MORALA CREȘTINĂ ȘI BIOETICA

SĂNĂTATEA, BOALA ,EUTANASIA

In rândurile de mai jos vom prezenta împrejurările în care a apărut Bioetica și câteva
dintre problemele pe care le ridică etica vieții. Morala creștină, prin ceea ce ea este, are drept
obiect viața umană și moodul în care omul trebuie să-și trăiască această viață pentru a trăi
realmente omenește. Disciplinarea vieții sau buna ei gestionare, în funcție de ceea ce noi știm
că Dumnezeu vrea de la noi, este obiectivul moralei creștine. Prin Declarația Universală a
Drepturilor Omului (1948) o serie de aspecte care țin de intimitatea omului și a relațiilor inter-
personale au început să devină preocupare publică, fie în numele științei, fie în numele
filosofiei sau al eticii, toate, însă, expresii ale mentalității umane secularizate. Fiecărei
persoane i se garanteează Drepturile fundamentale: dreptul la viață, la libertate și la siguranța
personală. Dreptul la viață presupune,deci și, dreptul la sănătate.
Suferințele care au urmat celui de-al doilea Război mondial au pus lumea în situația
de a gândi mai atent asupra calității vieții omului și chiar asupra mediului în care acesta
trebuie să trăiască, amenințate de bomba atomică. Au ieșit la suprafață diverse forme de
suferințe care au pus specialiștii în situația să gândească mult mai profund decât exclusiv
profesional asupra vieții umane. Au început să gândească și la mediul înconjurător, apărând
serioase preocupări cu privire la necesitatea conservării mediului ambiant (care se bat cap-în-
cap cu interesele oamenilor de afaceri, a căror preocupare nu este decât aceea de a expoata
mediul ambiant pentru a scoate din el bani, cât mai mulți bani).
Pe de altă parte, dezvoltarea stiințelor bio-medicale a permis o serie de intervenții în
,,intimitatea” biologică a ființei umane. Acestea au ridicat întrebări cu privire la cât este
permis ca succesele bio-medicale și științifice să fie aplicate, în mod excepțional sau în mod
curent la viața omului. Succesele bio-tehnologice și medicale nu au încetat să apară și să
confirme eficiența lor. Acestea sunt costisitoare, însă. Au apărut probleme de odin etic cu
privire la cine are acces la progresele biotehnologice și medicale, mai ales că, prin Declarația
Drepturilor Omului, toți oamenii au dreptul la viață, deci la orice face ca viața să fie
întreținută și apărată. Au apărut, așadar, problemele care depășesc etica și deontologia
medicale și care, ulterior vor deveni probleme cu care se ocupă Bioetica.

1
 Primii care au pus în discuție problemele pe care le ridicau progresele bio-tehnologice
și grija față de viața omului și față de mediul înconjurător au fost filosofii și teologii. Merită
menționate numele câtorva: Joseph Flechter, J.F. Childress, Paul Ramsey, Richard
McCormick, Hans Jonas, Dan Callahan, Lee Ray Walters, Warwn Reich, etc.
Prin anii 60 în SUA au luat ființă primele centre de evaluare medicală, care vor
culmina cu instituții foarte serioase în acest sens, cum ar fi: Hastings Center (New-Yorck),
fondat în 1969 de filosoful D. Callahan și W. Gaylin și Kenedy Institute of Ethics de la
Universitatea Georgetawn, fondat în 1971 de A.E. Hellegers, care este primul care introduce
studiul Bioeticii în mediul universitar. In 1970 apăruse lucrarea lui P. Ramsey ,,Pacient and
Person” care a stimulat, alături de alții, studiul problemelor pe care le ridica bioetica.
Cel care a inventat termenul de ,,bioetică” a fost oncologul de origine olandeză, care
activa în SUA, Van Rensslaer Potter, într-un arcicol ăublicat în 1970 cu titlul, ,,Bioethics, the
science of survival”, reluat în 1971 în cartea ,,Bioethics, Bridge to the Future”, Engelewood
Clifs, 1970.
Potter vedea Bioetica drept o știință a suprviețuirii și a mai bunei viețuiri. In acest
sens, a prescris și o serie de norme, încluzând grija pentru viața umană într-un cerc foarte larg,
în care este cuprinsă la loc de cinste grija pentru mediul ambiant.
Incă din anii 50 teologul protestant J. Flechter susținea că pacientul are dreptul la
informație și autonomie (Morals and Medicine, Princeton ,1954). In anii ’60-70 din mediul
teologico-filosofic a pornit acțiunea de condamnare a celor care au făcut experiențe pe
oameni, fără ca aceștia să fie informați sau incomplet informați cu privire la experiențele la
care erau supuși (cazul talidomidei, 1960, sau injectarea cu diverși viruși a unor copii și
persoane handicapate). In 1964 OMS a proclamat Declarația de la Helsinki privind
experiențele medicale pe ființele umane, declarație amendată de mai multe ori, începând cu
Tokio, în 1975).
Din anii ‚70 încoace, preocupările pentru sănătatea omului au fost ample și intense.
Teologia nu a putut să nu se pronunțe cu privire la sănătate, la suferința umană și la lupta
împotriva acestora.
După unii, biooetica este este o știință, în funcție de care trebuie să se stabilească
norme pentru comportamentul unam, în ceea ce privește viața și moartea; care, totodată
trebuie să studieze normele în funcție de care descoperirile bio-tehnologice pot, trebuie și cum
trebuie aplicate vieții omului. Sau, bioetica este știința care reglementează în ce măsură este
permis și recomandat ca orice descoperire bio-tehnologică să fie aplicată la viața umană. (Cf.
Guy Durand, La bioethique, Cerf, 1989,p.29-32)

