Socialismul Hrisostomic

UNIVERSITATEA „AL. I.
CUZA” – IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator:
Pr. Prof. Dr. Costachi GRIGORAŞ
Absolvent:
Pr. Ionuţ –Valerică APOSTOL
IAŞI
– 2009 –
0
ACTUALITATEA
PROBLEMELOR MORALE ŞI
SOCIALE DIN PREDICILE
SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
1
CUPRINS
Introducere.............................................................................................................5
I. Viaţa şi opera Sf. Ioan Gură de Aur..........................................................5
I.1. Viaţa Sf. Ioan Gură de Aur.........................................................................................8
I.1.1. Copilăria............................................................................................................8
I.1.2. Botezul şi hirotonia în diacon şi preot.............................................................10
I.1.3. Hirotonia lui Ioan în treapta de episcop...........................................................14
I.1.4. Activitatea desfăşurată ca episcop...................................................................16
I.1.5. Episcopul Ioan şi monahii din pustiul Nitriei..................................................19
I.1.6. Sinodul de la Stejar..........................................................................................22
I.1.7. Primul exil.......................................................................................................28
I.1.8. Al doilea exil...................................................................................................29
I.2. Opera Sf. Ioan Gură de Aur.....................................................................................33
II. Învăţături morale şi sociale în opera omiletică a Sf. Ioan Gură de
Aur.............................................................................................................36
II.1. Viciile morale şi sociale........................................................................................38
II.1.1. Sclavia........................................................................................................40
II.1.2. Bogăţia şi sărăcia.......................................................................................43
II.1.2.1. Viciile bogaţilor.............................................................................46
II.1.2.2. Viciile clasei de mijloc...................................................................47
II.1.2.3. Viciile săracilor.............................................................................47
II.1.3. Luxul..........................................................................................................48
II.1.4. Cămătăria...................................................................................................50
II.1.5. Marile proprietăţi.......................................................................................51
II.1.6. Spectacole..................................................................................................53
II.1.7. Superstiţii...................................................................................................56
II.1.8. Slava deşartă sau orgoliul..........................................................................59
II.1.9. Beţia...........................................................................................................61
II.1.10. Desfrânarea şi homosexualitatea................................................................64
2
II.2. Virtuţile morale şi sociale....................................................................................67
II.2.1. Pacea..........................................................................................................67
II.2.2. Munca........................................................................................................69
II.2.2.1. Munca în viaţa creştină..................................................................70
II.2.2.2. Munca, factor de unire între oameni..............................................73
II.2.2.3. Necesitatea muncii în viaţa socială................................................74
II.2.2.4. Munca şi iubirea creştină...............................................................76
II.2.3. Milostenia..................................................................................................84
II.2.3.1. Valoarea milosteniei pentru mântuirea omului în şi prin
Hristos............................................................................................86
II.2.3.2. Cum trebuie să fie practicată adevărata
milostenie.......................................................................................88
II.2.3.3. Roadele milosteniei........................................................................92
II.2.4. Familia.......................................................................................................94
III. Actualitatea învăţăturilor morale şi sociale în opera omiletică a Sf. Ioan
Gură de Aur.............................................................................................101
Concluzii.............................................................................................................110
Abrevieri..............................................................................................................114
Bibliografie..........................................................................................................115
Curriculum Vitae ………………………………………………………………122
Declaraţie ………………………………………………………………………124
3
ICOANA SF. IOAN GURĂ DE AUR
4
Introducere
Sfântul Ioan Gură de Aur se impune ca personalitate proeminentă prin relieful său
unic de om, de scriitor, de preot, de iniţiator de reforme în duhul Evangheliei. El şi-a atras
o atenţie multilaterală şi aprecieri pasionate din partea contemporanilor săi. Nimeni n-a
fost aşa de iubit atât în timpul vieţii cât şi după moarte, ca Sfântul Ioan Gură de Aur.
