Despre indisolubilitatea căsătoriei şi dezbaterea despre divorţaţii

recăsătoriţi şi sacramentele

Autor: Arhiepiscopul Gerhard Ludwig Müller 

După anunţarea unui sinod extraordinar care se va ţine în octombrie 2014 despre
pastoraţia familiei, s-au succedat diferite intervenţii, îndeosebi cu privire la problema
credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi. Pentru a aprofunda cu seninătate tema, care este tot
mai urgentă, a însoţirii pastorale a acestor credincioşi în coerenţă cu învăţătura catolică,
publicaţia L’Osservatore Romano a publicat un amplu articol al Arhiepiscopului Gerhard
Ludwig Müller, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Studiul problematicii credincioşilor care au încheiat o nouă legătură civilă după un divorţ nu
este nouă şi a fost mereu tratată cu mare seriozitate de Biserică, având intenţia de a ajuta
persoanele implicate, din moment ce Căsătoria este un sacrament care ajunge în manieră
deosebit de profundă la realitatea personală, socială şi istorică a omului. Dat fiind numărul
crescând al persoanelor implicate în ţări cu veche tradiţie creştină, este vorba de o problemă
pastorală de însemnătate vastă. Astăzi, credincioşii se întreabă foarte serios: Nu poate
Biserica să permită, sub determinate condiţii, accesul la sacramente pentru credincioşii
divorţaţi recăsătoriţi? Referitor la această problemă Biserica are mâinile legate pentru
totdeauna? Teologii au analizat cu adevărat toate implicaţiile şi consecinţele referitoare la
această materie?

Aceste probleme trebuie să fie tratate în conformitate cu învăţătura catolică despre căsătorie.
O pastoraţie pe deplin responsabilă presupune o teologie care să se abandoneze lui
Dumnezeu care se revelează „oferindu-i supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi
de bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de el” (Conciliul Vatican II, Constituţia
dogmatică Dei Verbum, nr. 5). Pentru a face comprehensibilă învăţătura autentică a Bisericii
trebuie să pornim de la cuvântul lui Dumnezeu care este conţinut în Scriptură, ilustrat în
tradiţia Bisericii şi interpretat în manieră obligatorie de magisteriu.

Mărturia Scripturi

Nu este lipsit de problematică faptul de a pune imediat tema noastră în cadrul Vechiului
Testament, deoarece căsătoria încă nu era considerată atunci ca un sacrament. Cuvântul lui
Dumnezeu în Vechiul Testament este totuşi semnificativ cu privire la asta şi pentru noi, din
moment ce Isus se situează în această tradiţie şi argumentează pornind de la ea. În decalog
se găseşte porunca „Să nu săvârşeşti adulter” (Ex 20,14), însă în altă parte divorţul este
considerat posibil. Conform Dt 24,1-4, Moise stabileşte că un bărbat poate să-i dea soţiei un
act de repudiere şi o poate trimite din casa sa dacă aceasta nu mai află har în ochii lui. Ca
urmare la asta, bărbatul şi femeia se pot recăsători. Totuşi, alături de permiterea divorţului,
în Vechiul Testament se găseşte şi o anumită repulsie faţă de această practică. Asemenea
idealului monogamiei, tot aşa şi idealul indisolubilităţii este înţeles în confruntarea pe care
profeţii o instituie între alianţa lui Jahve cu Israel şi legătura matrimonială. Profetul Malahia
exprimă cu claritate toate acestea: „Nimeni să nu trădeze soţia tinereţii tale (…) soţia
alianţei tale” (Mal 2,14-15).

Mai ales controversele cu fariseii i-au dat lui Isus ocazia de a se ocupa de temă. El s-a
distanţat în mod expres de practica veterotestamentară a divorţului, pe care Moise îl
permisese din cauza „împietririi inimii” oamenilor, şi a făcut trimitere în schimb la voinţa
originară a lui Dumnezeu: „Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea
omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup (…)
Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10,5-9; cf. Mt 19,4-
9; Lc 16,18).

Biserica Catolică, în învăţătura şi în practica sa, s-a referit în mod constant la cuvintele lui
Isus despre indisolubilitatea căsătoriei. Legământul care uneşte intim şi reciproc pe cei doi
soţi este instituit de Dumnezeu însuşi. Deci este vorba despre o realitate care vine de la
Dumnezeu şi nu mai este în disponibilitatea oamenilor.

Astăzi, unii exegeţi afirmă că aceste vorbe ale Domnului ar fi avut deja în timpurile
apostolice o anumită flexibilitate în aplicare: şi mai precis, în cazul lui porneia (desfrânare,
cf. Mt 5,32; 19,9) şi în cazul despărţirii dintre un partener creştin şi unul necreştin
(cf. 1Cor 7,12-15). Clauzele despre desfrânare au fost obiect de discuţie controversată încă
de la început în domeniul exegetic. Mulţi sunt convinşi că nu este vorba de excepţii cu
privire la indisolubilitatea căsătoriei, ci mai degrabă de legături matrimoniale invalide. În
orice caz, Biserica nu poate să-şi bazeze învăţătura sa şi practica sa pe ipoteze exegetice
controversate. Ea trebuie să respecte învăţătura clară a lui Cristos.