2
 Alții consideră că bioetica nu este o știință, ci un câmp de întâlnire al științelor, al
filosofiilor, al credințelor religioase sau al celor care nu au nici o credință și nici un ideal
dicncolo de existența în această lume. Toți cei care se întâlnesc în acest ,,câmp” au comună,
cel puțin teoretic, ideea că omul trebuie să trăiască în această viață suferind cât mai puțin.
Bioetica a creat mediul ca sănătatea omului să nu fie monopolizată de o anumită știință (cum
ar fi medicina și bio-tehnologiile medicale), de o anumită credință, sau de o anumită
ideologie. Pentru că punerea de acord a tuturor celor care se întâlnesc în domeniul bioetic este
foarte grea, bioetica și-a propus să elaboreze reguli foarte generale care să beneficieze de un
consens cât mai larg al celor interesați de bună-starea omului. Oricum, cei care sunt
preocupați de bioetică au o ideea comună, aceea că omul trebuie să fie și să trăiască sănătos.
Ttoți recunosc necesitatea respectării unor valori morale și spirituale. Care sunt aceste valori?
Dacă viața umană este înțeleasă ca produs al întâmplării, oamenii oamenii pot opta pentru un
anume set de valori, la fel dacă se va crede că viața umană poate fi creată în laborator, și altele
vor fi valorile dacă se va recunoaște că omul nu a apărut întâmplător, că fiecare individualitate
umană a apărut ca un fapt minunat, potrivit unei rânduieli sfinte a lui Dumnezeu, și care
trebuie trăită în funcție de această rânduială.
Sigur că morala creștină propune ca valorile în funcție de care să se formuleze normele
bioetice să fie cele care țin de întreaga învățătură creștină despre om.
In felul acesta, bioetica poate fi o disciplină teologică. Valorile pe care această
disciplină le propune sunt legate de: credința că omul nu a apărut întâmplător, că nici o ființă
umană nu se naște întâmplător și nu trebuie să trăiască la întâmplare; că Dumnezeu l-a iubit
și-l iubește pe orice om, de unde și oamenii trebuie să se iubească realmente;că viața umană
are caracter sacru, nu numai că este de neatins, ci este sacră în ceea ce privește originea și
finalitatea ei; că intervențiile în trupul unei persoane nu trebuie să afecteze sacralitatea vieții
acestei persoane sau a altora; că intrevențiile în viața unei persoane nu trebuie să afecteze
viața altora și mai alea sa urmașilor (se interzic intervențiile care pe genomul uman); că
scopul vieții umane este îndumnezeirea acesteia și nu înverșunarea ca, mai ales sub aspect
strict biologic, să fie prelungită artificial,dincolo de decrepitudinea pe care la un moment o
constatăm în existența individuală, opunându-ne celor pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru
fiecare dintre noi. (Cf. J. Breck, Darul sacru al vieții, Ed. Patnos, Cluj-Napoca,2001; William
Bazil Zion, Eros și transfiguarare, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001)
Cadrul și timpul nostru nu ne permit să prezentăm paleta largă a preocupărilor
bioeticii. Ne vom referi la cele care pot fi grupate în două concepte fundamentale: sănătatea și
boala. Și cu privire la ele vom emite câteva puncte de vedere.

3
 SĂNĂTATEA BOALA ȘI SUFERINȚA

Mai întâi, trebuie precizat că, după cum Dumnezeu nu este autorul răului, El nu este
nici autorul sau agentul suferinței, de orice gen ar fi ea. Suferința este expresia cea mai
concretă a ceea ce numim ,,rău”. Ea este expresia ,,fracturării”structurilor create de Dumnezeu
bune foarte, în tendința realităților create de precipitare spre neant, după căderea în păcat a
primilor oameni. Suferința este perceperea unei indispoziții profunde prezentă în interiorul
însuși al armoniei universale care a ieșit din ,,mâinile” Creatorului. Suferința este urmarea
unui accident primordial despre care Biserica a dat și dă mereu mărturie. Este vorba de
păcatul produs prin ieșirea liberă din armonia universală a ființelor create, îngeri și oameni.
Suferința, de orice fel ar fi ea, este expresia anormalității, ea are totdeauna un agent. Autorul
ei nu este,însă Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu o poate folosi, așa cum folosește uneori răul
în scop pedagogic. Ce gândește, așadar, Morala creștină cu privire la sănătate boală și
suferință?
In condiția istorică în care trăim, sănătatea și boala fac parte din concretul în care ,, ne
mișcăm și suntem”. In funcție de cultura care ne marchează, de contextul istorico-social, de
filosofia pe care am adoptat-o și de credințele noastre, putem da diferite definiții atât sănătății,
cât și bolii. In calitate de creștini, gândim sănătatea, suferința și boala în funcție de ceea ce
Biserica mărturisește cu privire la cosmologie și la antropologie. De aceea, nu putem vorbi de
sănătate și boală fără să luăm în calcul creația omului,căderea lui în păcat, cu consecințele
care au suvenit acesteia, răscumpărarea în Hristos și posibilitatea dată fiecărui om sa aibă
viață și s-o aibă din destul (In.6, 58). Prin urmare, gândim sănătatea și boala în funcție de ceea
ce reprezintă starea firească (sau nefirească) a omului, care presupune relația pe care o avem
cu Dumnezeu sau pe care nu o avem și nu vrem s-o avem.
In general vorbind, prin sănătate înțelegem ,,a fi în formă”, adică starea sau
funcționarea mai mult sau mai puțin armonioasă a organismului, care nu creează suferință și
durere și care dă omului posibilitatea să se afirme în toate capacitățile sale. Asemenea
definiție poate fi înțeleasă, însă unilateral, în sensul că se poate înțelege numai aspectul fizic
al sănătății. De foarte puține ori suntem atenți la ceea ce înseamnă sănătatea, în sensul integral
al cuvântului.
Organizația Mondială a Sănătății, în 1946, în Preambulul Constituției sale, a dat o
definiție mai complexă cănătății pe care nu a schimbat-o până azi. Așadar, pentru OMS,
sănătatea este completa bună-stare fizică, mentală și socială, care nu constă numai în
absența bolii sau a vreunei infirmități.

