„Cu faţa spre răsărit” în Liturghie

Afirmaţiile că preotul care celebrează forma veche a Liturghiei stă „cu spatele la credincioşi” pierde din vedere
esenţialul, declară pr. Uwe Michael Lang. Poziţia „ad orientem”, sau „cu faţa spre răsărit”, este legată de a avea
o orientare comună pentru rugăciunea liturgică, adaugă el. Pr. Lang de la Oratoriul din Londra, şi recent numit
să lucreze pentru Comisia Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, este autorul lucrării „Întoarcerea
către Domnul: orientarea în rugăciunea liturgică”. Cartea a fost publicată întâi în limba germană de Johannes
Verlag şi apoi în engleză de Ignatius Press. A apărut şi în italiană, franceză, maghiară şi spaniolă. În acest interviu
pentru ZENIT, pr. Lang vorbeşte despre poziţia „ad orientem” şi posibilităţile pentru o redescoperire a străvechii
practici liturgice.
- Cum s-a dezvoltat în Biserica primară practica celebrării Liturghiei „ad orientem”, sau „cu faţa spre răsărit”?
Care este semnificaţia ei teologică?
– În majoritatea marilor religii, poziţia adoptată în rugăciune şi planurile generale ale lăcaşelor de cult sunt
determinate de o „direcţie sacră”. Direcţia sacră în iudaism este spre Ierusalim sau, mai exact, spre prezenţa
Dumnezeului transcendent în Sfânta Sfintelor din Templu, după cum se arată în Daniel 6,11. Chiar şi după
distrugerea Templului, obiceiul întoarcerii spre Ierusalim a fost păstrat în liturgia sinagogii. În acest fel îşi
exprimau evreii speranţa lor escatologică în venirea Mesiei, reconstruirea Templului şi adunarea poporului lui
Dumnezeu din diaspora.
Primii creştini nu se mai întorceau către Ierusalimul pământesc, ci către noul Ierusalim ceresc. Ei aveau
convingerea fermă că atunci când Cristos cel Înviat va veni din nou în slavă, îi va aduna pe cei credincioşi Lui în
această cetate cerească. Ei vedeau în răsăritul soarelui un simbol al Învierii şi al celei de-a Doua Veniri, şi era de
la sine înţeles pentru ei să se roage cu faţa în această direcţie. Există dovezi puternice ale rugăciunii spre răsărit
în majoritatea părţilor lumii creştine începând din secolul al II-lea.
În Noul Testament, semnificaţia specială a orientării spre răsărit pentru cult nu este explic-ită. Cu toate acestea,
tradiţia a găsit multe referinţe biblice pentru acest simbolism, de ex-emplu: „soarele dreptăţii” din Maleahi 3,20;
„Răsăritul cel de Sus” din Luca 1,78; îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui cu sigiliul Dumnezeului celui
viu din Apocalips 7,2; şi imaginile cu lumina din Evanghelia Sf. Ioan. În Matei 24,27-30, semnul venirii Fiului
Omului cu putere şi mare slavă, ca un fulger care apare la răsărit şi luminează până la apus, este crucea. Există o
legătură strânsă între rugăciunea spre răsărit şi cruce; acest lucru este evident în secolul al IV-lea, dacă nu mai
devreme.
În sinagogile din această perioadă, colţul în care se păstrau sulurile cu Torah indicau di-recţia pentru rugăciune
spre Ierusalim. În rândul creştinilor, a devenit un obicei general să se marcheze direcţia pentru rugăciune cu o
cruce pe peretele dinspre răsărit în absidele bazilicilor precum şi în încăperi private, de exemplu ale călugărilor
şi pustnicilor. Spre sfârşitul primului mileniu, teologi provenind din diferite tradiţii arată că rugăciunea cu faţa
spre răsărit este una dintre practicile care deosebesc creştinismul de alte religii: evreii se roagă spre Ierusalim,
musulmanii se roagă spre Mecca, dar creştinii se roagă spre răsărit.
- În alte rituri ale Bisericii Catolice se foloseşte poziţia liturgică „ad orientem”?
