a făcut "trup" (cf. In 1,14) a voit să cunoască bucuria şi suferinţa, să experimenteze
oboseala, să împărtăşească emoţiile, să aline mâhnirea. Trăind ca om printre oameni şi
cu oamenii, Isus Cristos oferă expresia cea mai completă, cea mai autentică şi cea mai
desăvârşită de umanitate: îl vedem sărbătorind la nunta din Cana, vizitând o familie de
prieteni, emoţionându-se la vederea mulţimii flămânde care îl urma, redând părinţilor
pe copiii bolnavi sau morţi, plângând la moartea lui Lazăr...
Referitor la preotul, maturizat tot mai mult în sensibilitatea umană, poporul lui
Dumnezeu trebuie să poată spune ceva similar cu ceea ce spune Scrisoarea către evrei
despre Isus: "Nu avem un arhiereu care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile
noastre, ci unul care, de asemenea, a trecut prin toate încercările, în afară de păcat" (Evr
4,15).
Formarea preotului în dimensiunea sa spirituală este o exigenţă a vieţii noi şi
evanghelice la care el este chemat într-un mod specific de Duhul Sfânt revărsat în
sacramentul Preoţiei. Duhul, consacrându-l pe preot şi făcându-l asemenea cu
Isus Cristos, cap şi păstor, crează o legătură care, aflată în însăşi fiinţa preotului,
cere să fie asimilată şi trăită într-o manieră personală, adică liberă şi conştientă,
printr-o comuniune de viaţă şi de iubire tot mai bogată şi o împărtăşire tot mai
mare şi mai radicală a sentimentelor şi atitudinilor lui Isus Cristos. În această
legătură dintre Domnul Isus şi preot, legătură ontologică şi psihologică,
sacramentală şi morală, constă fundamentul şi în acelaşi timp puterea necesară
pentru acea "viaţă conform Duhului" şi pentru acel "radicalism evanghelic" la
care este chemat orice preot şi care este favorizat de formarea permanentă sub
aspectul său spiritual. Această formare este la fel de necesară pentru ministerul
sacerdotal, pentru autenticitatea şi rodnicia sa spirituală. "Te consacri îngrijirii
sufletelor?", se întreba sfântul Carol Borromeu.
72. Eine erste Vertiefung betrifft die menschliche Dimension der Priesterbildung. Vom
täglichen Umgang mit den Menschen hier und vom Mitleben ihres Alltags muß der
Priester die menschliche Empfindungsfähigkeit erweitern und vertiefen, die es ihm
erlaubt, die Bedürfnisse zu verstehen und die Anliegen aufzunehmen, die
unausgesprochenen Fragen wahrzunehmen, die Hoffnungen und Erwartungen, die
Freuden und die Mühen gemeinsamen Lebens zu teilen sowie zur Begegnung mit allen
und zum Gespräch mit allen fähig zu sein. Insbesondere dadurch, daß der Priester die
menschliche Erfahrung des Leidens in seinen unterschiedlichen Erscheinungweisen -
vom Elend bis zur Krankheit, vom Ausgestoßensein bis zum Bildungsmangel, zu
Einsamkeit, zu materieller und sittlicher Armut - kennt und teilt, d. h. sich innerlich
davon betreffen läßt, bereichert er die eigene Menschlichkeit und macht sie
glaubwürdiger und transparenter in einer wachsenden und leidenschaftlichen Liebe zum
Menschen.
Bei dem Bemühen, seine menschliche Reife zu vervollkommnen, empfängt der Priester
eine besondere Hilfe durch die Gnade Jesu Christi: die Liebe des Guten Hirten drückt
sich ja nicht nur im Geschenk des Heils für die Menschen aus, sondern auch in der
konkreten Lebensgemeinschaft mit ihnen. Es handelt sich dabei um ein Leben, dessen
Freude und Leid Jesus als das Wort, das "Fleisch" geworden ist (vgl. Joh 1, 14),
erfahren wollte, dessen Mühen er wahrnehmen, dessen Gefühle er teilen, dessen
Schmerz er lindern wollte; in einem Leben als Mensch unter Menschen und mit den
Menschen eröffnet Jesus Christus die höchste, ureigentlichste und vollkommenste
Ausdrucksform des Menschseins: wir sehen ihn, wie er auf der Hochzeit zu Kana feiert,
wie er eine befreundete Familie besucht, wie er sich um die hungrige Menge kümmert,
die ihm gefolgt ist, wie er kranke oder gar tote Kinder ihren Eltern zurückgibt, wie er
über den Verlust des Lazarus weint ...
Vom Priester, der in seiner menschlichen Empfindungsfähigkeit zu immer größerer
Vollkommenheit gelangt ist, soll das Gottesvolk etwas sagen können, das dem
vergleichbar ist, was der Hebräerbrief über Jesus sagt: "Wir haben ja nicht einen
Hohenpriester, der nicht mitfühlen könnte mit unserer Schwäche, sondern einen, der in
allem wie wir in Versuchung geführt worden ist, aber nicht gesündigt hat" (Hebr 4,15).
Die fortdauernde Priesterbildung hinsichtlich ihrer geistlichen Dimension ist ein
Erfordernis des neuen Lebens nach dem Evangelium, zu dem der Priester in besonderer
Weise vom Heiligen Geist gerufen ist, der im Weihesakrament ausgegossen wird. Der
Geist, der den Priester weiht und ihn nach dem Bild Jesu Christi, des Hauptes und
Hirten, gestaltet, schafft eine Verbindung, die - im Sein des Priesters selbst angelegt -
danach verlangt, in persönlicher Weise angeeignet und gelebt zu werden, d. h. bewußt
und frei, durch eine immer reichere Lebens- und Liebesgemeinschaft und ein immer
intensiveres und radikaleres Teilen der Empfindungen und Haltungen Jesu Christi. In
dieser Verbindung zwischen dem Herrn Jesus und dem Priester, einer ontologischen und
psychologischen, einer sakramentalen und sittlichen Verbindung, besteht das
Fundament und zugleich die Kraft für Jenes "Leben aus dem Geist und jene
"Radikalität des Evangeliums", wozu jeder Priester gerufen ist und die von der
Weiterbildung in ihrem geistlichen Aspekt begünstigt wird. Dieses Bemühen um
Weiterbildung erweist sich auch in bezug auf das Priesteramt als notwendig, nämlich
für seine Glaubwürdigkeit und geistliche Fruchtbarkeit. "Bist du Seelsorger?" fragte
sich der hl. Karl Borromäus.
Şi răspundea astfel, într-un discurs adresat preoţilor: "Pentru aceasta nu neglija grija
faţă de tine însuţi, şi nu te dărui altora până acolo încât să nu mai rămână nimic din tine
şi pentru tine.Trebuie fără îndoială să-ţi aminteşti de sufletele al căror păstor eşti, dar nu
te uita pe tine însuţi. Înţelegeţi, fraţilor, că nimic nu este aşa de necesar tuturor
persoanelor bisericeşti ca meditaţia care precede, însoţeşte şi urmează toate acţiunile
noastre: Voi cânta, spune profetul, şi voi medita (cf. Ps 100,1). Dacă administrezi
sacramentele, o, frate, meditează ceea ce faci. Dacă celebrezi sfânta Liturghie,
meditează ceea ce oferi. Dacă reciţi psalmii în cor, meditează la cine şi despre ce
vorbeşti. Dacă păstoreşti sufletele, meditează asupra sângelui care le-a purificat; şi toate
să fie făcute între voi în dragoste (1Cor 16,14). Astfel vom putea depăşi dificultăţile pe
care le întâlnim în fiecare zi, şi ele sunt numeroase. De altfel, acest lucru este cerut de
datoria încredinţată nouă. Dacă vom proceda în felul acesta, vom avea puterea de a-l
naşte pe Cristos în noi şi în ceilalţi".216
În special viaţa de rugăciune trebuie să fie încontinuu "reformată" în preot. În realitate,
experienţa ne învaţă că, în rugăciune nu se trăieşte din rentă: în fiecare zi trebuie, nu
numai să recucerim fidelitatea exterioară faţă de momentele de rugăciune, mai ales faţă
de cele destinate celebrării liturgiei orelor şi faţă de cele lăsate alegerii personale şi
nesusţinute de termenele şi orarele slujirii liturgice, dar mai trebuie, în mod special, să
reînvăţăm căutarea perseverentă a unei adevărate întâlniri personale cu Isus, a unei
experimentări profunde a Duhului.
Ceea ce apostolul Paul spune despre toţi credincioşii, care trebuie să ajungă "la
formarea omului desăvârşit, la măsura staturii împlinite a lui Cristos" (Ef 4,13), poate fi
aplicat într-un chip special preoţilor chemaţi la perfecţiunea dragostei şi deci la
sfinţenie, şi pentru că însăşi slujirea lor pastorală cere să fie modele vii pentru toţi
credincioşii.
De asemenea, şi dimensiunea intelectuală a formării cere să fie continuată şi
aprofundată pe toată durata vieţii preotului, în special prin studiul şi formarea culturală
serioasă şi angajată. Părtaş la misiunea profetică a lui Isus şi inserat în misterul
Bisericii, învăţătoare a adevărului, preotul este chemat să reveleze, în Isus Cristos,
oamenilor faţa lui Dumnezeu, şi prin aceasta adevărata faţă a omului. 217 Dar aceasta
recere ca însuşi preotul să caute această faţă şi s-o contemple cu veneraţie şi iubire (cf.
Ps 26,8; 41,2): numai aşa o va putea face cunoscută şi altora. În special este necesară şi
continuarea studiului teologic pentru ca preotul să-şi poată îndeplini cu fidelitate
slujirea cuvântului, vestindu-l fără confuzie şi ambiguitate, deosebindu-l de simplele
opinii umane, oricât de renumite şi răspândite ar fi ele. Astfel se va putea pune cu
adevărat în slujirea poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să dea răspuns de apărare
tuturor acelora care-l întreabă despre speranţa creştină (cf. 1Pt 3,15). În plus,
"dedicându-se conştiincios şi perseverent studiului teologic, preotul este în măsură să
asimileze într-o formă sigură şi personală bogăţia autentică a Bisericii. Prin urmare,
poate să-şi împlinească misiunea care-l angajează să răspundă dificultăţilor privitoare la
doctrina catolică, şi să depăşească tendinţa, proprie şi pe cea a altuia, spre discordie şi
spre atitudine negativă faţă de magister şi tradiţie".218
216 CAROL BORROMEU, Acta Ecclesiae Mediolanensis, Milano 1559, 1178.
217 GS 22: EV 1/1385 ş.u.
218 La formazione dei presbiteri nelle circostanze attuali, "Instrumentum laboris", 55.
Und er antwortete darauf in einer Ansprache an die Priester auf folgende Weise:
"Vernachlässige darüber nicht die Sorge für dich selbst, und sei andern gegenüber nicht
so freigebig, daß für dich selbst nichts übrigbleibt. Du mußt zwar an die Seelen denken,
deren Vorsteher du bist, aber nicht so, daß du dich selbst vergißt. Erkennt, Brüder, daß
nicht allen Männern der Kirche in gleicher Weise dasselbe notwendig ist. Es gibt das
innere Gebet, das allen unseren Handlungen vorausgeht, sie begleitet und ihnen folgt:
Ich will dir singen, sagt der Prophet, und erkennen (vgl. Ps 100,1). Spendest du die
Sakramente, lieber Bruder, so bedenke, was du tust. Feierst du die Messe, so bedenke,
was du darbringst. Singst du im Chor, bedenke, mit wem du sprichst und was du sagst.
Leitest du die Seelen, so bedenke, mit wessen Blut sie reingewaschen sind, und, alles,
was ihr tut, geschehe in Liebe (1 Kor 16,14). Alle Schwierigkeiten, die wir notwendig
Tag für Tag in großer Zahl erfahren - wir sind ja in sie hineingestellt -, werden wir
leicht überwinden können. Auf diese Weise gewinnen wir die Kraft, Christus in uns und
in anderen zu gebären''.
Besonders das Gebetsleben bedarf beim Priester beständiger "Erneuerung". Die
Erfahrung lehrt ja, daß man beim Beten nicht von einem angelegten Vorrat zehren kann:
jeden Tag ist es erforderlich, nicht nur die äußere Treue bei der Einhaltung von
Gebetszeiten neu zu gewinnen, besonders derjenigen Zeiten, die der Feier des
Stundengebetes gewidmet sind und derer, die der persönlichen Wahl überlassen und
nicht von festen Abläufen und terminlichen Vorgaben des liturgischen Dienstes
abgesichert sind. Es geht dabei auch und vor allem um die beständige Suche nach einer
wirklichen persönlichen Begegnung mit Jesus und um ein vertrauensvolles Gespräch
mit dem Vater, um eine tiefe Erfahrung des Geistes.
Wenn der Apostel Paulus von allen Gläubigen sagt, daß sie gehalten sind, "zum
vollkommenen Menschen zu werden und Christus in seiner vollendeten Gestalt darzustellen"
(Eph 4,13), dann kann dies in besonderer Weise auf die Priester angewandt werden, die zur
Vervollkommnung der Liebe und somit zur Heiligkeit gerufen sind, und dies auch, weil gerade
ihr seelsorgliches Amt sie als lebendige Vorbilder für alle Gläubigen haben will.
Auch die intellektuelle Dimension der Ausbildung verlangt nach Fortsetzung und Vertiefung
im Leben des Priesters, insbesondere durch das Studium sowie ein ernsthaftes und engagiertes
Mühen um Vergegenwärtigung des kulturellen Lebens. In der Tellnahme an der prophetischen
Sendung Jesu und eingefügt in das Mysterium der Kirche als Lehrmeisterin der Wahrheit, ist
der Priester gerufen, den Menschen in Jesus Christus das Antlitz Gottes zu offenbaren und
damit das wahre Antlitz des Menschen selbst". Aber das verlangt seitens des Priesters eine
Suche nach diesem Antlitz und dessen Betrachtung in Verehrung und Liebe (vgl. Ps 26,7;
41,2): nur so kann er es anderen nahebringen. In besonderem Maße erweist sich auch die
Fortsetzung des theologischen Studiums als erforderlich, damit der Priester in Treue den
Dienst am Wort erfüllen kann, in der Verkündigung des Wortes ohne Verwirrungen und
Zweideutigkeiten, in seiner Abhebung von den bloßen menschlichen Meinungen, selbst wenn
diese hochgerühmt und weit verbreitet sein sollten. Auf diese Weise wird er dem Gottesvolk
wirklich dienen, indem er ihm hilft, jedem, der danach fragt, ein Zeugnis christlicher
Hoffnung zu geben (vgl. 1 Petr 3,15). Außerdem "ist der Priester, wenn er sich bewußt und
beständig dem theologischen Studium widmet, zu einer Aneignung des urtümlichen
kirchlichen Reichtums auf sichere und persönliche Weise in der Lage. Er kann daher die
Sendung erfüllen die von ihm verlangt, den Schwierigkeiten im Zusammenhang mit der
wahren katholischen Lehre zu begegnen und die Neigung zur Zwietracht und zu einer
ablehnenden Haltung gegenüber dem Lehramt und der Tradition bei sich und bei anderen zu
überwinden".
Aspectul pastoral al formării permanente este bine exprimat de cuvintele apostolului
Petru: "Potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare, puneţi-vă unul în slujba altuia, ca
nişte buni administratori ai diferitelor haruri ale lui Dumnezeu" (1Pt 4,10). Ca să
trăiască zilnic conform harului primit, preotul trebuie să fie tot mai deschis spre
primirea iubirii pastorale a lui Isus Cristos, dăruită lui de Duhul său prin sacramentul
primit. Aşa cum întreaga activitate a Domnului a fost rodul şi semnul iubirii pastorale,
tot aşa trebuie să fie pentru activitatea ministerială a preotului. Iubirea pastorală este un
dar şi în acelaşi timp o datorie, un har şi o responsabilitate faţă de care trebuie să fie
fideli: adică trebuie primită şi să i se trăiască dinamismul, până în exigenţele sale cele
mai radicale. Aşa cum s-a spus, chiar această iubire pastorală, îl determină şi-l
stimulează pe preot în cunoaşterea tot mai bine a condiţiei reale a oamenilor la care este
trimis, la discernământul apelurilor Duhului în circumstanţele istorice în care este
inserat, la căutarea metodelor cele mai potrivite şi a formelor cele mai utile prin care să-
şi îndeplinească astăzi misiunea sa. În felul acesta, iubirea pastorală însufleţeşte şi
susţine eforturile umane ale preotului pentru o activitate pastorală care să fie actuală,
credibilă şi eficientă. Dar aceasta recere o permanentă formare pastorală.
Drumul spre maturitate cere nu numai ca preotul să continue să aprofundeze diferitele
dimensiuni ale formării sale, dar mai ales să ştie să integreze tot mai armonios aceste
dimensiuni între ele, ajungând progresiv la unitatea interioară: aceasta va fi asigurată
de iubirea pastorală. În realitate, iubirea pastorală nu numai că unifică şi coordonează
diferitele aspecte, dar le conferă specificitatea lor ca aspecte ale formării preotului ca
atare, adică ale preotului ca transparenţă, imagine vie, slujitor al lui Isus, păstorul cel
bun.
Formarea permanentă îl ajută pe preot să depăşească ispita de a reduce slujirea sa la un
activism ca scop în sine, la o prestare impersonală a activităţilor oricât de spirituale sau
sacre ar fi ele, la un simplu funcţionariat în slujba organizării bisericeşti. Numai
formarea permanentă îl ajută pe preot să păzească printr-o iubire trează "misterul" pe
care-l poartă în sine pentru binele Bisericii şi al omenirii.