Paul stabileşte că interdicţia de divorţ este o voinţă expresă a lui Cristos: „Celor căsătoriţi le
poruncesc nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Dar dacă se desparte, să
rămână necăsătorită sau să se împace cu bărbatul, iar bărbatul să nu-şi lase soţia!”
(1Cor 7,10-11). În acelaşi timp, bazându-se pe propria autoritate, Paul permite ca un
necreştin să se poată despărţi de partenerul său devenit creştin. În acest caz, creştinul nu mai
este „supus sclaviei”, adică nu mai este constrâns să rămână necăsătorit (1Cor 7,12-16).
Pornind de la această poziţie, Biserica a recunoscut că numai căsătoria dintre un bărbat şi o
femeie botezaţi este sacrament în sens propriu şi numai pentru aceştia este valabilă
indisolubilitatea necondiţionată. Căsătoria nebotezaţilor este, de fapt, orânduită spre
indisolubilitate, dar oricum poate fi desfăcută în circumstanţe determinate – din cauza unui
bine mai mare (privilegium paulinum). Aşadar, nu este vorba despre o excepţie de la cele
spuse de Domnul: indisolubilitatea căsătoriei sacramentale, a căsătoriei în cadrul misterului
Bisericii, rămâne.

De mare semnificaţie pentru fundamentul biblic al înţelegerii sacramentale a căsătoriei

este Scrisoarea către Efeseni, în care se afirmă: „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos
a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea” (5,25). Şi un pic mai departe apostolul scrie:
„De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur
trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (5,31-32).
Căsătoria creştină este un semn eficace al alianţei lui Cristos şi a Bisericii. Căsătoria între
botezaţi este un sacrament deoarece marchează şi mediază harul acestui legământ.

Mărturia tradiţiei Bisericii

Părinţii Bisericii şi conciliile constituie după aceea o importantă mărturie pentru dezvoltarea
poziţiei ecleziastice. Conform părinţilor, instruirile biblice sunt obligatorii. Ele recuză legile
civile cu privire la divorţ considerându-le incompatibile cu cererea lui Isus. Biserica
părinţilor, ascultând de evanghelie, a respins divorţul şi a doua căsătorie; referitor la această
problemă mărturia părinţilor este incontestabilă.

În epoca patristică, credincioşii despărţiţi care s-au recăsătorit civil nu erau readmişi la
sacramente nici măcar după o perioadă de pocăinţă. Unele texte patristice lasă să se
înţeleagă că abuzurile nu erau mereu respinse cu rigurozitate şi că uneori au fost căutate
soluţii pastorale pentru cazuri limită foarte rare.

Mai târziu şi în unele zone, mai ales din cauza interdependenţei crescânde dintre Biserică şi
stat, s-a ajuns la compromisuri mai mari. În Orient această dezvoltare a continuat cursul său
şi a dus, mai ales după despărţirea de catedra lui Petru, la o practică tot mai liberală. Astăzi,
în Bisericile ortodoxe există o varietate de motive pentru divorţ, care sunt justificate de
obicei cu referinţă la oikonomia, clemenţa pastorală pentru fiecare caz dificil, şi deschid
calea spre o a doua sau a treia căsătorie cu caracter penitenţial. Aceasta practică nu este
coerentă cu voinţa lui Dumnezeu, exprimată clar de cuvintele lui Isus despre
indisolubilitatea căsătoriei, şi asta reprezintă desigur o problemă ecumenică ce nu trebuie
subevaluată.
În Occident, reforma gregoriană a contrastat tendinţele de liberalizare şi a repropus
concepţia originară a Scripturilor şi a părinţilor. Biserica Catolică a apărat indisolubilitatea
absolută a căsătoriei chiar şi cu preţul unor mari sacrificii şi suferinţe. Schisma „Bisericii
din Anglia”, despărţită de succesorul lui Petru, n-a avut loc din cauza diferenţelor
doctrinale, ci pentru că papa, ascultând de cuvântul lui Isus, nu putea să fie de acord cu
cererea regelui Henric al VIII-lea cu privire la desfacerea căsătoriei sale.

Conciliul din Trento a confirmat învăţătura indisolubilităţii căsătoriei sacramentale şi a

clarificat faptul că ea corespunde învăţăturii evangheliei” (cf. Denzinger-Hünermann, 1807).
Uneori se susţine că Biserica de fapt a tolerat practica orientală, însă asta nu corespunde
adevărului. Canoniştii au vorbit mereu despre o practică abuzivă şi există mărturii cu privire
la unele grupuri de creştini ortodocşi care, deveniţi catolici, au trebuit să semneze o
mărturisire de credinţă în care se făcea referinţă explicită la imposibilitatea celebrării
căsătoriei a doua sau a treia.