– A sta „cu faţa spre răsărit” în rugăciunea liturgică este parte a tradiţiilor bizantină, siri-ană, armeană, coptă şi
etiopiană. Se practică încă în majoritatea riturilor răsăritene, cel puţin în timpul rugăciunii euharistice. Doar câteva
Biserici Catolice Răsăritene – de exem-plu, cea Maronită şi cea Siro-Malabareză – au adoptat nu de mult
„Liturghia cu faţa la po-por”, dar acest lucru se datorează influenţei apusene moderne şi nu este în conformitate
cu tradiţiile lor autentice. De aceea, Congregaţia Vaticanului pentru Bisericile Răsăritene a declarat în 1996 că
tradiţia străveche a rugăciunii spre răsărit are o profundă valoare litur-gică şi spirituală şi trebuie să fie păstrată
în riturile răsăritene.
- Auzim adesea că „cu faţa spre răsărit” înseamnă că preotul celebrează „cu spatele la credincioşi”. Ce se întâmplă
de fapt când preotul celebrează Liturghia „ad orientem”?
– Această expresie des auzită astăzi, că preotul „se întoarce cu spatele la popor”, pierde din vedere faptul esenţial
că Liturghia este un act comun de cult în care preotul şi credincioşii împreună – reprezentând Biserica peregrină
– se îndreaptă către Dumnezeul transcendent. Este vorba aici nu despre celebrarea „spre credincioşi” sau „cu
spatele la credincioşi”, ci mai degrabă despre direcţia comună a rugăciunii liturgice. Aceasta este menţinută
indiferent dacă altarul este sau nu orientat spre răsărit; în Apus, multe biserici construite începând din secolul al
XVI-lea nu mai sunt „orientate” în sensul strict.
Orientându-se în aceeaşi direcţie cu credincioşii atunci când stă la altar, preotul conduce poporul lui Dumnezeu
pe drumul lor de credinţă. Această îndreptare către Domnul a găsit o expresie sublimă în lăcaşele multor biserici
din primul mileniu, unde reprezentări ale crucii sau ale lui Cristos în slavă ilustrează ţelul peregrinării pământeşti
a adunării. A-l căuta pe Domnul păstrează viu caracterul escatologic al Euharistiei şi ne aminteşte că cel-ebrarea
sacramentului este o participare la liturgia cerească şi o garanţie a slavei viitoare în prezenţa Dumnezeului celui
viu. Acest lucru dă Euharistiei măreţia sa, ferind comunita-tea individuală de la a se închide în sine şi deschizând-
o către adunarea îngerilor şi a sfinţilor din cetatea cerească.
- În ce fel orientarea „spre răsărit” în cadrul liturgiei promovează un dialog cu Domnul?
– Principiul de bază al cultului creştin este dialogul dintre poporul lui Dumnezeu ca întreg, incluzându-l pe
celebrant, şi Dumnezeu, căruia i se adresează rugăciunea lor. De aceea, liturgistul francez Marcel Metzger susţine
că expresiile „cu faţa la credincioşi” şi „cu spatele la credincioşi” îl exclud pe Cel către care se îndreaptă toată
rugăciunea, adică Dumnezeu. Preotul nu celebrează Euharistia „cu faţa la credincioşi” indiferent care ar fi direcţia
spre care se îndreaptă; mai degrabă, întreaga adunare celebrează cu faţa la Dumnezeu, prin Isus Cristos şi în
Duhul Sfânt.
- În prefaţa cărţii dumneavoastră, pe atunci Cardinal Ratzinger arată că nici unul dintre documentele Conciliului
Vatican II nu a cerut ca altarul să fie orientat către credincioşi. Cum s-a produs această schimbare? Care a fost
baza pentru această majoră reorientare a liturgiei?
– Sunt prezentate de obicei două argumente principale în favoarea poziţiei celebrantului cu faţa la credincioşi. În
primul rând, se spune adesea că aceasta a fost practica Bisericii primare, care ar trebui să constituie norma pentru
epoca noastră; însă un studiu atent al izvoarelor arată că această afirmaţie nu stă în picioare. În al doilea rând, se
susţine că „par-ticiparea activă” a credincioşilor, un principiu care a fost introdus de Papa Pius al X-lea şi este
central pentru „Sacrosanctum Concilium”, cere celebrarea către credincioşi. Recenta reflecţie critică asupra
conceptului de „participare activă” a dezvăluit nevoia unei reeval-uări teologice a acestui important principiu.