4
 Fundamentându-se pe Declarația Universală a Drepturilor Omului, OMS va preciza că
sănătatea face parte dintre Drepturile Fundamentale ale Omului. Cu alte cuvinte, sănătatea nu
are în vedere numai starea fizică a omului, ci și pe cea mentală (noi înțelegem și sufletească)
și relațiile sociale - capacitatea omului de a fi și a trăi comunicând cu lumea în care îi este dat
să existe.
Morala creștină gândește sănătatea luând în calcul structura psiho-fizică a omului.
Faptul că omul nu este doar o ființă cu activitate mentală (care poate gândi), ci o ființă cu o
viață sufletească mult mai complexă decât capacitatea sa de a gândi (capacitate, desigur, de
admirat și absolut necesar să fie cultivată în mod sănătos). Știm că omul este deodată trup și
suflet, fiecare cu funcțiile sale, într-o relație cu totul specială, unul depinzând de sănătatea
celuilalt, totdeauna înțeleasă în sensul spiritualizării existenței, deodată trupești si sufletești.
Intregul compus uman (trup și suflet) este supus spiritualizării. Prin ,,spiritualizare” morala
creștină nu înțelege manifestarea funcțiilor somatice în sensul celor dorite de ,,un suflet
educat”, sau, în sensul manifestării disciplinate a acestora în funcție de aspirațiile superioare
ale psihismului uman, ci integrarea, deodată a trupului și a sufletului, în noua ontologie în
care omul/creștinul a intrat prin Taina Sfântului Botez și în progresul în această nouă
ontologie până în a deveni templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 16) , vestitor al bunătății lui
Dumnezeu ( I Petru, 2,9),prin faptele bune săvârșite (I Petru, 2, 12,15), în calitate de om liber
(IPetru, 2, 16), participant la dumnezeiasca fire (II Petru, 1,4).
Din punct de vedere al Moralei creștine sănătatea omului nu are numai aspect trupesc,
nici numai aspect sufeletesc și social. Ea integrează cele două componente ale persoanei
umane. Omul nu este așadar, doar trup, cum îl înțeleg antropologiile materialiste, nici numai
suflet întrupat, pentru o anumumită perioadă de timp. In calitate de ființă psiho-fizică,
persoana umană este marcată de spiritualitatea sufletului, după cum, având suflet creat, va
purta pentru totdeauna caracteristicile ființelor create și performanțele (sau lipsa acestora) în
structurile materiale ale trupului.
Sănătatea autentică a omului, deodată ca fapt și ca ideal, constă în capacitatea și
disponibilitatea acestuia (deodată trupească și sufletească a acestuia) de a-și realiza vocația –
aceea de a fi cu Dumnezeu, nu cu altcineva sau de unul singur.
Omul este cu adevărat sănătos atunci atunci când vrea si poate să să utilizeze
posibilitățile și dispozițiile psiho-somatice în vederea împlinirii vocației sale în lume, aceea de
a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe el însuși. Sănătos realmente este cel care va putea,
va vrea și se va angaja efectiv în acte de iubire și nu numai cel care, datorită sănătății fizice și
mentale va ști să cultive relații bune ( corecte, din punct de vedere politic ) cu societatea.

5
 In mod mai concret, este sănătos omul care este capabil să iubescă după modelul lui
Hristos. Scopul suprem al omului este, desigur, participarea la dumnezeiasca fire în Impărăția
lui Dumnezeu, dar fără să ignore modul în care Hristos a trăit în existența Sa pământească și
fără să evite modul în care Fiul lui Dumnezeu făcut Om a trecut prin istorie. Sănătatea
creștină se manifestă în capacitatea de a iubi prin fapte (Iacob 2,18), proporțional cu ceea ce
trupul și sufletul pot să permită. Aceasta ne conduce la ideea că sănătatea, potrivit moralei
creștine se manifestă dispunând de un trup sănătos și de un suflet sănătos, dar nu neapărat.
Noi suntem conștienți de neputințele firii materiale căzute și că nimeni dintre noi nu este în
mod absolut sănătos, din punct de vedere trupesc sau sufletesc.
Un creștin poate trăi sănătos, poate să fie realmente sănătos, potrivit exigențelor
moralei creștine, chiar dacă ar avea anumite deficiențe (evidente), de ordin trupesc sau/ și
sufletesc, după cum o persoană sănătoasă din punct de vedere clinic se va putea manifesta
nesănătos (uneori, chiar datorită acestei sănătăți) din punct de vedere social și religios, adică,
fără iubire, sau iubind defectuos, egoist.
Spunând toate acestea, nu vrem să neglijăm necesitatea sănătății fizice, în sensul
obișnuit al cuvântului. Despre necesitatea acesteia am mai vorbit când am tratat despte
obligațiile față de trup. Sănătatea în sensul obișnuit al cuvântului trebuie întreținută, cultivată
și restabilită după orice formă de maladie, dat fiind că ea este starea optimă care poate da
garanția că omul se poate comporta realmente sănătos. Obiectivul sănătății fizice este
comportamentul sănătos față de toți și de toate. Vrem să fim sănătoși în perspeciva a ceva, nu
pentru simplu fapt că trebuie să ne simțim bine.
Sănătatea psiho-fizică ne oferă posibilitatea să realizăm valorile personale și sociale.
Ea trebuie să facă parte din ceea ce specialiștii în țeleg prin formularea sănătatea persoanei
umane. Sănătatea este un bun de care, în mod concret, omul se bucură mai mult sau mai puțin.
El are datoria să înlăture orice și pe oricine care ar atenta la sănătatea sa psiho-fizică. Aceasta
este un bun, dar nu bunul suprem. Sănătatea psiho-fizică trebuie să aibe totdeauna un scop:
sănătatea omului ca om, sănătatea, ca stare de fapt și mod de acțiune ,prin care omul se
împlinește în existența sa istorică.
Morala creștină face, așadar, distincție între sănătatea persoanei umane, care trebuie
să se definească în calitate de existență spre comunicare și comuniune (uneori, chiar dincolo
de suferințele din trup și din suflet) și sănătatea clinică, psihică și socială. Și una și cealaltă
trebuie îngrijite, dar sănătatea, în sensul definiției date de OMS trebuie să se regăseacă în ceea
ce numim sănătatea persoanei imane , sănătate care are, desigur, ceva (esențial) în plus față
de sănătatea somato-psiho-socială.