Semnificaţia profundă a formării permanente

73. Dimensiunile diferite şi complementare ale formării permanente ne ajută să-i
culegem semnificaţia profundă: ea tinde să-l ajute pe preot să fie şi să acţioneze ca preot
în spiritul şi după modelul lui Isus, păstorul cel bun.
Adevărul trebuie înfăptuit! Aşa ne atrage atenţia sfântul Iacob: "Fiţi înfăptuitori ai
cuvântului, şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă" (Iac 1,22). Preoţii sunt
chemaţi să "înfăptuiască adevărul" fiinţei lor, adică să trăiască "în iubire" (cf. Ef 4,15)
identitatea şi slujirea lor în Biserică şi pentru Biserică. Ei sunt chemaţi să conştientizeze
tot mai puternic darul lui Dumnezeu, să-şi amintească încontinuu de el. Aceasta este
invitaţia lui Paul adresată lui Timotei: "Păzeşte comoara cea de preţ cu ajutorul Duhului
Sfânt care locuieşte în noi" (2Tim 1,14).
Der pastorale Aspekt der Weiterbildung kommt in dem folgenden Wort des Apostels
Petrus gut zum Ausdruck: "Dient einander als gute Verwalter der vielfältigen Gnade
Gottes, jeder mit der Gabe, die er empfangen hat" (1 Petr 4,10). Um jeden Tag gemäß
der empfangenen Gnade zu leben, ist es erforderlich, daß der Priester ein immer
offenerer Mensch wird für die Annahme der pastoralen Liebe Jesu Christi, die ihm
durch seinen Geist im Sakrament geschenkt ist, das er empfangen hat. So wie alles Tun
des Herrn Frucht und Zeichen seiner pastoralen Liebe gewesen ist, so ist auch das
Wirken des Priesters in seinem Dienstamt. Die pastorale Liebe ist Gabe und - damit
verbunden - Aufgabe, ist Gnade und Verantwortung, der es treu zu sein gilt: es gilt
daher, sie anzunehmen und aus ihr die lebendige Tatkraft bis hin zu den äußersten
Beanspruchungen zu beziehen. Wie schon gesagt, treibt die pastorale Liebe den Priester
dazu an, die Lebenssituation der Menschen, zu denen er gesandt ist, immer besser zu
verstehen; die geistlichen Umstände zu unterscheiden, in die hinein die Anrufe des
Geistes ergehen; die passendsten Methoden und die nützlichsten Formen zu finden, um
heute sein Dienstamt ausüben zu können. So durchdringt und stärkt die pastorale Liebe
die menschlichen Anstrengungen des Priesters für sein pastorales Wirken, damit es
gegenwärtig, glaubwürdig und wirkungsvoll werden kann. Aber all das erfordert eben
eine beständige pastorale Weiterbildung.
Der Weg zur Reife verlangt nicht nur, daß der Priester darin fortfährt, die verschiedenen
Dimensionen seiner Ausbildung zu vertiefen; sondern er verlangt auch und vor allem,
daß er diese Dimensionen immer harmonischer miteinander in Einklang zu bringen
weiß und so fortschreitend eine Zusammenführung aller Aspekte im Blick auf ihre
innere Einheit anpeilt. Eben diese wird von der pastoralen Liebe gewährleistet, die ja
die verschiedenen Aspekte nicht nur aufeinander abstimmt und vereint, sondern sie
auch näherhin qualifiziert, indem sie sie als Aspekte innerhalb der Ausbildung des
Priesters überhaupt kennzeichnet. So ergeben sich die Kennzeichen des Priesters als
Hinweis, als lebendiges Bild, als Dienst Jesu, des Guten Hirten.
Die Weiterbildung hilft dem Priester, der Versuchung zu widerstehen, sein Dienstamt
auf einen Aktivismus zu reduzieren, der zum Selbstzweck wird; es auf eine
unpersönliche Sakramentenversorgung zu reduzieren oder dieses Amt gar zu einer
Beamtenfunktion im Dienst der kirchlichen Organisation degenerieren zu lassen. Allein
die dauernde Weiterbildung hilft dem Priester dabei, das "Mysterium", das er in sich
trägt, zum Wohl der Kirche und der Menschheit mit wachsamer Liebe zu behüten.
73. Die verschiedenen, einander ergänzenden Dimensionen der Weiterbildung
helfen uns, ihren tieferen Sinn zu erfassen: sie zielt darauf, dem Priester dabei zu
helfen, Diener im Geist Jesu und - nach Art Jesu - des Guten Hirten zu sein und
so zu wirken.
Die Wahrheit muß getan werden! So ermahnt uns der hl. Jakobus: "Hört das Wort
nicht nur an, sondern handelt danach; sonst betrügt ihr euch selbst" (Jak 1,22).
Die Priester sind dazu gerufen, die "Wahrheit dessen zu tun, was sie sind" bzw.
ihre Identität und ihr Dienstamt in der Kirche und für die Kirche "in der Liebe" zu
leben (vgl. Eph 4,15). Sie sind dazu gerufen, sich immer lebendiger die göttliche
Gabe bewußt zu machen, ihrer stets eingedenk zu bleiben. Genau dies meint die
Aufforderung des Paulus an Timotheus: "Bewahre das dir anvertraute kostbare
Gut durch die Kraft des Heiligen Geistes, der in uns wohnt" (2 Tim 1,14).
În contextul ecleziologic amintit de mai multe ori, putem aprecia semnificaţia profundă
a formării permanente a preotului, în funcţie de prezenţa şi acţiunea sa în Biserică
mysterium, communio et missio.
În Biserica "mister", preotul este chemat, prin formarea permanentă, să păstreze şi să
dezvolte în credinţă conştiinţa adevărului întreg şi minunat al fiinţei sale: el este
ministrul lui Cristos şi administratorul tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1). Paul cere
în mod expres creştinilor să-l considere conform acestei identităţi; dar el însuşi, primul,
trăieşte în conştiinţa darului sublim primit de la Domnul. Aşa trebuie să fie referitor la
fiecare preot, dacă vrea să rămână în adevărul fiinţei sale. Dar acest lucru este posibil
numai în credinţă, numai cu privirea şi cu ochii lui Cristos.
În acest sens putem spune că formarea permanentă tinde să facă în aşa fel încât preotul
să fie şi să devină din ce în ce mai mult un credincios: să se privească întotdeauna în
adevărul său, cu ochii lui Cristos. El trebuie să păzească acest adevăr cu iubire
recunoscătoare şi bucuroasă. Trebuie să-şi reînnoiască credinţa atunci când îndeplineşte
slujirea preoţească: să se simtă ministrul lui Isus Cristos, sacrament al iubirii lui
Dumnezeu, ori de câte ori este intermediarul şi instrumentul viu al conferirii harului lui
Dumnezeu în favoarea oamenilor. Trebuie să recunoască acest adevăr în confraţii săi:
este începutul respectului şi iubirii faţă de ceilalţi preoţi.
74. Formarea permanentă îl ajută pe preot, în Biserica "comuniune" să dezvolte
conştiinţa că slujirea sa este în ultimă instanţă orânduită spre reunirea familiei lui
Dumnezeu ca fraternitate însufleţită de iubire şi să o conducă spre Tatăl prin Cristos în
Duhul Sfânt.219
Preotul trebuie să crească în conştiinţa profundei comuniuni care-l leagă de poporul lui
Dumnezeu: nu este numai "în fruntea" Bisericii, ci înainte de toate "în" Biserică. Este
frate între fraţi. Împodobit prin Botez cu demnitatea şi libertatea fiilor lui Dumnezeu în
Fiul unic născut, preotul este membru al aceluiaşi şi unic trup al lui Cristos (cf. Ef
4,16). Conştiinţa acestei comuniuni conduce la necesitatea trezirii şi dezvoltării
coresponsabilităţii în aceeaşi unică misiune de mântuire, prin prompta şi cordiala
valorificare a tuturor carismelor şi misiunilor pe care Duhul le oferă credincioşilor
pentru edificarea Bisericii. Tocmai, şi mai ales, prin împlinirea slujirii pastorale, care
prin natura ei este orânduită spre binele poporului lui Dumnezeu, preotul trebuie să
trăiască şi să dea mărturie despre profunda sa comuniune cu toţi, aşa cum scria Paul al
VI-lea: "Trebuie să devenim fraţi ai oamenilor chiar prin faptul că vrem să le fim
păstori, părinţi şi învăţători. Climatul dialogului este prietenia. Ba chiar slujirea".220
Într-un mod mai special, preotul este chemat să dezvolte conştiinţa că este membru al
Bisericii locale în care este încardinat, adică inserat printr-o legătură în acelaşi timp
juridică, spirituală şi pastorală. O asemenea conştiinţă presupune şi dezvoltă o iubire
deosebită faţă de Biserica proprie. În realitate, Biserica locală este obiectul viu şi
permanent al iubirii pastorale care trebuie să preocupe permanent viaţa preotului şi
care-l conduce să-i împărtăşească istoria sau experienţa ei de viaţă cu bogăţiile şi
deficienţele, cu dificultăţile şi speranţele ei, să lucreze în ea în vederea creşterii ei.
219 Cf. PO 6: EV 1/1257 ş.u.
220 PAUL AL VI-LEA, Scris. enc. Ecclesiam suam, 6.8.1964, III: AAS 56 (1964), 647: EV 2/189 ş.u.
Es wurde im ekklesiologischen Zusammenhang schon mehrfach darauf hingewiesen,
daß man die tiefere Bedeutung der priesterlichen Weiterbildung auch in bezug auf ihr
Dasein und ihren Vollzug in der Kirche als Mysterium, Communio und Missio
betrachten kann.
Innerhalb der Kirche als "Mysterium" ist der Priester vermittels seiner Weiterbildung
gerufen, das Bewußtsein der ganzen und staunenswürdigen Wahrheit seines Seins im
Glauben zu bewahren und zu entfalten: Er ist Diener Christi und "Diener der Diener
Christi" (vgl. 1 Kor 4,1). Paulus fordert die Christen ausdrücklich auf, ihn gemäß dieser
Bestimmung zu betrachten; aber zuallererst lebt er selbst im Bewußtsein der erhabenen
Gabe, die er vom Herrn empfangen hat. So sollte es bei jedem Priester sein, wenn er in
der Wahrheit über seine Berufung bleiben will. Doch das ist allein im Glauben möglich,
allein mit dem Blick, der sich der Sehweise Christi bedient.
In diesem Sinn muß man sagen, daß die Weiterbildung darauf zielt, zu gewährleisten,
daß der Priester ein Glaubender sei und es mehr und mehr werde: daß er sich stets in
seiner Wahrheit betrachte, und zwar mit den Augen Christi. Er muß diese Wahrheit mit
dankbarer und freudiger Liebe schützen. Er muß seinen Glauben erneuern, wenn er das
Priesteramt ausübt: sich als Diener Christi empfinden, als Sakrament der Liebe Gottes
zum Menschen, sooft er Vermittler und lebendiges Werkzeug der Gnadenmitteilung
Gottes an die Menschen ist. Er muß eben diese Wahrheit in den Mitbrüdern
wiederfinden: sie ist die Grundlage der Wertschätzung und der Liebe gegenüber den
anderen Priestern.
74. Die Weiterbildung hilft dem Priester - innerhalb der Kirche als "Gemeinschaft''-, das
Bewußtsein zu vervollkommnen, daß sein Dienstamt letztlich darauf hingeordnet ist, die
Familie Gottes zusammenzurufen als eine von Liebe beseelte Gemeinde und sie durch
Christus im Heiligen Geist zum Vater zu führen.
Der Priester muß wachsen im Bewußtsein der tiefen Gemeinschaft, die ihn an das
Gottesvolk bindet: er befindet sich nicht nur der Gemeinde "gegenüber", sondern vor allem
"in" ihr. Er ist Bruder unter Brüdern und Schwestern. Kraft der Taufe - bezeichnet mit der
Würde und Freiheit der Kinder Gottes im eingeborenen Sohn - ist der Priester Glied dieses
einen Leibes Christi (vgl. Eph 4,16). Das Bewußtsein dieser Gemeinschaft mündet in das
Bedürfnis, die Mitverantwortung für die eine gemeinsame Heilssendung anzuregen und zu
entfalten mit lebhafter und herzlicher Anerkennung aller Charismen und Aufgaben, die der
Geist den Gläubigen für die Auferbauung der Kirche schenkt. Vor allem in der Erfüllung
des seelsorglichen Amtes, das seinem Wesen nach auf das Wohl des Gottesvolkes
hingeordnet ist, muß der Priester seine tiefe Gemeinschaft mit allen leben und bezeugen,
gemäß den Worten Pauls VI.- "Wir müssen uns zu Brüdern der Menschen machen, gerade
indem wir ihre Hirten, Väter und Lehrer sein wollen. Die Atmosphäre des Dialogs ist die
Freundschaft. Mehr noch, der Dienst".
In einem noch genauer bestimmten Sinn ist der Priester gerufen, das Bewußtsein dafür zu
vervollkommnen, Glied der Ortskirche zu sein, der er inkardiniert ist, d. h. in die er durch
eine ebenso rechtliche wie geistliche und pastorale Verbindung eingefügt ist. Ein solches
Bewußtsein setzt die besondere Liebe zur eigenen Gemeinde voraus und entfaltet sie.
Diese ist ja wirklich das lebendige und dauernde Ziel der pastoralen Liebe, die das Leben
des Priesters begleiten muß und die ihn anleitet, mit dieser seiner Gemeinde ihre
Lebensgeschichte und -erfahrung in ihrem Reichtum und ihren Gebrechen, ihren
Schwierigkeiten und Hoffnungen zu teilen sowie in ihr und für sie zu ihrem Wohl zu
arbeiten.
Prin urmare, a se simţi fiecare şi în acelaşi timp cu toţii, împreună îmbogăţiţi de
Biserica locală şi angajaţi activ în edificarea ei, prelungind acea activitate pastorală
intensă care i-a caracterizat pe confraţii care au fost înaintea lor. O exigenţă obligatorie
a iubirii pastorale faţă de Biserica locală proprie şi faţă de viitorul ei ministerial, este
grija pe care preotul trebuie s-o aibă de a găsi, ca să zicem aşa, pe cineva care să-i fie
succesor în preoţie.
Preotul trebuie să crească în conştiinţa comuniunii care există între diferitele Biserici
locale, o comuniune înrădăcinată în însăşi fiinţa lor de Biserici care trăiesc pe plan local
unica şi universala Biserică a lui Cristos. O asemenea conştiinţă a comuniunii
interecleziale va favoriza "schimbul de daruri", începând de la darurile vii şi personale,
care sunt înşişi preoţii. De aici urmează disponibilitatea, ba chiar angajarea generoasă
pentru realizarea unei distribuiri echitabile a clerului.221 Printre aceste Biserici locale
trebuie amintite acelea care "lipsite de libertate, nu pot avea vocaţii proprii", ca şi
"Bisericile recent ieşite din persecuţie şi cele sărace, cărora li s-au dat deja de mult timp
şi din partea multora ajutoare cu inimă largă şi frăţească, şi li se dă şi acum".222
În cadrul comuniunii ecleziale, în special preotul este chemat să crească, în
formarea sa permanentă, în şi cu întreg clerul unit cu episcopul. Clerul, în
adevărul său deplin este un mysterium: de fapt este o realitate supranaturală
pentru că se înrădăcinează în sacramentul Ordinului. Acesta este izvorul său,
originea sa. Este "locul" naşterii şi al creşterii sale. În realitate, "preoţii, prin
sacramentul Ordinului, sunt uniţi printr-o legătură personală şi indisolubilă cu
Cristos, unicul preot. Hirotonirea le este conferită ca indivizi, dar sunt inseraţi în
comuniunea clerului unit cu episcopul (Lumen gentium, 28; Presbyterorum
ordinis, 7-8)".223
Această origine sacramentală se reflectă şi se prelungeşte în exercitarea
ministerului preoţesc: de la mysterium la ministerium. "Unitatea preoţilor cu
episcopul şi între ei, nu se adaugă din exterior la natura proprie a slujirii lor, ci îi
exprimă esenţa, întrucât este grija lui Cristos, preot, faţă de poporul adunat de
unitatea Preasfintei Treimi".224 Această unitate preoţească, trăită în spiritul iubirii
pastorale, face din preoţi martori ai lui Isus Cristos, care l-a rugat pe Tatăl "ca toţi
să fie una" (In 17,21).
Aşadar, fizionomia clerului este cea a unei adevărate familii, a unei fraternităţi,
ale cărei legături nu sunt nici din carne şi nici din sânge, ci sunt din harul Preoţiei:
un har care asumă şi înalţă raporturile umane, psihologice, afective, de prietenie şi
spirituale dintre preoţi; un har care se răspândeşte, pătrunde, se revelează şi se
concretizează în cele mai diferite forme de ajutor reciproc, nu numai în cele
spirituale, dar şi în cele materiale. Fraternitatea preoţească nu exclude pe nimeni,
ci poate şi trebuie să aibă preferinţele sale: sunt cele evanghelice, rezervate celui
care are mai mare nevoie de ajutor sau de încurajare.