Conciliul Vatican II a repropus o învăţătură profundă din punct de vedere teologic şi

spiritual despre Căsătorie în constituţia pastorală Gaudium et spes, despre Biserica în lumea
contemporană, expunând cu claritate şi principiul indisolubilităţii sale. Căsătoria este
înţeleasă ca o completă comuniune trupească şi spirituală de viaţă şi de iubire dintre bărbat
şi femeie, care se dăruieşte şi se primesc unul pe altul ca persoane. Prin actul personal şi
liber al consimţământului reciproc este întemeiată prin drept divin o instituţie stabilă,
orânduită spre binele soţilor şi al copiilor şi nu dependentă de acţiunea arbitrară a omului:
„Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele copiilor
pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei” (nr. 48).

Prin intermediul sacramentului Dumnezeu acordă soţilor un har special: „Într-adevăr, după
cum Dumnezeu i-a ieşit odinioară în întâmpinare poporului său cu un legământ de iubire şi
fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi mirele Bisericii iese în întâmpinarea
soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei pentru ca, aşa cum el
însuşi a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, tot astfel şi soţii, prin dăruire reciprocă, să
se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă” (ibid.).

Prin sacrament, indisolubilitatea căsătoriei cuprinde o semnificaţie nouă, mai profundă: ea

devine imaginea iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul său şi a fidelităţii irevocabile a lui
Cristos faţă de Biserica sa. Este posibil să se înţeleagă şi să se trăiască căsătoria ca
sacrament numai în cadrul misterului lui Cristos. Dacă se secularizează căsătoria sau dacă se
consideră ca realitate pur naturală, este împiedicat accesul la sacramentalitatea sa. Căsătoria
sacramentală aparţine ordinii harului şi este inserată în comuniunea definitivă de iubire a lui
Cristos cu Biserica sa. Creştinii sunt chemaţi să trăiască căsătoria lor în orizontul
escatologic al venirii împărăţiei lui Dumnezeu în Isus Cristos, Cuvânt întrupat al lui
Dumnezeu.

Mărturia magisteriului în epoca recentă

Cu textul fundamental şi astăzi al exortaţiei apostolice Familiaris consortio, publicată de

Ioan Paul al II-lea la 22 noiembrie 1981, după Sinodul Episcopilor despre familia creştină în
lumea contemporană, a fost confirmată în mod expres învăţătura dogmatică a Bisericii
despre căsătorie. Din punct de vedere pastoral, exortaţia post-sinodală s-a ocupat şi de
îngrijirea credincioşilor recăsătoriţi cu rit civil, dar care sunt încă legaţi de o căsătorie validă
pentru Biserică. Papa a demonstrat o înaltă măsură de grijă şi de atenţie.

La nr. 84 („Divorţaţii recăsătoriţi”) sunt expuse următoarele principii:

1. Păstorii care au îngrijirea sufletelor sunt obligaţi din iubire faţă de adevăr „să discearnă
bine diferitele situaţii”. Nu este posibil a evalua totul şi pe toţi în acelaşi mod.

2. Păstorii şi comunităţile sunt ţinuţi să ajute „cu caritate activă” pe credincioşii interesaţi;
de fapt, şi ei aparţin Bisericii, au dreptul la îngrijirea pastorală şi trebuie să poată participa la
viaţa Bisericii.

3. Totuşi nu li se poate acorda admiterea la euharistie. În raport cu asta este adoptat un

motiv dublu: a) „starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic obiectiv acea unire de iubire
dintre Cristos şi Biserică”; b) „dacă ar fi admise aceste persoane la euharistie, credincioşii ar
fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea
căsătoriei”. O reconciliere prin sacramentul pocăinţei – care ar deschide calea la
sacramentul euharistic – poate să fie acordat numai pe baza căinţei faţă de ceea ce s-a
întâmplat şi pe disponibilitatea „la o formă de viaţă că să nu mai fie în contradicţie cu
indisolubilitatea căsătoriei”. În concret, asta comportă ca atunci când noua unire nu poate să
fie desfăcută din motive serioase – cum ar fi, de exemplu, educarea copiilor – ambii
parteneri „asumă angajamentul de a trăi în continenţă deplină”.

4. Din motive teologico-sacramentale, şi nu dintr-o constrângere legalistă, clerului îi este

interzis în mod expres, atât timp cât subzistă validitatea primei căsătorii, să pună în act
„ceremonii de orice gen” în favoarea divorţaţilor care se recăsătoresc civil.

Scrisoarea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei cu privire la primirea Împărtăşaniei

euharistice din partea credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi, din 14 septembrie 1994, a
confirmat că practica Bisericii despre această temă „nu poate să fie modificată pe baza
situaţiilor diferite” (nr. 5). Se clarifică, de asemenea, că credincioşii interesaţi nu trebuie să
se apropie de sfânta Împărtăşanie pe baza judecăţii lor de conştiinţă: „Atunci când el ar
considera posibil acest lucru, păstorii şi duhovnicii (…) au obligaţia gravă de a-l avertiza că
această judecată de conştiinţă este în contrast deschis cu învăţătura Bisericii” (nr. 6). În caz
de dubii cu privire la validitatea unei căsătorii eşuate, acestea trebuie să fie verificate de
organele judecătoreşti competente în materie matrimonială (cf. nr. 9).

