V.

Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale

1643. "Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei –
impulsul trupului şi al instinctului, forţa sentimentului şi a afectivităţii, năzuinţa spiritului şi a
voinţei -; ea are în vedere o unitate profund personală, cea care, dincolo de unirea într-un singur
trup, duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet; ea
pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre
rodnicie. Într-un cuvânt, e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale, însă cu o
semnificaţie nouă care nu numai că le purifică şi le consolidează, ci le şi înalţă la starea care le
face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine155".

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei

1644. Iubirea soţilor pretinde, prin însăşi natura sa, unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de
persoane, care le cuprinde întreaga viaţă: "Astfel, nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Mt 19, 6)156.
"Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi
faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria157". Această
comuniune umană este întărită, purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de
sacramentul Căsătoriei. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia
primită în comun.

1645. "Demnitatea personală egală ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor
reciprocă şi deplină face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de
Domnul158". Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale care este unică şi
exclusivă159.

Fidelitatea iubirii conjugale

1646. Iubirea conjugală pretinde soţilor, prin însăşi natura sa, o fidelitate inviolabilă. Aceasta este
consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. Iubirea cere să fie definitivă. Ea nu poate fi "Până la
noi ordine". "Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele
copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei 160".

1647. Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său, a lui
Cristos faţă de Biserica sa. Prin sacramentul Căsătoriei soţii primesc dreptul să reprezinte această
fidelitate şi să dea mărturie despre ea. Din sacrament, indisolubilitatea căsătoriei primeşte un
sens nou şi mai profund.

1648. Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. De
aceea este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o
iubire definitivă şi irevocabilă, că soţii sunt părtaşi la această iubire, că ea îi susţine şi că prin
fidelitatea lor, ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. Soţii care, cu harul lui Dumnezeu,
dau această mărturie, adesea în condiţii foarte grele, merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii
bisericeşti161.
1649. Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive
foarte felurite. În asemenea cazuri, Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării.
Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu; ei nu sunt liberi să se angajeze într-o
nouă unire. În această situaţie dificilă, soluţia cea mai bună ar fi, pe cât posibil, împăcarea.
Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte, în
fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor, care rămâne indisolubilă 162.

1650. În zilele noastre, în multe ţări, există numeroşi catolici care recurg la divorţ după legile
civile şi care contractează, din punct de vedere civil, o nouă unire. Biserica susţine, din fidelitate
faţă de cuvântul lui Isus Cristos ("Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu
ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter": Mc 10, 11-12),
că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire dacă prima căsătorie era validă. Dacă cei divorţaţi
s-au căsătorit civil, se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. De aceea ei nu
pot avea acces la comunitatea euharistică, atâta timp cât persistă această situaţie. Din acelaşi
motiv, ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. Reconcilierea prin sacramentul
Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al
fidelităţii faţă de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă.

1651. Faţă de creştinii care trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi
doresc să-şi educe creştineşte copiii, preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă
atentă, pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică, la viaţa căreia pot şi trebuie să
participe, ca botezaţi:

Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să asiste la Jertfa Liturghiei, să stăruie în
rugăciune, să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii, să-şi
educe copiii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă, pentru a implora astfel,
zi de zi, harul lui Dumnezeu163.

Deschiderea faţă de rodnicie

1652. "Prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea
procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încununarea164".

Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele
părinţilor înşişi. Dumnezeu, care a spus: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2, 18) şi care "l-
a făcut pe om de la început bărbat şi femeie" (Mt 19, 4), voind să-i comunice o anume participare
deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie zicând: "Creşteţi şi
înmulţiţi-vă" (Gen 1, 28). Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum şi întreaga
structură a vieţii de familie care izvorăşte din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale
căsătoriei, să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a
Mântuitorului care, prin ei, îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia 165.

1653. Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale, spirituale şi supranaturale
pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori
ai copiilor lor166. În acest sens, misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba
vieţii167.