221 Cf. SFÂNTA CONGREGAŢIE PENTRU CLER, Directive pentru promovarea cooperării reciproce dintre Bisericile locale şi mai ales pentru
distribuirea mai potrivită a clerului, Postquam apostoli (25 martie 1980): AAS 72 (1980, 343-364; EV 7/234-287.
222 Propositio 39.
223 Propositio 34.
224 Ibid.
Das heißt also, sich gleichermaßen von der eigenen Gemeinde bereichert zu fühlen wie
zu ihrer Auferbauung aktiv in Anspruch genommen zu sein. Dabei wird - als einzelner
und zusammen mit den anderen Priestern - das pastorale Wirken fortgesetzt, durch das
sich jene Mitbrüder hervorgetan haben, die ihm vorausgegangen sind. Es ist ein
unaufhebbares Erfordernis der pastoralen Liebe gegenüber der eigenen Gemeinde und
gegenüber künftigen Formen des Dienstamtes in ihr, daß der Priester sich mit
sorgsamem Eifer darum bemüht, Nachfolger im priesterlichen Dienst zu finden.
Der Priester muß auch wachsen im Bewußtsein der Gemeinschaft, die zwischen den
verschiedenen Gemeinden besteht, eine Gemeinschaft, die eben darin wurzelt, daß es
"Kirchen" sind, die vor Ort die eine und universale Kirche Christi mit Leben erfüllen.
Ein solches Bewußtsein der Kirchengemeinschaft untereinander wird den "Austausch
der Gaben" fördern, und zwar zunächst einmal der lebendigen und persönlichen Gabe,
die die Priester selbst darstellen. Daraus rührt die Verfügbarkeit, mehr noch, das
großherzige Engagement für die Verwirklichung einer gleichmäßigen Verteilung des
Klerus. Bei den einzelnen Gemeinden ist vor allem an jene zu denken, die "keine
eigenen Berufungen haben können, da ihnen die Freiheit genommen ist", wie auch jene
"Gemeinden, die erst jüngst Verfolgungen entronnen sind, und an die armen, denen
schon seit langer Zeit und von vielerlei Seite großherzig und brüderlich geholfen
worden ist und nach wie vor geholfen wird".
Innerhalb der Kirchengemeinschaft ist der Priester gerufen, in seiner Weiterbildung
besonders in und mit dem eigenen Presbyterium in Gemeinschaft mit dem Bischof zu
wachsen. Das Presbyterium ist seiner vollen Wahrheit nach ein Mysterium: es ist)a eine
übernatürliche Wirklichkeit, da diese Gemeinschaft im Weihesakrament wurzelt. Dieses
ist ihre Quelle und ihr Ursprung; es ist der" Ort" ihres Entstehens und Wachsens. In der
Tat "sind die Priester durch das Welhesakrament mit einem persönlichen und
unauflöslichen Band mit Christus, dem Hohenpriester, verbunden. Die Weihe wird
ihnen als einzelnen gespendet, aber sie sind hineingenommen in die Gemeinschaft des
Presbyteriums, verbunden mit dem Bischof" (LG, 28; PO, 7 und 8).
Dieser sakramentale Ursprung verlängert sich in den Raum der priesterlichen
Amtsausübung hinein als Schritt vom Mysterium zum Ministerium. "Die Einheit der
Priester mit dem Bischof und untereinander ist keine äußerliche Hinzufügung zur
Eigenart ihres Dienstes, sondern bringt dessen Wesen zum Ausdruck, insofern sie die
Sorge Christi, des Hohenpriesters, für die Belange des Volkes ist, das von der Einheit
der Heiligsten Dreifaltigkeit zusammengeführt wird". "Diese priesterliche Einheit,
gelebt im Geist pastoraler Liebe, macht die Priester zu Zeugen Jesu, der zum Vater
gebetet hat, "daß alle eins seien" (Joh 17,21).
Die Grundzüge des Presbyteriums sind also die einer wahren Familie, einer
Brüderlichkeit, deren Bande nicht solche des Fleisches und des Blutes sind, sondern der
Weihegnade: einer Gnade, die die menschlichen, psychologischen, emotionalen,
freundschaftlichen und geistlichen Beziehungen unter den Priestern aufnimmt und
erhebt; einer Gnade, die sich ausbreitet und entfaltet, die sich verdeutlicht und
konkretisiert in den unterschiedlichen Formen gegenseitiger Hilfeleistung, nicht nur
geistlicher, sondern auch materieller Art. Die Brüderlichkeit unter Priestern schließt
niemanden aus, kann und muß aber ihre Präferenzen haben: es sind dies solche, die dem
Evangelium gemäß sind und vor allem jenen gelten, die am meisten der Hilfe und der
Ermutigung bedürfen.
Această fraternitate "are o grijă deosebită faţă de preoţii tineri, întreţine un dialog
cordial şi fratern cu cei de vârstă medie sau mai mare şi cu cei care din motive diferite
au anumite dificultăţi; chiar şi pe preoţii care au părăsit această formă de viaţă sau care
nu o urmează, nu numai că nu-i abandonează, dar îi urmăreşte cu o atenţie şi mai
fraternă".225
Din rândul clerului unic fac parte, cu titlu diferit, şi preoţii călugări rezidenţi şi activi
într-o Biserică locală. Prezenţa lor constituie o adevărată îmbogăţire pentru toţi preoţii,
iar carismele particulare pe care ei le trăiesc, în timp ce constituie un apel ca preoţii să
crească în înţelegerea preoţiei însăşi, contribuie la stimularea şi sprijinul formării
permanente a preoţilor. În comunitatea diecezană, darul vieţii religioase, atunci când
este însoţit de stima sinceră şi respectul cuvenit faţă de particularităţile fiecărui institut
şi fiecărei tradiţii spirituale, lărgeşte orizontul mărturiei creştine şi contribuie în diferite
feluri la îmbogăţirea spiritualităţii preoţeşti, mai ales în ceea ce priveşte raportul corect
şi influenţa reciprocă între valorile Bisericii locale şi cele ale universalităţii poporului
lui Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte, călugării vor fi atenţi în menţinerea unui spirit de
adevărată comuniune eclezială, o participare cordială la bunul mers al diecezei şi la
alegerile pastorale ale episcopului, punând la dispoziţie cu plăcere propria lor carismă
pentru edificarea tuturor în dragoste.226
În sfârşit, în contextul Bisericii comuniune şi al clerului, se poate face faţă mai bine la
problema solitudinii preotului, asupra căreia s-au oprit părinţii sinodali. Există o
solitudine care face parte din experienţa tuturor şi care este ceva absolut normal. Dar
există şi o solitudine care se naşte din diferite dificultăţi şi care la rândul ei provoacă
alte dificultăţi. În acest sens, "participarea activă la viaţa clerului diecezan, contactele
periodice cu episcopul şi ceilalţi preoţi, colaborarea reciprocă, viaţa comună sau
fraternă dintre preoţi, ca şi prietenia şi raporturile cordiale cu credincioşii laici angajaţi
activ în parohii, sunt mijloace foarte folositoare pentru a depăşi efectele negative ale
solitudinii pe care uneori o poate experimenta preotul.227
Dar solitudinea nu crează numai dificultăţi, ea oferă şi oportunităţi pentru viaţa
preotului: "Acceptată în spirit de ofertă şi căutată în intimitate cu Domnul Isus Cristos,
solitudinea poate fi o oportunitate pentru rugăciune şi studiu, ca şi un ajutor pentru
sfinţirea şi creşterea umană".228
Fără să mai spunem că o anumită formă de solitudine este de fapt elementul necesar
pentru formarea permanentă. Isus ştia să se retragă adesea, singur, pentru a se ruga (cf.
Mt 14,23). Capacitatea de a şti să trăieşti o singurătate bună este o condiţie
indispensabilă pentru menţinerea vieţii interioare. Este vorba de o solitudine locuită de
prezenţa Domnului, care prin lumina Duhului, ne pune în contact cu Tatăl. În acest
sens, grija pentru tăcere şi căutarea de spaţii şi de timpi de "deşert" sunt necesare
formării permanente, atât în domeniul intelectual, cât şi în domeniul spiritual şi
pastoral. Tot în acest sens, putem afirma că nu este capabil de o adevărată şi fraternă
comuniune acela care nu ştie să-şi trăiască bine propria solitudine.

