Căsătoria Și Viața Familială

g e o r g io s m a n t z a r id is
MORALA CREŞTINĂ
O M U L SI D U M N E Z E U
O M U L SI> SE M EN U L
P O Z IŢ IO N Ă R I ŞI P E R SP E C T IV E
E X IST E N Ţ>IA L E SI
> B IO E T IC E
4. CĂSĂTORIA ŞI VIAŢA FAMILIALĂ
a) Căsătoria
Dumnezeu l-a creat pe om «bărbat şi femeie»1. între «Bărbat şi
bărbat şi femeie există o atracţie naturală reciprocă, care femeie»
duce la comuniune şi unire2. Unirea iubitoare nu constituie

abatere de la planul creator al lui Dumnezeu, ci conformare
cu acesta. Chestiunea aceasta este limpede în Vechiul Testa
ment. Dar şi Hristos, invocând respectiva învăţătură din Ve
chiul Testament şi confirmând-o, observă: «N-aţi citit că Cel
ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie şi a zis
„pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”? Aşa încât nu
mai sunt doi, ci un trup»3.
Unirea dintre bărbat şi femeie constituie o taină care se «Taina aceasta
raportează la taina unirii dintre Hristos şi Biserică4. Cu alte mare este»
cuvinte, unirea aceasta se prezintă ca simbol al unirii dintre

Hristos şi Biserică. Şi fiindcă adevăratul înţeles al simbolu
lui se găseşte în realitatea simbolizată, de aceea şi adevăratul
înţeles al unirii dintre bărbat şi femeie se găseşte în unirea
dintre Hristos si» Biserică. Astfel iubirea dintre soţi
i este mu
tată de la nivelul psihologic şi social la cel duhovnicesc şi
ontologic.
Unirea aceasta, care se realizează prin taina Cununiei, înţelesul tainei
nu constituie o lucrare unilaterală a Bisericii. Precum în toa ca sacrament
te celelalte cazuri, aşa şi aici omul nu este chemat să primeas

că harul lui Dumnezeu în mod pasiv, ci ca împreună-lucrător
1 Facerea 5,2.
2«Prietenia ((JnAia) dintre bărbat şi femeie pare a exista după fire (tcata cţmaiv); căci prin
fire omul este aplecat spre viaţa în cuplu chiar mai mult decât spre cea în societate».
Aristotel, Etica Nicomahică VIII, 12,1162al6-9.
J Matei 19,4-6.
1 «Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică». Efeseni 5,32.
286 Omul şi semenul
(colaborator) al lui Dumnezeu. Este relevant că fiecare che

mare adresată omului de-a înainta către desăvârşita dărui
re de sine este însoţită de Biserică cu săvârşirea unei taine.
» i
Astfel, de pildă, faptul de a se aduce pe sine lui Hristos se

însoteste
> i cu taina Botezului. Unirea cu Hristos si » menţinerea
>
în calitatea de mădular al trupului Lui se săvârşeşte tainic
prin taina dumnezeieşti Euharistii. Observaţii analoage se
pot face şi pentru celelalte taine, chiar şi pentru tunderea în
monahism, socotită de unii scriitori bisericeşti împreună cu
tainele5. Desigur, centrul tuturor tainelor este dumnezeiasca
Euharistie, care îl aşază pe om în perspectiva eshatologică a
obştii fiilor lui Dumnezeu.
Cununia şi Taina Cununiei, care iniţial se însoţea cu dumnezeias-
Liturghia ca Euharistie, nu constituie o simplă binecuvântare a unirii
bărbatului şi femeii, ci încadrarea unirii acesteia în perspec
tiva vieţii celei în Hristos. Nu constă într-o simplă sfinţire a
unui fenomen biologic, ci depăşirea lui în perspectiva împă
răţiei lui Dumnezeu. De aceea şi săvârşirea tainei acesteia a
fost iniţial încadrată în Sfânta Liturghie. Şi, deoarece această
încadrare a fost oarecum dată uitării, poate că este bine să fie
repusă în practică6.
Bucurie şi Taina nunţii dă cea mai profundă dimensiune spiritua-
jertfa ţa unirii iubitoare şi reciprocei dăruiri de sine a doi oameni.
Această dăruire de sine are nu doar caracterul bucuriei, ci
şi al jertfei, pe care omul şi-o asumă de bunăvoie. De altfel,
pentru aceasta, în slujba ortodoxă a nunţii, prin cântarea
«Sfinţilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati încunu
nat...», precum şi prin folosirea cununiilor (cununilor), se
sugerează jertfa. în felul acesta, pe de o parte se răsplăteşte
lupta duhovnicească pentru curăţie a credincioşilor care se
cunună şi, pe de altă parte, se pune în vedere dimensiunea de
5Vezi, de pildă, Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească 6,2, PG 3.533AB.
6 Pentru mai multe amănunte, a se vedea P. Skaltsis, Nunta şi dumnezeiasca Liturghie.
Contribuţie la istoria şi teologia cultului (în gr.), Tesalonic 1998, p.287 ş.u.
Căsătoria şi viaţa familială 287
jertfa pe care o presupune împreună-vieţuirea soţilor. Toa

te elementele psihologice şi sociale, sentimentele onieneşti
nestatornice şi angajamentele de bunăvoie care leagă cuplul,
sunt încadrate în perspectiva vieţii duhovniceşti a Bisericii.
înclinaţia iubitoare a omului, dragostea (epcot;), nu con Dragostea
stituie un element negativ, care trebuie să dispară în vederea
închiderii într-o apatie de tip stoic. Asemenea concepţii sunt
străine de antropologia creştină şi nu au câtuşi de puţin de-a
face cu Biserica. Dragostea (epcoc;), conform cu învăţătura
creştină, este acea putere unificatoare care contribuie la re
facerea unităţii> firii omeneşti
i fărâmiţate
> si> la readucerea ei în
comuniunea cu Dumnezeu7. Dragostea (epcoc;) nu se opune
iubirii (<ryd7tr|), ci constituie o formă intensă de iubire8.
Dragostea (epcoc;) se mişcă în două direcţii, pe verticală Dragostea
şi pe orizontală, sau, altfel spus, pe cea dumnezeiască şi pe dumnezeiască
şi cea naturală
cea naturală. Ca înclinaţie dumnezeiască îl împinge pe om
la comuniunea cu Făcătorul şi Dumnezeul lui, iar ca încli
naţie naturală îl duce la căsătorie. în ambele cazuri, dragos
tea (epcoc;) duce la unire personală şi comuniune deplină cu
persoana iubită. Aceasta înseamnă că şi dragostea naturală
(6 cfmaiKOc; epcoc;) are conţinut spiritual. De altfel copiii, ca
roade naturale ale dragostei acesteia, nu sunt doar existenţe
trupeşti, ci şi spirituale. Desigur, există totdeauna şi abuzul.
Acesta devine pe atât mai umilitor şi înjositor, pe cât de înal
tă şi dătătoare de nobleţe este înclinaţia iubitoare pe care o
denaturează. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că ceea ce
se face rău este numaidecât rău şi în esenţa lui, sau că ceea ce
este înjosit are înjosirea în firea lui.
7 «Erosul (epuiTa), fie că-i zicem dumnezeiesc, fie îngeresc, fie mintal (voepov),
fie sufletesc, fie natural (cjiuaiKOv), să-l înţelegem ca pe o putere unificatoare şi
înarticulatoare (auyKpaTtKiyv), care mişcă cele superioare spre purtarea de grijă a
celor inferioare, iar pe cele de acelaşi fel spre reciprocitate în comuniune şi, la urmă,
pe cele inferioare spre întoarcere la cele mai înalte şi mai înaintate». Sfântul Dionisie
Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti 4,15, în Opere complete (trad. pr. D. Stăniloae),
ed. Paideia, Bucureşti 1996, p. 151.
“ «Căci eros (epcoc;) se numeşte iubirea intensă (enrreTaypevq ayânq)». Sfântul Grigorie
al Nyssei, Comentariu la Cântarea Cântărilor 13, PG 44.1048C.
Dragostea naturală (6 cf)uaiKO<; epcoc;) îl trage pe om că

tre depăşirea propriului «eu» şi comuniunea cu un «tu». în
felul acesta reprezintă un factor capital pentru constituirea
sau articularea vieţii
j sau societăţii
> umane9.
Dragostea (epux;) oferă omului posibilitatea de a trece de
la urmărirea intereselor egoiste la comuniunea dezinteresată.
Dar, când se limitează la nivelul simţurilor, serveşte interesele
egoiste şi degenerează în factor de decădere morală şi distrm
gere. Valorificarea dragostei (epcuc;) se realizează în comuniu
nea iubirii (Kotvurvia dydTTriO creată de căsătorie. însă adevă
rata iubire (ayartri) cere osteneală, stăruinţă şi jertfa. Nu este
un simplu sentiment natural, ci nevoinţă pentru dobândirea
smereniei şi a virtuţii. De aceea nu poate fi acelaşi lucru cu
sentimentul erotic, ba chiar nici cu fidelitatea faţă de persoana
iubită. O asemenea echivalare dă naştere unor grave confuzii.
«Libera» Aşa zisa «liberă» convieţuire, deosebit de promovată în
convieţuire epoca noastră, răstălmăceşte şi falsifică dintru îqpeput im
portanţa comuniunii iubirii. Comuniunea aceasta nu se poate
dezvolta în cadrul unor experimentări lipsite de angajament,
adică de asumarea vreunei obligaţii, ci în climatul totalei dă
ruiri de sine a persoanelor. Câtă vreme nu există angajarea
de voie în totala dăruire de sine, e firesc să nu existe nici cli
matul dezvoltării adevăratei iubiri şi unităţi. Desigur, pentru
cunoaşterea reciprocă a celor ce urmează să se căsătorească
este necesară şi o perioadă de angajare doar parţială, care să
nu implice adică totala dăruire de sine. De aceea există insti
tuţia logodnei. Când însă căsătoria se înlocuieşte cu «libe
ra» convieţuire, atunci se preschimbă într-un contract social
fragil, care prin definiţie împiedică manifestarea deplină a
iubirii şi dă întâietate satisfacerii unor funcţii sau nevoi bio
logice. Iubirea este coborâtă la nivelul unei simple tranzacţii,
iar persoana celuilalt devine obiect de experiment.
9 Sfântul Ioan Gură de Aur spune, sugestiv, următoarele: «Nimic nu ne articulează

(ouytcpOTEl) viaţa aşa cum o face dragostea (Eptoq) bărbatului şi femeii». Omilie la Către
Efeseni 20,1, PG 62,136.
Angajarea de voie şi pe viaţă în cadrul căsătoriei consti Relaţii

tuie cea mai bună premisă a dezvoltării iubirii adevărate şi a re prenupţiale
ciprocei dăruiri totale de sine a soţilor. De aceea, când se iveşte

simţirea acestei iubiri, apare spontan şi făgăduinţa angajării pe
viaţă. Iar plinătatea acestei autoangajări este adusă tainic de că
tre taina Cununiei. Dimpotrivă, întreţinerea de relaţii trupeşti
înaintea nunţii nu pregăteşte, ci batjocoreşte nunta. De aceea
Biserica priveşte aceste relaţii ca desfrânare şi prevede pentru
ele penitenţă canonică10. Se înţelege că relaţiile prenupţiale nu
sunt acceptate de Biserică nici în perioada logodnei.
Căsătoria este comuniune de iubire. Şi este adevărată Comuniune
atunci când este trăită ca o comuniune de iubire. Fără aceas de persoane
ta se transformă în convieţuire> convenţională

> sau chiar chi-
nuitoare. Prin taina Cununiei bărbatul şi femeia nu sunt un
bărbat oarecare şi o femeie oarecare, ci persoanele unice şi
irepetabile care alcătuiesc cuplul. Au nume concrete, se ajută
unul pe celălalt şi nu există doar pentru a îndeplini anumite
roluri. Chiar şi naşterea de prunci se încadrează în ajutorul
reciproc şi în comuniunea de persoane, care are ca ţintă fina
lă mântuirea şi desăvârşirea acestor persoane. Precum suges
tiv se spune în rugăciunea de la slujba Logodnei, constituirea
cuplului se face «spre ajutor şi dăinuirea (6ia6oxf]v) neamu
lui omenesc». E de la sine înţeles că, desigur, căsătoria —
care, ca instituţie, uneşte două persoane heterosexuale — nu
poate degenera în instituţie religioasă care să unească două
persoane homosexuale. De altfel, în acest din urmă caz, în
afara denaturării evidente a firii, nu există nici posibilitatea
dăinuirii neamului omenesc, adică a naşterii de prunci.
O urmare firească a căsătoriei este dobândirea de ur Naşterea de
maşi11. Teza aceasta este fundamentală. De acceptarea sau prunci
respingerea ei sunt determinate şi răspunsurile ce se dau în
10Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Canoanele 25 şi 26.