Aceasta relevă profilul unei personalităţi în afară de comun. El a depăşit pe cei mai mulţi
din contemporanii săi printr-o prospeţime, puritate si cutezanţă spirituală nemaiîntâlnită
din epoca apostolică şi printr-o energie combativă cu totul deosebita. Aceasta energie s-a
desfăşurat vertical până în ultima zi a vieţii sale şi n-a fost oprită decât de moartea sa, la
vârsta de 53 de ani. Marele său contemporan, Sfântul Vasile cel Mare, mai în vârstă cu un
sfert de veac decât Sfântul Ioan, dispunea de aceeaşi înclinare şi entuziasm pentru
acţiune, dar era mai reţinut şi mai calculat, ceea ce a contribuit la crearea şi menţinerea
unor raporturi mai mult sau mai puţin corecte cu contemporanii săi civili şi bisericeşti.
Ieronim şi Augustin, străluciţii săi contemporani latini, depăşeau pe Ioan prin puterea
speculaţiei, dar erau întrecuţi de el prin avântul misionar şi prin energia practică pe care o
punea în lucrarea sa de a schimba pe oameni în forţe vii ale binelui. S-ar putea spune că
ceea ce reprezintă performanţele speculative ale Sfântului Grigorie de Nyssa în teologia
dogmatică, reprezintă inepuizabila energie activă a Sfântului Ioan în teologia practică1.
Biserica soarbe puteri binefăcătoare din omiliile, tratatele, scrisorile şi liturghia sa,
precum şi din capitolele de frumuseţe îngerească ale vieţii sale. E în aceste izvoare atâta
viaţă, altitudine şi puritate duhovnicească, e atâta apel la inima omenească pentru a şi le
însuşi, e atâta mângâiere pentru toate sufletele şi în toate situaţiile, încât nu se poate
concepe viaţă bisericească şi creştină fără Sfântul Ioan Gură de Aur. Lucrul se explică
prin aceea că nimeni n-a trăit mai curat şi mai din plin ca el adevărurile evanghelice.
Inima lui de apostol zelos nu putea să nu proiecteze în afară profilul luminos al acestor
adevăruri pe care le voia întrupate în fiecare om. Scopul cel mare în jurul căruia el a
concentrat neîncetatele sale eforturi a fost transformarea fiecărui om într-un Hristos! El
dorea o Biserică şi o lume în care egalitatea, înţelegerea, munca şi pacea să fie realităţi
1
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007, p. 37-38.
5
aievea, nu simple deziderate. Teoretic vorbind, contemporanii săi erau, uneori, de acord
cu el, dar, practic, ei n-au înţeles să-l sprijine aproape niciodată. Astăzi, însă, Biserica
cere traducerea în viaţă a unor lozinci care, - spre bucuria cinstitorilor Sfântului Ioan
Gură de Aur - coincid, adesea, până la identitate cu programul său de înnoire morală2.
Lucrarea de faţă se numeşte „Actualitatea învăţăturilor morale şi sociale în opera
omiletică a Sfântului Ioan Gură de Aur” şi este structurată în 3 mari capitole cu
subcapitolele aferente.
Astfel în capitolul I, numit Viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur am
prezentat viaţa şi activitatea Sfântului şi opera marelui predicator.
Capitolul al II-lea l-am intitulat Învăţături morale şi sociale în opera omiletică a
Sfântului Ioan Gură de Aur, dezvoltând viciile sau relele morale şi sociale cu care se
confrunta comunitatea creştină a Sfântului Ioan, cum ar fi: sclavia; bogăţia şi sărăcia;
luxul; cămătăria; problema marilor proprietăţi; spectacolele; superstiţiile; slava deşartă
sau orgoliul; beţia; desfrânarea şi homosexualitatea. Tot în acest capitol am prezentat şi
virtuţile morale şi sociale prezente în opera omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom, printre
care: pacea; munca cu toate aspectele ei; milostenia şi valoarea ei pentru mântuirea
omului; familia creştină şi educaţia creştină.
Problemele morale şi sociale, care au constituit tematica predicilor hrisostomice,
nu le vom găsi analizate în mod sistematic, într-un tratat sau într-un număr oarecare de
omilii, fiindcă Sfântul Ioan n-a fost un sociolog teoretician, care să trateze în abstract,
problemele moral-sociale, ci a fost un sociolog practic prin excelenţă. Când observa că o
anumită latură a vieţii sociale era periclitată de comportarea necorespunzătoare a
creştinilor, marele orator îşi concentra toate eforturile în direcţia respectivă, rostind o
serie ele predici, care aveau ca tematică tocmai rezolvarea acestor situaţii3.