6
 Ce are în plus modul în care Biserica definește sănătatea comparativ cu ceea ce, în
general, înțelegem prin sănătate sau cu ceea ce OMS definește sănătatea?
Răspunsul se găsește în scopul (mărturisit, susținut și apărat de Biserică, pa baza
Revelației supranaturale a lui Dumnezeu) pe care îl are omul în univers, în lumea și în mediul
în care trăiește și nu numai.
Scopul ultim al omului este, cum spuneam la începutul acestui curs, Impărăția lui
Dumnezeu, la care omul ajunge cu condiția împărățirii lui Dumnezeu în el. Această
împărățire a lui Dumnezeu în om este o adevărată reușită umană, datorată binelui moral pe
care omul îl poate înfăptui, l-a înfăptuit și îl înfăptuiește, grație prezenței energetice(harice) a
lui Dumnezeu în el. Această prezență energetică a lui Dumnezeu în om are rolul să întărească
facultățile personale ale omului, încât acesta să gândească, să vorbească și să acționeze în
Biserică și în mediul său ambiant, așa cum Dumnezeu a acționat și acționează (cu iubire și cu
purtare de grijă), gândind, vorbind și acționând bine (înfăptuind binele) și luptând împotriva
oricărei forme de rău, după puterea lui. Am putea spune că, în mod concret, aceasta înseamnă
formularea: sănătate a persoanei umane. Omul cu adevărat sănătos este acela care
conștientizează și acționează ca ființă care se aseamănă cu Dumnezeu sau, așa cum spune P.
Nellas, ,,care se îndumnezeiește”.
Aceasta înseamnă că sănătatea fizică, psihică și socială este un mare un bun, dar bunul
suprem al întregii deveniri umane este mântuirea și participarea efectivă la dumnezeiasca fire,
cum spunea Sf. Ap. Petru (II Petru, 1, 4). Ingrijirea sănătății este absolut necesară și devine cu
atât mai necesară atunci când ea este nu numai obiectiv individual, ci și efortul de a înlătura
orice formă de rău indivicual și colectiv; în măsura în care nu nesocotește binele suprem al
omului și nici nu atentează la binele aproapelui.
Se pune întrebarea: poate omul să-și riște sănătatea ? De dorit ar fi ca să nu existe
situații în care omul să riște pierderea sănătății (fizice) individuale. In situația în care se pune
problema riscării sănătății, trebuie avută în vedere ierarhia valorilor și scopul pentru care
sănătatea și chiar viața pot să fie puse în stare de risc. Singurul motiv justificat pentru riscarea
sănătății individuale este punerea în lucrare a iubirii față de aproapele (Ioan 15, 130:,, Mai
mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca viața (την ψυχην) să și-o pună pentru prietenii
săi.” Aici ar putea să se integreze, cu anumite amendamente, lupta pentru dreptatea socială
sau pentru împlinirea binelui comun și pentru anihilarea unui rău care poate afecta întreaga
Biserică și întreaga societate (fără, însă riscarea vieții să presupună pierderea ei).

7
 Nu este justifiată riscarea sănătății pentru dorința de spectacol sau datorită unor adicții,
pasiuni, vicii și patimi. Sănătatea nu trebuie riscată pentru scopuri exclusiv materiale, ci
numai pentru scopuri superioare care nu-L exclud niciodată pe Dumnezeu și viața eternă.