11 Vezi A. Radosliavici, «To pucmipiov tou yâpou uno SoypaTiKov tţiajc», KXr\povopta,
9 (1977) p. 246 ş.u. H. Vanţu, 'O yapoţ Kai f] npoewiptxoia aiimv i ţ &n6\jieoxş opOoSâţov
TTOipavTtKtjq, Atena 1977, p. 83-99.
anumite chestiuni parţiale privitoare la căsătorie şi viaţa fa

miliei. în cazul în care căsătoria este subordonată exclusiv
naşterii de prunci, trebuie considerată fără rost acolo unde
nu are ca urmare apariţia copiilor, chiar şi în cazul sterilită
ţii soţilor. Dar nici Biserica şi nici bunul simţ elementar nu
acceptă aşa ceva. De altfel, considerarea naşterii de prunci
ca exclusiv scop al căsătoriei înseamnă în esenţă reducerea
semnificaţiei ei la cadrul relaţiilor trupeşti ale soţilor, lucru
incomparabil cu concepţia creştină despre căsătorie. Opinia
că scopul căsătoriei este naşterea de prunci ar putea fi consi
derată analoagă opiniei că scopul vieţii omului este produ
cerea unui lucru sau a unor bunuri. Şi, desigur, este neîn
doielnic că toate acestea îl pun în valoare pe om şi îi fac mai
simţită şi mai creatoare prezenţa lui în lume, dar nu epuizea
ză scopul existenţei lui.
Participare între relaţiile conjugale şi naşterea de prunci există o le
şi creaţie gătură directă, care nu poate fi tăgăduită de soţii cu conştiin
ţă curată. Naşterea de prunci constituie rod al unirii soţilor şi
expresie a participării lor la lucrarea creatoare a lui Dumne
zeu12. Prin naşterea de prunci cuplul se extinde la mai largul
«noi» al familiei. în fine, prin naşterea de prunci omul devine
şi el dătător de viaţă, pe care şi el însuşi o are în dar, în vreme
ce prin împiedicarea naşterii pruncilor omul intervine ne
gativ în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu şi se limitează, în
mod egoist, la el însuşi.
Libertatea de Faptul de-a da naştere urmaşilor constituie — după
necesitate Clement Alexandrinul — un element al chipului dumneze
iesc din om. Şi fiindcă elementul acesta, cel puţin la nivelul
acestei lumi, este o însuşire a cuplului, chipul dumnezeiesc se
arată mai deplin în acesta din urmă decât în individ. Cu toate
acestea, ca persoană, omul nu poate fi considerat înrobit ne-
12 în legătură cu aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: «A făcut dintr-
unul unul, şi iarăşi pe aceştia doi una facându-i astfel face unul; încât şi acum dintr-unul
se naşte omul. Căci femeia şi bărbatul nu sunt doi oameni, ci un om». Omilie la Coloseni
12,5, PG 62,387.
cesităţii dăinuirii neamului omenesc. Acest lucru îl sublinia

ză de altfel şi Biserica, prin cinstea deosebită pe care o acordă
fecioriei. Firea omenească desăvârşită nu trebuie căutată prin
împărţirea ei în bărbat şi femeie, ci prin ştergerea acestei îm
părţiri. Iar ştergerea aceasta se face în persoana lui Hristos11*13.
Prin naşterea de prunci, căsătoria se arată a fi — ca o iro Căsătoria şi
nie amară — deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a mor moartea
ţii, căreia omul i s-a supus prin cădere. Naşterea de prunci,

deşi aduce mângâiere omului muritor fiindcă asigură dăinu
irea neamului omenesc, slujeşte totodată şi morţii, hrănind-o
şi extinzându-i puterea în lume. Şi într-adevăr, fiecare naştere,
deşi se înfăţişează ca o biruinţă a neamului omenesc asupra
morţii, prevesteşte totodată şi supunerea faţă de ea a omului ca
persoană; «căci de la naştere stricăciunea îşi are începutul»14.
în învăţătura Părinţilor, căsătoria este pusă pe seama Părinţii despre
căderii omului15. Sfântul Atanasie cel Mare observă că în pla relaţiile dintre
bărbat şi femeie
nul iniţial al lui Dumnezeu în legătură cu omul nu era cu
prinsă căsătoria: «Iar călcarea poruncii a adus cu sine nunta,
din pricina lui Adam cel ce a făcut fărădelege, adică a tre
cut cu vederea legea cea dată de Dumnezeu»16. Căderea lui
Adam, care a avut ca urmare supunerea faţă de moarte, a
creat necesitatea îmbrăcării «hainelor de piele»17. îmbrăcarea
acestor haine este interpretată ca adaptare a omului la datele
situaţiei apărute în urma căderii şi nu corespunde stării de
dinaintea căderii, după cum nu va corespunde nici stării îm-
11 Vezi Galateni 3,28.

H Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre feciorie 14,1, PG 46.377C.
15 «Iar după călcarea poruncii au apărut cele ale împreunării; căci până atunci ca nişte
îngeri petreceau în rai [oamenii], neaprinzându-se de poftă, nici împresuraţi de alte
patimi, nesupunăndu-se nevoilor firii, ci cu totul nestricăcioşi zidiţi fiind şi nemuritori,
încât nici de acoperirea cu haine nu aveau trebuinţă». Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie
la Facere 15,4, PG 53,123.
16 Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi 50,7, PG 27.240C. A se vedea Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Tlcvoeic, nai âm Kpioaţ 3, PG 90.788AB. Sfântul Grigorie Palama,
Omilia 43,7, ed. S. Ikonomou, p. 22.
17 «Şi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui haine de piele (xrruivcic;
fiEppcrrivouc;) şi i-a îmbrăcat pe ei». Facerea 3,21. Pentru mai multe amănunte despre
hainele de piele a se vedea P. Nellas, Zwov Oeovptvov, Atena 1979, p. 45-100.
părăţiei lui Dumnezeu18. Hainele de piele, după Sfântul Gri

gorie al Nyssei, sunt acelea pe care omul le-a luat din pielea
necuvântătoarelor (împreunarea trupească, hrana, creşterea,
îmbătrânirea, boala, moartea), pe care le va lepăda prin pre
facerea şi asemănarea trupului său cu trupul slăvit al lui Hris
tos19. în felul acesta căsătoria este recunoscută ca adaptare
la noua situaţie creată de prezenţa morţii20. Şi după Sfântul
Ioan Gură-de-Aur, dacă omul n-ar fi păcătuit, Dumnezeu ar
fi făcut în alt mod cu putinţă înmulţirea neamului omenesc.
Acest lucru este susţinut şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul,
când vorbeşte despre naşterea lui Hristos cea din Fecioara
şi despre starea eshatologică a oamenilor21. Asupra lucruri
lor acestora, despre care nu se vorbeşte în teologie, dar care
sunt legate de antropologie, nu există teze dogmatice; «căci
în aceasta reuşita nu e nefolositoare şi nereuşita este fără pe
ricol»22. Dar aceasta nu înseamnă că lipsesc coordonatele ge
nerale necesare abordării chestiunilor legate de căsătorie.
Dimensiunea Fiind comuniune de persoane, căsătoria nu se reduce la
spirituală planul materiei şi al simţurilor. Dimpotrivă, materia şi simţu
rile slujesc comuniunii persoanelor şi, în felul acesta, capătă
conţinut spiritual. Relaţiile personale ale soţilor trebuie să fie
în primul rând spirituale, pentru a menţine şi a spori comu
niunea spirituală şi unirea lor. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci
soţii sunt lipsiţi de profunzime spirituală. De altfel, nu este
întâmplător că cei mai mari teologi mistici exprimă cele mai
profunde experienţe duhovniceşti ale comuniunii lor mistice
cu Dumnezeu prin concepte, reprezentări şi imagini luate din
1BVezi Matei 22,30. Marcu 12,25. Luca 20,35.

19 Vezi Filipeni 3,21. Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre suflet ţi Înviere, PG 46.148C.49A.
KaTr]x>1TiKdq 8, PG 45.33C.
20 «încât, pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită
(ETTivEvoqTai) nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc să dăinuiască». Sfântul
Ioan Damaschin, Dogmatica 4,24(97), PG 94,1208A.
21 Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tlepi ănopttiv , PG 91.1309A.
22 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea 27 (întâia Cuvântare teologică), 10, PG 36.25A;
în româneşte, vezi Cele cinci Cuvântări teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru
Grigorie Teologul, ed. Anastasia, Bucureşti 1993, p. 19.
viaţa conjugală. Pentru a se convinge cineva de aceasta, este

suficient să citească câteva pagini din scrierile marilor scriitori
mistici, mai ales din cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog
Din punct de vedere social, căsătoria duce la legarea în- Impedimentele
treolaltă a două familii total diferite. La acest lucru contribu căsătoriei
ie şi consacrarea impedimentelor căsătoriei pe motiv de ru

denie. Impedimentele acestea nu au în vedere doar domeniul
biologic, ci şi domeniul spiritual şi social al vieţii omeneşti.
De aceea nici nu se mărginesc la înrudirea prin sânge, ci se
referă şi la înrudirea prin alianţă. Respectarea impedimente
lor acestora întăreşte viaţa socială şi creează orizonturi largi
întreţeserii relaţiilor sociale ale oamenilor.
în Noul Testament şi în tradiţia patristică este prefera Căsătoria şi
tă în special fecioria sau castitatea, notându-se că odată cu fecioria
căsătoria apar şi grijile, care împiedică deplina şi nestinghe
rita dedicare a credinciosului lui Dumnezeu. Cel căsătorit
se îngrijeşte de lucruri lumeşti şi dă loc compromisurilor şi
cedărilor, pentru a-şi pune în siguranţă familia. împărţit în
tre lume şi Dumnezeu, este mult mai lesne să dea greş în
privinţa ţinerii celei dintâi şi mai mari porunci, aceea de a-L
iubi pe Dumnezeu «din toată inima şi din tot sufletul şi din
tot cugetul»23 lui. Din contră, cel necăsătorit este liber să se
îngrijească de Dumnezeu şi de ţinerea poruncilor Lui. Căsă
toria nu îl înjoseşte pe om, dar nu îi dă uşurinţa de a dobândi
desăvârşirea cea întru Hristos, uşurinţă pe care i-o oferă fe
cioria. După cum cel ce îşi împarte averea săracilor urmează
un drum mai desăvârşit decât acela al celui ce îşi păstrează
averea şi o foloseşte mai departe, tot aşa şi cel ce renunţă la
posibilitatea de a se căsători şi alege trăirea în feciorie din iu
bire fată de Dumnezeu, urmează o cale mai desăvârşită decât
cea pe care merge cel căsătorit.
2-’ Vezi Matei 22,37. Deuteronom 6,5. «Cum, dar, va iubi cineva din toată inima şi puterea
pe Dumnezeu, când îşi împarte inima între Dumnezeu şi lume, şi oarecum furând
iubirea pe care doar Aceluia o datorează, o cheltuieşte în patimile omeneşti?». Sfântul
Grigorie al Nyssei, Despre feciorie 9, PG 46.360AB.
Comparându-se căsătoria cu fecioria, de obicei sunt

puse în balanţă, pe de o parte, dezavantajele pe care le aduce
căsătoria în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească şi, pe de altă
parte, avantajele fecioriei. Dar şi aceste dezavantaje şi avanta
je sunt reduse de obicei la relaţia trupească sau la reţinerea de
la ea. însă căsătoria are un conţinut mult mai larg. în cadrul
ei există multe elemente care favorizează viaţa duhovniceas
că. împreuna-vieţuire a soţilor, ascultarea reciprocă a unuia
de celălalt, naşterea, îngrijirea şi creşterea copiilor, abordarea
în comun a problemelor vieţii familiei, toate acestea combat
egoismul, iubirea de sine şi indiferenţa, cultivând totodată
smerenia, afecţiunea şi răbdarea. Pe de cealaltă parte, când
este redusă la simpla castitate trupească, fecioria comportă
pericole uriaşe, putând duce la trufie, egocentrism, răutate şi
lipsa iubirii aproapelui.
Perspectiva Biserica îi cheamă pe credincioşi să îşi mute interesul
eshatologică de la cele trecătoare la cele veşnice, de la lume la Dumnezeu.
Nu doar cei necăsătoriţi, dar şi cei căsătoriţi sunt chemaţi să
se elibereze de toate câte îi ţin legaţi de lume, şi să îşi întoarcă
interesul către împărăţia lui Dumnezeu. Şi «cei ce au femei»
sunt chemaţi «să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng, ca şi
cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi când nu s-ar bucura;
şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc
de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi [...]; căci trece chi
pul lumii acesteia»24. Căsătoria îşi găseşte locul ei corect când
este încadrată în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. De
altminteri ea este chiar simbol al acestei împărăţii. Scriitorii
Scripturii şi Părinţii Bisericii folosesc adesea imaginea nunţii
spre a desemna împărăţia lui Dumnezeu şi comuniunea Lui
cu oamenii25. în sfârşit, precum notează Sfântul Apostol Pa
vel, stare harismatică pentru credincios nu este doar fecioria,
ci şi căsătoria26.
211 Corinteni 7,29-31.

25 Vezi, de pildă, Matei 22,1-14. Luca 14,16-24. Apocal. 19,7-9.
26 «Fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul intr-alt fel». I Corinteni 7,7.
Tradiţia creştină preferă, evident, fecioria şi nu căsătoria, Preferinţa

în afară de Clement Alexandrinul, care pare a-1 aşeza pe pentru
feciorie
creştinul desăvârşit care este cap de familie mai presus decât
necăsătoritul desăvârşit27, nici un alt scriitor sau Părinte al
Bisericii nu dă întâietate vieţii de familie. Din cele două căi
pe care le poate urma credinciosul în viaţa lui — căsătoria
sau fecioria — cea dintâi este considerată mai de mijloc, pe
când cealaltă este înfăţişată ca mai înaltă sau îngerească28. însă,
întâietatea dată fecioriei nu înseamnă dispreţuire a căsătoriei;
«dacă fecioria este mai cinstită, aceasta nu înseamnă că nunta
este între cele de necinste»29, observă Sfântul Grigorie Teologul.
Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur zice: «Sunt încredinţat că fecioria
este mult mai de preţ decât nunta; dar prin aceasta nu aşez
nunta între cele rele, ci şi pe aceasta o laud foarte»30. în sfârşit,
tradiţia bisericească în mod unanim consideră hulitoare sau
blasfematoare orice opinie dispreţuitoare asupra căsătoriei. în
legătură cu acestea, canonul 51 apostolic notează următoarele:
«Dacă vreun episcop sau preot sau diacon, sau oricine din cinul
preoţesc, se ţine departe (se abţine) de nuntă şi de cărnuri şi
de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea
(uitând) că toate sunt bune foarte şi că bărbat şi femeie l-a
făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se
îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze din Biserică
(să se afurisească). Asemenea şi laicul»30bis.
Deja în Noul Testament cei ce resping căsătoria sunt Ocrotirea
priviţi ca unii ce se depărtează de credinţă31. Este de altfel căsătoriei
- 2' Vezi Clement Alexandrinul, Stromate 7,12,70,7-8.