În capitolul al III-lea, intitulat Actualitatea învăţăturilor morale şi sociale în
opera omiletică a Sfântului Ioan Gură de Aur, am arătat că Sfântul Ioan Gură de Aur este
o actualitate continuă în Bisericile creştine prin calitatea sa de predicator, prin marele
număr de predici ce ni s-au păstrat de la el, dar mai ales prin învăţăturile morale şi sociale
pe care le prezintă în operele sale. Lucrarea de înnoire a Sfântului Ioan s-a manifestat şi
în marile probleme moral-sociale ale vremii, predicile lui fiind mereu actuale.
2
Cf. Ibidem, p. 38.
3
Cf. Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social, în MA, nr. 7-8/ 1968, p. 528.
6
Sfântul Ioan Gură de Aur, ca mare predicator moral şi social, constituie o pildă vie
pentru preotul predicator din zilele noastre, care are datoria să-l urmeze, combătând toate
păcatele şi fărădelegile ce contribuie la dizolvarea bunelor raporturi sociale sau
periclitează mântuirea păstoriţilor.
I. Viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur
7
I.1. Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur
I.1.1. Copilăria
Sfântului Ioan Gura de Aur s-a născut în anul 354 din părinţi de condiţie bună:
Secundus, cu gradul de stratelat sau ofiţer superior în armata imperială din Siria şi
Antusa, de origine şi formaţie greacă. Secundus era, probabil, de origina latina 4. Prezenţa
unei diaconiţe, Sabiniana, între cei care urmau pe Ioan în exil şi care, după Istoria
Lausiaca a lui Palladiu, era mătuşa lui Ioan, ar veni în sprijinul acestei ipoteze 5. Originii
sale latine datora, poate, Ioan spiritul său realist şi practic. El a avut o sora, născută
înaintea lui şi moartă de timpuriu. Secundus murind foarte devreme, copilul şi tânărul
Ioan a primit de la Antusa cea mai aleasa şi atentă educaţie pe care i-o putea da o mamă
de condiţia şi conştiinciozitatea ei, cum reiese din înseşi cuvintele pe care fiul ei i le
atribuie într-o scena de o rară duioşie de familie 6. Nu ni s-au păstrat amănunte cu privire
la elementele şi felul acestei educaţii din primii ani ai copilului şi adolescentului Ioan, dar
religiozitatea şi caracterul ferm al mamei s-au imprimat profund în sufletul lui. Chiar
dacă admiraţia lui Libaniu pentru Antusa, descrisă de însuşi Ioan, nu poate fi socotită ca
autentică, ea este, totuşi, expresia unei atmosfere de înaltă preţuire pentru aceasta mama,
care, rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani cu doi copii, nu s-a recăsătorit, ci si-a pus toată
averea şi tot sufletul în joc pentru educaţia fiului ei. Credinţa caldă şi viaţa exemplară a
Antusei, precum şi contactul continuu cu Biserica, au fost decisive pentru viitorul lui
Ioan. Ele au determinat toată evoluţia sa ulterioară7.
După ceea ce noi am putea numi şcoala elementară şi medie, Ioan a mers la studii
superioare, în şcolile retorilor şi filozofilor, potrivit tradiţiei vremii. Istoricul Socrat
precizează că tânărul Ioan a fost ucenicul ,,sofistului Libaniu” şi al ,,filozofului
Andragathiu”, ale căror cursuri le-a urmat împreună cu doi colegi: Teodor, viitor episcop
4
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 9.
5
Cf. P. Chrysostomus Baur, Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, Munchen, 1929, I, p. 1-2,
apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 9.
6
Cf. Arhim Daniil OLTEAN, Pr. Eugen DRĂGOI, Viaţa, învăţătura şi acatistul Sfântului Ioan Gură de
Aur, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2007, p. 8.
7
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Patrologia, EIBMBOR, Bucureşti, 1956, p. 199.