Rămâne de importanţă fundamentală să se facă „cu caritate activă tot ceea ce poate fortifica
în iubirea lui Cristos şi a Bisericii pe credincioşii care se află în situaţie matrimonială
iregulară. Numai aşa va fi posibil pentru ei să primească pe deplin mesajul căsătoriei
creştine şi să suporte în credinţă suferinţa situaţiei lor. În acţiunea pastorală va trebui să se
facă orice efort pentru ca să fie înţeles bine că nu e vorba de nicio discriminare, ci numai de
fidelitate absolută faţă de voinţa lui Cristos care ne-a redat şi ne-a încredinţat din nou
indisolubilitatea căsătoriei ca dar al Creatorului” (nr. 10).

În exortaţia post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007, Benedict al XVI-

lea reia şi relansează munca precedentului Sinod al Episcopilor despre Euharistie. El ajunge
să vorbească despre situaţia credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi la nr. 29, unde nu ezită s-o
definească „o problemă pastorală spinoasă şi complexă”. Benedict al XVI-lea reafirmă
„practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la
sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi”, dar chiar imploră pe păstori să dedice „atenţie
specială” faţă de persoanele interesate „în dorinţa ca să cultive, pe cât posibil, un stil creştin
de viaţă prin participarea la sfânta Liturghie, chiar fără să primească Împărtăşania, prin
ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin adoraţia euharistică, prin rugăciune, prin
participarea la viaţa comunitară, prin dialogul confident cu un preot sau un maestru de viaţă
spirituală, prin dedicarea pentru caritatea trăită, prin faptele de pocăinţă, prin angajarea
educativă faţă de copii”. Este reafirmat că, în caz de dubii cu privire la validitatea
comuniunii de viaţă matrimonială care s-a întrerupt, acestea trebuie să fie examinate atent
de tribunalele competente în materie matrimonială.

Mentalitatea contemporană se pune mai degrabă în contrast cu înţelegerea creştină a

căsătoriei, în special cu privire la indisolubilitatea sa şi la deschiderea spre viaţă. Deoarece
mulţi creştini sunt influenţaţi de acest context cultural, căsătoriile sunt probabil mai des
invalide decât erau în trecut, pentru că lipseşte voinţa de a se căsători conform sensului
învăţăturii matrimoniale catolice şi chiar şi apartenenţa la un context vital de credinţă este
foarte redusă. Prin urmare, o verificare a validităţii căsătoriei este importantă şi poate să
ducă la o soluţionare a problemelor.
Acolo unde nu este posibil să se găsească o nulitate a căsătoriei, este posibilă dezlegarea şi
împărtăşirea euharistică dacă se urmează practica eclezială aprobată care stabileşte de a trăi
împreună „ca prieteni, ca frate şi soră”. Binecuvântările de legături iregulare „trebuie evitate
în orice caz (…) pentru ca printre credincioşi să nu apară confuzii cu privire la valoarea
căsătoriei”. Binecuvântarea (bene-dictio: aprobare din partea lui Dumnezeu) unui raport
care se contrapune voinţei divine trebuie considerată o contradicţie în sine. În omilia rostită
la Milano la 3 iunie 2012, cu ocazia celei de-a şaptea Întâlniri Mondiale a Familiilor,
Benedict al XVI-lea a vorbit din nou despre această problemă dureroasă: „Un cuvânt aş vrea
să-l dedic şi credincioşilor care, deşi împărtăşesc învăţăturile Bisericii despre familie, sunt
marcaţi de experienţe dureroase de eşec şi de despărţire. Să ştiţi că papa şi Biserica vă susţin
în truda voastră. Vă încurajez să rămâneţi uniţi cu comunităţile voastre, în timp ce doresc ca
diecezele să realizeze iniţiative corespunzătoare de primire şi apropiere”.

Ultimul Sinod al Episcopilor cu tema „Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei

creştine” (7-28 octombrie 2012) s-a ocupat din nou despre situaţia credincioşilor care, ca
urmare a eşecului comuniunii de viaţă matrimonială – nu eşecul căsătoriei, care subzistă ca
sacrament – au început o nouă unire şi convieţuiesc fără legătura sacramentală a căsătoriei.
În mesajul final, părinţii sinodali s-au adresat cu aceste cuvinte credincioşilor implicaţi:
„Tuturor acestora vrem să le spunem că iubirea Domnului nu abandonează pe nimeni, că şi
Biserica îi iubeşte şi este casă primitoare pentru toţi, că ei rămân mădulare ale Bisericii,
chiar dacă nu pot să primească dezlegarea sacramentală şi Euharistia. Comunităţile catolice
să fie primitoare faţă de cei care trăiesc în aceste situaţii şi să susţină drumuri de convertire
şi de reconciliere”.