2“ «Două fiind căile în viaţă în această privinţă, una mai de mijloc şi lumească — cea a
nunţii, zic — iar cealaltă îngerească şi neîntrecută — cea a fecioriei — dacă cineva şi-ar
alege-o pe cea lumească, adică nunta, prihană nu are; dar nu va lua atâtea daruri [de la
Dumnezeu]. Va lua, însă, şi va aduce şi el rodul cel de treizeci. Iar de va îmbrăţişa cineva
calea cea curată şi mai presus de lume, deşi e mai aspră decât prima cale şi greu de
izbutit, dar are daruri mai minunate; căci a odrăslit rodul desăvârşit cel însutit». Sfântul
Atanasie cel Mare, Epistola către Amun, PG 26,1173C.
25 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 40,18, PG 36.382B.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie 9, PG 48,539.
.wiiisvezi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1992, p. 34.
31 Vezi ITimotei 4,1-3.
ştiut că Biserica a condamnat cu asprime pe acei eretici care

respingeau căsătoria considerând-o o profanare. Chiar şi cei
mai înflăcăraţi adepţi ai vieţii de feciorie şi elogiatori ai aces
teia s-au întors cu vehemenţă împotriva celor ce condamnau
căsătoria. în sfârşit, tradiţia bisericească, în mod unanim, o
recunoaşte ca taină (sacramentală), ce se săvârşeşte prin ha
rul lui Dumnezeu. Dacă în scrierile Părinţilor Bisericii întâl
nim de obicei îndemnul la feciorie şi nu la căsătorie, aceasta
se datorează — precum observă Sfântul Grigorie al Nyssei
— faptului că pentru căsătorie există, într-un fel sau altul,
«avocat îndestulător firea cea de obşte a oamenilor»32.
b) Familia
Căsătoria şi Căsătoria îl uneşte pe bărbat cu femeia şi formează un
familia cuplu. Dar cuplul nu constituie familie. Familia apare odată cu
naşterea cel puţin a unui copil. Iar naşterea copilului se reali
zează din unirea soţilor: «Dacă cei doi nu devin una, [atunci]
nu lucrează mai mulţi [nu rodesc, nu se înmulţesc], câtă vreme
rămân doi; dar când vin la unitate, atunci lucrează»33.
Dăinuirea Familia constituie comunitatea de bază a societăţii. Şi,
în timp ca orice comunitate din cadrul societăţii, nu este o simplă
sumă de indivizi, ci unitate ce îşi transcende membrii luaţi în
parte. Opinia că menţinerea în timp a instituţiei familiei s-ar
datora funcţionalităţii ei ca unitate economică a fost infirma
tă de realitatea istorică, pentru că familia nu a încetat să existe
nici atunci când a fost lipsită de calitatea aceasta. Schimbări
le sociale au consecinţe asupra formei familiei, după cum au,
de altminteri, şi asupra formei căsătoriei. Aceste consecinţe
sunt mai slabe în cazul familiei si » mai intense în cazul căsă-
toriei. Adică familia, în ciuda serioasei crize prin care trece
în epoca noastră, se prezintă mai stabilă şi mai rezistentă în
timp în faţa schimbărilor sociale decât căsătoria.
Chiar şi după schimbările violente ale secolului al do
uăzecilea, care au avut consecinţe grave asupra formei fa-
12 Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre feciorie 8, PG 46.353A.

31 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Către Coloseni 12,5, PG 62,387.
miliei, aceasta nu a încetat să reziste, în special în Grecia.

Aceasta deoarece coeziunea ce caracterizează familia contri
buie substanţial
i si
) la absorbirea tulburărilor sociale create de
şomajul crescut în rândul tinerilor, precum şi la rezolvarea
problemei ocrotirii bătrânilor. Dar şi căsătoria, în ciuda creş
terii numărului de divorţuri, nu a încetat să fie o instituţie
puternică. Liberalizarea relaţiilor sexuale şi răspândirea aşa
ziselor convieţuiri libere poate că reduc statistic, dar totoda
tă afirmă instituţional
> căsătoria si
j familia ca forme autentice
de viaţă. în fine, o lovitură puternică asupra familiei o con
stituie aplicarea fecundărilor artificiale, care pot interveni în
familie ca factori genetici de ordinul trei şi patru sau să facă
de prisos existenţa unuia dintre soţi prin crearea „familiilor”
monoparentale sau a „familiilor” de homosexuali.
în societatea tradiţională predomina aşa numita fami Patriarhală
lie patriarhală, în vreme ce în societatea postindustrială şi şi
nucleică
globalizată avem de-a face în principal cu aşa-zisa familie
nucleică sau mică. Familia patriarhală cuprindea multe per
soane, care de regulă erau din trei generaţii. Din contră, fa
milia nucleică conţine de obicei persoane din două generaţii,
adică pe părinţi şi pe copiii lor necăsătoriţi. Tipul patriarhal
asigura familiei continuitatea. Membrii tineri se încadrau ar
monios în ea şi împlineau locul celor pe care moartea îi des
părţea de familie. Tipul nucleic, însă, întrerupe continuitatea
familiei. Odată cu trecerea fiecărei generaţii moare şi familia
şi se constituie una nouă. Acest fapt dă naştere unor proble
me grave, care devin tot mai simţite în societăţile contempo
rane prin predominarea aproape exclusivă a familiei nuclei-
ce. Caracteristic este, însă, că în Noul Testament familia este
abordată atât în forma sa patriarhală, cât şi în cea nucleică.
Familia exercită o influenţă decisivă asupra persoane Funcţionalitatea
lor ce o alcătuiesc. în cadrul acesteia membrii ei îsi familiei
> formează
identitatea şi conştiinţa lor colectivă. Desigur, în societatea
actuală familia nu mai deţine importanţa ei tradiţională în
constituirea vieţii sociale. Funcţionalitatea îi este îngrădită,
multe din atribuţiunile ei exercitându-se de către stat sau de

către diferite organisme. Cu toate acestea însă, familia, în ca
litatea ei de cadru al primei şi esenţialei faze a adaptării co
piilor la societate, dar şi al vieţii personale a celor maturi, nu
încetează să constituie factorul principal în formarea identi
tăţii şi comportamentului lor. Aşa cum mediul înconjurător
în care se naşte şi se dezvoltă omul constituie pentru el baza
şi punctul de plecare în procesul de cunoaştere a lumii, tot
astfel şi familia constituie baza şi punctul de plecare în întâl
nirea lui cu aproapele.
Lepădarea de Hristos a cerut, precum se ştie, ucenicilor Săi să lepede
cei apropiaţi toate legăturile cu familia, precum şi celelalte legături sociale
şi psihologice, pentru a-L putea urma: «Dacă cineva vine la
Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe
copii şi pe fraţi şi pe surori şi chiar şi sufletul său, nu poate
fi ucenicul Meu»34. Dar cum este cu putinţă să îşi urască pe
ai săi acela care este chemat să îşi iubească până şi vrăjmaşii?
Ba mai mult: cum poate spune cineva că este creştin, când
îi urăşte — sau cel puţin îi ignoră — pe ai săi, adică părinţii,
soţia, copiii şi fraţii?
în Epistola I către Timotei se spun, pe scurt, următoa
rele: «Iar dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi şi mai ales
de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât
necredinciosul»35. De altfel şi în învăţătura creştină mai ge
nerală este condamnată ca anticreştină şi inumană nu doar
ura faţă de ceilalţi, ci şi simpla indiferenţă faţă de slujirea
şi susţinerea lor spirituală sau materială, mai ales când este
vorba de persoane din mediul proxim al creştinului. Pornind
de la acest punct, putem înţelege corect şi citatul evanghelic
de mai sus. Lepădarea de cei apropiaţi, ba chiar şi ura faţă de
ei, se impune atunci când este împiedicat răspunsul pe care
credinciosul trebuie să îl dea iubirii lui Dumnezeu faţă de el.
Doar presupunându-se absoluta şi necondiţionata dăruire de
-1'1Luca 14,26.
,51 Timotei 5,8.
sine lui Dumnezeu a credinciosului, poate să existe şi să se

menţină oricare altă legătură de iubire. De altfel credinciosul
este chemat să se urască şi pe sine însuşi. Această ură nepăti-
masă, la care este chemat de Domnul iubirii, este în esenţa ei
«plinătatea iubirii chenotice a lui Dumnezeu»36.
îndeosebi familia nu este înţeleasă independent de co Familia şi
muniunea cu Hristos şi cu Biserica. De altminteri, taina Cu Biserica
nuniei este privită, precum am spus, «în Hristos şi în Biseri

că»37, raportată la legătura dintre Hristos şi Biserică. Aceasta
este perspectiva în care familia îşi află împlinirea şi devine
leagănul sau matca împlinirii şi desăvârşirii membrilor ei; în
afara acestei perspective este în pericol de-a se transforma în
focar de dezvoltare a unui egoism de grup sau a unor intere
se de grup. în sfârşit, în cadrul aceleiaşi perspective se reali
zează unitatea familiei creştine şi ierarhizarea membrilor ei.
Cuvântul lui Hristos care zice «dacă cineva voieşte să fie cel
dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor»38
nu este valabil doar în Biserică, ci şi în familie.
în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii se reliefează Raportul
categoric egalitatea — întru Hristos — dintre bărbat şi dintre soţi
femeie. Valoarea irepetabilă a omului, indiferent dacă este

bărbat sau femeie, decurge din crearea lui «după chipul»
lui Dumnezeu. Precum subliniază Sfântul Grigorie al
Nyssei, «şi femeia are însuşirea de a fi făcută după chipul lui
Dumnezeu ca şi bărbatul. De-o-cinste sunt firile, deopotrivă
virtuţile»39. Totodată, însă, bărbatul este caracterizat drept
cap al femeii şi conducător al familiei. Teza aceasta, care este
legată de concepţiile sociale ale epocii ei, este argumentată şi
teologic40. Sfântul Apostol Pavel spune că supunerea femeii
faţă de bărbat este impusă, pe de o parte, de ordinea creaţiei,
36 Arhim. Sofronie, 'OyopcQa tov &tâv mdux; ia n , p. 330-1.

37 Efeseni 5,32.
38 Marcu 9,35.
39 Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului 1, PG 44.276A.
111în cartea Facerii (3,16) bărbatul este înfăţişat ca dominând femeia: «Către bărbatul tău
[să-ţi fie] întoarcerea ta (f| d7to<JTpoi|>n oou), şi el te va stăpâni».
după care femeia a provenit din bărbat şi nu bărbatul din

femeie41, şi, pe de altă parte, de slăbiciunea de care a dat
dovadă femeia cedând cea dintâi ispitei diavolului42. Astfel,
femeile sunt îndemnate să se supună bărbaţilor lor «întru
totul»43. Bărbatul este cap femeii precum Hristos este cap
Bisericii44. Dar precum Hristos, capul Bisericii, a pătimit şi
S-a jertfit pentru ea, tot aşa şi bărbatul, capul femeii, este
dator să sufere şi să se jertfească pentru aceasta.
înţelesul Mulţi consideră astăzi tezele acestea ca fiind învechite
supunerii şi incompatibile cu realitatea socială contemporană. Desigur,
ele exprimă şi datele epocii în care s-au formulat. Biserica
nu şi-a creat propriile ei structuri de organizare a familiei, ci
le-a preluat pe cele existente şi le-a „botezat”, adică le-a dat
înţeles potrivit duhului ei. Astăzi datele vieţii familiale s-au
modificat. Pe de altă parte nimeni nu ştie care vor fi datele
vieţii familiale în viitor şi cum vor fi percepute structurile
actuale de către generaţiile următoare. Aceasta nu schimbă,
însă, lucrurile în esenţa lor, ci semnalează necesitatea „bote
zării” datelor fiecărei epoci în duhul Bisericii. Precum deja
am notat, conceptele lumeşti de obedienţă şi oprimare sunt
străine Bisericii, care dintru început a proclamat egalitatea
dintre bărbat şi femeie. Nu sunt respinse doar asuprirea şi
împilarea45, ci şi simplul fapt de a domni şi de a stăpâni46,
toate fiind înlocuite cu slujirea (SiciKovia) şi jertfa. Bărbatul
şi femeia sunt egali înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici o
diferenţă calitativă între ei: «Nu mai este bărbat şi femeie»47.
Supunerea femeii faţă de bărbat este aşezată în cadrul mai ge
neral al supunerii şi slujirii reciproce pe care sunt datori să le
11 Vezi I Corinteni 11,8-9.