BOALA ȘI SUFERINȚA

In ceea ce privește boala și suferința, putem să expunem punctul de vedere al moralei

creștine, prnind de la o anumită definiție a bolii.
Boala este o stare de anormalitate de ordin somatic, psihic,social și religios. Această
anormalitate duce la incapacitatea totală sau parțială a persoanei umane de a-și utiliza cu
eficiență facultățile și energiile în vederea unei existențe armonioase cu ea însăși, cu
societatea și cu Dumnezeu. Prin tot ceea ce mărturisește, învață și actionează, Biserica vrea
să-l scape pe om de suferința pe care i-o induce boala, așa cum a fost definită mai sus.
Aceasta este boala persoanei, boala care se referă la omul întreg și la sistemul de relații care
fac parte din ceea ce constituie omul și capacitățile sale.
Morala creștină se interesează și de ceea ce înseamnă boala în sensul obișnuit,
restrâns al cuvântului, boala clinică, boala care aduce suferință și durere într-o anumită parte a
organismului uman, în tot trupul sau în trup și în suflet. Boala aduce după sine durere și
suferință. Dacă durerea este o stare neplăcută, cu caracter mai degrabă neurologic, suferința
este ceva mult mai adânc. Uneori, oamenii au suferințe în suflet, chiar dacă, din punct de
vedere organic (sau clinic) sunt sănătoși. Orice boală este expresia dezordinei în cadrul celor
pe care știm că Dumnezeu le-a creat ,,bune foarte.” Boala și suferința nu vin niciodată fără un
agent, fără un factor. Agentul poate fi omul însuși, poate fi ereditatea, pot fi alți oameni, poate
fi vreun accident, poate fi lucrarea mai mult sau mai puțin directă a satanei.
Dumnezeu și suferința umană
Destul de frecvent, considerăm că bolile și suferințele sunt date de Dumnezeu. Dacă
boala este o formă de anormalitate, nu putem admite că Dumnezeu este creatorul acesteia.
Durerea și suferința sunt realități pe care nu le-a creat și nu le-a voit Dumnezeu. Boala,
suferința și durerea sunt realități induse în lumea creată. Orice suferind, indiferent dacă este
responsabil de suferința sa sau nu, simte durerea și suferința ca pe ceva pentru care nu a fost
făcut, ca luarea la cunoștință de ceva care-i vine din afară. Boala ca dezordine a celor care au
fost dispuse/ așezate să existe după rânduiala în care au fost create, face parte din cortegiul
celor care însoțesc toate formele de anormalitate care afectează cele bune, din punct de vedere
al firii lor. Dezordinea produsă în rândul celor create, în urma păcatului, este echivalentă cu

8
,,precipitarea”, cu procesul de cădere și de decădere a acestora spre ceea ce Geneza numea
,,tohu,bohu” netocmit și gol ( Gen.1,1), mai precis o realitate lipsită de viață și goală/ fără
conținut (TOB,p.43), echivalentă cu neantul de care se vorbește în II Macabei,7,28. Nu este
vorba de neantul absolut (μη oν), ci de o realitate nefuncțională, de nivelul de bază spre care
tind să ajungă, potrivit celei de-a treia legi a termodinamicii, toate cele ce există. Dacă boala
n-ar produce suferință și durere, nu ar avea nimic de-a face cu răul primordial și cel actual.
Durerea este efectul în cele create (bune forate) în momentul în care acestea sunt fracturare și
forțate, într-un anume fel, să se risipească spre ceea ce Scriptura numește tohu și bohu de
agentul răutății, indiferent de ce origine ar fi acesta (individual, social, cosmic, diabolic).
Procesul de destructurare al celor de Dumnezeu structurate creează durerea, creează suferința
pe care Dumnezeu, uneori le îngăduie, din mai multe motive:
1 ca răutatea să nu fie fără de moarte (prima rugăciune de dezlegare de la Slujba
înmormântării);
2 pentru a da ocazia celor drepți să-și verifice credința, energiile duhovnicești și
iubirea față de Creator (Cf. N. Balcă, Iov, Avraam))
3 pentru ca Dumnezeu să-și descopere bunătatea și atotputernicia față de ceea ce
natura căzută nu poate oferi prin ea însăși (Ioan, 9, 3);
4 pentru ca omul să se întoarcă la Dumnezeu (Lc. 13,2 și urm.) din căile rătăcirii. In
acest sens îngăduie, mai ales, suferințe trupești;
5 ca suferință pentru alții și în locul altora, din solidaritate umană(Col. 1,24);
6 pentru a da mărturie cu autoritate despre bunătatea lui Dumnezeu printre cei bolnavi
și printre cei sănătoși, ca unii să aibă nădejde și alții să mulțumească lui Dumnezu (Ioan, 5,14;
II Cor. 12,9);
7 uneori, Dumnezeu îngăduie suferințele fizice, obiectual, ca pedeapsă pentru păcate
(F.Ap. 12, 23).
8 ca cei sănătoși să fie sensibilizați față de tot ce înseamnă prezența aproapelui, mai
ales a celui suferind ( Mc. 2,3 și urm., F. Ap. 9,36-42)
Conștient că nu se afă în afara grijii lui Dumnezeu și că Dumnezeu cunoaște toate ale
noastre și cele despre noi, creștinul are responsabilitatea să depună toate eforturile să înlăture
suferința din el și de la semenii săi. Cu atât mai mult lui nu-i este îngăduit să devină în vreun
fel agent sau factor de suferință.
Indiferent de factorii care-i produc bala, creștinul este dator să lupte împotriva ei cu
toate mijloacele: fizice ( între care sunt incluse toate eforturile medicale) obișnuite și
extraordinare; morale și duhovnicești (rugăciunea). Cum boala și suferința sunt expresii ale