Consideraţii antropologice şi teologico-sacramentale

Doctrina despre indisolubilitatea căsătoriei întâlneşte adesea neînţelegere într-un ambient

secularizat. Acolo unde s-au pierdut motivele fundamentale ale credinţei creştine, o simplă
apartenenţă convenţională la Biserică nu mai este în măsură să călăuzească alegeri de viaţă
importante şi să ofere vreun sprijin în crizele stării matrimoniale – precum şi ale preoţiei şi
ale vieţii consacrate. Mulţi se întreabă: cum pot eu să mă leg pentru toată viaţa cu o singură
femeie / cu un singur bărbat? Cine poate să-mi spună cum va fi peste zece, douăzeci,
treizeci, patruzeci de ani de căsătorie? Apoi, este efectiv posibilă o legătură definitivă cu o
singură persoană? Multele experienţe de comuniune matrimonială care astăzi se rup întăresc
scepticismul tinerilor faţă de deciziile definitive ale vieţii.

Pe de altă parte, idealul fidelităţii dintre un bărbat şi o femeie, întemeiat pe ordinea creaţiei,
n-a pierdut nimic din fascinaţia sa, aşa cum evidenţiază recentele investigaţii printre tineri.
Cea mai mare parte dintre ei aspiră la o relaţie stabilă şi durabilă, deoarece asta ar
corespunde şi naturii spirituale şi morale a omului. În afară de asta trebuie amintită valoarea
antropologică a căsătoriei indisolubile: ea îi sustrage pe soţi de la acţiunea arbitrară şi de la
tirania sentimentelor şi a stărilor sufleteşti; îi ajută să înfrunte dificultăţile personale şi să
depăşească experienţele dureroase; îi ocroteşte mai ales pe copii, care îndură cea mai mare
suferinţă din ruperea căsătoriilor.

Iubirea este ceva mai mult decât sentimentul şi decât instinctul; în esenţa sa este dăruire. În
iubirea conjugală două persoane îşi spun unul altuia în mod conştient şi voluntar: Numai pe
tine – şi pe tine pentru totdeauna. Cuvântul Domnului: „Ceea ce Dumnezeu a unit…”
corespunde promisiunii cuplului: „Eu te primesc ca soţul (…) te primesc ca soţia mea (…)
Vreau să te iubesc şi să te cinstesc cât trăiesc, până când moartea ne va despărţi”. Preotul
binecuvântează legământul pe care soţii l-au încheiat între ei în faţa lui Dumnezeu. Oricine
ar avea dubii cu privire la faptul că legătura matrimonială are calitate ontologică, se poate
lăsa instruit de cuvântul lui Dumnezeu: „De la început, Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie
şi a zis: De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un
singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup” (Mt 19,4-6).

Pentru creştini este valabil faptul că o căsătorie a celor botezaţi, încorporaţi în trupul lui
Cristos, are un caracter sacramental şi reprezintă, deci, o realitate supranaturală. Una dintre
cele mai grave probleme pastorale constă în faptul că mulţi astăzi judecă o căsătorie
exclusiv după criterii lumeşti şi pragmatice. Cel care gândeşte după „spiritul lumii”
(1Cor 2,12) nu poate să înţeleagă sacramentalitatea căsătoriei. La lipsa crescândă de
înţelegere cu privire la sfinţenia căsătoriei, Biserica nu poate să răspundă cu o adaptare
pragmatică la ceea ce apare inevitabil, ci numai cu încrederea în „Duhul lui Dumnezeu,
pentru ca să putem cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit” (1Cor 2,12). Căsătoria
sacramentală este o mărturie a puterii harului care-l transformă pe om şi pregăteşte toată
Biserica pentru cetatea sfântă, noul Ierusalim, Biserica însăşi, pregătită „ca o mireasă
împodobită pentru mirele său” (Ap 21,2).

Evanghelia sfinţeniei căsătoriei trebuie vestită cu curaj profetic. Un profet lânced caută în
adaptarea la spiritul timpurilor propria sa mântuire, dar nu mântuirea lumii în Isus Cristos.
Fidelitatea faţă de promisiunile de la Căsătorie este un semn profetic al mântuirii pe care
Dumnezeu o dăruieşte lumii: „Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă” (Mt 19,12). Iubirea
conjugală este purificată, întărită şi mărită de harul sacramental: „Această iubire, ratificată
prin angajament reciproc şi, mai presus de toate, sigilată de un sacrament al lui Cristos,
rămâne în mod indisolubil fidelă, cu trupul şi cu gândul, la bine şi la rău, şi de aceea exclude
orice fel de adulter şi de divorţ” (Gaudium et spes, nr. 49). Aşadar, soţii, participând în
virtutea sacramentului Căsătoriei la iubirea definitivă şi irevocabilă a lui Dumnezeu, pot de
aceea să fie martori ai iubirii fidele a lui Dumnezeu, hrănind constant iubirea lor printr-o
viaţă de credinţă şi de caritate.