12 «Nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă». I
Timotei 2,14.
13 Efeseni 5,24. A se vedea I Timotei 2,11 . 1 Petru 3,1-6.
44 Vezi Efeseni 5,23.
45 Vezi Matei 20,25.
16 Luca 22,25.
47 Galateni 3,28.
cultive toate mădularele Bisericii. Aceasta reiese mai limpede

din Epistola către Efeseni, unde supunerea femeii faţă de băr
bat şi iubirea bărbatului faţă de femeie sunt înfăţişate ca apli
cări ale îndemnului general adresat în comun credincioşilor
de-a se supune «unul altuia, întru frica lui Hristos»48.
Raporturile dintre soţi sunt, aşadar, determinate de
raporturile lor cu Hristos. Ca mădulare ale trupului lui
Hristos sunt datori ca amândoi să se supună Lui. Dar şi
supunerea reciprocă, a fiecăruia faţă de celălalt, constituie
o virtute creştină fundamentală. Este punerea în practică a
poruncii iubirii. Aşadar supunerea femeii faţă de bărbat este
aşezată în cadrul supunerii pe care ea este datoare să o aibă
faţă de Domnul49. De cealaltă parte, dimpreună cu ascultarea
lui faţă de Domnul, bărbatul este chemat să îşi iubească
femeia, precum Hristos Biserica50. Fără această iubire nu
poate cere, unilateral, femeii supunere51.
Iubirea cuprinde în sine şi supunere. Iar supunerea nu Iubire şi
este deplină şi sinceră fără iubire. Bărbatului nu îi sunt acor supunere
date anumite privilegii, ci îi sunt rânduite obligaţii speciale,

care sunt mai grele decât obligaţiile femeii. Datoria de a iubi
este mai mare decât datoria de a te supune. Astfel, poziţia
avantajoasă pe care a avut-o în trecut — şi pe care, într-o
anumită măsură, continuă să o aibă bărbatul faţă de femeie
din raţiuni sociale, economice sau din alte motive — com
portă obligaţii sporite. în mod analog, orice fel de emancipa
re a femeii este firesc să fie legată de o sporire a obligaţiilor şi
Efeseni 5,21.
v> Vezi Efeseni 5,22.
50 Vezi Efeseni 5,25.
51 în legătură cu aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur notează următoarele: «Voieşti să ţi
se supună femeia, precum lui Hristos Biserica? Atunci poartă-i şi tu de grijă, precum
Hristos Bisericii; chiar de va trebui să-ţi dai sufletul pentru ea, chiar de va trebui să fii
tăiat de o mie de ori, orice-ar trebui să rabzi şi să pătimeşti, nu da înapoi; căci chiar
pătimind acestea, încă nimic n-ai făcut precum Hristos... nu prin frică şi ameninţări
legând-o de tine, ci prin dragoste şi bunăvoinţă. Căci ce fel de împreună vieţuire este
aceea când femeia tremură de frica bărbatului? Şi ce plăcere va avea bărbatul când
locuieşte împreună cu femeie lui ca şi cu o roabă, şi nu ca şi cu o slobodă?». Omilie la
Către Efeseni 20,2, PG 62,137.
răspunderilor. Cu toate acestea însă, ca şi în alte cazuri (mai

ales în problema abordării instituţiei sclaviei), Biserica nu a
încercat să modifice structurile sociale existente. Tot aşa şi în
cazul nostru, deşi a proclamat absoluta egalitate dintre băr
bat şi femeie înaintea lui Dumnezeu, nu a purces la modifi
carea raporturilor existente între aceştia, ci le-a încadrat în
perspectiva noii realităţi pe care o creează comunitatea înte
meiată pe comuniunea cu Hristos. Biserica nu pune accentul
pe forma exterioară a raporturilor dintre oameni, ci pe cali
tatea lor interioară. Iar această calitate este determinată, în
ultimă analiză, de prezenţa sau absenţa iubirii.
Egalitatea Desigur, şi în lumea creştină au supravieţuit concepţii
bărbatului cu care subestimează femeia şi o aşază pe o poziţie inferioară
femeia
bărbatului. Cu vremea, însă, multe dintre acestea au fost în
lăturate, dar altele se menţin până azi şi este necesar să fie în
lăturate. Dar aceasta nu trebuie să ducă la exagerări sau extre-
misme forţate. Egalitatea bărbatului cu femeia este proclamată
limpede în Noul Testament şi în tradiţia patristică. Dar ea nu
înseamnă desfiinţarea sau uniformizarea deosebirilor dictate
de firea (natura) bărbatului şi a femeii sau de poziţia şi func
ţia lor aparte în familie şi societate. De altfel este cunoscut că
bărbatul şi femeia reprezintă două lumi diferite, care poartă
amprenta însuşirilor părţii bărbăteşti, respectiv celei femeieşti,
până la ultima celulă a fiinţei lor. Anatomia trupului, statura,
specialele informaţii şi funcţii genetice, constituţia fizică, toate
diferenţiază partea bărbătească şi cea femeiască. Din acestea
decurg şi diferitele lor funcţii în societate. Dacă, pe motivul
egalităţii bărbatului cu femeia, respingem orice deosebire sau
diferenţiere între ei, negăm în esenţă natura mai profundă şi
misiunea aparte a fiecăruia. Egalitatea nu înseamnă tăvălugi-
re a deosebirilor sau omitere a însuşirilor şi funcţiilor aparte
ci, dimpotrivă, recunoaşterea şi respectarea particularităţii şi
misiunii speciale a fiecăruia. De altfel, fără recunoaşterea şi
punerea în valoare a particularităţii bărbatului şi a femeii, nu
se poate înţelege nici completarea lor reciprocă prin căsătorie.
Dar şi din punct de vedere strict social particularitatea — de

pe poziţie de egalitate — implică totdeauna posibilitatea co
laborării şi a completării reciproce. Din contră, similitudinea
uniformizatoare anulează posibilitatea aceasta şi favorizează
apariţia conflictelor. în orice moment unul dintre cei doi îl
poate înlocui pe celălalt, facându-1 astfel de prisos52.
Se vorbeşte astăzi des despre hirotonia femeilor. Su Femeia şi
biectul acesta a apărut iniţial în sânul protestantismului. Dar, preoţia
asociat la subiectul mai general al egalităţii dintre bărbat şi

femeie, s-a discutat în toată lumea creştină. De la început tre
buie notat că ideea hirotoniei femeilor a apărut ca rezultat
al multor confuzii şi simplificări53. Subiectul acesta priveşte
morala creştină în principal datorită faptului că mulţi con
sideră că refuzul hirotoniei femeilor este legat de o anumită
subestimare a lor în Biserică. Dar această opinie omite as
pecte fundamentale, legate de supremaţia liturgică a femeii
în viaţa şi învăţătura Bisericii. Şi, întâi de toate, omite întâ
ietatea femeii în mântuirea omului şi zdrobirea diavolului.
Duşmănia dintre om şi diavol este în principal duşmănie în
tre femeie şi diavol. Şi mai relevant este că se vorbeşte despre
«sămânţa» Evei, care îl va zdrobi pe diavol54. Eva a primit
cea dintâi binevestire a mântuirii, iar Maica Domnului Bu-
na-Vestire a dumnezeieştii întrupări.
Aşadar femeia, care a fost cea dintâi în căderea omu Incursiune
lui, este cea dintâi şi în ridicarea acestuia. Bărbatul este îm- istorică
preună-tras în cădere şi împreună-merge spre ridicare. Dar
52 Vezi H. J. Helle, Familie-Zwischen Bibel und Kinsey-Report, Osnabrtiick 1974, p. 23.

53 Vezi A. Schemann, «'H XEipofovia tuiv yuvaiKUJv», Zvvafy\, fasc. 36 (1990), p. 50.
Pentru mai multe amănunte despre abordarea ortodoxă a temei vezi Hrisostom
Konstantinidis (Mitrop. al Mirelor, al Efesului), «' H iepceauvri icai rţ yuvaîxa eţ £tt6 v|/eclk;
eKKATţaioXoyiKfjc» 'OpdoSoţeq Kouây/Eiq, voi. 1, Katerini 1991, p. 509-23. Conferinţa
Teologică Interortodoxă (Rodos, 30 Octombrie — 7 Noiembrie 1988), H deaiq rfjq
yvvaiKoq iv Tfj ’OpdoSâţw ’EKKXrjoia Kal ra nepi xapoTovta rcDv yvvaiKdiv, Katerini
1994, mai ales p. 25-42, unde este textul final al concluziilor Conferinţei.
51 «Şi duşmănie voi pune între tine şi între femeie, şi între sămânţa ta şi între sămânţa
ei; acesta (auroc) îţi va zdrobi (Tppfţoet) capul şi tu îi vei înţepa (rnpf|aet) călcâiul».
Facerea 3,15.
primul rol nu îl are el, ci femeia. în ambele cazuri femeia are

întâietatea şi bărbatul îi urmează. Aceasta o vedem mai ales
în cazul Maicii Domnului, care, împreună cu Dumnezeu în
suşi, este împreună-pricinuitoare a dumnezeieştii întrupări;
împrumută lui Dumnezeu firea omenească, care se face în
ceputul noii creaţii. Din acest punct de vedere, Maica Dom
nului «este după întâiul ierarh, Hristos — alt ierarh»55. Astfel,
în locul preoţiei sacramentale sau liturgice, femeia a exerci
tat dintru început, prin persoana Maicii Domnului, preoţia
ontologică pentru mântuirea lumii întregi56. Cu alte cuvinte,
femeia împreună-lucrează taina mântuirii, pe când bărbatul
slujeşte. Preotesele (femeile-sacerdot) erau larg cunoscute
în lumea precreştină exterioară lui Israel. Existau îndeosebi
în religiile grecilor şi romanilor, religii cu care a intrat în
contact direct Biserica, dar şi Israel. De aceea, din punct de
vedere social, pare ciudată absenţa preoteselor în lumea iu-
deo-creştină, mai ales dat fiind locul superior pe care femeia
îl deţinea în această lume comparativ cu lumea greco-roma-
nă. Mai mult, în întreaga literatură creştină, în care sunt în
făţişate nenumărate chestiuni bisericeşti, nicicând nu s-a ivit
chestiunea hirotoniei de preotese. Doar erezia de tip gnostic
a montaniştilor admitea femeile la treapta episcopatului şi
preoţiei, lucru pe care Sfântul Epifanie al Ciprului l-a numit
«obicei idolatru» şi «treabă diavolească»57.
«Obicei Denumirile date de Sfântul Epifanie nu trebuie con
idolatru» siderate întâmplătoare, ci relevante pentru poziţia Bisericii
faţă de preoţia sacramentală a femeilor. Episcopii şi preoţii
au avut dintru început nu doar o funcţie liturgică, ci şi o po
ziţie simbolică în trupul Bisericii. Aceştia au fost «în chipul
55 Teofan al Niceii, Aoyoc; eiq 'Yneptxyiav B sotokov, ed. M. Jugie, Theophanes Nicaenus
(Î1381), Sermo m Sanctissiman Deiparam, Lateranum Romae 1935, p. 64.
56 «Preoţia a fost aşezată oarecum ca mijloc între firea dumnezeiască şi cea omenească,
pentru ca uneia să-i slujească, iar pe cealaltă să o întoarcă spre cele mai bune». Isidor
Pelusiotul, Epistola 20, PG 78.745C. Scrierea aceasta tratează în principal despre
persoana Maicii Domnului.
57 Sfântul Epifanie al Ciprului, flavapiov 49, PG 42.745BC.
(tipul) Tatălui (ei<; tuttov Ilarpoc;)» sau «în chipul (tipul) lui
Dumnezeu (ele; tuttov 0eou)»58. în vreme ce la preoţia îm
părătească59 vin, fără deosebire, bărbaţi şi femei, la preoţia
sacramentală sunt primiţi doar bărbaţii. Prezenţa femeilor ar
denota existenţa unor zeităţi feminine, precum se întâmpla în
religiile precreştine. Negarea idolatriei, care implică şi nega
rea divinităţilor de ambele sexe, aduce cu sine şi absenţa preo-
teselor. Biserica a avut doar diaconiţe, care au servit unor ne
voi liturgice practice, şi nu preotese cu preoţie sacramentală
şi caracter simbolic mai sus amintit, această din urmă situaţie
fiind numită «obicei idolatru» şi «treabă diavolească», adică
idolatrie. Şi nu este întâmplător că montanismul, în afară de
preoţia femeilor, a păstrat şi alte elemente idolatre, fondato
rul lui, Montanus, fiind iniţial preot al zeiţei Kybele60. Dar şi
astăzi, promovarea femeilor către preoţie nu este fără legătură
cu răspândirea concepţiilor neognostice şi neopăgâne, care
caracterizează duhul mai general al epocii noastre.
Diversele mişcări feministe au realizat în epoca noas Mişcările
tră anumite lucruri, dar n-au reuşit să acţioneze indepen feministe
dent de un anume complex de inferioritate faţă de bărbat.

Propriu-zis nu au semnalat specificitatea femeii, specificitate
omisă de vreme îndelungată de către bărbaţi, ci şi-au con
centrat tot interesul în revendicări ale egalităţii. Fenomenul
acesta, care de fapt nu face decât să menţină starea de mar-
ginalizare a femeii, nu vatămă doar femeia, ci totodată pri
vează şi societatea şi civilizaţia umană în general de factorul
feminin creator. Aici trebuie să se semnaleze şi răspunderea
58 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Magnezieni 4. Către Tralieni 3,1.