225 Ibid.
226 Cf. Propositio 38, PO 1: EV 1244; OT 1: EV 1/772; Mutuae relationes 2; 10: l.c., 475; 479-480.
227 Propositio 35.
228 Ibid.
Solch eine Brüderlichkeit "läßt den jungen Priestern besondere Sorge zuteil werden,
bleibt in herzlichem und brüderlichem Gespräch mit denen mittleren und vorgerückten
Alters und mit denen, die sich aus verschiedenen Gründen in Schwierigkeiten befinden;
diese Brüderlichkeit läßt auch die Priester, die diese Lebensform verlassen haben oder
ihr nicht entsprechen, nicht nur nicht im Stich, sondern folgt ihnen mit noch größerer
brüderlicher Sorge".
Zu dem einen Presbyterium gehören - auf einen anderen Titel hin - auch die
Ordenspriester, die in einer Ortskirche leben und arbeiten. Ihre Anwesenheit stellt eine
Bereicherung für alle Priester und für die verschiedenen von ihnen gelebten Charismen
dar. Diese Ordenspriester sind dabei ein lebendiger Anruf, daß die Priester im
Verständnis für das eigene Priestertum wachsen sollen, sie leisten ihren Beitrag, die
Weiterbildung der Priester anzuregen und zu begleiten. Die Gabe des Ordenslebens ist
im Gefüge einer Diözese -sofern sie begleitet wird von aufrichtiger Wertschätzung und
der rechten Respektierung der Eigenheiten eines jeden Instituts und einer jeden
geistlichen Tradition - eine Horizonterweiterung für das christliche Zeugnis und trägt
auf mannigfache Weise zur Bereicherung der priesterlichen Spiritualität bei, vor allem
hinsichtlich einer rechten Beziehung und gegenseitigen Einflußnahme zwischen den
Werten der Ortskirche und der Kirche des ganzen Gottesvolkes. Die Ordensleute
ihrerseits werden darauf achten, daß sie einen Geist echter Kirchengemeinschaft
bewahren und eine herzliche Teilnahme am Leben der Diözese und an den pastoralen
Entscheiden des Bischofs bekunden, indem sie das ihnen eigene Charisma bereitwillig
für die Auferbauung aller in Liebe zur Verfügung stellen.
Schließlich läßt sich im Rahmen der Kirchengemeinschaft und des Presbyteriums dem
Problem der Einsamkeit des Priesters besser begegnen, mit dem sich die Synodenväter
beschäftigt haben. Es gibt eine Einsamkeit, die zur Erfahrung eines jeden gehört und
etwas ganz Normales ist. Es gibt aber auch eine Einsamkeit, die aus bestimmten
Schwierigkeiten entsteht und ihrerseits neue Probleme aufwirft. In diesem Sinne "sind
die aktive Zugehörigkeit zum Presbyterium einer Diözese, die regelmäßigen Kontakte
mit dem Bischof und mit den anderen Priestern, die gegenseitige Zusammenarbeit, das
gemeinschaftliche und brüderliche Leben unter Priestern wie auch die Freundschaft und
der herzliche Umgang mit den Gläubigen, die in den Pfarrgemeinden mitarbeiten,
überaus nützliche Hilfsmittel zur Überwindung der Folgen von Einsamkeit, die der
Priester hin und wieder erleben kann".
Die Einsamkeit schafft aber nicht nur Probleme, sondern bietet auch positive Möglichkeiten für das
Leben des Priesters: "Wenn sie im Geist der Hingabe angenommen und in der innigen Beziehung mit
dem Herrn Jesu Christus gesucht wird, kann die Einsamkeit eine Gelegenheit für das Gebet und das
Studium sein sowie eine Hilfe für die Heiligung und das menschliche Wachstum.
Zweifelsohne ist eine bestimmte Form von Einsamkeit ein notwendiges Element der ständigen
Weiterbildung. Jesus wußte sich oft allein zurückzuziehen, um zu beten (vgl. Mt 14,23). Die
Fähigkeit, eine recht verstandene Einsamkeit zu pflegen, ist eine unverzichtbare Bedingung
für die Sorge um das geistliche Leben. Es handelt sich um ein von der Anwesenheit des Herrn
erfülltes Alleinsein, das uns - im Licht des Geistes - mit dem Vater in Verbindung setzt. In
diesem Sinn sind die Sorge um das Schweigen und die Suche nach Zeiten und Orten der
"Wüste" notwendig für eine umfassende persönliche Weiterbildung, sei es auf intellektuellem,
sei es auf geistlichem und pastoralem Gebiet. In diesem Sinne kann man sagen, daß zu
wirklicher brüderlicher Gemeinschaft unfähig ist, wer die eigene Einsamkeit nicht recht zu
leben versteht.
75. Formarea permanentă este destinată să dezvolte în preot conştiinţa participării sale
la misiunea mântuitoare a Bisericii. În Biserica "misiune", formarea permanentă a
preotului este nu numai o condiţie necesară, ci şi un mijloc indispensabil pentru a
reaprinde în mod constant simţul misiunii şi a-i garanta o realizare fidelă şi generoasă.
Printr-o astfel de formare, preotul este ajutat să perceapă toată gravitatea, dar în acelaşi
timp, splendidul har, pe de o parte, al unei obligaţii care nu-l poate lăsa liniştit - aşa
cum Paul putea să spună: "Să predic evanghelia nu-mi este de nici o laudă, căci este o
datorie pentru mine. Vai mie, dacă nu predic!" (1Cor 9,16) - iar pe de altă parte, al unei
cerinţe, explicite sau implicite, care vine imperios de la oameni, pe care Dumnezeu îi
cheamă necontenit la mântuire.
Numai o formare permanentă adecvată reuşeşte să-l susţină pe preot în ceea ce este
esenţial şi decisiv pentru slujirea sa, adică fidelitatea, aşa cum scrie apostolul Paul: "Ei
bine, de la administratori (ai misterelor lui Dumnezeu) se cere să fie de încredere"
(1Cor 4,2). Preotul trebuie să fie fidel, în ciuda celor mai diverse dificultăţi întâlnite,
chiar în condiţiile cele mai incomode sau de oboseală inerentă, cu toate energiile de
care dispune şi până la sfârşitul vieţii. Mărturia lui Paul trebuie să fie un exemplu şi un
imbold pentru orice preot: "Noi - scrie el creştinilor din Corint - nu dăm întru nimic nici
un scandal, ca să nu fie defăimat serviciul nostru. Dimpotrivă, ne prezentăm întru totul
ca servitori ai lui Dumnezeu, plini de răbdare în suferinţe, în greutăţi, în strâmtorări, în
bătăi, în închisori, în răscoale, în oboseli, în vegheri, în posturi; cu curăţie, cu ştiinţă, cu
răbdare, cu bunătate; prin Duhul Sfânt, printr-o neprefăcută dragoste, prin cuvântul
adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, de atac şi apărare; la
mărire şi înjosire, la defăimare şi cinste; luaţi de înşelători, deşi suntem credincioşi
adevărului; ca nişte necunoscuţi, deşi suntem bine cunoscuţi; ca unii ce trag de moarte,
deşi, precum vedeţi, suntem în viaţă; ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte amărâţi,
însă mereu voioşi; ca nişte săraci, pe când noi îi îmbogăţim pe mulţi; fără nimic, deşi
noi toate le avem" (2Cor 6,3-10).