Desigur, există situaţii – fiecare păstor ştie asta – în care convieţuirea matrimonială devine
practic imposibilă din cauza unor motive grave, cum ar fi de exemplu în caz de violenţă
fizică sau psihică. În aceste situaţii dureroase, Biserica a permis mereu ca soţii să se poată
despărţi şi să nu mai trăiască împreună. Totuşi trebuie precizat că legătura conjugală a unei
căsătorii celebrate în mod valid rămâne stabilă în faţa lui Dumnezeu şi fiecare parte nu este
liberă să încheie o nouă căsătorie atât timp cât celălalt soţ este în viaţă. De aceea păstorii şi
comunităţile creştine trebuie să se străduiască în a promova în orice mod reconcilierea şi în
aceste cazuri sau, când acest lucru nu este posibil, în a ajuta persoanele implicate să înfrunte
în credinţă propria situaţie dificilă.

Adnotări teologico-morale

Tot mai des este sugerat că decizia de a se apropia sau nu de împărtăşania euharistică ar
trebui să fie lăsată la conştiinţa personală a divorţaţilor recăsătoriţi. Acest argument, care se
bazează pe un concept problematic de „conştiinţă”, a fost deja respins în scrisoarea
Congregaţiei din anul 1994. Desigur, în orice celebrare a Liturghiei, credincioşii sunt ţinuţi
să verifice în conştiinţa lor dacă este posibil să primească Împărtăşania, posibilitate căreia
existenţa unui păcat grav nemărturisit se opune mereu. Prin urmare, ei au obligaţia de a
forma propria conştiinţă şi de a tinde la adevăr; în acest scop, pot asculta în supunere
magisteriul Bisericii, care îi ajută „să nu rătăcească de la adevărul cu privire la binele
omului, ci, în special în problemele mai dificile, să ajungă cu siguranţă la adevăr şi să
rămână în el” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, nr. 64).

Dacă divorţaţii recăsătoriţi sunt în mod subiectiv în convingere de conştiinţă că precedenta

căsătorie nu era validă, acest lucru trebuie să fie demonstrat în mod obiectiv de autoritatea
judiciară competentă în materie matrimonială. O căsătorie nu se referă numai la raportul
dintre două persoane şi Dumnezeu, ci este şi o realitate a Bisericii, un sacrament, asupra
validităţii căreia nu numai individul în sine, ci Biserica, în care el, prin credinţă şi Botez,
este încorporat, este ţinută să decidă. „Dacă precedenta căsătorie a credincioşilor divorţaţi
recăsătoriţi era validă, noua lor unire nu poate fi considerată legitimă în niciun caz, datorită
faptului că primirea sacramentelor nu se poate baza pe motive interioare. Conştiinţa
individului este obligată fără excepţii de această normă” (Joseph Ratzinger, Pastoraţia
căsătoriei trebuie să se întemeieze pe adevăr, „L’Osservatore Romano”, 30 noiembrie 2011,
pag. 4-5).
Şi doctrina despre epicheia, conform căreia o lege are valoare în termeni generali, dar nu
întotdeauna acţiunea poate să-i corespundă total, nu poate să fie aplicată în acest caz, pentru
că indisolubilitatea căsătoriei sacramentale este o normă de drept divin, care nu este deci în
disponibilitatea autoritară a Bisericii. Totuşi, aceasta are puterea deplină – pe linia
privilegiului paulin – să clarifice care condiţii trebuie să fie îndeplinite înainte ca o căsătorie
să se poată defini indisolubilă conform sensului atribuit ei de Isus. Pe această bază, Biserica
a stabilit impedimentele la căsătorie care sunt motiv de nulitate matrimonială şi a pus la
punct o procedură procesuală detaliată.

O ulterioară tendinţă în favoarea admiterii divorţaţilor recăsătoriţi la sacramente este aceea

care invocă argumentul milostivirii. Deoarece Isus însuşi a solidarizat cu cei suferinzi
dăruindu-le iubirea sa milostivă, milostivirea ar fi deci un semn special al urmării autentice.
Acest lucru este adevărat, însă este un argument slab în materie teologico-sacramentară, şi
pentru că toată ordinea sacramentală este exact lucrare a milostivirii divine şi nu poate să fie
revocată făcând referinţă la acelaşi principiu care o susţine. Prin ceea ce în mod obiectiv
sună ca o falsă referinţă la milostivire se riscă banalizarea imaginii însăşi a lui Dumnezeu,
conform căreia Dumnezeu n-ar putea să facă altceva decât să ierte. La misterul lui
Dumnezeu aparţin, în afară de milostivire, şi sfinţenia şi dreptatea; dacă se ascund aceste
atribute ale lui Dumnezeu şi nu se ia în serios realitatea păcatului, nu se poate nici media
milostivirea sa persoanelor.

Isus a întâlnit-o pe femeia adulteră cu mare compasiune, dar i-a şi spus: „Mergi şi să nu mai
păcătuieşti” (In 8,11). Milostivirea lui Dumnezeu nu este o dispensă de la poruncile lui
Dumnezeu şi de la instrucţiunile Bisericii; dimpotrivă, ea acordă forţa harului pentru
realizarea lor deplină, pentru a se ridica după cădere şi pentru o viaţă de perfecţiune după
imaginea Tatălui ceresc.