59 Vezi I Petru 2,9.
6,1 Prezentarea lui Dumnezeu ca Tată în Vechiul Testament sau ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt
în Noul Testament şi în Biserică nu promovează genul masculin ori neutru, nici nu
desconsideră femininul, ci înfăţişează omului celui creat şi împărţit, prin terminologia
convenţională omenească, pe Dumnezeu Cel necreat şi dincolo de orice împărţire şi
distingere în genuri. Mai mult, în învăţătura Vechiului Testament şi a Bisericii, Dumnezeu
este iconizat de om şi de omenire, nu doar de bărbat sau de femeie. în fine, noţiunea de
om, care este de genul masculin, sau cea de dumnezeire, care este de genul feminin, nu
trimit la genul respectiv, ci au în vedere per ansamblu omul, omenirea sau dumnezeirea.
306 Omul si semenul
bărbatului, care monopolizează civilizaţia şi nu lasă loc ma

nifestării factorului feminin.
Părinţi şi copii în sfârşit, copiii sunt datori să se supună părinţilor. Dar
şi părinţii, nu trebuie să aibă drept scop impunerea voii lor
copiilor, ci să îi îndrume corect în exercitarea libertăţii lor şi
să îi ajute, cu cuget smerit şi în duh de iubire, în maturizarea
treptată şi în emanciparea lor. Dar despre creşterea copiilor
vom vorbi mai amănunţit după paragraful ce urmează,
c) Problematica naşterii pruncilor
Căsătoria şi Naşterea de prunci, care, aşa cum am consemnat, con
naşterea de stituie o urmare firească a căsătoriei, a detinut totdeauna un
prunci
loc central în aceasta. însă interesul pentru naşterea de prunci
a sporit în epoca noastră, şi aceasta în două direcţii diametral
opuse: a) în direcţia limitării naşterii de prunci şi b) în direc
ţia ocolirii sterilităţii şi cea a însămânţării artificiale. Acestea
au devenit astăzi cu putinţă până la un anumit grad prin dez
voltarea tehnologiilor de reproducere.
Unirea Sfântul Apostol Pavel scrie că în cadrul căsătoriei nici
desăvârşită unul dintre cei doi soţi nu este stăpân pe trupul său. De ace
ea, îndeamnă să nu se lipsească unul de celălalt, decât numai
temporar şi de comun acord, în vederea dedicării nestânje
nite rugăciunii61. Mai târziu s-au formulat şi teze mai auste
re. Apologeţii Iustin şi Athenagora au susţinut că raporturile
conjugale ale creştinilor trebuie să aibă în vedere exclusiv
naşterea de prunci62. Acelaşi lucru îl găsim şi la Clement Ale
xandrinul. Pentru Clement căsătoria este «poftirea facerii
de prunci, nu vărsarea sămânţei fără rânduială, fără lege şi
fără rost»63. Observă, sugestiv: «căci plăcerea goală, chiar şi
61 Vezi I Corinteni 7,5.

62Athenagora, de pildă, scrie: «Femeia, pe care fiecare din noi a luat-o după legile noastre,
o socotim astfel până la a face ea prunci [pexP1 T°0 naifionoiqaaaSai]. Căci precum
lucrătorul ţarinii, punând în pământ seminţele, aşteaptă secerişul nemaisemănând, aşa
şi nouă ne este măsură a poftei facerea de prunci». Ilpea/Seta nepi xP‘OTiavu>v 33. A se
vedea şi Sfântul Iustin Filosoful, Apologia 1,29,1.
63 Clement Alexandrinul, Pedagogul 2,10,95,3.
în căsătorie, este nelegiuită şi nedreaptă şi iraţională»61*64. Ace

eaşi teză o găsim şi la Origen, precum şi la Sfântul Maxim
Mărturisitorul65. Prin urmare şi în cadrul căsătoriei rela
ţiile soţilor, când nu au în vedere facerea de prunci, sunt,
după aceşti scriitori ai Bisericii, reproşabile66. Echivalarea
scopului căsătoriei şi al raporturilor conjugale cu facerea de
prunci o aflăm şi în învăţătura Părinţilor latini Ambrozie şi
Augustin67. în acest cadru, refuzul de-a concepe nu poate
fi justificat. Pe baza acestor date, ca singur mod de a evita
naşterea de prunci este înfăţişată înfrânarea de la raportu
rile conjugale68.
Un interes special pentru subiectul acesta îl prezintă Relativă
teza Sfântului Ioan Gură-de-Aur. După cum relevant notea diferenţiere
ză, căsătoria s-a dat omului şi pentru facerea de prunci, «dar

mult mai mult pentru a stinge înfierbântarea firii»69. Iar în
susţinerea acestei teze a lui, Sfântul Ioan Gură-de-Aur aduce
cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi adaugă: «Iar martor îmi
este Pavel, care zice: „dar din cauza desfrânării fiecare să-şi
aibă femeia lui”; nu pentru naşterea de prunci; şi porunceşte
ca iarăşi să fie împreună [bărbatul şi femeia], nu pentru a se
face părinţi multor fii, ci pentru ce? „Ca să nu vă ispitească
pe voi satana”, zice. Şi, mergând mai departe, nu a zis „dacă
vor copii”; dar ce? „dacă nu se pot înfrâna, să se căsătoreas
că”»70. Căsătoria îl păzeşte pe om de desfrânare. Facerea de
61 Idem, op.cit. 2,10,92,2.

65 Vezi Origen, Omilie la Facere 3,6, PG 12.180C-181 A. Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Capete despre iubire 2,17, PG 90,989AB.
66 Susţinând teza aceasta, Clement Alexandrinul recurge şi la fiziologie: «Aşadar,
însetând mitra după facere de prunci, ţine sămânţa şi respinge prisosul fără rost al
împreunării, după primirea sămânţei oprind cu desăvârşire, cu capătul ei strâmt,
orice plăcere neruşinată... aşa că nu este îngăduit ca tocmai atunci să fie tulburată firea
lucrătoare, [prin îmbrăţişări de prisos], cu nesocotirea rostului lor». Op.cit. 2,10,93,1-3;
vezi şi Pedagogul, Bucureşti 1939, p. 221.
67 Sfântul Ambrozie al Mediolanului, EiqAovicâv 1,45, PL 15,1623. fer. Augustin, De Ge-
nesi ad literam 9,5, PL 34,396.
6" Vezi Lactanţiu, lnstitutiones divinae V I,20, PL 6.709A.
“ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie 19, PG 48,547.
7,1 Op.cit., loc.cit.
prunci, mai ales după înmulţirea oamenilor pe pământ, îşi

pierde importanţa ei deosebită. în timp ce în vremurile vechi
— observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur — căsătoria avea ca
scop nu doar desfiinţarea desfrânării, dar şi creşterea popu
laţiei pământului, mai apoi, «când s-a umplut şi pământul şi
marea şi lumea întreagă, doar un singur motiv i-a mai rămas
căsătoriei: desfiinţarea desfrânării şi a destrăbălării»71.
Acestea nu înseamnă, desigur, că pentru Sfântul Ioan
Gură-de-Aur sau pentru Sfântul Apostol Pavel căsătoria nu
este nimic altceva decât un refugiu pentru evitarea desfrână
rii. Tezele acestea trebuie înţelese în cadrul mai larg al ope
relor lor şi în legătură cu scopul pentru care au scris. Sfântul
Apostol Pavel, abordând în Epistola I către Corinteni proble
ma desfrânării, îi îndeamnă pe creştini să o evite. După Sfân
tul Apostol, relaţiile trupeşti pot exista doar între soţi72. Aşa
dar subiectul despre care se vorbeşte aici nu este căsătoria, ci
desfrânarea. Opiniile Sfântul Apostol Pavel despre căsătorie
se află în alte locuri din epistolele lui. Iar Sfântul Ioan Gură-
de-Aur, vorbind despre feciorie şi reliefându-i superioritatea,
înfăţişează căsătoria ca pe un mod de viaţă pentru aceia care
nu pot urma viaţa întru feciorie. Iar că şi Sfântul Apostol Pa
vel şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur recunosc căsătoria ca «taină
mare», este de prisos să mai notăm.
Abordare Raporturile conjugale, ca şi alte chestiuni legate de ele,
dialectică sunt tratate aici în mod dialectic. Respingând desfrânarea,
care se naşte din pofta trupească, scriitorii bisericeşti dau ca
ieşire din impas căsătoria. înfăţişând căsătoria ca taină ce se
încadrează în desăvârşirea omului cea în Hristos, pun în le
gătură relaţiile trupeşti cu rodul lor firesc, naşterea de prunci.
Este cunoscut, de altfel, că multe cupluri creştine, după do
bândirea copiilor, trăiau ca fraţii, intensificându-şi viaţa du
hovnicească şi biruind cugetul trupesc. Aceasta se înţelege
dacă se ia în considerare că şi în cadrul căsătoriei plăcerea,
71 Vezi op.cit. A se vedea şi scrierea aceluiaşi Eiq to «Stă Si Tăq nopveîaq» 3, PG 51,213.
72 Vezi I Corinteni 72.
chiar dacă nu este o fărădelege, nu încetează de-a constitui

un element trupesc73.
Ţinta ideală şi conformă cu duhul Evangheliei, spre Calea ideală
care sunt datori să se îndrepte credincioşii, este biruinţa asu
pra cugetului trupesc. Aşa cum celor necăsătoriţi li se cere
curăţia întreagă, la fel şi celor căsătoriţi li se cere respecta
rea absolută a legării relaţiilor trupeşti de naşterea de prunci.
Dezlegarea plăcerii trupeşti de scopul căruia slujeşte constitu
ie neîndoielnic un uz greşit sau un abuz care necesită abordare
atentă şi îndrumare duhovnicească responsabilă74. Căsătoria
creştină este datoare să înainteze neîncetat de la cele trupeşti
către cele duhovniceşti; de la dezbinare către unitate. Drumul
acesta este posibil doar înlăuntrul perspectivei desăvârşirii în
Hristos a soţilor. Din acest motiv, de altfel, nu poate exista
— cel puţin în duhul învăţăturii patristice — în mod separat
sau autonom o aşa-zisă «morală (etică) a sexualităţii». Mora
la aceasta se încadrează organic şi indisolubil în morala mai
generală a vieţii credinciosului, dictată de teologie şi antropo
logia creştină. în sfârşit, caracterul ascetic al vieţii creştine
se referă şi la viaţa creştinilor căsătoriţi. Postul, rugăciunea,
înfrânarea, reaua-pătimire nu sunt doar pentru monahi, ci
şi pentru cei căsătoriţi. Desăvârşirea căsătoriei se realizează
prin raportarea şi ridicarea la prototipul ei, adică la unirea ce
există «în Hristos şi în Biserică». Prin această raportare este
înlăturată împărţirea trupească şi este introdusă unitatea spi
rituală, duhovnicească. Contractarea «în Hristos» a căsătoriei75
75 «Plăcerea cea spre facere de prunci din căsătoriile cele legiuite prea puţin se poate
chema dar dumnezeiesc al lui Dumnezeu, căci este trupesc, şi al firii [celei căzute],
şi nu dar al harului, măcar că Dumnezeu este Cel ce a făcut firea». Sfântul Grigorie
Palama, Pentru cei ce se liniştesc întru sfinţenie 1,1,22, ed. P. Hristou, rprţyopîov tov TlaXcipă,
Zvyypăppara, voi. 1, p. 385.
71 Relevant, Sfântul Maxim Mărturisitorul observă: «Răutatea (icaida) este judecata
greşită a înţelesurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare (TtapaxpnctK) a lucrurilor.
De pildă, când e vorba de femeie, judecata dreaptă asupra împreunării e că scopul ei este
facerea de prunci. Aşadar, cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, luând drept
bun ce nu e bun. Unul ca acesta, deci, face rea întrebuinţare împreunându-se cu femeia».
Capete despre iubire 2,17, PG 90.989AB; vezi şi Filocalia, voi. 2, Bucureşti 21993, p. 82.
constituie totodată şi indiciul adevăratei ei destinaţii.