1654. Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de
sens din punct de vedere uman şi creştin. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii,
întrajutorării şi sacrificiului.

Sacramente: Căsătoria (IV)

Iubirea soţilor îşi are un rod vizibil în copii, „darul cel mai preţios al căsătoriei”,
care „contribuie în cea mai mare măsură tocmai la binele părinţilor” (GS 50). Într-
adevăr, ca părinţi, soţii învaţă cu adevărat ce înseamnă să te dăruieşti, să te
jertfeşti, să fii responsabil. O misiune dificilă dar şi înălţătoare, dat fiind că atât în
transmiterea vieţii, cât şi în educarea copiilor, soţii sunt „colaboratori ai iubirii lui
Dumnezeu Creatorul şi, să spunem aşa, interpreţii ei” (ibid). Cu alte cuvinte,
Dumnezeu îi face pe părinţi părtaşi la lucrarea Sa, şi nu doar se bazează pe ei ci
le şi dă ajutorul de care au nevoie. Şi aşa cum El, fiind Iubire, face totul din
iubire, şi de la soţi aşteaptă ca în tot ce fac, de la procreare la creşterea copiilor,
să pună mereu iubire.

Familia a fost numită de unii Sfinţi Părinţi cu expresia „Ecclesia domestica”, dar şi
„Biserica în miniatură” ori „Biserica mică”. Aceste expresii se explică prin faptul
că, aşa după cum toţi credinwu6wkcioşii formează împreună un trup, Trupul
mistic care este Biserica mare şi care îl are pe Cristos drept cap, la fel toţi
membrii unei familii formează un singur trup, al Bisericii mici. Această
perspectivă asupra familiei are învăţăminte concrete: la fel cum în familie
bucuriile şi tristeţile unuia se răsfrâng şi asupra celorlalţi, şi în marea familie a
Bisericii există o legătură spirituală între credincioşi, şi nimeni nu poate spune că
viaţa lui îl priveşte doar pe el. Şi nu este vorba de o exprimare metaforică: în
Biserică suntem cu toţii într-o familie mare pentru că avem acelaşi Tată, căruia i-
am devenit fii adoptivi prin Botez.

În Biserica mică, părinţii, „prin cuvânt şi prin exemplu, [sunt] primii vestitori ai
credinţei” (LG 11) pentru copiii lor. Mărturia pe care o dau prin practicarea
Sacramentelor, şi în general prin trăirea unei vieţi creştine, clădeşte şi întăreşte
credinţa copiilor. De la ei trebuie să înveţe cei mici „răbdarea şi bucuria muncii,
iubirea frăţească, iertarea generoasă şi repetată, şi mai ales cultul divin prin
rugăciune şi oferirea vieţii” (CBC 1657). Şi ce biserică nu are altar? Şi în
căminele creştine ar trebui să existe câte un altar: un loc (poate fi o măsuţă, un
raft sau altceva), unde să avem o icoană, un crucifix, o lumânare şi alte obiecte
religioase potrivite. În faţa acestui altar, Biserica mică se strânge în rugăciune în
diverse momente ale zilei. În fine, în Biserica de acasă trebuie să se audă
Cuvântul lui Dumnezeu citit din Sfânta Scriptură, dar chiar şi cântări religioase.

Rugăciune

Un proverb spaniol spune că „acolo unde Dumnezeu nu mai are biserică, îşi face
diavolul capelă”. Iar Evanghelistul Matei ne spune ce se întâmplă când diavolul
găseşte o casă goală: „merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el
şi, intrând, locuiesc acolo” (Matei 12,45). Vrem, Doamne, să fii mereu prezent în
căminele noastre. Dorim ca Împărăţia Ta să pornească şi să se răspândească
începând din inimile şi din familiile noastre. Cerem pentru aceasta
binecuvântarea Ta pentru toate familiile creştine, ca ele să fie Bisericuţe sfinte,
cărămizi solide în edificiul marii Biserici.