Îngrijirea pastorală

Chiar dacă, prin natura intimă a sacramentelor, admiterea la ele a divorţaţilor recăsătoriţi nu
este posibilă, în favoarea acestor credincioşi trebuie să se îndrepte şi mai mult eforturile
pastorale, deoarece aceştia trebuie să rămână în dependenţă de normele care derivă din
revelaţie şi din învăţătura Bisericii. Parcursul indicat de Biserică pentru persoanele direct
interesate nu este simplu, dar acestea trebuie să ştie şi să simtă că Biserica însoţeşte drumul
lor ca o comunitate de vindecare şi de mântuire. Cu angajarea lor de a înţelege practica
eclezială şi de a nu se apropia de împărtăşanie, partenerii se pun în modul lor ca martori ai
indisolubilităţii căsătoriei.
Îngrijirea pentru divorţaţii recăsătoriţi n-ar trebui desigur să se reducă la problema primirii
Euharistiei. Este vorba despre o pastoraţie globală care încearcă să satisfacă pe cât posibil
exigenţele diferitelor situaţii. Este important de amintit, în această privinţă, că în afară de
împărtăşirea sacramentală există alte moduri de a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Unirea cu Dumnezeu se dobândeşte atunci când se adresează lui în credinţă, în speranţă şi în

caritate, în căinţă şi în rugăciune. Dumnezeu poate dărui apropierea sa şi mântuirea sa
persoanelor pe diferite căi, chiar dacă ele trăiesc în situaţii contradictorii. Aşa cum remarcă
în mod constant recentele documente ale magisteriului, păstorii şi comunităţile creştine sunt
chemate să primească cu deschidere şi cordialitate persoanele care trăiesc în situaţii
iregulare, pentru a le fi alături cu empatie, cu ajutorul concret şi pentru a le face să simtă
iubirea bunului păstor. O îngrijire pastorală întemeiată pe adevăr şi pe iubire va găsi mereu
şi din nou în acest domeniu căile care trebuie parcurse şi formele cele mai juste.

10 lucruri pe care fiecare catolic ar trebui să le ştie despre căsătorie

Publicat la 25 aprilie 2015.

Autor: pr. Dwight Longenecker 

Căsătorie

Există atât de multă confuzie între iubire şi căsătorie în societatea noastră. Există atât de
multă confuzie între iubire şi căsătorie în Biserica noastră. Aşadar aici sunt 10 lucruri pe
care orice catolic ar trebui să le ştie despre căsătorie:

1. Căsătoria este ceva dat de la Dumnezeu. Nu e doar o instituţie socială sau o idee
romantică. Căsătoria nu este o ocazie sentimentală sau un motiv pentru o petrecere mare. Nu
este ceva ce facem individual sau ca trib ori societate. Căsătoria vine de la Dumnezeu.
Începutul Bibliei arată bărbatul şi femeia împreună după planul lui Dumnezeu. Căsătoria a
fost susţinută de Isus Cristos, societatea umană, judecata corectă şi experienţa universală a
umanităţii. Căsătoria se poate să fi luat forme uşor diferite în societăţi diferite, dar esenţa
căsătoriei – un bărbat şi o femeie împreună pentru a se completa unul pe celălalt şi a fi uniţi
pe viaţă – rămâne general valabilă.

2. O căsătorie validă este cea dintre un bărbat şi o femeie. Căsătoria se bazează pe ordinea
naturală. Bărbatul şi femeia se potrivesc împreună. Se potrivesc pentru a avea relaţii
conjugale şi a avea copii. Doi bărbaţi sau două femei se pot iubi şi acest lucru poate fi bun şi
frumos, dar aceasta se numeşte prietenie, nu căsătorie. Prietenii nu au relaţii intime. Doar
soţul şi soţia – bărbatul şi femeia – au. Aşadar, chiar dacă societatea face legi în contradicţie
cu acest adevăr evident, o căsătorie nu poate avea loc între două persoane de acelaşi sex.

3. Căsătoria este un angajament pe viaţă. Pentru catolici căsătoria este pe viaţă. Dacă eşti
căsătorit valid cu o persoană, atunci eşti căsătorit cu acea persoană până când unul dintre voi
moare. Chiar dacă te desparţi, încă eşti căsătorit cu acea persoană. Chiar dacă obţii un divorţ
civil, în ochii Bisericii încă eşti căsătorit cu acea persoană. Dacă acea căsătorie este validă
atunci eşti căsătorit pe viaţă. Dacă eşti separat sau divorţat nu te poţi căsători cu altcineva,
pentru că aceasta ar însemna să comiţi adulter, care este un păcat grav. De asemenea, nu poţi
avea relaţii intime cu altcineva, pentru că aceasta ar însemna tot adulter.

4. Pentru ca o căsătorie să fie validă, bărbatul şi femeia trebuie să fie liberi să se

căsătorească. Nu te poţi căsători cu cineva care e deja căsătorit.

5. Pentru ca o căsătorie să fie validă, bărbatul şi femeia trebuie să înţeleagă natura

căsătoriei şi să facă jurămintele cu consimţământ deplin şi liber. Oamenii se căsătoresc din
multe motive, dar fie nu înţeleg complet ce fac sau nu şi-au dat consimţământul deplin şi
liber. Dacă există circumstanţe sau intenţii care să limiteze capacitatea lor de a-şi da un
consimţământ liber, deplin şi matur, atunci căsătoria poate fi invalidă.