Contracepţia Structura societăţii contemporane, duhul eudemonist,
emanciparea femeii, consumismul şi diferite alte motive fac,
în cazul multor cupluri, nedorită naşterea pruncilor sau o
reduc la minim. Reducerea aceasta, provocată cu mijloace
artificiale, se realizează prin contracepţie, avort sau steriliza
re. Adesea astăzi contracepţia coincide cu avortul, fiindcă nu
se realizează prin împiedicarea concepţiei, ci prin distruge
rea ovulelor fecundate. Astfel că anumite medicamente sau
instrumente sunt în realitate provocatoare ale avortului, căci
ucid embrionii apăruţi75.
Avortul şi Avortul, care în multe ţări a fost legalizat — ca de altfel
sterilizarea şi la noi [după cum şi în România (n.tr.)] — este uciderea em
voluntară
brionului în primele faze ale sarcinii. Biserica priveşte avortul
ca ucidere (crimă) şi supune pedepsei canonice a ucigaşului
atât pe femeile care apelează la avort, cât şi pe medicii care îl
execută7576. Dar şi bărbaţii care, în trecut, se castrau voluntar
erau condamnaţi de către Biserică drept «omorâtori-de-sine»
şi vrăjmaşi ai creaţiei lui Dumnezeu77. în mod analog, acelaşi
lucru trebuie să fie valabil şi în cazul sterilizării artificiale a
bărbatului sau a femeii prin metodele actuale. Astfel, modul
ireproşabil de a evita naşterea de prunci rămâne în Biserică
înfrânarea soţilor78 (abţinerea lor de la relaţiile trupeşti), pe
care unii o pun în legătură şi cu zilele fertile ale femeii.
75 Vezi Arhim. N. Haginikolau, EXevdepoi ano r o yoviSiwpa, Ilpoaeyyîaeic; opdâSoţtjq

fiot]diKijq, Kevrpo BioTaTptKf|<; ’ H0iKq<; Kai AEOvToAoyiac;, Atena 2002, p. 212.
76 Canonul 91 al Sinodului Trulan şi Canonul 2 al Sfântul Vasile cel Mare.
77 Vezi Canoanele 22 şi 23 ale Sfinţilor Apostoli.
7* Despre istoria subiectului evitării procreaţiei şi despre părerile romano-catolicilor
vezi J. Noonan, Empfăngnisverhutung, Mainz 1969. O abordare ortodoxă a temei vezi
la A. Stavropoulou, Td npdfiXrpia Tije, TEKvoyoviac, Kai r\ iyKVKXioq Tfjq'EKKĂt]OÎa<;
rt7ţ'£AA«doţ(1937), Atena 1977. G. Patronos, 'O yăpoqaTf] SeoXoyia Kai oty] (anj, Atena
1981, p. 103-118. Arhim. N. Aerakis, Td QeXr\pa toO Qeov ord dtpa Tfjq reKvoyoviac;,
Atena 1985. S. Mihailidis, ’H anofvyrj Tije; TEKvoyoviac;, Atena 1990. S. Fotiou, 'Oyăpoq
diţ pvoTijpio âyănriq Kară tt/v Katvrj AtaOijKri, Atena 1994, p. 114 ş.u. O scrisoare pe
această temă vezi la Părintele Paisie Aghioritul în cartea protopresbiterului Dionisie
Tatsis, 'O Tepovra c [Iaîaioq, Koniţa 1995, p. 176-8. A se vedea şi Părintele Paisie
Aghioritul, Cuvinte IV. Viaţa de fam ilie , Suroti-Tesalonic 2002, p. 64 ş.u.
De cealaltă parte, problema sterilităţii — care l-a preo Sterilitatea

cupat şi mai demult pe om — a căpătat în epoca noastră mari
proporţii din pricina tot mai redusei fertilităţi a bărbatului.
Dar despre acest subiect, precum şi despre cel al reproducerii
artificiale, prin care se încearcă astăzi soluţionarea problemei
sterilităţii, vom vorbi pe larg în partea a treia a acestei cărţi.
Este însă necesar ca şi din punct de vedere teologic să facem
anumite precizări care să ajute mai buna abordare a problemei.
în cadrul căsătoriei sterilitatea este considerată, în ge Aspectul
neral, o situaţie negativă. Aceasta era valabil îndeosebi în Ve pozitiv
chiul Testament, unde ea era înfăţişată uneori si ca blestem

venit în urma călcării voii lui Dumnezeu79. Dar sterilitatea nu
constituie o disfuncţie biologică obişnuită care trebuie nea
părat corectată. Sterpiciunea trupească poate deveni pricina
unei bogate rodiri duhovniceşti pentru omul care acceptă
prezenţa vie a lui Dumnezeu în viaţa lui şi îi acceptă voia,
cu smerenie şi supunere. Nu trebuie să uităm nici aceea că
în Vechiul Testament cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu
către lume s-au dat prin mijlocirea acestei sterpiciuni tru
peşti. Din părinţi sterpi s-a născut înaintemergătorul Dom
nului, ca şi însăşi Născătoarea de Dumnezeu. în mod analog,
şi în Biserică sterilitatea ar putea fi privită drept cea mai mare
chemare la rodire duhovnicească adresată cuplului.
Pe de altă parte, dorinţa fără măsură de a dobândi co Abordarea ei
pii, cu orice preţ, dă la iveală o anumită imaturitate duhovni
cească şi poate duce cu uşurinţă la dezamăgire, chiar şi când
este împlinită. Desigur, dorinţa firească de a dobândi copii
îndreptăţeşte conştiinţei creştine nu doar grija deosebită şi
rugăciunea stăruitoare, dar şi recurgerea la ştiinţa medicală
pentru vindecarea eventualelor stări patologice. Sterpiciu
nea, observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care în vremea Ve
chiului Testament era cel mai apăsător lucru pentru femeie,
nici după venirea Mântuitorului şi orientarea credincioşilor
7'; Vezi, de pildă, Osea 9,14. Ieremia 18,21.

312 Omul si semenul
către împărăţia lui Dumnezeu n-a încetat să fie insuportabi

lă80. Dar evitarea sterilităţii prin fecundare artificială creează
grave probleme spirituale, morale, sociale şi altele.
d) Creşterea copiilor
Deprinderea Oamenii se nasc şi cresc în general în familie. în mediul
comuniunii familial se manifestă pentru întâia dată sociabilitatea omului,
i se formează personalitatea şi se pun bazele exercitării carac
terului social sau al comuniunii, care îi vor determina într-un
mod hotărâtor întreaga viaţă. După cum tatăl sau mama nu
este în familie o unitate impersonală, tot aşa nici copilul nu
este în familie o unitate impersonală, ci o persoană concretă,
unică şi irepetabilă. Are numele lui şi este de neînlocuit în
unicitatea lui. Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai
mediului familial, copilul îşi creează prima imagine despre
lume şi societate, îşi formează religiozitatea sau concepţia lui
despre lume, cultivă respectul sau dispreţul faţă de aproapele
şi dezvoltă spiritul întrajutorării sau individualismul. Familia
care trăieşte creştineşte se dovedeşte un laborator al iubirii,
în cadrul ei fiecare îşi găseşte în persoana celuilalt adevăratul
sine, pe Hristos: soţul în persoana soţiei şi reciproc, părinţii
în persoanele copiilor, copiii în persoanele părinţilor, fraţii în
persoanele fraţilor.
Poziţia îndeosebi în prima fază a deprinderii comuniunii,
părinţilor care se realizează în primii trei ani ai vieţii omeneşti, mai
importantă este persoana mamei. De aceea absenţa ei de acasă
influenţează negativ acest proces de deprindere a exercitării
caracterului comunitar al copilului. Aceasta înseamnă că
ocupaţia profesională a mamei, dacă impune o îndelungă
80 «Ştiţi, dar, fără îndoială cu toţii, şi femei şi bărbaţi, că nici o povară nu e mai grea pen
tru o femeie decât aceea de a nu avea prunci; căci chiar de s-ar desfăta de o mie de ori
de bunăstare, nu poate alunga durerea ce i se face ei din pricina rănii acesteia. Iar dacă
povara aceasta este atât de greu de purtat acum, când am fost chemaţi către o filozofie
mai mare, şi mergem către cer, şi cele de faţă n-au pentru noi nici un rost, ci pentru altă
viaţă ne pregătim, şi fecioria mult e lăudată, înţelege cât de mare era socotit răul acesta
atunci când nu era nici o nădejde a celor viitoare, şi deci faptul de-a fi stearpă şi fără
urmaşi era o osândă». Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Anna 2,1, PG 54,644.
absenţă de acasă, trebuie să se exercite cu mare precauţie,

mai ales în această perioadă a vieţii copiilor. în cea de-a doua
fază a acestui proces, în care copiii vin în legătură cu mediul
social mai larg, mai importantă devine persoana tatălui.
El constituie persoana fizică şi simbolică îndrumătoare a
dezvoltării sociabilităţii copiilor în perspective mai largi.
Aceasta nu înseamnă că prezenţa lui nu este de la început
necesară fireştii dezvoltări psihice şi spirituale a copiilor.
Dimpotrivă, absenţa lui poate avea urmări negative în viaţa
lor socială şi spirituală. De altfel, clătinarea simbolului tatălui
este direct legată de manifestările antisociale ale tinerilor,
specifice epocii noastre, dar şi de zdruncinarea legăturii lor
cu Dumnezeu Tatăl.
După cum s-a dovedit, caracterul copiilor nu se for Exemplul
mează atât prin vorbe şi sfaturi, cât prin viaţa şi exemplul pă părinţilor
rinţilor, dar şi, în general, al anturajului lor. Copiii, ca recep

tori sensibili ai comportamentului celor mari, suferă automat
influenţa lor. La aceasta contribuie şi tendinţa lor de a-i imita
pe cei mari şi în special pe părinţi. Legătura aceasta cu părin
ţii, care este mai intensă la vârsta copilăriei, nu încetează de-a
fi importantă nici mai târziu. Din studii ce s-au făcut asupra
unor copii aflaţi înaintea vârstei pubertăţii şi la pubertate, s-a
constatat că în majoritatea lor zdrobitoare consideră mustră
rile făcute de părinţii lor mai importante decât cele primite
din partea profesorilor sau a celor mai buni prieteni81. Acest
lucru mărturiseşte legătura pe care o menţin de obicei copiii
cu părinţii lor chiar şi când vin în contact cu cercuri mai
largi ale societăţii şi îşi creează relaţii sociale mai extinse. De
altfel este cunoscut că tendinţa copiilor de a se identifica cu
părinţii lor se menţine chiar şi când îşi formează propriile
familii. îndeosebi legătura armonioasă a părinţilor constituie
cea mai bună premisă pentru dezvoltarea morală şi spirituală
a copiilor. Din contră, lipsa armoniei în relaţiile părinţilor
11 Vezi A. Michel, Sociologie de la familie et du mariage, Paris 1972, p. 98-9.

314 Omul si semenul
influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor.

Protecţie Dar şi părinţii, ca oameni, fac greşeli. O greşeală funda
exagerată mentală, care provoacă cele mai multe fricţiuni între aceştia şi
copii, este protecţia exagerată. Aceasta este legată de ocrotire,
care constituie o obligaţie fundamentală a părinţilor faţă de
copii. Ocrotirea este bună şi necesară normalei dezvoltări
psihosomatice şi maturizării copiilor. Dar exagerarea, ca
întotdeauna, preschimbă bunătatea în răutate. Protecţia
exagerată subminează procesul de educaţie, presând asupra
copiilor, provocând reacţii şi împiedicând maturizarea lor
firească.
Autoritatea Copiii îşi privesc părinţii ca pe nişte autorităţi. Aceasta
este folositor şi necesar educaţiei şi maturizării lor spirituale.
La început determinantă este pentru copil autoritatea
mamei. Mai apoi conceptul de autoritate se asociază în
sufletul copilului mai mult cu persoana tatălui82. Adevărata
autoritate nu se exercită însă ca putere, ci ca adevăr care
convinge şi călăuzeşte la libertate. Această autoritate nu se
întemeiază pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire şi slujire83.
Exercitarea ei ca putere opresivă dă naştere unor stări
negative, conştientizate mai ales în epoca noastră. îndeosebi
în societatea contemporană, care presează asupra copilului
cu nesfârşite posibilităţi şi incitări, dialogul cu el în vederea
abordării corecte a lucrurilor este deosebit de imperativ.
Copilul nu este chemat să urmeze în viaţă un drum de la sine
înţeles, ci să îşi aleagă propriul lui drum din multitudinea
de posibilităţi alternative ce i se oferă. De altfel, acelaşi lucru
sunt chemaţi > să îl facă si
i cei mari. Si
> dacă aceasta este dificil
pentru cei mari, pentru cei mici este cu mult mai dificil. Dar
pentru a fi ajutaţi şi îndrumaţi de părinţi este nevoie de iubire
şi înţelegere84.
"2 Vezi P. Xohellis, @tpeXiti)Sr\ npof$Xr\p<XTa Tije, ncuSaywyndjt; imoTtjp^, Tesalonic 21981,
p. 34-5.
*■' Vezi Matei 20,25-7. Marcu 10,42-5. Ioan 13,4-14.
81 Elemente de bază pentru educaţia creştin-ortodoxă a copiilor vezi în excelenta lucrare
a maicii Magdalena, EtcefEiţ yiă ra naiSiă OTrfv ’OpdoSofy\ 'EtacĂriata orjpepa, Essex 21993.
Amintind porunca decalogului care prevede respectul Ascultare şi

faţă de părinţi, Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte copiii să ascul înţelegere
te de părinţii lor, dar şi pe părinţi să nu «îşi întărâte la mânie»

copiii85. Sfatului acestuia trebuie să îi dăm o mai mare atenţie
în epoca noastră. Condiţiile de trai ale copiilor, cel puţin în
marile centre urbane, sunt deosebit de apăsătoare pentru să
nătatea lor psihică şi spirituală. înstrăinarea de mediul natu
ral şi limitarea lor la spaţiile asfixiante ale blocurilor, absenţa
liniştii şi a libertăţii de mişcare, atmosfera poluată şi ritmul
angoasant al vieţii, supraîncărcarea educaţiei şi depersonali
zarea instruirii duc la surmenaj. Acesta provoacă la rândul
lui intense reacţii psihice, care ajung să ia forma revoltei. Mai
mult, feluritele incitări şi nenumăratele provocări şi oferte de
distracţii de orice nivel calitativ, intervenţia de tip proxenet a
mass-mediei şi a reclamelor de tot felul fac lucrarea pedago
gică a părinţilor, ca şi a tuturor celor responsabili de educa
rea copiilor, deosebit de problematică. în aceste condiţii, lipsa
discernământului şi a înţelegerii din partea părinţilor poate
avea grave consecinţe şi poate duce la rezultate dezastruoase.
De aceea sporirea atenţiei, dar şi a iubirii, în lucrarea de creş
tere a copiilor constituie o nevoie imperioasă.
Copiii nu sunt proprietatea părinţilor, ci persoane Respectul
aparte şi irepetabile, care au nevoie de îngrijire deosebită. Iar faţă de copil
această îngrijire nu trebuie să devină opresivă, nici să ser

vească satisfacerii unor scopuri egoiste. Obişnuita tendinţă
a părinţilor de a-şi împlini în persoana copiilor dorinţele şi
planurile pe care nu au izbutit să le realizeze ei înşişi în viaţa
lor, devine adesea chinuitoare pentru copii.
Dar şi cultivarea respectului faţă de părinţi şi faţă de Respectul
cei mai în vârstă are o mare importanţă, pentru că actualele faţă de părinţi
tendinţe nivelatoare, uniformizatoare, duc lesne la necuvi
inţă şi neruşinare, distrugătoare pentru viaţa socială. în ve
chea literatură grecească neruşinarea este prezentată drept
85 Vezi Efeseni 6,1-4.