La orice vârstă şi în orice condiţie de viaţă

76. Formarea permanentă, tocmai pentru că este "permanentă", trebuie să-i
însoţească pe preoţi întotdeauna, deci în orice perioadă şi condiţie a vieţii lor, ca
şi la orice nivel de responsabilitate eclezială: evident cu acele posibilităţi şi
caracteristici corespunzătoare diferenţelor de vârstă, condiţiei de viaţă şi
misiunilor încredinţate.
Înainte de toate, formarea permanentă este o datorie pentru preoţii tineri: ea
trebuie să aibă acea frecvenţă şi acea sistematizare a întâlnirilor care, în timp ce
prelungesc seriozitatea şi soliditatea formării primite în seminar, îi conduc treptat
pe tineri la înţelegerea şi trăirea bogăţiei unice a "darului" lui Dumnezeu - preoţia
- şi la exprimarea potenţialităţilor şi aptitudinilor lor ministeriale, tocmai printr-o
inserare tot mai convinsă şi responsabilă în rândul clerului, şi deci în comuniunea
şi coresponsabilitatea cu toţi confraţii.
75. Die Zielbestimmung der Weiterbildung besteht darin, im Priester das Bewußtsein
für seine Teilnahme an der Heilssendung der Kirche wachsen zu lassen. In der Kirche
als "Sendung" hat die Weiterbildung nicht nur einen Platz als notwendige Bedingung,
sondern auch als unverzichtbares Mittel dafür, den Sinn der Sendung beständig ins
rechte Licht zu rücken und ihre getreue und großzügige Verwirklichung zu
gewährleisten. Durch diese Weiterbildung erfährt der Priester Hilfe darin, das ganze
verpflichtende Gewicht, aber zugleich auch die leuchtende Gnade beim Vollzug seiner
Sendung wahrzunehmen: die Inpflichtnahme läßt ihn einerseits nicht ruhen - wie Paulus
soll er sagen können: "Wenn ich nämlich das Evangelium verkünde, kann ich mich
deswegen nicht rühmen; denn ein Zwang liegt auf mir. Weh mir, ich das Evangeliun
nicht verkünde!'' (1 Kor 9,16); auf der anderen Seite erfährt sich der Priester
ausdrücklich oder unausgesprochen von den Menschen ständig und dringlich
eingefordert, die Gott unermüdlich zum Heil ruft.
Allein einer angemessenen Weiterbildung gelingt es, den Priester in all dem, was für
sein Dienstamt bzw. seine Treue wesentlich und entscheidend ist, zu stärken gemäß den
Worten des Apostels Paulus: "Von Verwaltern aber verlangt man, daß sie sich treu
erweisen" (1 Kor 4,2). Der Priester soll treu sein ungeachtet der verschiedensten
Schwierigkeiten, denen er begegnet, auch unter den widrigsten Bedingungen und in
verständlicher Ermüdung, treu mit allen Kräften, über die er verfügt, und bis an sein
Lebensende. Das Zeugnis des Paulus sollte für jeden Priester Beispiel und Ansporn
sein: "Niemand geben wir", schreibt er an die Christen von Korinth, "auch nur den
geringsten Anstoß, damit unser Dienst nicht getadelt werden kann. In allem erweisen
wir uns als Gottes Diener: durch große Standhaftigkeit, in Bedrängnis, in Not, in Angst,
unter Schlägen, in Gefängnissen, in Zeiten der Unruhe, unter der Last der Arbeit, in
durchwachten Nächten, durch Fasten, durch lautere Gesinnung, durch Erkenntnis,
durch Langmut, durch Güte, durch den Heiligen Geist, durch ungeheuchelte Liebe,
durch das Wort der Wahrheit, in der Kraft Gottes, mit den Waffen der Gerechtigkeit in
der Rechten und in der Linken, bei Ehrung und Schmähung, bei übler Nachrede und bei
Lob. Wir gelten als Betrüger und sind doch wahrhaftig; wir werden verkannt und doch
anerkannt; wir sind wie Sterbende, und seht: wir leben; wir werden gezüchtigt und doch
nicht getötet; uns wird Leid zugefügt, und doch sind wir jederzeit fröhlich; wir sind arm
und machen doch viele reich; wir haben nichts und haben doch alles" (2 Kor 6,3-10).
76. Die Weiterbildung muß - eben weil sie "fortdauernd" ist - die Priester immer
begleiten, d. h. in jeder Phase und Lebenslage sowie auch auf jeder Ebene kirchlicher
Verantwortung: dabei sind selbtsverständlich die Möglichkeiten und Charakteristika zu
sehen, die mit dem Wechsel von Lebensphasen, Lebenslagen und anvertrauten
Aufgaben zusammenhängen.
Die Weiterbildung nimmt zunächst und vor allem die jungen Priester in die Pflicht: Sie
bedarf einer Häufigkeit und Regelmäßigkeit von entsprechenden Veranstaltungen, die
die Jungen Priester - während diese die Ernsthaftigkeit und Gründlichkeit der im
Seminar genossenen Ausbildung beibehalten -fortschreitend dazu führt, den
einzigartigen Reichtum der "Gabe" Gottes, nämlich des Priestertums, zu verstehen und
im Leben zu verwirklichen und ihren auf den Dienst ausgerichteten Möglichkeiten und
Einstellungen Ausdruck zu verleihen. Dazu gehört auch eine immer überzeugtere und
verantwortlichere Einfügung in das Presbyterium und somit in die Gemeinschaft und
Mitverantwortung mit allen Mitbrüdern.
Dacă în faţa noilor momente de studiu şi de întâlnire, este de înţeles un anumit
sentiment de "plictiseală" care-l poate cuprinde pe tânărul preot abia ieşit din
seminar, trebuie respinsă ca fiind absolut falsă şi periculoasă ideea că formarea
preoţească se încheie cu terminarea prezenţei în seminar.
Participând la întâlnirile formării permanente, tinerii preoţi îşi vor putea oferi un
ajutor reciproc prin schimbul de experienţe şi de reflecţii privind actualizarea
concretă a acelui ideal preoţesc şi ministerial pe care l-au asimilat în anii de
seminar. În acelaşi timp, participarea lor activă la întâlnirile formative ale clerului
va putea constitui un exemplu şi imbold pentru ceilalţi preoţi care sunt mai
înaintaţi în vârstă, dând mărturie în felul acesta despre iubirea proprie faţă de
întregul cler şi faţă de Biserica locală care are nevoie de preoţi bine instruiţi.
Pentru a-i sprijini pe preoţii tineri în această primă şi delicată fază din viaţa şi
slujirea lor, astăzi este mai oportun ca niciodată, dacă nu de-a dreptul necesară
crearea unei structuri speciale de sprijin, cu îndrumători şi maeştri capabili, în
care ei să poată găsi, în mod organic şi încontinuu, ajutoarele necesare pentru a
începe bine slujirea lor preoţească. Cu ocazia întâlnirilor, suficient de lungi şi
frecvente, desfăşurate pe cât posibil într-un ambient comunitar, în mod
rezidenţial, le vor fi asigurate momente preţioase de repaus, de rugăciune, de
reflecţie şi de schimb fratern. Astfel, încă de la început, le va fi mai uşor să
asigure un fundament evanghelic echilibrat pentru viaţa lor preoţească. Iar dacă
nu toate Bisericile locale vor putea oferi acest serviciu preoţilor tineri, va fi bine
venit ca Bisericile vecine să se unească între ele şi împreună să investească
resursele necesare şi să elaboreze programe potrivite.
77. Formarea permanentă constituie o datorie şi pentru preoţii de vârstă medie. În
realitate, sunt multe riscuri pe care le pot întâmpina, chiar datorită vârstei lor, ca
de exemplu un activism exagerat şi o anumită rutină în îndeplinirea slujirii lor.
Astfel preotul este tentat la încrederea exagerată în sine, ca şi cum experienţa
personală, deja recunoscută, nu ar mai trebui să se confrunte cu nimic altceva şi
cu nimeni. Nu rareori, preotul adult suferă de o anumită oboseală interioară
periculoasă, semn al unei deziluzii resemnate în faţa dificultăţilor şi insucceselor.
Răspunsul la această situaţie este dat de formarea permanentă, de o examinare
continuă şi echilibrată de sine şi a propriei activităţi, de căutarea permanentă de
motivaţii şi mijloace pentru misiunea proprie: astfel preotul îşi va păstra spiritul
de veghere şi disponibilitate faţă de cererile de mântuire, permanente şi mereu
noi, pe care fiecare le adresează preotului, "om al lui Dumnezeu".
Wenn auch ein gewisses Sättigungsgefühl verständlich ist, das im jungen Priester, kaum
daß er das Seminar verlassen hat, angesichts von neuen Studieneinheiten und
Veranstaltungen aufkommen mag, so muß doch der Gedanke als vollkommen falsch
und gefährlich zurückgewiesen werden, wonach die Priesterausbildung in dem
Augenblick abgeschlossen sei, in dem die Zeit im Seminar endet.
Durch die Teilnahme an den Weiterbildungsmaßnahmen können sich die jungen
Priester wechselseitige Hilfe anbieten, verbunden mit dem Erfahrungsaustausch und
gemeinsamer Besinnung auf die konkrete Umsetzung jenes Ideals von Priestertum und
Amtsausübung, das sie sich während der Seminarzeit angeeignet haben. Zu gleicher
Zeit kann ihre aktive Teilnahme an den Bildungsveranstaltungen des Presbyteriums
Beispiel und Ansporn für die anderen, schon älteren Priester sein, wenn sie auf diese ein
Zeugnis für ihr Zugehörigkeitsgefühl zum Presbyterium und für ihren
leidenschaftlichen Eifer für die Ortskirche geben, die gut ausgebildeter Priester bedarf.
Für die Begleitung der jungen Priester in dieser ersten, äußerst wichtigen Phase
ihres priesterlichen Lebens und Dienstamtes ist es höchst zweckmäßig (wenn
nicht heutzutage gar schlechthin notwendig), ein darauf abgestimmtes stützendes
Gefüge einzurichten mit Personen, die sich für die Anleitung und Weiterbildung
eignen, so daß die jungen Priester darin auf organische und beständige Weise im
Amt die notwendigen Hilfen für ihren priesterlichen Dienst zu finden vermögen.
Anläßlich der regelmäßigen Zusammenkünfte - ausreichend lang und häufig,
möglichst in einer gemeinsamen Umgebung, in Art eines festen Aufenthalts -
werden ihnen wertvolle Momente der Entspannung, des Gebetes, der Besinnung
und des brüderlichen Austauschs miteinander geboten. So ist es ihnen leichter
möglich, ihrem Leben als Priester von Anfang an eine am Evangelium
ausgerichtete Perspektive zu geben. Sollten die einzelnen Ortskirchen nicht in der
Lage sein, ihren jungen Priestern diese Hilfe anbieten zu können, wird es
zweckmäßig sein, daß sich die benachbarten Kirchen zusammenschließen,
gemeinsam Mittel verfügbar machen und entsprechende Programme ausarbeiten.
77. Die Weiterbildung stellt eine Verpflichtung auch für die Priester im mittleren
Alter dar. De facto gibt es eine Vielzahl von Risiken, die gerade aufgrund dieser
Altersstufe eintreten können, wie zum Beispiel ein übertriebener Aktivismus und
eine gewisse Routine bei der Amtsausübung. Der Priester ist dann versucht sich
einzubilden, daß die eigene persönliche Erfahrung, die sich nun schon bewährt
hat, keiner kritischen Überprüfung durch irgendwen mehr bedürfe. Nicht selten
leidet er auf dieser Altersstufe an einer Art gefährlicher innerer Müdigkeit, die
Zeichen resignierter Enttäuschung angesichts von Schwierigkeiten und
Mißerfolgen ist. Die Antwort auf diese Situation wird von der Weiterbildung
gegeben, von einer fortdauernden und ausgewogenen kritischen Überprüfung
seiner selbst und seines Handelns, von der beständigen Suche nach Motivationen
und Hilfsmitteln für die eigene Sendung: auf diese Weise hält der Priester den
Geist wachsam und bereit für die immerwährenden und doch auch immer neuen
Formen der Suche nach dem Heil, mit denen viele Menschen an den Priester - als
einen "Mann Gottes" - herantreten.
Formarea permanentă trebuie să-i preocupe şi pe acei preoţi, care datorită vârstei
înaintate sunt consideraţi ca bătrâni, şi care în unele Biserici constituie partea cea mai
numeroasă a clerului. Acesta trebuie să le acorde recunoştinţă şi mulţumire pentru
slujirea fidelă pe care au prestat-o pentru Cristos şi pentru Biserică, precum şi
solidaritate concretă pentru condiţia lor. Pentru aceşti preoţi, formarea permanentă va fi
mai puţin o problemă de studiu, de aducere la zi şi dezbatere culturală, cât mai ales o
confirmare senină şi încurajatoare a rolului pe care sunt încă chemaţi să-l desfăşoare în
rândul clerului: nu numai pentru continuarea, fie şi în forme diferite, a slujirii pastorale,
dar şi pentru posibilitatea pe care ei o au, graţie experienţei de viaţă şi de apostolat, de a
deveni ei înşişi adevăraţi maeştri şi formatori ai altor preoţi.
De asemenea, şi preoţii, care din cauza oboselii acumulate sau a bolilor se află într-o
condiţie de fragilitate fizică sau de oboseală morală, pot fi ajutaţi de o formare
permanentă care-i stimulează să-şi continue, în mod senin şi curajos slujirea lor faţă de
Biserică, să nu se izoleze nici de comunitate şi nici de cler, să-şi reducă activitatea
exterioară pentru a se consacra acelor activităţi pastorale şi de spiritualitate personală,
capabile să susţină raţiunile şi bucuria preoţiei lor. Formarea permanentă îi va ajuta
îndeosebi să-şi păstreze vie acea convingere pe care ei înşişi au insuflat-o
credincioşilor, că ei continuă să fie membri activi în edificarea Bisericii, mai ales în
virtutea unirii lor cu Isus Cristos suferind şi cu mulţi alţi fraţi şi surori care, în Biserică,
participă la pătimirea Domnului, retrăind experienţa spirituală a lui Paul care spunea:
"Sunt bucuros acum de suferinţele mele pentru voi, iar în trupul meu întregesc lipsurile
suferinţelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24).229

Responsabilii formării permanente

78. Condiţiile în care adesea, şi în cele mai multe părţi, se desfăşoară actualmente
slujirea preoţilor nu fac uşoară o angajare serioasă în formarea permanentă: creşterea
numărului obligaţiilor şi slujirilor, complexitatea vieţii în general şi a vieţii comunităţii
creştine în special, activismul şi febra caracteristică multor medii din societatea noastră,
îi privează adesea pe preoţi de timpul şi de energiile indispensabile pentru a "lua seama
la ei înşişi" (cf. 1Tim 4,16).
Toate acestea trebuie să determine creşterea responsabilităţii în toţi, astfel încât
dificultăţile să fie depăşite, ba chiar să devină o sfidare pentru elaborarea şi realizarea
unei formări permanente care să corespundă adecvat măreţiei darului lui Dumnezeu şi
gravităţii cerinţelor şi exigenţelor din timpul nostru.
Responsabilii formării permanente a preoţilor trebuie căutaţi în Biserica "comuniune".
În acest sens, întreaga Biserică locală este aceea care, sub conducerea episcopului, este
responsabilă de stimularea şi stabilirea diferitelor modalităţi de formare permanentă a
preoţilor. Preoţii nu sunt pentru ei înşişi, ci pentru poporul lui Dumnezeu: de aceea,
formarea permanentă, în timp ce asigură maturitatea umană, spirituală, intelectuală şi
pastorală a preoţilor, are drept rezultat un bine al cărui destinatar este însuşi poporul lui
Dumnezeu. De altfel, însăşi exercitarea slujirii pastorale conduce la un permanent şi
rodnic schimb reciproc între viaţa de credinţă a preoţilor şi cea a credincioşilor.