În cartea sa „Spiritul liturgiei”, pe atunci Cardinalul Ratzinger face o distincţie utilă între participarea la Liturgia
Cuvântului, care include acţiuni exterioare, şi participarea la Litur-gia Euharistică, unde acţiunile exterioare sunt
secundare, deoarece participarea interioară în rugăciune este cea care contează. Recenta Exortaţie apostolică
postsinodală a Sfântului Părinte „Sacramentum Caritatis” conţine o importantă analiză a acestei teme în
paragraful 52.
- I se interzice unui preot să se întoarcă „spre răsărit” în noul Misal promulgat de Papa Paul al VI-lea în 1970?
Există vreun obstacol juridic care interzice folosirea mai largă a acestei practici străvechi?
– O combinaţie între orientarea preotului şi a credincioşilor unii către alţii în cadrul Litur-giei Cuvântului şi
întoarcerea comună spre altar în cadrul Liturgiei Euharistice, în special pentru Canon, este o opţiune legitimă în
Misalul Papei Paul al VI-lea. Instrucţiunea Gen-erală revizuită a Misalului Roman, care a fost prima dată
publicată în scopul studiului în anul 2000, abordează problema altarului în paragraful 299; pare să declare poziţia
cele-brantului „ad orientem” inoportună sau chiar interzisă. Cu toate acestea, Congregaţia pentru Cultul Divin şi
Disciplina Sacramentelor respinge această interpretare într-un răspuns la o întrebare trimisă de Cardinalul
Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena. Evident, paragraful relevant din Instrucţiunea Generală trebuie să
fie citit în lumina acestui răspuns, datat 25 septembrie 2000.
- Recenta Scrisoare apostolică a Papei Benedict al XVI-lea, „Summorum Pontificum”, care dă o libertate mai
mare pentru folosirea Misalului Papei Ioan al XXIII-lea, va promova o apreciere mai profundă a „întoarcerii către
Domnul” în Sfânta Liturghie?
– Cred că multe rezerve sau chiar temeri în legătură cu Liturghia „ad orientem” vin din lipsa de familiaritate cu
aceasta, şi că răspândirea „uzului extraordinar” al ritului roman va ajuta mulţi oameni să descopere şi aprecieze
această formă de celebrare.
Ad orientem
Ad orientem (lat.: nach Osten; Partizip Präsens von oriri‚ ‚aufgehen, sich erheben‘; eigentlich ad solem orientem,
‚in Richtung auf die aufgehende Sonne‘) bezeichnet im christlichen Gottesdienst die Gebetsrichtung des Liturgen.
Geschichtliche Entwicklung
Der Brauch des Betens nach Osten ist in allen christlichen Liturgiefamilien früh bezeugt. Er dürfte ab dem 2.
Jahrhundert die jüdische Sitte des Betens in Ausrichtung nach Jerusalem abgelöst haben und hatte
konfessionsunterscheidende Funktion zwischen Christen und Juden. Dabei werden die aufgehende Sonne oder
der Morgenstern auf den wiederkehrenden Christus gedeutet,[1] während die Juden den kommenden Messias in
Jerusalem erwarteten.
In den ersten Jahrhunderten bildete die römische Thron- oder Palastbasilika das Vorbild für den christlichen
Kirchenbau. Im Apsisscheitel standen die Kathedra des Bischofs und die halbrunde Priesterbank. Dadurch wurde
ein hierarchisches Gegenüber von Priesterschaft und Volk ausge-drückt. Der Altar stand frei in der Apsis und
konnte umschritten werden. Das Aufkommen der Os-torientierung beim Gottesdienst veränderte allmählich auch
den Kirchenbau. Das Gegenüber von Zelebrant und Gemeinde wurde zu einem Beten und Bitten in die gleiche
Richtung. Der Zelebrant stand jetzt mit dem Rücken zur Gemeinde und nach Osten ausgerichtet am Altar.