cea mai gravă boală umană86. Şi din punct de vedere creştin

neruşinarea constituie o însuşire demonică care dă naştere
insensibilităţii şi lipsei de scrupule87.
Factori de Creşterea copiilor depinde în principal de părinţi.
educaţie Odinioară exista şi cercul mai larg al familiei patriarhale,
care exercita şi el asupra copiilor o influenţă cu un mai intens
caracter colectiv. Dar odată cu dispariţia familiei patriarhale
şi predominarea celei nucleice, creşterea copiilor a rămas
mai mult în mâna părinţilor. Desigur, o mare parte a lucrării
lor o preiau astăzi factorii de specialitate ai societăţii sau
chiar şi mass-media. Presa, radioul şi mai ales televizorul
şi internetul intervin ca «profesori la domiciliu», cu o
uriaşă putere de influenţă, şi exercită o educaţie care scapă
controlului. în special televizorul funcţionează ca cea mai
puternică şcoală, care hrăneşte viaţa cotidiană a oamenilor
de toate vârstele cu informaţii, distracţii, artă şi crearea unor
modele de imitat, introducând şi consacrând înşelăciunea,
violenţa, crima şi imoralitatea. Cu toate acestea, importanţa
prezenţei şi a modelului părinţilor în creşterea şi educarea
copiilor rămâne fundamentală şi de neînlocuit. Răul este,
însă, că adesea părinţii înşişi îşi neglijează această lucrare
a lor şi o predau unor persoane iresponsabile sau chiar o
încredinţează mass-mediei. Acest lucru se întâmplă de obicei
atunci când, datorită exercitării profesiei, mama este nevoită
să absenteze de acasă.
Importanţa Familia, fie în forma ei veche patriarhală, fie în forma
familiei ei nucleică actuală, nu încetează să fie cadrul optim al dez
voltării normale a copiilor. încercarea de înlăturare a ei şi
transferarea lucrării de creştere a copiilor către alţi factori
s-au dovedit un eşec. Dar marea importanţă a familiei pentru
creşterea copiilor înseamnă, respectiv, că starea ei — bună
“ «Dar cea mai mare dintre toate bolile cele între oameni, neruşinarea [este]». Euripide,
Medeea 471-2.
*7 Vezi Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte 1. Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan,
Suroti-Tesalonic 1988, p. 54.
sau rea — determină decisiv viaţa lor personală şi socială. De

aceea copiii familiilor destrămate sau în curs de destrămare
prezintă adesea probleme acute şi dificultăţi de adaptare so
cială. Dar şi măcinarea sub toate aspectele a familiei, care se
observă în epoca noastră, este firesc să aibă în viitor conse
cinţe distructive. în sânul familiei se dezvoltă de fiecare dată
noua generaţie. Şi întrucât formarea bazelor vieţii sociale a
oamenilor noii generaţii se realizează în cea mai mare parte
în cadrul familiei lor, este firesc ca starea noii generaţii să
exprime fundamental starea familiilor contemporane.
îndeosebi societăţile> occidentale sunt caracterizate as Numărul
tăzi de reducerea numărului copiilor, ceea ce dă naştere în copiilor
sânul lor problemei demografice şi duce la restrângerea pro

centului pe care îl deţin în cadrul populaţiei globului, mai
ales că restul lumii, spre deosebire de acestea, prezintă o ex
plozie demografică. Acest fenomen se datorează în principal
schimbării mentalităţii si a modului de viată al societăţilor
i i i >
contemporane. întemeierea familiei la o vârstă relativ mai

mare decât în trecut, dorinţa de bunăstare, forma urbană de
viaţă, lipsa simplităţii, absenţa duhului de jertfă şi a încrede
rii în Dumnezeu, sporitele dificultăţi economice, obligaţii
le sociale, educaţia şi modelele promovate constituie factori
importanţi care au dus la această stare de fapt. Referitor la
Grecia, în ultimii ani naşterile au ajuns la cel mai scăzut indi
ce (aproximativ un copil pe cuplu) şi nu acoperă decesurile,
în vreme ce condiţiile de trai ale familiilor cu mulţi copii sunt
defavorabile, din cauza lipsei ajutoarelor din partea statului
şi a lipsei facilităţilor şi scutirilor fiscale.
Se vorbeşte adesea despre caracterul antisocial al tine Caracterul
rilor. Acesta capătă uneori proporţii uriaşe şi creează mari antisocial
al tinerilor
tulburări sociale. Desigur, nimeni nu poate tăgădui legătura
dintre caracterul antisocial al tinerilor epocii noastre şi rapi
da dezvoltare a ştiinţei şi a tehnologiei, precum şi legătura lui
cu schimbarea vertiginoasă a structurilor vieţii sociale. Isto
ria înaintează într-un ritm ameţitor. Viteza schimbărilor am-
318 Omul si semenul
plifică distanţele dintre generaţii. Cele trei sau patru generaţii

care trăiesc concomitent în aceeaşi societate nu diferă doar în
ceea ce priveşte vârsta, ci mai ales în ceea ce priveşte mentali
tatea şi provenienţa lor din epoci diferite. Dar, pe de altă parte,
ar fi eronată orice viziune sau abordare a problemei caracteru
lui antisocial al tinerilor, dacă nu s-ar pune în legătură mai ales
cu forma familiei actuale şi problematica specială a ei.
Cauzele Contrar familiei tradiţionale patriarhale, care nu lăsa
mari posibilităţi de autodeterminare socială membrilor ei,
actuala familie nucleică nu doar că oferă, dar chiar impu
ne autodeterminarea socială. în această perspectivă se cre
ează în viaţa tinerilor o anumită perioadă de tranziţie, care
se poate cu uşurinţă manifesta şi ca intensă opoziţie faţă de
familie si societate. Dar reacţiile deosebit de accentuate sunt
i >
provocate tinerilor de inconsecvenţele şi convenţionalismele

ipocrite ale celor mai vârstnici. Tinerii se disting prin spon
taneitate şi sinceritate. Resping ipocrizia şi nu acceptă con
trazicerea dintre teorie şi practică. Nu se supun unor forme
lipsite de fond şi refuză valorile care nu conving. De aceea
convenţionalismul
* moralei si
> vieţii
> sociale a celor mai vârst-
nici şi în special al părinţilor le provoacă o intensă reacţie.
Libertate şi Obligarea tinerilor de a accepta ceva ce nu ei înşişi au
responsabilitate creat este firesc să provoace o anumită reacţie de împotrivire.
Fenomenul acesta constituie o dovadă de sănătate şi mărturi
seşte spiritul lor de libertate şi responsabilitate. Doar robii şi
iresponsabilii acceptă, fără să se întrebe ce şi cum, cele ce li
se oferă. Poziţia critică sau chiar negativă a tinerei generaţii
faţă de principiile şi stările morale şi sociale pe care le moş
teneşte de la înaintaşi poate constitui începutul dezvoltării
unei autentice vieţi sociale şi morale. Imitarea servilă şi ac
ceptarea fără discernământ a structurilor morale şi sociale
ale generaţiilor anterioare de către generaţiile mai tinere nu
creează forme autentice de viaţă personală şi socială. Dar şi
invers, ascultarea şi acceptarea experienţei celor mai vârst
nici au mare importanţă pentru tineri. De aceea, respectarea
libertăţii şi cultivarea responsabilităţii lor trebuie să deţină

un loc central în procesul de educaţie. Un obiectiv constant
trebuie să fie întărirea lor în abordarea responsabilă şi dez
voltarea liberă a personalităţii lor.
Dar, în vreme ce se vorbeşte de nevoia educării copiilor Autoeducarea
de către părinţi, se uită de nevoia autoeducării părinţilor, dar părinţilor
şi a celor mai vârstnici în general, în cadrul comuniunii lor
cu copiii. Hristos îi cheamă, precum ştim, pe credincioşi să
se facă precum copiii, fiindcă doar aşa vor intra în împărăţia
lui Dumnezeu88. Iar Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cre
dincioşi să fie copii «când e vorba de răutate», fără însă a-şi
împuţina maturitatea minţii89. Părinţii au marele privilegiu de
a trăi împreună cu copiii lor şi de a cunoaşte, păstrându-şi tot
odată maturitatea vârstei, caracterul de copil al acestora. Ade
sea însă, mai ales în epoca noastră, părinţii nu dedică timp
suficient faptului de a trăi ca nişte copii împreună cu copiii, ci
mai degrabă cheltuie şi timpul copiilor în activităţi intelectuale
plicticoase, distrugând astfel vârsta copilăriei nevinovate.
e) Desfacerea căsătoriei
Menţinerea, ca de altfel şi contractarea căsătoriei, pre Factorul
supune reciprocă dăruire de sine şi complementaritate. Când timpului
soţii se închid în ei înşişi, comuniunea căsătoriei este submi

nată. Căsătoria, ca oricare altă relaţie socială adevărată, se
realizează prin ieşirea omului din individualismul său. Co
muniunea căsătoriei este creată îndeosebi prin căutarea de
tip erotic şi iubitoarea dăruire de sine. Dar amândouă aceste
simţăminte
> omeneşti
> sunt relative. Relativitatea lor consti-
tuie funcţie de timp şi este încercată cu trecerea timpului.
Plinătatea căsătoriei nu se poate sprijini, însă, pe temelii su
puse stricăciunii timpului. Iubirea şi dragostea (f| &Ydnr| Kai
6 epcoc;) sprijină constant comuniunea căsătoriei doar când
sunt izbăvite de relativitatea timpului şi sunt plasate în per-
«Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor». Matei 18,3.
Vezi I Corinteni 14,20.
spectivă transcendentă. Este înţeles, astfel, şi sensul pe care

îl are căsătorirea «în Hristos» sau deschiderea perspectivei
bisericeşti asupra căsătoriei prin raportare la Hristos şi Bise
rică. în această perspectivă căsătoria dobândeşte statornicie
adevărată şi devine unire de nedesfăcut.
Desfacerea Vechiul Testament îngăduia, precum se ştie, divorţul.
căsătoriei Dar aceasta nu însemna desconsiderare a sfinţeniei căsătoriei,
ci un pogorământ faţă de «învârtoşarea inimii» oamenilor90.
înălţând unirea dintre soţ şi soţie la nivelul lui Dumnezeu,
Hristos interzice categoric desfacerea căsătoriei: «Deci ceea
ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă»91. Iar Sfântul
Apostol Pavel, invocând porunca Domnului, scrie: «Iar celor
ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să
nu se despartă de bărbat; iar dacă s-a despărţit, să rămână
nemăritată sau să se întoarcă la bărbatul ei; tot aşa, bărbatul
să nu-si> lase femeia»92. Păstrarea comuniunii căsătoriei este
voia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, desfacerea ei din pricini
omeneşti constituie o gravă încălcare a voii Lui, care adesea
duce la tragedie personală sau colectivă.
Noul Testament acceptă doar două cazuri de desfacere a
căsătoriei: din motive naturale şi din motive morale. Desfa
cerea naturală are loc prin moartea unuia dintre soţi. A doua
căsătorie, cu toate că este îngăduită, nu este nicidecum pe
potriva văduviei curate. Sfântul Apostol Pavel o fericeşte pe
femeia care rămâne văduvă şi nu se căsătoreşte a doua oară93.
Desfacerea căsătoriei din motive morale se face prin adulter
sau preadesfrânare (p o leia). Desfacerea aceasta o recunoaş
te şi Hristos însuşi94. Dar nici adulterul nu impune desface-
911 Vezi Matei 19,8.