229 Cf. Propositio 36.

Die Weiterbildung muß auch die - wegen der schon vorgerückten Zahl an Lebensjahren-
als alt bezeichneten Priester angehen, die in einigen Ortskirchen sogar den zahlenmäßig
umfangreichsten Teil des Presbyteriums bilden. Das Presbyterium muß dem treuen Dienst,
den sie Christus und der Kirche geleistet haben, seine Dankbarkeit bezeugen und der Lage
der alten Priester seine konkrete Solidarität erweisen. Für diese Priester bedeutet
Weiterbildung nicht so sehr die Verpflichtung zum Studium, zum Leben im Heute und zur
kulturellen Auseinandersetzung, als vielmehr die eindeutige und wichtige Bestätigung ihrer
Aufgabe, zu deren Ausübung im Presbyterium sie nach wie vor gerufen sind: nicht allein
durch die Fortführung ihres Amtes als Seelsorger (und sei es auch in anderen Formen),
sondern auch durch die Möglichkeit, dank ihrer Lebenserfahrung und ihrer Erfahrung im
Apostolat, ihrerseits zu wirkungsvollen Begleitern und Helfern für andere Priester zu
werden.
Auch diejenigen Priester, die sich aufgrund von schwerer Belastung oder Krankheit in
einem Zustand der seelisch-moralischen Ermüdung befinden, können Hilfe durch eine
Weiterbildung erfahren, die sie ermuntert, ernsthaft und kraftvoll ihren Dienst an der
Kirche fortzusetzen; sich weder gegenüber der Gemeinde noch gegenüber dem
Presbyterium abzukapseln, die äußerlichen Aktivitäten zu verringern und sich
denjenigen Handlungen in seelsorglichen Beziehungen oder im eigenen geistlichen
Leben zu widmen, die in der Lage sind, die Motivationen und die Freude an ihrem
Priestertum zu verstärken. Die Weiterbildung hilft ihnen vor allem, die Überzeugung
lebendig zu halten, die sie selbst ihren Gläubigen eingeprägt haben, daß sie nämlich
weiterhin aktive Glieder für den Aufbau der Kirche sind, auch und gerade kraft ihres
Einswerdens mit Jesus Christus als dem Leidenden und mit so vielen anderen Brüdern
und Schwestern, die in der Kirche am Leidensweg des Herrn teilhaben und darin die
geistliche Erfahrung des Paulus wiederbeleben, der schreibt: Jetzt freue ich mich in den
Leiden, die ich für euch ertrage. Für den Leib Christi, die Kirche, ergänze ich in
meinem irdischen Leben das, was an den Leiden Christi noch fehlt" (Kol 1,24).
78. Die Bedingungen, unter denen sich derzeit das Priesteramt häufig und vielerorts
entfaltet, machen ein ernsthaftes Bemühen um die Ausbildung nicht einfach: die sich
vervielfachenden Aufgaben und Dienste, die Komplexität menschlichen Lebens im
allgemeinen und des Lebens der christlichen Gemeinden im besonderen, der Aktivismus
und die Kurzatmigkeit, die weite Bereiche unserer Gesellschaft kennzeichnen, nehmen den
Priestern oft die Zeit und die unverzichtbaren Energien, daß sie "auf sich selbst achten"
(vgl. 1 Tim 4,16).
Dies muß in allen die Verantwortung dafür wachsen lassen, daß die Schwierigkeiten
überwunden werden, mehr noch, daß sie eine Herausforderung werden, eine Weiterbildung
zu erarbeiten und zu verwirklichen, die in angemessener Weise auf die Großartigkeit der
göttlichen Gabe und auf das Gewicht der Anfragen und Erfordernisse unserer Zeit eingeht.
Die Verantwortlichen für die Weiterbildung der Priester sind in der Kirche als
"Gemeinschaft" zu suchen. In diesem Sinne ist es die gesamte Ortskirche, die - unter der
Leitung des Bischofs - mit der Verantwortung betraut wird, die Weiterbildung der Priester
auf verschiedene Weise anzuregen und für sie Sorge zu tragen. Die Priester sind nicht für
sich selbst da, sondern für das Gottesvolk: deshalb stellt sich die Weiterbildung, gerade
insofern sie die menschliche, geistliche, geistige und pastorale Reife der Priester
gewährleistet, als ein Gut dar, dessen Empfänger das ganze Gottesvolk ist. Im übrigen
führt eben die Ausübung des seelsorglichen Dienstamtes zu einem beständigen und
fruchtbaren gegenseitigen Austausch zwischen dem Glaubensleben der Priester und der
Gläubigen.
Tocmai împărtăşirea de viaţă între preot şi comunitate, dacă este dirijată şi
folosită cu înţelepciune, constituie o contribuţie fundamentală la formarea
permanentă, care de altfel nu este redusă la nişte episoade sau iniţiative izolate, ci
se extinde şi străbate întreaga slujire şi viaţă a preotului. În realitate, experienţa
creştină a persoanelor simple şi umile, elanurile spirituale ale persoanelor
îndrăgostite de Dumnezeu, aplicarea curajoasă a credinţei în viaţa zilnică de către
creştinii angajaţi în diverse responsabilităţi sociale şi civile, sunt primite cu
bucurie de preot care, în timp ce le luminează prin slujirea sa preoţească, găseşte
în ele o hrană spirituală de mare valoare. Chiar şi dubiile, crizele şi ezitările în
faţa celor mai diferite condiţii personale şi sociale, ispitele de refuz sau de
disperare în momentul durerii, bolii, morţii: pe scurt, toate circumstanţele dificile
pe care le întâlnesc oamenii pe drumul credinţei, sunt trăite în mod fratern şi
suportate sincer în inima preotului care, căutând răspunsurile pentru alţii, este
încontinuu stimulat să le găsească înainte de toate pentru sine.
În felul acesta, întregul popor al lui Dumnezeu, în toţi membrii săi, poate şi
trebuie să ofere un ajutor preţios la formarea permanentă a preoţilor săi. În acest
sens trebuie să li se lase preoţilor timp pentru studiu şi pentru rugăciune, să li se
ceară acel lucru pentru care au fost trimişi de Cristos şi nu de altul, să le ofere
colaborarea în diferite domenii ale misiunii pastorale, în special cele privind
promovarea umană şi slujirea carităţii, să asigure raporturi cordiale şi fraterne cu
ei, să înlesnească în preoţi conştiinţa că nu sunt "stăpânii credinţei", ci mai curând
"colaboratori ai bucuriei" tuturor credincioşilor (cf. 2Cor 1,24).
Responsabilitatea formativă a Bisericii locale privind preoţii se concretizează şi
se specifică în raport cu diferiţii membri care o compun, începând cu preotul
însuşi.
79. Într-un anumit sens, fiecare preot, tocmai el, este primul responsabil în
Biserică în formarea permanentă: în realitate, fiecărui preot îi revine datoria,
înrădăcinată în sacramentul Ordinului, să fie fidel faţă de darul lui Dumnezeu şi
faţă de dinamismul de convertire zilnică ce provine din însuşi acest dar.
Reglementările sau normele autorităţii bisericeşti în această privinţă, ca şi însuşi
exemplul altor preoţi, nu ajung în a face atrăgătoare formarea permanentă, dacă
fiecare nu este personal convins de necesitatea ei şi nu este hotărât să-i pună în
valoare ocaziile, timpul şi modalităţile. Formarea permanentă menţine "tinereţea"
duhului, pe care nimeni nu o poate impune din exterior, dar pe care fiecare trebuie
s-o regăsească permanent înăuntrul său. Numai acela care păstrează mereu vie
dorinţa de a învăţa şi de a creşte posedă această "tinereţe".
Fundamentală este responsabilitatea episcopului, şi împreună cu el a clerului.
Responsabilitatea episcopului se întemeiază pe faptul că preoţii primesc prin el
preoţia lor şi împărtăşesc cu el grija pastorală faţă de poporul lui Dumnezeu.
Gerade die Beziehung zwischen dem Priester und der Gemeinde, die Lebens-
Gemeinschaft zwischen ihnen, stellt -sofern sie klug gepflegt und eingesetzt wird -
einen grundlegenden Beitrag zur Weiterbildung dar, die allerdings nicht auf die eine
oder andere Begebenheit oder Einzelinitiative eingeschränkt werden kann, sondern sich
auf das Ganze des priesterlichen Amtes und Lebens erstreckt und es durchzieht. Die
christliche Erfahrung einfacher und demütiger Menschen; der geistliche Elan von
Menschen, die von der Liebe zu Gott ergriffen sind; die beherzte Umsetzung des
Glaubens ins Leben seitens derjenigen Christen, die in vielerlei Verantwortlichkeiten in
Staat und Gesellschaft eingebunden sind: dies alles wird ja vom Priester
wahrgenommen, und während er es durch seinen priesterlichen Dienst zum Leuchten
bringt, entdeckt er darin auch eine kostbare geistliche Nahrung. Auch die Zweifel, die
Krisen und die Unsicherheiten angesichts der unterschiedlichsten persönlichen und
gesellschaftlichen Bedingungen, die Versuchung zur Verweigerung oder zur
Verzweiflung im Augenblick des Schmerzes, der Krankheit, des Todes: kurz, alle
schwierigen Umstände, denen die Menschen auf ihrem Glaubensweg begegnen, werden
vom Priester brüderlich mit ihnen zusammen gelebt und aufrichtig in seinem Herzen
miterlitten, und in seiner Suche nach Antworten für die anderen ist er beständig
angespornt, sie insbesondere für sich selbst zu finden. So kann und soll das ganze
Gottesvolk in allen seinen Gliedern einen wertvollen Beitrag zur Weiterbildung seiner
Priester leisten. In diesem Sinne muß es den Priestern Zeiträume für das Studium und
für das Gebet lassen; von ihnen das verlangen, wofür sie von Christus gesandt worden
sind und nichts anderes; Mitarbeit in den verschiedenen Bereichen der pastoralen
Sendung anbieten, besonders in jenen, die die Förderung des Menschlichen und den
Dienst der Liebe betreffen, herzliche und brüderliche Beziehungen mit ihnen pflegen;
in den Priestern das Bewußtsein zu stärken, daß sie nicht "Herren über den Glauben",
sondern "Helfer zur Freude" aller Gläubigen sind (vgl. 2 Kor 1,24).
Die Verantwortung der Ortskirche für die Ausbildung der Priester konkretisiert und
bestimmt sich in bezug auf die verschiedenen Glieder, die diese gemeinsam
übernehmen, angefangen beim Priester selbst.
79. In einem gewissen Sinn ist wirklich er, der einzelne Priester, in der Kirche der
Erstverantwortliche für die Weiterbildung: Tatsächlich obliegt jedem Priester die
Pflicht, verwurzelt im Sakrament der Weihe, treu zu sein gegenüber der Gabe Gottes
und dem Geschehen täglicher Bekehrung, die von der Gabe selbst kommt. Die
Vorschriften und Normen der kirchlichen Autorität diesbezüglich reichen
ebensowenig wie das Beispiel der anderen Priester, die Weiterbildung schmackhaft
zu machen, wenn der einzelne nicht persönlich von ihrer Notwendigkeit überzeugt
ist und nicht entschieden ist, die Gelegenheiten, Zeiten und Formen dafür zu nutzen.
Die Weiterbildung erhält die Jugendlichkeit des Geistes, die niemand von außen
auferlegen kann, sondern die jeder fortwährend in sich selbst wiederfinden muß. Nur
wer den Wunsch, zu lernen und zu wachsen immer lebendig erhält, besitzt diese
Jugendlichkeit".
Grundlegend ist die Verantwortung des Bischofs und mit ihm des Presbyteriums.
jene des Bischofs gründet in der Tatsache, daß die Priester durch ihn ihr Priestertum
empfangen und mit ihm die pastorale Sorge um das Gottesvolk teilen.
El este responsabil de acea formare permanentă care tinde ca toţi preoţii săi să fie cu
generozitate fideli faţă de darul şi de slujirea primită, aşa cum poporul lui Dumnezeu îi
vrea şi are "dreptul" să îi aibă. Această responsabilitate îl determină pe episcop, în
comuniune cu clerul, să stabilească un program şi să întocmească o programare,
capabile să prezinte formarea permanentă nu ca pe ceva episodic, dar ca o propunere
bine elaborată în conţinut, care se desfăşoară pe etape şi îmbracă modalităţi bine
precizate. Episcopul îşi va exercita responsabilitatea, nu numai asigurând clerului său
locuri şi perioade de formare permanentă, ci şi prin prezenţa şi participarea lui
personală, convinsă şi cordială la aceste adunări. Deseori va fi oportun, sau chiar
necesar, ca episcopii din mai multe dieceze învecinate sau aparţinând unei regiuni
ecleziastice să se sfătuiască între ei şi să-şi unească eforturile pentru a putea oferi
iniţiative mai nobile şi cu adevărat stimulatorii pentru formarea permanentă, cum ar fi
cursuri de formare biblică, teologică şi pastorală, săptămâni de viaţă comunitară, cicluri
de conferinţe, perioade de reflecţie şi de evaluare a parcursului pastoral al clerului şi al
comunităţii ecleziale.
Episcopul îşi va îndeplini responsabilitatea solicitând şi aportul pe care-l pot oferi
facultăţile şi institutele de teologie şi de pastorală, seminariile, organismele sau
asociaţiile de persoane - preoţi, călugări şi credincioşi laici - angajate în formarea
preoţească.
În cadrul Bisericii locale, un loc semnificativ este rezervat familiilor: în realitate, la ele,
în dimensiunea lor de "Biserici domestice", se referă concret viaţa comunităţilor
ecleziale animate şi conduse de preoţi. Trebuie subliniat în special, rolul familiei de
origine. Aceasta, în unire şi în comuniune de intenţii, poate oferi misiunii fiului o
contribuţie originală şi foarte importantă. Ducând la îndeplinire planul providenţial care
a voit-o leagănul germenului vocaţional şi ajutor indispensabil pentru creşterea şi
dezvoltarea lui, familia preotului, în respectul absolut faţă de acest fiu care a ales să se
dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui, trebuie să rămână totdeauna martor fidel şi
încurajator al misiunii sale, stând alături şi participând la ea cu dăruire şi respect.