9
răului fundamental și forme de existență în interiorul unei naturi corupte și din elementele
unei naturi corupte, creștinul are responsabilitatea să dea curs oricărui efort în vederea biruirii
suferinței și a bolii, cu conștiința că luptă îmotriva începătorului răutății. Orice formă de
combatere a bolii și a suferinței din noi înșine, din semenii noștri și din societate este o
virtute, întrucât este cea mai evidentă luptă împotriva începătorului răutății.
Sunt situații în care anumite persoane sunt afectate de suferințe incurabile. Există și
dimensiuni de taină ale suferinței. Pentru anumite persoane, Dumnezeu rânduiește, uneori ,
să-și ducă viața în suferințe, în imposibilitatea de a fi activi în societate, în sensul în care
înțelegem noi cuvântul ,,activ.” Le și dă puterea tainică de a duce această suferință ca pe o
Cruce. Ele pot avea un rol foarte important în socoetate, mai ales în societatea secularizată de
azi, în diverse forme: se pot ruga pentru alții, pot să-i sensibilizeze pe ceilalți să descopere
sensul propriei lor vieți și, uneori, Dumnezeu le dă puterea să sufere substitutiv, ca Hristos
Însuși, răul pe care ar fi trebuit să-l sufere o întreagă societate de oameni iresponsabili de
vocația și de responsabilitățile lor. Sub aceste aspecte, putem spune că uneori, suferința are un
anumit rost, pe care nu totdeauna il înțelegem și nici nu-l vedem imediat.
Puem vorbi de un sens al suferinței?
Din punct de vedere creștin, nu putem vorbi de un sens (atâta vreme cât ea este una
dintre fațetele răului), dar de un rost, da !
1. In boală omul realizează că este om, ființă limitată, dar cu responsabilități, spunem
noi, eterne. Uneori, având caracter ispășitor, boala poate să-l ajute pe om în întoarcerea spre
Dumnezeu (spre pocăință) alegând lepădarea de patimi și angajarea pe calea virtuțiilor.Nu
boala este cea care-l face pe om virtuos, nici cea care l-ar determina pe Dumnezeu să-l ierte
pe cel păcătos, la schimb pentru suferința îndurată. Boala creează condițiile ca omul să se
întoarcă și să se pună la dispoziția harului dumnezeiesc.
2. Așteptând ajutorul lui Dumnezeu pentru vindecare, bolnavul trebuie să nu fie pasiv,
ci ,, să învețe să lupte ca să nu se moleșească și va fi ajutat”(Ava Varsanufie). In felul acesta
boala ne ajută să refacem relația cu Dumnezeu.
3. Boala poate avea un efect social prin sensibilizarea celor din jur, pe de o parte, să
aibă grijă de ei, pe de altă parte să fie sensibili la suferința altora, în sensul că:
-bolnavul trebuie respectat, ca persoană, trup și suflet, creată după chipul lui Dumnezeu și în
care, de la Botez, este prezent într-un anume fel; Hristos Însuși. Omul nu poate fi privit ca o
cantitate vie sau mai puțin vie, ca un caz patologic, ci ca o persoană care trebuie vindecată, nu
ca un caz patologic ce trebuie tratat exclusiv după ,,protocoalele” care există în spitale, ceea

10
ce, din nefericire, se întâmplă. El nu trebuie redus la boală sau la rezultatul analizelor. In felul
acesta este văzut mai întâi pacientul și apoi boala;
- aceasta conduce pe cei din jur să-l iubească pe bolnav ca pe un frate și specialiștii să
depășească sinistra zicală că ,,medicul trebuie să nu trebuie să iubească bolbavul, ci să-l
trateze”. Bolnavul nu este numai bolnav, ci și om;
- pentru bolnav trebuie să ne și rugăm. (Cf. J.C.Larchet, Dumnezeu nu vrea suferința omului,
Sophia, 2008).
In felul acesta, putem înțelege de ce boala are un rost. Are rost pentru bolnavul însuși și
pentru cei din jur. Aceștia din urmă au șansa ei înșiși ca văzând suferința cuiva sau îngrijind
un suferind, ei înșiși să se schimbe în bine.
Spuneam mai sus că anumite maladii, dacă nu chiar toate, se pot trata și prin mijloace
sau metode de ordin moral. Acestea pot fi fie preventive, fie concomitente cu tratamentul
medicamentos. Multe dintre bolile care ne șubrezesc sănătatea se datorează unor evidente
abuzuri de ordin moral (mă gândesc la bolile legate de viața sexuală dezordonată, la lăcomie,
la alcoolism,la fumat, la consumul de narcotice, la surmenajetc.), dar și la forme de
comportament care înseamnă exploatarea celuilalt sau în complacerea simultană într-o răutate
morală și în boală.
Carl. Gustav Jung , în lucrarea ,,L’homme a la decouverte de son ame” (Ed. Payot, 1962)
vorbește despre unul dintre pacienții săi. Un tânăr în floarea vârstei pe care-l trata de mai
mulți ani de o maladie neuro-psihică. Nu reușea să-i dea de cap. O perioadă de timp, pacientul
nu a mai venit la ședințele la crea îl programase celebrul profesor. A apărut la un moment dat
spunându-i că a citit multă literatură de specialitate și, după cele citite, ar trebui, de fapt, să fie
sănătos, dar nu e. Continuând să stea de vorbă cu el, Jung află că, de mai mulți ani, o tânără
învîțătoare se îndrăgostise de el. El n-o plăcea, dar aceea făcea tot ce putea ca să-l facă fericit.
Pe economiile acelei femei, ani de-a rândul, el își permitea să facă vacanțele la Saint Mauritz,
cea mai scumpă stațiune climaterică din Alpii elvețieni. Se mândrea că putea să se distreze pe
sacrificiile acelei femei. După această relatare, profesorul a înțeles că motivul bolii
pacientului său erau de ordin moral. In consecință i-a spus:,, Mergeți și vă puneți ordine în
relațiile cu acea femeie, și vă asigur că vă veți însănătoși.”
Aceasta arată că succesul în tratarea unor maladii este garantat de calitatea vieții
morale a pacientului, de necesitatea ca acesta să aibe o conștiință curată și curățită. De aceea
prezența în spitale a preotului este o necesitate. Numai bolnavii și unele persoane din corpul
de îngrijire medicală pot să priceapă acest lucru. O viață trăită după standardele morale pe