91 Matei 19,6. A se vedea Marcu 10,11.
921 Corinteni 7,10-11.
93 «Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei; iar de va adormi
(KOtpq9f|) bărbatul ei, slobodă este să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul. Dar mai
fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea». I Corinteni 7,39-40.
91 «Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare ( n o p V E i ' a c ; ; cuvântul
T T o p v E i ' a înseamnă aici p o l e i a — preadesfrânare; n.a.), o face pe ea să preadesfrâneze
(7
t o ie î a u r fiv p o i x ă a O a i ) » . Matei 5,32. A se vedea şi 19,9.
rea căsătoriei, ci o face permisă, fiindcă reprezintă un păcat

foarte grav care se întoarce împotriva fiinţei căsătoriei. Prin
adulter este aşezată în locul reciprocităţii satisfacţia egoistă şi
este atacată unitatea cuplului.
Aşadar cele două motive ale desfacerii căsătoriei sunt A doua
moartea si şi a treia
> adulterul. în aceste cazuri Biserica Ortodoxă ac
căsătorie
ceptă a doua căsătorie, în vreme ce a treia este tolerată doar
întrucât este considerată de preferat desfrânării. Relevant, în
canonul al cincizecilea al Sfântului Vasile cel Mare cu privire
la a treia căsătorie se zic următoarele: «Pentru a treia nuntă
nu este lege; drept aceea nunta a treia nu prin lege se face.
Deci lucrurile acestea le privim ca pe nişte întinăciuni ale
Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, căci sunt de
preferat desfrâului deschis». Motivele ce sunt acceptate pen
tru desfacerea căsătoriei în Biserica Ortodoxă au fost dictate
de duhul pogorământului, dar şi de necesităţile impuse de
relaţiile ei cu statul. Dar deja prin crearea de către stat a al
ternativei pe care o reprezintă căsătoria civilă, Biserica poate
căuta o mai consecventă tinere a canoanelor ei.
>
Poziţia romano-catolicismului, care pe de o parte per Poziţia

mite despărţirea soţilor «în pat şi la masă», în vreme ce pe de romano-
catolicismului
cealaltă parte respinge desfacerea căsătoriei şi acordarea divor
ţului, poate fi numită extremistă şi exagerată. Şi, într-adevăr,
poziţia aceasta este întâi de toate incompatibilă cu învăţătura
Evangheliei, care recunoaşte posibilitatea desfacerii căsători
ei în caz de adulter. Mai mult, poziţia aceasta nu ia câtuşi de
puţin în calcul slăbiciunea omenească. Dacă romano-catoli-
cismul ar fi stăruit în împlinirea tuturor cerinţelor absolute
ale Evangheliei, ar fi fost de înţeles poziţia riguroasă pe care
o are în această chestiune. întrucât, însă, în multe alte ches
tiuni se arată flexibil si
) conciliant fată
> de slăbiciunile ome-
neşti, rigurozitatea lui în chestiunea divorţului se prezintă ca
nefondată.
f) Desfrânarea şi adulterul
Noţiunile Desfrânarea (Tropveia), ca unire trupească de voie a băr
batului cu femeia fără ca ei să fie căsătoriţi, transformă rela
ţiile cele mai intime dintre partea bărbătească şi partea feme-
iască într-un simplu mijloc de satisfacţie senzuală. De cealaltă
parte, adulterul sau preadesfrânarea (poi^eia), ca încălcare a
fidelităţii conjugale, batjocoreşte legătura sfântă dintre soţi95,
în ambele cazuri este atacată puterea iubitoare a omului şi
este preschimbată într-o lucrare călcătoare de lege.
Abordarea Adulterul, precum deja am spus, este recunoscut şi de
creştină Evanghelie ca motiv singular de acordare a divorţului. în
antichitate predomina în conştiinţa comună şi în legislaţie
o percepere diferită a adulterului bărbatului şi, respectiv, al
femeii. Astfel, în vreme ce oricare încălcare a fidelităţii con
jugale de către femeie era considerată adulter şi atrăgea după
sine sancţiuni grave, încălcarea ei de către bărbat era abor
dată de obicei ca desfrânare şi legislaţia nu prevedea sanc
ţiuni pentru aceasta. Bărbatul era considerat adulter doar
când întreţinea relaţii cu o femeie căsătorită şi doar atunci
îi erau prevăzute sancţiuni analoage de către lege. Concepţia
aceasta, cu toate că iniţial a influenţat într-o anumită măsură
şi dreptul Bisericii96, în cele din urmă a fost combătută de
aceasta, fiind considerată părtinitoare şi nedreaptă. Sfântul
Grigorie Teologul, referindu-se la legislaţia în cauză, spune:
«Nu primesc legiuirea aceasta, nu laud obiceiul. Bărbaţi au
fost cei ce-au legiuit, de aceea este legiuirea împotriva feme
ilor»97. Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur observă că mulţi con
sideră adulter doar relaţia trupească cu o femeie căsătorită.
«Dar eu — spune — consider că orice bărbat însurat care se
apropie, pentru răul scop al relaţiei trupeşti, fie de prostitua
tă, fie de slujnică, fie de oricare altă femeie nemăritată, săvâr
şeşte adulter. Pentru că fărădelegea adulterului nu este pro-
95 Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la I Corinteni 19,3, PG 61,154-5.

96 Vezi Canonul 21 al Sfântului Vasile şi Canonul 4 al Sfântului'Grigorie al Nyssei.
97 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 37,6, PG 36.289B.
bată doar în cazul celor cărora li se calcă cinstea, ci şi în cazul

celor care necinstesc»98. Opinia Părinţilor Bisericii exprimă
principiul creştin general al egalităţii dintre bărbat şi femeie,
ca şi principiul special al reciprocităţii obligaţiilor soţilor99,
învăţătura aceasta, care a influenţat gradat şi legislaţia civilă,
a predominat în general.
Hristos nu condamnă, însă, doar desfrânarea şi adul Fapta şi pofta
terul, ci şi pofta cea rea. «Oricine se uită la femeie poftind-o,
a şi săvârşit adulter (£|iof)(£ua£v) cu ea în inima lui»100. în
această zicere a lui Hristos sensul absolut al frazei este
limpede. Pofta cea rea este deja adulter. Prin urmare, cu atât
mai mult sunt condamnate desfrânării şi faptele împotriva
firii101. în Didahia celor doisprezece Apostoli este înfierată
pofta ca pricină ce duce la fapta cea rea102, iar în Păstorul lui
Hermas se spune că pofta cea rea este ea însăşi în sine mare
păcat, dar se deosebeşte de «păcatul desăvârşit»103, care se
înfăptuieşte prin participarea trupului. Teza aceasta, ca de
altfel şi cea a Didahiei care înfierează pofta ca punct de plecare
pentru adulter, nu constituie negare a caracterului absolut
al Predicii de pe munte în ceea ce priveşte acest aspect, ci
interpretare pastorală şi mutare în datele vieţii bisericeşti
cotidiene. Nu ignoră gravitatea poftei, ci subliniază fapta care
o materializează.
9* Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, £/’c rd «Siă Si rdţ nopveîac;» 4, PG 51,213.
m «Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este
stăpân pe trupul lui, ci femeia». I Corinteni 7,4.
lral Matei 5,28.
101 Vezi, de pildă, Marcu 7,22. Romani 13,13. Galateni 15,19.
11,2 Vezi Didqhia celor doisprezece Apostoli 3,3.
"'-1 Vezi Hermas, Păstorul vedenia 1,1,7-1,2,1.
Georgios Mantzaridis s-a născut la Tesalonic în anul 1935 şi este
profesor de Morală şi Sociologie a Creştinismului la Facultatea de
Teologie a Universităţii din Tesalonic.
Este autorul unui număr impresionant de lucrări dintre care amintim:
« Opera didactică a lui Origen (în gr.), Tesalonic, 1960
• Sfântul Grigorie Palama, Tratate scrise în perioada 1341 -1343 (în gr.), Tesalonic, 1966
• Comunitatea creştină şi lumea, (în gr.), Tesalonic, 1967
• Soziologie des Christentums, Berlin, 1981
« Texte de morală patristică, (în gr.), Tesalonic, 1982
• The Deification ofMan, New York, 1984
• Etica e vita spirituale. Una perspecttiva ortodossa, Bologna, 1989
• St. Gregorie Palamas. De la deification de Petre humain, Lausanne, 1990
• Timp şi om, (în gr.), Tesalonic, 1992

« Viaţa duhovnicească ortodoxă, (în gr), Tesalonic, 1994
i Teologia empirică în ecologie şi politică, (în gr), Tesalonic, 1994

• Orthodox Spiritual Life, Brooklyn, Massachusetts, 1994
« Introducere în morală, (în gr.), Tesalonic, 1995
«Morala creştină, (în gr), Tesalonic, 1995

» Teologia ortodoxă şi viaţa socială, (în gr.), Tesalonic, 1996
• Persoană şi instituţii, (în gr.), Tesalonic, 1997

i Grundlinien christlicher Ethnik, St. Ottilien, 1998
•Sociologia creştinismului, (în gr.), Tesalonic, 1999
• Glauben aus dem Herzen, Munclien, 2000
» Globalizare şi universalitate, Ed. Bizantină, 2002
B IB L IO T E C A T E O L O G IC Ă U N IV E R S IT A R Ă

Căsătoria Și Viața Familială

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Căsătoria Și Viața Familială

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

g e o r g io s m a n t z a r id is

duce la comuniune şi unire2. Unirea iubitoare nu constituie

cuvinte, unirea aceasta se prezintă ca simbol al unirii dintre

te celelalte cazuri, aşa şi aici omul nu este chemat să primeas­

(colaborator) al lui Dumnezeu. Este relevant că fiecare che­

Astfel, de pildă, faptul de a se aduce pe sine lui Hristos se

jertfa pe care o presupune împreună-vieţuirea soţilor. Toa­

Dragostea naturală (6 cf)uaiKO<; epcoc;) îl trage pe om că­

9 Sfântul Ioan Gură de Aur spune, sugestiv, următoarele: «Nimic nu ne articulează

Angajarea de voie şi pe viaţă în cadrul căsătoriei consti­ Relaţii

ciprocei dăruiri totale de sine a soţilor. De aceea, când se iveşte

ta se transformă în convieţuire> convenţională

10Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Canoanele 25 şi 26.

anumite chestiuni parţiale privitoare la căsătorie şi viaţa fa­

cesităţii dăinuirii neamului omenesc. Acest lucru îl sublinia­

ţii, căreia omul i s-a supus prin cădere. Naşterea de prunci,

11 Vezi Galateni 3,28.

părăţiei lui Dumnezeu18. Hainele de piele, după Sfântul Gri­

1BVezi Matei 22,30. Marcu 12,25. Luca 20,35.

viaţa conjugală. Pentru a se convinge cineva de aceasta, este

ie şi consacrarea impedimentelor căsătoriei pe motiv de ru­

Comparându-se căsătoria cu fecioria, de obicei sunt

211 Corinteni 7,29-31.

Tradiţia creştină preferă, evident, fecioria şi nu căsătoria, Preferinţa

- 2' Vezi Clement Alexandrinul, Stromate 7,12,70,7-8.

ştiut că Biserica a condamnat cu asprime pe acei eretici care

12 Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre feciorie 8, PG 46.353A.

miliei, aceasta nu a încetat să reziste, în special în Grecia.

multe din atribuţiunile ei exercitându-se de către stat sau de

sine lui Dumnezeu a credinciosului, poate să existe şi să se

nuniei este privită, precum am spus, «în Hristos şi în Biseri­

femeie. Valoarea irepetabilă a omului, indiferent dacă este

36 Arhim. Sofronie, 'OyopcQa tov &tâv mdux; ia n , p. 330-1.

după care femeia a provenit din bărbat şi nu bărbatul din

11 Vezi I Corinteni 11,8-9.

cultive toate mădularele Bisericii. Aceasta reiese mai limpede

date anumite privilegii, ci îi sunt rânduite obligaţii speciale,

răspunderilor. Cu toate acestea însă, ca şi în alte cazuri (mai

Dar şi din punct de vedere strict social particularitatea — de

asociat la subiectul mai general al egalităţii dintre bărbat şi

preună-tras în cădere şi împreună-merge spre ridicare. Dar

52 Vezi H. J. Helle, Familie-Zwischen Bibel und Kinsey-Report, Osnabrtiick 1974, p. 23.

primul rol nu îl are el, ci femeia. în ambele cazuri femeia are

dent de un anume complex de inferioritate faţă de bărbat.

58 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Magnezieni 4. Către Tralieni 3,1.

bărbatului, care monopolizează civilizaţia şi nu lasă loc ma­

61 Vezi I Corinteni 7,5.

în căsătorie, este nelegiuită şi nedreaptă şi iraţională»61*64. Ace­

ză, căsătoria s-a dat omului şi pentru facerea de prunci, «dar

61 Idem, op.cit. 2,10,92,2.

prunci, mai ales după înmulţirea oamenilor pe pământ, îşi

chiar dacă nu este o fărădelege, nu încetează de-a constitui

constituie totodată şi indiciul adevăratei ei destinaţii.

75 Vezi Arhim. N. Haginikolau, EXevdepoi ano r o yoviSiwpa, Ilpoaeyyîaeic; opdâSoţtjq

De cealaltă parte, problema sterilităţii — care l-a preo­ Sterilitatea

chiul Testament, unde ea era înfăţişată uneori si ca blestem

7'; Vezi, de pildă, Osea 9,14. Ieremia 18,21.

către împărăţia lui Dumnezeu n-a încetat să fie insuportabi­

absenţă de acasă, trebuie să se exercite cu mare precauţie,

rinţilor, dar şi, în general, al anturajului lor. Copiii, ca recep­

11 Vezi A. Michel, Sociologie de la familie et du mariage, Paris 1972, p. 98-9.

influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor.

Amintind porunca decalogului care prevede respectul Ascultare şi

te celelalte cazuri, aşa şi aici omul nu este chemat să primeas

(colaborator) al lui Dumnezeu. Este relevant că fiecare che

jertfa pe care o presupune împreună-vieţuirea soţilor. Toa

Dragostea naturală (6 cf)uaiKO<; epcoc;) îl trage pe om că

Angajarea de voie şi pe viaţă în cadrul căsătoriei consti Relaţii

anumite chestiuni parţiale privitoare la căsătorie şi viaţa fa

cesităţii dăinuirii neamului omenesc. Acest lucru îl sublinia

părăţiei lui Dumnezeu18. Hainele de piele, după Sfântul Gri

ie şi consacrarea impedimentelor căsătoriei pe motiv de ru

nuniei este privită, precum am spus, «în Hristos şi în Biseri

bărbatului, care monopolizează civilizaţia şi nu lasă loc ma

în căsătorie, este nelegiuită şi nedreaptă şi iraţională»61*64. Ace

De cealaltă parte, problema sterilităţii — care l-a preo Sterilitatea

către împărăţia lui Dumnezeu n-a încetat să fie insuportabi

rinţilor, dar şi, în general, al anturajului lor. Copiii, ca recep

această îngrijire nu trebuie să devină opresivă, nici să ser

sânul lor problemei demografice şi duce la restrângerea pro

soţii se închid în ei înşişi, comuniunea căsătoriei este submi

Poziţia romano-catolicismului, care pe de o parte per Poziţia