Momentele, formele şi mijloacele formării permanente

80. Dacă orice moment poate fi un "timp potrivit" (cf. 2Cor 6,2), în care Duhul Sfânt îl
conduce pe preot spre o creştere directă în rugăciune, în studiu şi în cunoaşterea
propriilor responsabilităţi pastorale, sunt însă momente "privilegiate", chiar dacă sunt
mai obişnuite şi stabilite dinainte.
Aici trebuie amintite înainte de toate, întâlnirile episcopului cu clerul său fie liturgice
(în special concelebrarea de la Liturghia Crismei din Joia Sfântă), fie pastorale şi
culturale, în scopul unei examinări privind activitatea pastorală sau pentru studierea
anumitor probleme teologice.
Sunt apoi întâlnirile de spiritualitate sacerdotală, cum ar fi exerciţiile spirituale, zilele
de reculegere şi de spiritualitate, etc. Ele sunt o ocazie de creştere spirituală şi pastorală,
de rugăciune mai îndelungată şi liniştită, de întoarcere la rădăcinile fiinţei sacerdotale,
de regăsire a prospeţimii motivaţiilor pentru fidelitatea şi elanul pastoral.
Er ist verantwortlich für jene Weiterbildung, die dafür zu sorgen hat, daß all seine
Priester der Gabe und dem empfangenen Dienstamt in besonderer Weise treu sind, so
wie das Gottesvolk sie will und mit Recht will. Diese Verantwortung führt den Bischof
in Gemeinschaft mit seinem Presbyterium dazu, einen Plan und ein Programm zu
entwerfen, die geeignet sind, die Weiterbildung zu gestalten, nicht als etwas
Vorübergehendes, sondern als systematisches, inhaltliches Konzept, das sich
schrittweise entfaltet und zu einer genauen Vorgehensweise wird. Der Bischof wird
seine Verantwortlichkeit leben, nicht nur indem er seinem Presbyterium Orte und Zeiten
der Weiterbildung sichert, sondern indem er persönlich anwesend ist und in überzeugter
und herzlicher Weise selbst daran teilnimmt. Oft wird es angemessen oder auch
notwendig sein, daß die Bischöfe mehrerer angrenzender Diözesen oder einer
Kirchenregion sich untereinander abstimmen und ihre Kräfte vereinen, um
qualifiziertere und wirklich anregende Initiativen für die Weiterbildung anbieten zu
können, wie es Kurse biblischer, theologischer und pastoraler Erneuerung sind, Wochen
der Zusammenkunft, Konferenzzyklen, Zeiten der Reflexion und Überprüfung auf dem
pastoralen Weg des Presbyteriums und der Kirchengemeinde.
Der Bischof erfüllt seine Verantwortung, wenn er sich um den Beitrag sorgt, der von
den Fakultäten und den theologischen und pastoralen Instituten kommen kann, von den
Seminaren, von den Organen und Verbänden, die Priester, Ordensleute und gläubige
Laien vereinen, die in der Priesterfortbildung beschäftigt sind.
Im Bereich der Ortskirchen ist den Familien ein bedeutender Platz vorbehalten: sie sind
- insofern sie "Hauskirchen" sind - der konkrete Ausgangspunkt des Lebens der
kirchlichen Gemeinschaften, die von den Priestern geistlich bewegt und geleitet
werden. Insbesondere ist die Rolle der "Kernfamilie" hervorzuheben. Diese kann,
vereint und in gemeinsamem Sinne, einen ganz besonders wichtigen Beitrag zur
Sendung des Sohnes leisten. Weil sie den Plan der Vorsehung zur Erfüllung bringt, der
sie als Ort für den Samen der Berufung haben wollte, als Wiege und Schutz, als
unerläßliche Hilfe für sein Wachstum und seine Entwicklung, soll die Familie des
Priesters, in größter Achtung dieses Sohnes, der sich entschieden hat, sich Gott und den
Nächsten zu widmen, stets verbleiben als eine treue, ermutigende Zeugin seiner
Sendung, sie mit Hingabe und Ehrfurcht unterstützen und mit ihm teilen.
80. Wenn auch jeder Moment eine Gnadenzeit sein kann (vgl. 2 Kor 6,2), in der der
Heilige Geist den Priester zu einem unmittelbaren Wachstum im Gebet, im Studium
und im Erkennen der eigenen seelsorglichen Verantwortung führt, so gibt es doch
"bevorzugte" Momente, sollten sie auch allgemeinerer und festgefügter Art sein.
Hier ist besonders an die Begegnungen des Bischofs mit seinem Presbyterium zu
denken, seien sie liturgischer Art (besonders die gemeinsame Feier der
Chrisammesse am Gründonnerstag), pastoraler oder kultureller Art, also zur
Abstimmung des seelsorglichen Handelns und zum Studium bestimmter
theologischer Probleme.
Es gibt überdies die Zusammenkünfte zur Pflege der priesterlichen Spiritualität wie
die geistlichen Exerzitien, die Besinnungstage usw. Sie sind eine Gelegenheit für
geistliches und pastorales Wachstum, für längeres und ruhiges Gebet, für eine
Rückkehr zu den Wurzeln des Priesterseins, um Frische und Motivation für Treue
und pastoralen Schwung wiederzufinden.
De asemenea, sunt importante şi întâlnirile de studiu şi de reflecţie comună: ele
împiedică sărăcirea culturală şi încăpăţânarea pe poziţii de comoditate chiar şi în
domeniul pastoral, rod al leneviei mentale; asigură o sinteză mai matură între diferitele
elemente ale vieţii spirituale, culturale şi apostolice; deschid mintea şi inima spre noile
provocări ale istoriei şi spre noile chemări, pe care Duhul le adresează Bisericii.
81. Sunt numeroase ajutoarele şi mijloacele de care ne putem folosi, pentru ca formarea
permanentă să devină o experienţă din ce în ce mai preţioasă şi vitală pentru preoţi.
Între acestea amintim diferitele forme de viaţă comună între preoţi, totdeauna prezente
în istoria Bisericii, chiar dacă în moduri şi cu intensităţi diferite: "Astăzi nu putem să nu
le recomandăm, mai ales printre aceia care trăiesc şi sunt angajaţi în activitatea
pastorală în acelaşi loc. Pe lângă faptul că ajută vieţii şi acţiunii apostolice, această
viaţă comună a clerului oferă tuturor, fraţi preoţi şi laici, un exemplu luminos de iubire
şi de unitate".230
O altă formă de ajutor poate fi dată de asociaţiile sacerdotale, în special de institutele
seculare preoţeşti, care au un caracter specific diecezan, în virtutea căruia preoţii sunt
mai strâns uniţi cu episcopul şi alcătuiesc "o stare de consacrare în care preoţii prin
voturi sau alte legături sacre, se angajează să pună în practică în viaţa lor sfaturile
evanghelice".231 Toate formele de "fraternitate sacerdotală" aprobate de Biserică sunt
folositoare nu numai pentru viaţa spirituală, dar şi pentru viaţa apostolică şi pastorală.
Şi practica direcţiunii spirituale contribuie foarte mult la formarea permanentă a
preoţilor. Este un mijloc clasic, care nu şi-a pierdut nimic din valoare, nu numai pentru
asigurarea formării spirituale, dar şi pentru promovarea şi susţinerea unei fidelităţi şi
generozităţi permanente în îndeplinirea slujirii preoţeşti. Aşa cum scria viitorul Paul al
VI-lea, "direcţiunea spirituală are un rol foarte important şi am putea spune chiar
indispensabil pentru educarea morală şi spirituală a tineretului, care vrea să interpreteze
şi să urmeze cu fidelitate deplină chemarea propriei vieţi, oricare ar fi ea; ea păstrează
întotdeauna o importanţă benefică pentru orice perioadă a vieţii, atunci când luminii şi
carităţii unui sfat pios şi prudent i se cere verificarea propriei corectitudini şi
încurajarea în împlinirea generoasă a propriilor datorii. Este un mijloc pedagogic foarte
delicat, dar de o foarte mare valoare; este o artă pedagogică şi psihologică de mare
răspundere pentru cel care o exercită; este un exerciţiu spiritual de umilinţă şi de
încredere pentru cel care o primeşte".232

CONCLUZIE
82. "Vă voi da păstori după inima mea" (Ier 3,15).
Această promisiune a lui Dumnezeu, este vie şi operantă şi astăzi în Biserică: în
orice timp, ea se simte fericita destinatară a acestor cuvinte profetice; le vede
realizându-se zilnic în multe părţi ale pământului, sau mai exact în multe inimi
omeneşti, mai ales ale tinerilor. Şi, în faţa gravelor şi urgentelor necesităţi proprii
şi ale lumii, doreşte ca în pragul celui de-al treilea mileniu această promisiune să
se îndeplinească într-un mod nou, mai amplu, mai intens şi mai eficace: printr-o
cvasirevărsare extraordinară a Duhului Rusaliilor.

230 Formarea preoţilor în circumstanţele actuale, "Instrumentum laboris", 60; cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea
pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, 28.10.1965, 30: EV 1/652 ş.u.; PO 8: EV 1/1267; CIC can. 550,2.
231 Propositio 37.
232 G. B. MONTINI, Lettera pastorale sul senso morale, 1961.
Wichtig sind auch die Treffen zum Studium und zu gemeinsamer Reflexion: Sie
verhindern die kulturelle Verarmung und die Versteifung auf bequeme Positionen auch im
pastoralen Bereich, die Ergebnis geistiger Trägheit ist; sie gewährleisten eine reifere
Zusammenschau der verschiedenen Elemente des geistlichen, kulturellen und
apostolischen Lebens; sie öffnen Geist und Herz gegenüber neuen Herausforderungen der
Geschichte und gegenüber neuen Aufrufen, die der Geist an die Kirche richtet.
81. Zahlreich sind die Hilfen und Mittel, derer man sich bedienen kann, damit die
Weiterbildung zu einer immer wertvolleren Lebenserfahrung für die Priester werde. Unter
ihnen erinnern wir an die verschiedenen Formen gemeinsamen Lebens unter den Priestern
(vita communis), die es, wenn auch in verschiedener Weise und Intensität, immer in der
Geschichte der Kirche gibt: "Heute ist es unmöglich, sie nicht zu empfehlen, vor allem
denen, die am selben Ort leben oder pastoral tätig sind. Über den Nutzen für das pastorale
Leben und deren Aktionen hinaus bietet dieses gemeinsame Leben des Klerus allen, den
Mitbrüdern im Priesteramt und den Laien, ein leuchtendes Beispiel der Liebe und der
Einheit".
Andere Hilfen können von Priestergemeinschaften, besonders den priesterlichen
Säkularinstituten gegeben werden, deren typisches Merkmal die Gebundenheit an die
Diözese ist, kraft derer die Priester sich noch enger an den Bischof binden, und die "einen
Weihestand bilden, in dem die Priester durch Gelübde oder andere heilige Bande dazu
geweiht sind, die evangelischen Räte mit Leben zu erfüllen" (231). Alle von der Kirche
approbierten Formen "priesterlicher Brüderlichkeit" sind nützlich, nicht nur für das
geistliche, sondern auch für das apostolische und pastorale Leben.
Auch die Praxis der geistlichen Begleitung trägt nicht wenig zugunsten der Weiterbildung
von Priestern bei. Sie ist ein klassisches Mittel, das nichts an Wert verloren hat, nicht nur
für die geistliche Ausbildung, sondern auch für die Förderung und Erhaltung dauerhafter
Treue und Großzügigkeit in der Ausübung des priesterlichen Dienstes. Mit den Worten des
nachmaligen Papstes Paul VI. "hat die geistliche Begleitung eine sehr schöne Funktion,
und man kann sagen, eine unerläßliche für die moralische und geistliche Erziehung der
Jugend, die die Berufung ihres eigenen Lebens, wie immer sie auch sei, mit absoluter
Redlichkeit deuten und befolgen will; sie behält ihre positive Bedeutung in jedem
Lebensalter, wenn im Licht und in der Liebe eines frommen und klugen Rates die
Bewahrheitung der eigenen Aufrichtigkeit und die Bestärkung zur großmütigen Erfüllung
der eigenen Pflichten gefragt ist. Sie ist ein feines pädagogisches Mittel, aber von größtem
Wert; sie ist eine pädagogische und psychologische Kunst, von ernster Verantwortung für
den, der sie ausübt; sie ist geistliche Übung der Demut und des Vertrauens für den, der sie
erhält".