8
de Mopsuestia şi Maxim, viitor episcop de Seleucia, în Isauria. Aci şi-a însuşit pe clasicii
profani, adică toată pleiada marilor spirite ale culturii elene, la ale căror idei, credinţe,
fapte sau cărţi, va face mai târziu aluzie cu atitudine negativă sau pozitivă, dar de care nu
se va lăsa niciodată copleşit, graţie atentei supravegheri a Antusei şi graţie educaţiei sale
de bază, profund creştină. Ioan a fost un student strălucit al lui Libaniu, studiind la cele
mai bune şcoli8, aşa cum reiese nu numai din anecdota - poate cu conţinut nu în întregime
autentic - raportată de Sozomen, că pe patul de moarte, retorul antiohian întrebat pe cine
lasă urmaş, a răspuns: ,,Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creştinii" 9, ci şi din minunata sa
producţie oratorică. Studierea artelor liberale, îndeosebi a retoricii şi a filozofiei, a
înarmat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul tehnicii cuvântului şi al argumentării. Arta
vorbirii şi pregătirea în vederea dregătoriilor publice erau de rigoare pentru tineretul din
vremea sa. Ioan urma să îmbrăţişeze cariera juridică, dar dându-şi seama de viaţa
zbuciumată şi ticăloasă din tribunale, şi-a ales trăirea liniştită, după exemplul unui
oarecare Evagrie, care urmase şi el mai înainte la aceiaşi profesori şi care îmbrăţişase
viaţa retrasă10. Îşi schimba îmbrăcămintea şi mersul şi se consacra citirii Sfintei Scripturi
şi frecventării asidue a Bisericii, reuşind să atragă la acest nou fel de viaţă şi pe colegii
pomeniţi, mai sus: Teodor şi Maxim, poate şi pe Vasile, de care vorbeşte la începutul
tratatului său Despre preoţie. Palladiu ne informează că, după ce la vârsta de 18 ani,
tânărul Ioan s-a despărţit de profesorii săi profani şi a ajuns, printr-o minte înzestrata şi
prin muncă, la o râvnă caldă pentru studiul Sfintei Scripturi, s-a ataşat de episcopul de
atunci al Antiohiei, Meletie, de neam armean şi mărturisitor, care s-a îndrăgostit de
frumuseţea inimii tânărului şi, cu ochi profetic, i-a prevăzut ascensiunea.
I.1.2. Botezul şi hirotonia în diacon şi preot

8
Cf. Pr. Prof. Constantin GALERIU, Teologie, preoţie şi slujire la Sfinţii Trei Ierarhi, în MMS, nr. 1-3/
1985, p. 124.
9
Sozomen, Istoria bisericească, 8, 2, Migne P.G., 67, col. 1513 B, apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN,
Personalitatea şi actualitatea..., p. 10.
10
9
După trei ani de ucenicie pe lângă episcop, în care timp acesta l-a botezat, Ioan e
făcut lector al bisericii din Antiohia (369)11. La îndemnul conştiinţei însă, şi întrucât nu
era satisfăcut de nevoinţele ascetice, pe care le putea realiza în oraş, se retrage în
apropiere. Pe de altă parte, Socrat notează că Ioan cu colegii săi au făcut ucenicie ascetică
în mănăstirea lui Diodor şi Carteriu, fără să precizeze dacă mănăstirea sau mănăstirile
acestor stareţi se aflau în oraş sau în munţii Antiohiei. Socrat afirmă că în perioada
aceasta Ioan a avut legături cu Vasile, pe atunci diacon, viitor episcop de Cezareea
Capadociei; în aceşti ani (circa 372-375), Vasile Cel Mare era deja episcop. Mai probabil
e vorba de Vasile, viitor episcop de Rafaneea, sau e prezentată astfel o întâlnire pe care
Diodor, Meletie şi Ioan au avut-o cu Vasile Cel Mare, în Armenia. Palladiu ne
informează, în continuare, că după botez şi după intrarea în perioada de asceză în munţii
Antiohiei, Ioan a luat hotărâri sau atitudini pline de urmări: după botez, el n-a mai
blestemat, n-a mai jurat, n-a mai vorbit pe nimeni de rău, n-a mai minţit, n-a mai dorit
nimănui răul, n-a mai îngăduit glumele 12. Era stilul vieţii evanghelice şi al primilor
creştini, care impresionau aşa de mult pe păgâni. Plecând în munţii Antiohiei, el s-a
aşezat sub conducerea unui bătrân ascet sirian de mare seriozitate, pe lângă care s-a
nevoit patru ani, luptându-se cu poftele întinate şi biruindu-le nu atât cu chinurile, cât cu
raţiunea; nemulţumit cu atât, el se retrage singur într-o peşteră, îndulcindu-se cu
singurătatea şi rămânând acolo încă doi ani, impunându-şi severităţi peste fire: petrecea
cea mai mare parte a timpului veghind şi învăţând Testamentul lui Hristos spre a alunga
neştiinţa. Timp de doi ani, n-a stat culcat nici ziua, nici noaptea, şi şi-a omorât cele de sub
pântec din cauza îngheţării coapselor. Compromiţându-şi sănătatea, s-a întors la limanul
bisericesc. A fost lucrul Providenţei mântuitoare care l-a scos din peştera nevoinţelor că-
lugăreşti pentru neputinţa sa, spre folosul Bisericii13.