11
care le propovăduiește Biserica dă garanția unei vieți mai puțin expusă maladiilor, după cum,
în timpul tratamentului, o stare de spirit sănătoasă poate facilita realmente însănătoșirea.
Cât privelte mijloacele duhovnicești, puțini sunt cei care contestă valoarea ei în
scăparea de anumite suferințe. Este vorba de rugăciunea bolnavului și rugăciunea altora
pentru bolnav. Mărturisirea reală (care înseamnă: conștientizarea și recunoașterea păcatului;
regretul pentru păcat; renunțarea la el și hotărârea de a nu-l mai săvârși; eventual, repararea
consecințelor acestuia și cererea iertării pentru el) îl pregătește sufletește pe pacient să
primească Sfintele Taine, încât eficiența tratamentului medical va fi realmente mult m ai
mare. Sau Dumnezeu însuși poate interveni și, în chip miraculos, bolnavul să se
însănătoșească.
De-a lungul istorie și chiar în zilele noastre există destule mărturii de vindecare minunată,
explicabilă numai prin intervenția specială a lui Dumnezeu, a Sfinei Fecioare Maria și a unor
sfinți recunoscuți că se bucură de darul facerii de minuni dat lor de Dumnezeu însuși
Din cel de mai sus, putem trage concluzia că morala creștină susține orice efort fizic,
medical ,moral și duhovnicesc în vederea însănătoșirii reale a omului. Recomandă evitarea
celor care se auto-improvizează drept tămăduitori (descântători, fermecători sau vraci
moderni, cu limbaj ,,științific”, dar fără nici o pregătire medicală. Morala creștină susține și
recomandă necesitatea intervenției medicului în viața suferinzilor în vederea vindecării
acestora, văzând știința și priceperea lor ca pe un fel de sacerdoțiu. , Cinstește-l pe medic
pentru că și el este de la Dumnezeu!”(Inț. Lui Sirah ). Intervenția medicală, bio-medicală și
bio-tehnologică trebuie să vizeze sănătatea reală a pacientului, nu curiozitatea medicală și
..științifică” sau motive de ordin estetic. Sănătatea trupească și sufletească trebuie să
urmărească evitarea bolii și suferinței persoanei umane întregi/ sănătatea integrală a persoanei
umane.
Temele bioetice privind viața umană se referă la începutul vieții omului, la sănătatea
din timpul vieții acestuia și situația în starea terminală a vieții terestre.

Pentru cele referitoare la începuturile vieții umane, recomand lucrările mele:

Procrearea umană mecical asistată, publicată în ,,Ortodoxia”nr. 1/2009
Planificarea familială, ,,Ortodoxia”, nr. 1-2/2006
Despre transplantul de organe , rev. ,,Ortodoxia”, nr.3-4/2004,p. 16-31.

12
 Cu privire la cele referitoare la sfârșitul vieții, vom prezenta mai jos câteva câteva
observații privind eutanasia.

Eutanasia, din punct de vedere al Moralei creștine

Eutanasia este un concept destul de controversat, iar practica eutanasierii ridică din
ce în ce mai multe probleme, în bioetică și în morală, în general. Primul care a folosit
termenul ,,eutanasie” a fost Francis Bacon (sec.al XVII-lea), în lucrarea ,,Novum Organum”.
,,Eu spun și insist, spunea FB, că sarcina medicului nu este numai de a stabili sănătatea, ci și
de a alina durerea și suferința ce însoțesc boala....de a procura bolnavului, atunci când el nu
mai are nici o speranță, o moarte blândă și liniștită.”
Ca fapt, eutanasia a existat de mult în istorie. La popoarele precreștine, cei care aveau un grad
mare de handicap și bătrânii erau uciși în mod oficial, fără să se fi pus problema unei ucideri
,,blânde”. In antichitate, în Sparta, copiii născuți cu handicap erau lăsați pur și simplu să
moară, lucru aprobat din punct de vedere filosofic, chiar și de Platon (Republica, III,406):
,,medicina a devenit o metodă de cultivare a bolii...pentru cei ale căror trupuri nu sunt într-o
stare continuă de boală, nu se prescrie nici un regim și nici nu li se prelungește viața într-o
prelungită stare de milă...medicina nu trebuie practicată pentru cei care nu trebuie îngrijiți,
chiar dacă sunt mai bogați decât Midias”. Pentru motive de utilitate publică, Aristotel aproba
eutanasia”(Politica, VII). Epicur spunea:,, Noi suntem stăpânii durerilor , stăpâni în a le
suporta, dacă ele sunt suportabile, iar, în caz contrar, stăpâni în a părăsia viața, cu suflet
liniștit, așa cum părăsim teatrul, decă nu ne place.”
In Imperiul Roman, practica de a ucide pruncii cu malformații a continuat până în vremea
împăratului Valens (+378 p.Hr.)
Pitagora (sec.VI a.Hr.) și Socrate ( 469-399 a.Hr.) s-au opus eutanasierii. In jurământul
său, Hipocrate (460-370 a.Hr.) avea să consemneze:,, Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul
nimănui sau în a-mi da consimțământul la așa ceva.”
Cicero(106-43 a.Hr.),, Tu, Publius, și toate persoanele drepte, să apărați viața și nu trebuie să
dispuneți de ea fără a primi poruncă de la Cel care vi-a dat-o ca să nu dați dovadă că v-ați
sustras de la misiunea umană pe care v-a încredințat-o Dumnezeu.” (Visul lui Cicero).
Creștinismul a reprezentat o schimbare radicală a moravurilor, excluzând sub orice
chip luarea vieții cuiva.
Tomas Morus (1478-1535), în ,,Utopia” a vorbit despre uciderea bolnavilor în insula Utopia,
cocotind-o, după mintea lui,,act de înțelepciune, act religios și sfânt”.