6. Pentru ca o căsătorie să fie validă pentru un catolic mai trebuie să fie respectate câteva
cerinţe. Un catolic trebuie de asemenea să se căsătorească în „forma” corespunzătoare.
Aceasta înseamnă este că el trebuie să se căsătorească cu un alt catolic într-o biserică
catolică, conform ritualului catolic, oficiat de un preot sau diacon catolic (doar în ritul latin
celebrantul poate să fie şi un diacon). Dacă eşti catolic, nu te poţi căsători într-o „capelă”
din Las Vegas, pe plajă sau pe vârful muntelui. Nu poţi fi căsătorit de către un pastor luteran
sau un preot episcopalian. Nu îţi poţi alege o biserică luându-te după care e mai frumoasă.
Totuşi, chiar dacă există un motiv bun pentru ca un catolic să nu se căsătorească cu un
necatolic sau în alt loc de către un alt ministru sacru, se poate cere de la Episcop
permisiunea de a fi scutit de forma obişnuită.

7. Un decret de recunoaştere a nulităţii căsătoriei nu este un „divorţ catolic”. O căsătorie

poate fi declarată nulă sau neexistentă de către autorităţile competente ale Bisericii. După
investigaţiile corespunzătoare, autoritatea poate decide că acea căsătorie nu a existat
niciodată. Se poate de asemenea să fie pe motivul că unul dintre parteneri nu era liber să se
căsătorească sau pentru că din motive complexe, una dintre persoane nu a putut încheia o
căsătorie validă.

8. Un decret de recunoaştere a nulităţii nu are de a face cu calitatea relaţiei. Nu poţi cere
un asemenea decret pentru că soţul s-a dovedit a fi un nesuferit sau soţia nu a fost fidelă. Aţi
promis că veţi fi împreună „la bine şi la rău”, vă amintiţi? Un decret de recunoaştere a
nulităţii nu are de a face cu ceea ce se întâmplă în cadrul căsătoriei. Este o decizie bazată pe
faptul dacă a fost sau nu valid încheiată de la început. Motivele pentru problemele din
cadrul căsătoriei poate existau în momentul încheierii ei şi ar putea însemna că a fost
invalidă, dar motivele prezente ale problemelor în căsătorie – chiar dacă sunt grave – nu
stau la baza deciderii nulităţii.

9. Pentru catolici căsătoria este un Sacrament. Nu este doar o poveste de dragoste în care
bărbatul şi femeia se îndrăgostesc şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dincolo de
romantism şi iubire erotică, căsătoria este un Sacrament. Ce este un Sacrament? Este o taină
sacră în care aspectele fizice ale vieţii devin canale ale harului divin. Cu alte cuvinte, prin
aspectele fizice ale vieţii de căsătorie – totul de la a avea relaţii intime până la a face micul
dejun, a câştiga bani sau a te certa şi a te împăca – poate fi o conectare la viaţa divină. De
aceea spunem că Sacramentul Căsătoriei este dat de Dumnezeu şi nu ne putem juca cu
elementele de bază a ceea ce este cu adevărat căsătoria.

10. Căsătoria este parte a misterului lui Cristos şi a Bisericii Lui. În Vechiul Testament
Dumnezeu a spus că va veni şi va fi mirele poporului Lui. Isus a folosit imaginea nupţială
de multe ori în învăţăturile sale. S-a numit pe El „Mirele”, iar pe cei care îl urmează
„mireasă”. Sfântul Paul spune că soţii trebuie să îşi iubească soţiile „aşa cum Cristos şi-a
iubit Biserica”. Foloseşte imaginea nupţială în mod repetat pentru a vorbi despre Biserică –
„mireasa lui Cristos”. Aceasta înseamnă că unirea între oameni prin căsătorie ne leagă de
misterul lui Cristos şi al Bisericii Sale. Prin Sacramentul Căsătoriei învăţăm cum este
iubirea lui Dumnezeu. Prin misterul căsătoriei experimentăm unitatea pe care un credincios
o are cu Isus Cristos însuşi.
De aceea Biserica Catolică nu poate modifica elementele de bază ale căsătoriei, deoarece
atunci când schimbăm definiţia căsătoriei schimbăm şi înţelegerea noastră cu privire la
mântuire. Când schimbăm definiţia căsătoriei schimbăm înţelegerea faţă de Cristos şi
Biserica Lui. Când schimbăm căsătoria schimbăm aşadar relaţia noastră cu Dumnezeu. Din
acest motiv Biserica Catolică este împotriva a tot ce răneşte sau strică o căsătorie. De aceea
este împotriva adulterului, a curviei, a concubinajului, a homosexualităţii, a masturbării, a
prostituţiei, a pornografiei, a divorţului, a recăsătoririi, a bigamiei, a abuzului sexual, a
violului, a contracepţiei artificiale, a fertilizării in vitro şi a altor lucruri care distrug
preţiosul şi veşnicul Sacrament al Căsătoriei.