Această primă fază a vieţii autorului nostru se caracterizează printr-un entuziasm
de culme şi prin atitudini ori fapte, uneori exagerate de asceză sau râvnă la studii. Studiile
profane şi creştine l-au înregistrat ca pe o apariţie excepţională în faţa colegilor şi
profesorilor săi. Dragostea sa arzătoare faţă de Sfânta Scriptură 14 l-a făcut s-o citească
continuu, acasă, în timpul uceniciei pe lângă Libaniu, Andragathiu, Meletie, Diodor şi
11
Cf. Sfântul IOAN CHRYSOSTOMUL, Bucăţi alese, text grec publicat şi adnotat de Iuliu Valaori, Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 1922, p. 3.
12
13
Cf. Ibidem.
10
Carteriu şi mai ales în vremea istovitoarelor sale nevoinţe ascetice, care au durat 6 ani. El
şi-a făcut din citirea Sfintei Scripturi o nevoinţă ascetică de fiecare zi, pe care a ridicat-o,
după expresia lui Paladiu, la rangul de slujire a cuvântului dumnezeiesc. Ioan va ajunge
cel mai mare tălmăcitor al Sfintei Scripturi şi totodată cel mai vestit vorbitor bisericesc,
graţie eforturilor sale neîncetate, întru lectura dumnezeieştii Cărţi din copilărie şi tinereţe
şi graţie studiilor sale liberale şi talentului său retoric, puse aproape exclusiv în slujba
explicării cuvântului dumnezeiesc, sieşi şi altora 15. Hotărârea sa după botez de a nu mai
jura, de a nu mai minţi şi, mai ales de a nu mai vorbi pe nimeni de rău şi de a nu dori răul
nimănui, era o hotărâre eroică pe care o lua oricine se boteza în numele lui Iisus Hristos,
dar pe care respectivul nu o aplica de obicei nici în întregime şi nici toată viaţa 16. Ioan a
respectat în întregime hotărârea sa, dacă socotim măsurile lui severe şi unele cuvinte
aprinse împotriva ticăloşilor şi blestemaţilor, drept elemente necesare în administraţie şi
educaţie şi nu ieşiri nestăpânite, aşa cum le-au considerat unii din contemporanii şi toţi
adversarii săi. În fine, nevoinţele sale ascetice excesive, care i-au adus mari neplăceri
pentru restul vieţii şi i-au mortificat o parte din trup, se înscriu printre capitolele
extremiste în registrul de fapte al autorului nostru. Ele sunt preludiul altor extremisme, pe
care el le va săvârşi în vremea episcopatului său şi care vor cântări greu în judecata
contemporanilor şi în osândirea sa la Sinodul de la Stejar. Socrat ne spune că în vremea
lectoratului său, adică între 375 şi 381, Ioan a scris lucrarea sa Către iudei, deşi aceasta
poate fi datată şi mai târziu17.
Preţuit de Meletie, Ioan e hirotonit diacon de acesta în anul 381, treaptă în care
slujeşte altarului 5 ani şi în care conştiinţa sa sacerdotală se ridică până la acel nivel
incomparabil din tratatul Despre preoţie, pe care-l înscrie şi-l publică în acest timp. Se
pare că a mai publicat şi alte lucrări în această vreme. A fost partizan al lui Meletie în
vestitul conflict cu Paulin. Nu ştim în ce măsură este adevărată afirmaţia lui Socrat că, în
14
Cf. Virgil GHEORGHIU, Gură de Aur – atletul lui Hristos, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu,
2008, p. 34.
15
Cf. Al. LASCAROV-MOLDOVANU, Tălmăciri alese din Sfântul Ioan Gură de Aur, Tipografia
„Cugetarea”, Bucureşti, f. d., p. 10.