SCHLUSS
82. "Ich gebe euch Hirten nach meinem Herzen" (Jer 3,15).
Noch heute ist diese Verheißung Gottes lebendig und wirksam in der Kirche: sie
empfindet sich zu jeder Zeit als glückliche Empfängerin dieser prophetischen Worte; sie
sieht deren Verwirklichung täglich in vielen Teilen der Erde, oder besser: in vielen
Menschenherzen, besonders den jungen. Und sie wünscht angesichts der ernsten und
dringenden eigenen Bedürfnisse und derjenigen der Welt, daß sich diese göttliche
Verheißung an der Schwelle des dritten Jahrtausends in neuer Weise erfüllt, in immer
größerer Weite, Stärke, Wirksamkeit: wie eine außerordentliche Ausgießung des
Pfingstgeistes.
Promisiunea Domnului determină în inima Bisericii rugăciunea, implorarea
încrezătoare şi arzătoare în iubirea Tatălui care, aşa cum l-a trimis pe Isus, păstorul cel
bun, pe apostoli, pe urmaşii lor, precum şi acel şir fără număr de preoţi, tot aşa să
continue să arate oamenilor de astăzi fidelitatea şi bunătatea sa.
Şi Biserica este gata să răspundă la acest har. Simte că darul lui Dumnezeu cere un
răspuns coral şi generos: tot poporul lui Dumnezeu trebuie să se roage fără încetare şi
să lucreze pentru vocaţiile preoţeşti; candidaţii la preoţie trebuie să se pregătească cu
mare seriozitate la primirea şi trăirea darului lui Dumnezeu, conştienţi că Biserica şi
lumea au absolută nevoie de ei; trebuie să se îndrăgostească de Cristos, bunul păstor,
să-şi modeleze inima după a lui şi să fie gata să iasă pe străzile lumii ca imagine a lui,
pentru a-l proclama tuturor pe Cristos calea, adevărul şi viaţa.
Adresez un apel special familiilor: părinţii, şi mai ales mamele să fie generoşi în
a-i dărui Domnului, care-i cheamă la preoţie, pe fiii lor, şi să colaboreze cu
bucurie la itinerarul lor vocaţional, conştienţi că în felul acesta fac mai mare şi
mai profundă rodnicia lor creştină şi eclezială şi că pot experimenta, într-un
anumit sens, fericirea Fecioarei Mame Maria: "Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul sânului tău" (Lc 1,42).
Iar tinerilor de astăzi le spun: fiţi mai docili la glasul Duhului, lăsaţi să răsune în
adâncul inimii marile aşteptări ale Bisericii şi ale omenirii, nu vă temeţi să
deschideţi spiritul vostru la chemarea lui Cristos Domnul, descoperiţi privirea
iubirii lui Isus fixată asupra voastră şi răspundeţi cu entuziasm la propunerea unei
urmări radicale.
Biserica răspunde la har prin angajamentul pe care şi-l asumă preoţii pentru
realizarea acelei formări permanente care este recerută de demnitatea şi de
responsabilitatea, conferite lor de sacramentul Ordinului. Toţi preoţii sunt chemaţi
să-şi dea seama de urgenţa deosebită a formării lor în ceasul de faţă: noua
evanghelizare are nevoie de noi evanghelizatori, iar aceştia sunt preoţii care se
angajează la trăirea preoţiei lor ca pe o cale specială spre sfinţenie.
Promisiunea lui Dumnezeu garantează Bisericii nu orice fel de păstori, ci păstori
"după inima sa". "Inima" lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă pe deplin în inima
lui Cristos, păstorul cel bun. Iar inima lui Cristos continuă şi astăzi să aibă milă de
mulţime şi să le dea pâinea adevărului şi pâinea iubirii şi a vieţii (cf. Mc 6,30 ş.
u), şi cere să bată în alte inimi - cele ale preoţilor -: "Daţi-le voi să mănânce" (Mc
6,37). Oamenii au nevoie să iasă din anonimat şi din frică, au nevoie să fie
cunoscuţi şi chemaţi pe nume, să înainteze siguri pe căile vieţii, să fie regăsiţi
dacă s-au rătăcit, să fie iubiţi, să primească mântuirea ca dar suprem al iubirii lui
Dumnezeu: tocmai aceasta o face Isus, păstorul cel bun; el şi preoţii împreună cu
el.
Die Verheißung des Herrn ruft im Herzen der Kirche das Gebet hervor, das
vertrauensvolle und glühende Flehen in der Liebe des Vaters, der, ebenso wie er Jesus,
den Guten Hirten, die Apostel, ihre Nachfolger und eine ungezählte Schar an Priestern
gesandt hat, auch weiterhin den Menschen von heute seine Treue und Güte kundtun
wird.
Und die Kirche ist bereit, auf diese Gnade zu antworten. Sie spürt, daß die Gabe Gottes
nach einer gemeinsamen und großherzigen Antwort verlangt: das ganze Volk Gottes
soll unermüdlich für Priesterberufungen beten und arbeiten; die Priesteramtskandidaten
sollen sich mit großer Ernsthaftigkeit darauf vorbereiten, die Gabe Gottes anzunehmen
und zu leben, im Bewußtsein, daß die Kirche und die Welt sie unbedingt brauchen; sie
sollen Christus, den Guten Hirten, lieben, ihr Herz nach dem seinen formen, bereit sein,
als sein Abbild auf die Straßen der Welt hinauszugehen, um allen Christus, den Weg,
die Wahrheit und das Leben, zu verkündigen.
Einen besonderen Aufruf richte ich an die Familien: daß die Eltern und besonders
die Mütter dem Herrn freigebig ihre Söhne schenken, die er zum Priestertum
beruft, und daß sie mit Freude am Weg ihrer Berufung mitwirken, im Wissen
darum, daß sie so ihre christliche und kirchliche "Fruchtbarkeit" vergrößern und
vertiefen und daß sie - in einem gewissen Sinne - die Seligpreisung der Jungfrau
und Mutter Maria erfahren können: "Gesegnet bist du unter den Frauen, und
gesegnet ist die Frucht deines Leibes" (Lk 1,42).
Und den jugendlichen von heute sage ich: Achtet noch mehr auf die Stimme des
Geistes, laßt die großen Erwartungen der Kirche und der Menschheit in der Tiefe
des Herzens wiederklingen, fürchtet euch nicht, euren Geist dem Ruf Christi des
Herrn zu öffnen, spürt, daß der liebvolle Blick Jesu auf euch gerichtet ist und
antwortet mit Begeisterung auf die vorgelegte Möglichkeit radikaler Nachfolge.
Die Kirche antwortet auf die Gnade mit der Verpflichtung, die die Priester
übernehmen, um jene Weiterbildung zu verwirklichen, die die Würde und
Verantwortung, die ihnen im Sakrament der Weihe übertragen wird, verlangen.
Alle Priester sind gerufen, das einzig Dringende ihrer Formung in der jetzigen
Stunde zu erkennen: die Neuevangelisierung braucht neue Verkünder, und das
sind die Priester, die sich verpflichten, ihr Priestertum als besonderen Weg zur
Heiligkeit zu leben.
Die Verheißung Gottes ist es, der Kirche nicht irgendwelche Hirten zuzusichern,
sondern Hirten "nach seinem Herzen". Das "Herz" Gottes hat sich uns
vollkommen offenbart im Herzen Christi, des Guten Hirten. Und das Herz Christi
hat auch heute Mitleid mit der Menge und gibt das Brot der Wahrheit, das Brot
der Liebe und des Lebens (vgl. Mk 6,30ff), und es wünscht, in anderen Herzen zu
schlagen - in denen der Priester: "Gebt ihr ihnen zu" (Mk 6,37). Die Leute haben
das Bedürfnis, der Anonymität und der essen Furcht zu entgehen; das Bedürfnis,
erkannt und beim Namen gerufen zu werden; sicher auf den Pfaden des Lebens zu
gehen; wiedergefunden zu werden, wenn sie verlorengehen; geliebt zu werden;
das Heil als höchste Gabe der Liebe Gottes zu empfangen: genau dies tut Jesus,
der Gute Hirte; er - und die Priester zusammen mit ihm.
Iar acum, la sfârşitul acestei exortaţii, îmi îndrept privirea spre mulţimea
aspiranţilor la preoţie, spre seminariştii şi preoţii care, în toate părţile lumii, chiar
în condiţiile cele mai dificile şi uneori dramatice, dar totdeauna în efortul bucuros
de fidelitate faţă de Domnul şi de slujire neobosită a turmei sale, îşi oferă zilnic
viaţa proprie pentru creşterea credinţei, speranţei şi iubirii în inimile şi în istoria
bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru.
Voi, preaiubiţi preoţi, faceţi aceasta pentru că însuşi Domnul, prin puterea
Duhului său, v-a chemat să faceţi prezentă, în vasele de lut ale vieţii voastre
simple, comoara inestimabilă a iubirii sale de bun păstor.
În unire cu părinţii sinodali şi în numele tuturor episcopilor din lume şi din
întreaga comunitate eclezială, exprim întreaga recunoştinţă pe care o merită
fidelitatea şi slujirea voastră.233
Şi în timp ce vă doresc vouă tuturor, harul de a reînnoi darul lui Dumnezeu primit
prin impunerea mâinilor (cf. 2Tim 1,6), de a simţi mângâierea prieteniei profunde
care vă uneşte cu Isus şi vă leagă între voi, de a trăi bucuria creşterii turmei lui
Dumnezeu spre o iubire tot mai mare faţă de el şi faţă de fiecare om, de a întreţine
convingerea senină că cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la
îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus (cf. Fil 1,6), cu toţi şi cu fiecare dintre
voi, mă adresez în rugăciune către Maria, mama şi educatoarea preoţiei noastre.
Fiecare aspect al formării preoţeşti poate fi raportat la Maria ca la persoana
umană care, mai mult decât oricare alta, a corespuns la chemarea lui Dumnezeu,
care s-a făcut slujitoare şi ucenică a cuvântului până într-acolo încât a zămislit în
inima şi în trupul său Cuvântul făcut om pentru a-l dărui omenirii, care a fost
chemată la educarea unicului şi veşnicului preot care s-a făcut ascultător şi supus
autorităţii sale de mamă. Prin exemplul său şi prin mijlocirea sa, Fecioara
preasfântă continuă să vegheze asupra dezvoltării chemărilor şi a vieţii preoţeşti
în Biserică.
De aceea, noi preoţii suntem chemaţi să facem să crească în noi o evlavie solidă şi
gingaşă faţă de Fecioara Maria, mărturisind-o prin imitarea virtuţilor sale şi prin
rugăciune frecventă.

233 Cf. Propositio 40.

Und nun, am Ende dieses Schreibens, richte ich den Blick auf die Vielzahl der Anwärter
auf das Priestertum, der Seminaristen und der Priester, die in allen Teilen der Welt, auch
unter schwierigen, manchmal dramatischen Bedingungen, immer aber in dem freudigen
Bemühen der Treue zum Herrn und in unermüdlichem Dienst an seiner Herde, täglich
ihr eigenes Leben hingeben für das Wachstum des Glaubens, der Hoffnung und der
Liebe in den Herzen und in der Geschichte der Männer und Frauen unserer Zeit.
Ihr, meine lieben Priester, tut dies, weil der Herr selbst euch mit der Kraft seines
Geistes dazu berufen hat, den unschätzbaren Schatz seiner Liebe, die die des Guten
Hirten ist, in den zerbrechlichen Gefäßen eures ganz schlichten Lebens zu tragen.
In Gemeinschaft mit den Synodenvätern und im Namen aller Bischöfe der Welt und der
ganzen Kirchengemeinschaft drücke ich die volle Anerkennung aus, die eure Treue und
euer Dienst verdienen.
Und während ich euch allen die Gnade wünsche, jeden Tag das durch die Auflegung der
Hände (vgl. 2 Tim 1,6), von Gott empfangene Geschenk zu erneuern; die Tröstung der
tiefen Freundschaft, die euch an Jesus bindet und miteinander vereint, zu empfinden;
die Freude über das Wachstum der Herde Gottes auf eine immer größere Liebe zu ihm
und zu jedem Menschen hin zu erfahren; die ermutigende Überzeugung zu pflegen, daß
der, der dieses gute Werk in euch begonnen hat, es auch zur Vollendung bringen wird
bis zum Tag Jesu Christi (vgl. Phil 1,6), wende ich mich mit euch allen gemeinsam und
mit jedem einzelnen von euch im Gebet an Maria, die Mutter und Erzieherin unseres
Priestertums.
Jeder Aspekt der priesterlichen Ausbildung kann auf Maria bezogen werden, als den
Menschen, der mehr als jeder andere der Berufung Gottes entsprochen hat; die Magd
und Jüngerin des Wortes geworden ist, bis sie in ihrem Herzen und in ihrem Fleische
das fleischgewordene Wort empfangen hat, um es der Menschheit zu schenken; die
gerufen wurde zur Erziehung des einzigen und ewigen Hohenpriesters, der gehorsam
wurde und sich ihrer mütterlichen Autorität unterwarf. Mit ihrem Beispiel und ihrer
Fürsprache wacht die heiligste Jungfrau weiterhin über die Entwicklung der
Berufungen und des priesterlichen Lebens in der Kirche.
Daher sind wir Priester gerufen, in einer festen und zugleich zartfühlenden
Marienfrömmigkeit zu wachsen, indem wir sie durch die Nachahmung ihrer Tugenden
und häufiges Gebet bezeugen.
Marie,
mama lui Isus Cristos şi mama preoţilor,
primeşte acest titlu pe care ţi-l dăm
pentru a preamări maternitatea ta
şi a contempla alături de tine preoţia
Fiului tău şi a fiilor tăi,
sfântă născătoare de Dumnezeu.

Mamă a lui Cristos,

tu ai dat Mesiei preot trupul său de carne
prin ungerea Duhului Sfânt
pentru mântuirea celor săraci şi celor cu inima căită,
păstrează-i pe preoţii tăi, în inima ta şi în Biserică,
Mamă a Mântuitorului.

Mamă a credinţei,
tu l-ai însoţit la templu pe Fiul omului,
împlinirea promisiunilor făcute părinţilor,
încredinţează-i Tatălui pentru slava sa
pe preoţii Fiului tău,
Arcă a Legământului.

Mamă a Bisericii,
în cenacol, printre discipoli, te rugai Duhului
pentru noul popor şi păstorii săi,
mijloceşte Ordinului preoţesc
plinătatea darurilor,
Regină a apostolilor.

Mamă a lui Isus Cristos,

tu erai cu el la începutul vieţii
şi al misiunii sale,
tu l-ai căutat pe Învăţătorul prin mulţime,
l-ai însoţit, ridicat de la pământ,
consumat prin jertfa unică şi veşnică,
şi l-ai avut pe Ioan alături, ca fiu al tău,
primeşte încă de la început pe cei chemaţi,
ai grijă de creşterea lor,
însoţeşte-i în viaţă şi în slujire pe cei care sunt fiii tăi,
Mamă a preoţilor.

Amin!
Roma, "Sfântul Petru", 25 martie, solemnitatea Bunei-Vestiri a anului 1992, al XIV-lea al
pontificatului meu.
Ioan Paul al II-lea
Maria, Mutter Jesu Christi und Mutter der Priester,
empfange diesen Namen, den wir Dir entgegenbringen,
um Deine Mutterschaft zu feiern
und mit Dir das Priestertum
Deines Sohnes und Deiner Söhne zu betrachten,
Heilige Gottesmutter.

Mutter Christi,
dem Messias und Priester hast Du einen menschlichen Leib geschenkt
durch die Kraft des Heiligen Geistes,
zum Heil der Armen und der im Herzen Betrübten:
behüte die Priester in Deinem Herzen und in der Kirche,
Mutter des Erlösers.

Mutter des Glaubens,

Du hast den Menschensohn zum Tempel geleitet
in Erfüllung der den Vätern gegebenen Verheißung:
empfiehl die Priester Deines Sohnes
dem Vater zu seiner Verherrlichung,
Arche des Bundes.

Mutter der Kirche,

inmitten der jünger im Abendmahlssaal hast Du zum Heiligen Geist gebetet
für das Neue Volk und die Hirten:
erhalte dem Priesterstand
die Früchte der Gaben,
Königin der Apostel.

Mutter Jesu Christi,

Du warst bei Ihm in den Anfängen seines Lebens
und seiner Sendung;
Ihn, den Meister, hast Du in der Menschenmenge gesucht,
Ihm bist Du beigestanden, da er von der Erde erhöht wurde
und sich hingab als das eine und ewige Opfer;
Du hattest Johannes bei Dir, Deinen Sohn:
nimm an, die von Anfang an gerufen sind,
schütze ihr Wachsen,
begleite Deine Söhne in ihrem Leben und Dienst,
Mutter der Priester.

Amen!
Gegeben zu Rom, bei Sankt Peter, am 25. März, dem Fest Mariä Verkündigung des Jahres
1992, dem vierzehnten Jahr meines Pontifikates.

JOHANNES PAUL II.