Kathedra und Priestersitz wurden aus dem Apsisabschluss weg verschoben, und der Altar wanderte gegen die
Ostwand und erhielt im Mittelalter dann Aufbauten mit Retabel und Tabernakel.[2]
Im Zuge einer im 20. Jahrhundert einsetzenden liturgischen Bewegung wurde begonnen, die Heilige Messe
wieder um einen frei stehenden, zum Volk gewandten Volksaltar mit dem Blick zur Gemein-de (versus populum)
zu feiern. Basierend auf den Überlegungen des Zweiten Vatikanischen Kon-zils, welches die tätige Teilnahme
(Participatio actuosa) der Gläubigen und neben dem Opfer- auch den Mahlcharakter der Eucharistie besonders
betonte, bestimmte Papst Paul VI. in der „Grundord-nung des Römischen Messbuchs“: „Für gewöhnlich soll eine
Kirche einen feststehenden, geweihten Altar haben, der frei steht, damit man ihn ohne Schwierigkeiten
umschreiten, und an ihm, der Ge-meinde zugewandt, die Messe feiern kann.“ (V. Kapitel, Nr. 299[3]) In der
Regel steht der Zelebrant nunmehr während des Wortgottesdienstes am Priestersitz seitlich vom Altar und bei
der Eucharisti-schen Liturgie hinter dem Altar. Diese Neuerung hat einen nicht geringen Einfluss auf die liturgi-
sche Praxis der anglikanischen, der evangelischen und z.T. der altorientalischen Kirchen gehabt, auch wenn dort
das Beten "ad orientem" oder "ad altarem" weiter vorherrscht.
Liturgische Bedeutung
Die sogenannte celebratio versus populum wird von Liturgiewissenschaftlern auf die stadtrömische Besonderheit
der Ausrichtung der Altäre nach Westen zurückbezogen. Derartige Altäre gibt es auch z. B. in den Westapsiden
der Dome zu Mainz und Worms. Hier bedingte die celebratio ad orientem den Blick des - hinter dem Altar
stehenden Zelebranten - in das Kirchenschiff. Allerdings war den-noch eine Gleichrichtung mit der Gemeinde
intendiert, die sich ursprünglich mit dem Zelebranten nach Osten wenden (conversi ad orientem) sollte. Dadurch
sprach der Zelebrant quasi in den Rü-cken der Gemeinde. Von manchen Liturgiewissenschaftlern wird unterstellt,
dass diese Vorstellung theoretisch sei und man davon auszugehen habe, dass die Gemeinde selbstverständlich
dem Zele-branten ins Gesicht schauten. Mit Blick auf den islamischen Ritus, in dem es ebenfalls Praxis ist, dass
Texte "in den Rücken" der Gemeinde vorgetragen werden, ohne dass diese ihre Ausrichtung nach Mekka ändern,
ist diese Unterstellung allerdings kritisch zu sehen.
Im Bereich der deutschen evangelischen Kirche ist die Gebetsrichtung zum Altar besonders in evangelisch-
lutherischen Gemeinden üblich. Gelegentlich findet sich die Stellung hinter dem Altar, häufiger die Position des
Liturgen vor dem Altar zur Gemeinde gewandt. Dies hat nicht nur den Nachteil, dass die ausgeprägt sakrale
Ausstattung des Altars mit Kerzen, Blumen und Altarbibel mit der Nutzung als "Hintergrundbild" kontrastiert.
Sie hindert auch den Liturgen, der die gottesdienst-lichen Texte in der Hand hält, am Einsatz der Gestik.
Handlungen am Altar können nicht mehr vor-tragsbegleitend vorgenommen werden.
Dem heutigen Empfinden vieler Menschen kommt die Zuwendung des Liturgen oder Zelebranten entgegen.
Persönliche, gar auratische Wirkung war dagegen früher in der Liturgie nicht vorrangig gewünscht. So
bestimmten die Rubriken des römischen Messbuchs, der beim Gebet ad orientem gekehrte Zelebrant habe, wenn
er sich zur salutatio (liturgischer Gruß) der Gemeinde zuwendet, dabei den Blick zu senken.
Gleichwohl verliert die gottesdienstliche Darstellung beim Gebet versus populum an Deutlichkeit. Die Anrede
Gottes erscheint weniger als Wirklichkeit denn als rhetorische Form für die Ansprache der Gemeinde.