16
Cf. *** ISTORIA, viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur Hrisostom,: vol.1, trad. din franceză de diaconul
Gheorghe Băbuţ, Ed. Mănăstirea Portăriţa, Oradea, 2003, p. 42.
17
11
vremea diaconatului său, Ioan a petrecut încă trei ani încheiaţi de viaţă retrasă. Lucrul nu
este exclus, dar el nu e menţionat de alte izvoare18.
Ioan, zice Palladiu, n-a întârziat să se impună în slujirea să diaconească prin
puterea şi strălucirea cuvântului său de învăţătură şi prin îndulcirea sufletească a
poporului dreptcredincios, graţie acestui cuvânt. Urmarea a fost hirotonirea sa în preot, de
către episcopul Flavian al Antiohiei, nu de către Evagrie, urmaşul lui Paulin, cum
pretinde Socrat. Perioada preoţiei Sfântului Ioan a durat 12 ani: 386-397 19. E perioada în
care el se avântă în munca mistuitoare de predicator, de păstor, de scriitor, de
administrator al eparhiei, din încredinţarea episcopului Flavian, care era bătrân. Ioan e
prezent în toate zilele la biserică şi în toate părţile comunităţii, unde persoana sa era
necesară sau dorită20. El e prezent, de asemenea, în orice parte a oraşului Antiohia, unde
un caz deosebit îl reclamă. Predicile, panegiricele, cuvântările sale ocazionale,
mângâierile sale duhovniceşti, munca sa pentru îngrijirea săracilor, a bolnavilor, a
orfanilor, procesiunile sale etc., făcuseră din el un adevărat înger al cetăţii. În primăvara
anului 387, au loc în oraş cunoscutele tulburări, provocate de impozitele ridicate cerute
de stat şi care duc la dărâmarea statuilor familiei imperiale, în frunte cu aceea a
împăratului Teodosie, criza aceasta fiind cunoscută sub numele de „incidentul
statuilor”21. Documentele vremii ne descriu în culori sumbre faptele de groază, care au
avut loc cu acest prilej22. Se ştie că preotul Ioan a fost duhul bun şi salvator al cetăţii, în
acele zile şi săptămâni apocaliptice, când antiohienii se aşteptau ca localitatea să fie rasă
de pe faţa pământului. Intervenţia lui la autorităţile şi tribunalul local, care judeca fără
alegere şi aproape fără lege, pe nefericiţii antiohieni, zguduitoarele sale predici în număr
de 21, numite Despre statui, care analizează, cu excepţională pătrundere, toate cutele
sufletului omenesc23, tulburat de această împrejurare şi descriu faptele petrecute atunci şi
plecarea bătrânului episcop Flavian la Constantinopol, cu vestitul memoriu, spre a căpăta
clemenţa de la împăratul Teodosie - lucru care s-a obţinut -, au adus proaspătului preot
18
Cf. Ibidem.
19
Cf. Pr. Lect. Dr. Marin STAMATE, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p. 12.
20
21
Diac. Drd. V. AXINIA, Valoarea omiletică a predicilor «Despre statui» ale Sfântului Ioan Gură de Aur,
în GB, nr. 10-12/ 1977, p. 887.
22
Cf. Pr. Lect. Dr. Marin STAMATE, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 12.
23
Cf. Stoenescu APOSTOL, Primele patru omilii despre statui ale Sf. Ioan Chrisostom, Tipografia Dimitrie
C. Ionescu, Bucureşti, 1908, p. 4.
12
antiohian o afecţiune negrăită din partea poporului dreptcredincios şi o celebritate
meritată, care i-a dus numele până departe. Ioan aplică, la Antiohia, toate înaltele
postulate ale sacerdoţiului creştin, aşa cum le descrisese el în tratatul Despre preoţie şi
cum le va înfăţişa şi în alte opere, la care lucrează acum sau pe care le va elabora mai
târziu24. Preoţia este o dregătorie dumnezeiască, întemeiată de Sfântul Duh pe pământ, şi
ea trebuie practicată şi tratată ca atare. Preotul chiverniseşte lucruri dumnezeieşti. Dar
preotul e supus greşelii, ca oricare alt om. Dumnezeu îngăduie aceasta, pentru ca preotul,
ştiind din proprie experienţă ce e greşeala şi păcatul, să poată ierta pe fraţii şi pe fiii săi
duhovniceşti. Lucru important şi de actualitate: preotul Ioan a stat în cele mai bune
raporturi posibile cu episcopul său: respect şi dragoste caldă, de o parte şi de alta; Ioan şi
Flavian nu s-au depreciat şi nu s-au pizmuit niciodată unul pe altul. Ioan laudă pe Flavian
în termeni care fac şi vor face totdeauna cinste să fie auziţi din gura unui preot la adresa
episcopului său25.