13
In America secolului al XIX-lea s-a folosit eutanasia. Hitleriștii au practicat pe scară largă
(aproape profesională) eutanasia. Ei au eutanasiat 70.000 de oameni. In 1974 eutanasiștii
europeni au adunat într-o conferință 300 de premiați Nobel, care s-au pronunțat în favoarea
eutanasiei. Din nefericire, în Europa ultimelor zeci de ani, mai multe țări au adoptat
eutanasierea (Olanda, Belgia, Elveția, Danemarca).
Dar, ce este Eutanasia?
1 Eutana sia este ansamblul mijloacelor care provoacă o moartea fără suferință, având drept
scop scurtarea unei lungi agonii sau a unei boli foarte dureroase, cu sfârșit fatal. (Petit
Larousse)
2 Eutanasia este uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma
chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este, din
această cauză, ireversibilă (Dictionarul Juridic Penal, 1976)
De fapt, eutanasia este acțiunea sau lipsa vreunei acțiuni care, prin natura sa sau prin
intenții,provoacă moarte, în sensul eliminării oricărei dureri (Decl. Dr. Omului)
In literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcție de două criterii:
1 .după modul și mijloacele de realizare:
2. în funcție de acordul bolnavului sau de lipsa acestuia.
După primul crirteriu, eutanasia poate fi: activă, în care ea se realizează prin acțiunea
unui agent (medic sau altă ppersoană), sau pasivă, atunci când ea se realizează prin omisiune
sau altă inactivitate care ar aduce decesul pacientului ( de obicei, prin intreruperea
tratamentului, pe considerentul că orice efort terapeutic, practic, va fi inutil)
Ca forme ale eutanasiei, am putea enumera:
-întreruperea aparatelor de menținere în viață (respirație);
-intreruperea procedurilor medicale, tratamenteul etc.
-intreruperea alimentației artificiale,
-neaplicarea procedeelor de resuscitare cardio-pulmonară.
In funcție de consimțământul bolnavului, eutanasia poate fi:
1. Eutanasia voluntară – reprezintă cazurile în care pacientul , în exercițiul facultăților
sale sufletești, ia decizia, în mod liber și cere să i se curme viața. Acest tip de eutanasiere se
poate realiza atât prin mijloace active, cât și pasive.
2. Eutanasia nonvoluntară se realizează fără consimțământul bolnavului sau al oricărei
persoane când se hotărăște întreruperea vieții unei persoane. Este vorba de pacienții care nu
acționează atunci în mod conșțtient și care dau dovada că nici pe viitor nu vor mai putea
acționa conștient, din cauza vreunui accident sau a vreunei boli; de nou născuții pluri-

14
malformați și de cazurile de comă profundă. In aceste situații, bolnavii nu-și pot da
consimțământul.
3. Eutanasia involuntară - în aceeași categorie intră și eutanasiera persoanelor
condamnate la moarte.
Impotriva eutanasiei se pronunță o mare parte a omenirii pentru că:
1 Eutanasia este împotriva eticii medicale: medicul trebuie să trateze bolnavii, nu să-i ucidă
2 Se subminează fundamentele încrederii pacientului în medic,
3 Eutanasia este un act contra naturii( nu putem distruge o viață umană pe care nu am creat-o
noi)
4 Eutanasia este un act împotriva lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este stăpânul vieții. El
dispune de viața oricărui om. Nici un om nu poate dispune de viața sa sau a altei persoane.
Altfel, înseamnă că atentează la suveranitatea lui Dumnezeu și își revendicp drepturi absolute,
de moarte și de viață asupra semenilor. De fapt, cel care nu poate acorda cuiva dreptul de
aexista, nu poate să ridice cuiva dreptul la viață.
In viziunea creștină, nu există suferință inutilă. Unită cu suferința lui Hristos, suferința
creștinului este și o formă de participare la suferința lui Hristos, este și o situație și un timp în
care omul poate gândi asupra unor aspecte ale vieții sale la care nu a gândit mai devreme, din
diferite motive. Consimțământul bolnavului de a muri, nu înseamnă consimțământul de a fi
ucis. Eutanasia este păcat greu.
Sfârșitul omului este iminent,dar el trebuie să rămână un proces ,,natural”, nu accelerat, care
trebuie să se împlinească în pace cu noi înșine, cu semenii și cu Dumnezeu, pe cât posibil, în
deplină conștiință. Datoria medicului este să se pună în slujba vieții până la capăt. Din
practica subsemnatului, pot mărturisi că am întălnit muribunzi care, aparent, păreau că nici nu
mai erau conștienți, dar în urma unor gesturi liturgice, au avut reacții care m-au convins că
neputința de a comunica fizic, nu însemna că erau și inconștienți. Chiar dacă, din punct de
vedere trupesc, ne găsim în suferințe extreme, viața sufletului are un alt univers, în cadrul
căruia există și taina vieții și a morții și timp, uneori de pocăință, pe care noi, cei sănătoși, nu-l
putem percepe.
Ce recomandă Biserica?
Ingrijirea suferindului până la stingerea naturală. Trebuie să se folsească mijloacele paliative.
Trebuie ca suferindului să i se asigure hrana necesară, igiena necesară, medicamentele care
reduc durerea, chiar dacă suntem conștienți că ele nu vindecă boala. Trebuie să i se asigure
suferindului asistența religioasă.

15
16