Viaţa preotului Ioan e apreciată interesant de biografii săi contemporani sau de cei
din generaţia următoare. Palladiu spune că Ioan a strălucit în Biserica Antiohiei, timp de
12 ani, în care el a cinstit preoţia prin viaţa sa exemplară, prin înţelepciunea, prin
învăţătura şi prin sfinţenia sa. Sozomen mergând pe linia aprecierii lui Palladiu, scrie: „Pe
cei mai mulţi dintre ascultătorii săi de la biserică, Ioan i-a determinat la virtute şi i-a făcut
să gândească ca el în domeniul credinţei. Ducând o viaţă dumnezeiască, el insufla
ascultătorilor săi zelul pentru propria sa virtute. După aceea, uşor, nu ca prin vreo artă sau
putere a cuvântului, îi obliga să gândească la fel cu el, le explica Sfânta Scriptură
limpede, ca unul care deţinea adevărul. Căci cuvântul, care e împodobit cu fapte, se arată
în chip firesc vrednic de crezare”26. Fără fapte, cuvântul prezintă pe orator drept viclean şi
acuzator al propriilor sale vorbe, oricare i-ar fi râvna în răspândirea învăţăturii. Ioan, însă,
era vestit şi în cuvânt şi în faptă. El ducea o viaţă înţeleaptă şi exemplară, iar vorbirea sa
era limpede şi strălucitoare; la fire era bun"27. Această caracterizare prezintă pe Ioan ca o
sinteză ideală de învăţător, orator şi trăitor aievea, al principiilor pe care le propovăduia.
Exemplul vieţii sale sfinte dădea roade în sufletele ascultătorilor săi. Palladiu şi Sozomen
24
Cf. Gheorghe BADEA, Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, antologie de..., traducere
de... şi Constantin-Bogdan Badea, Ed. „Sf. Mina”, Iaşi, 2004, p. 5.
25
26
Ibidem.
27
Pr. Lect. Dr. Marin STAMATE, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 13.
13
văd în Ioan întruparea preotului creştin ideal, fără umbră de defect. Socrat prezintă un
tablou în bună parte diferit. El recunoaşte curăţia, rectitudinea şi simplitatea vieţii
preotului Ioan; notează, de asemenea, că scopul învăţăturii sale era mai ales să îm-
bunătăţească moravurile ascultătorilor săi. Dar aceste calităţi erau însoţite de unele
defecte: din cauza zelului său pentru curăţie, Ioan era prea iute, prea tăios şi mai mult
mânios decât reverenţios. Corectitudinea vieţii sale îl făcea neprevăzător pentru viitor, iar
simplitatea îl îndemna să vorbească cu uşurătate uneori. Vorbea excesiv de liber faţă de
oricine28. În adunări, cine-l auzea vorbind fără să-l cunoască, îl socotea fanfaron. Iuţimea
în purtare şi prea marea libertate de limbaj sunt două scăderi, care pot avea consecinţe
grave, mai ales la un dregător. Sunt adevărate aceste lipsuri semnalate de Socrat? El
susţine că informaţia despre aceste lipsuri ale lui Ioan o deţine de la o persoană care
trăise, din copilărie, în intimitatea autorului nostru. Chiar dacă am înclina, cu unii critici,
să admitem că aceste semnalări ale lui Socrat se datorează antipatiei lui faţă de Ioan -
lucru care în general e adevărat - suntem siliţi, totuşi, să recunoaştem, că observaţiile
severe de care vorbirăm au bază reală, întrucât ele sunt motivate de ţinuta limbajului
atâtora dintre omiliile preotului şi mai apoi episcopului Ioan. Recunoaştem de pe acum că
fondul măsurilor, observaţiilor sau ieşirilor severe ale lui Ioan era drept, dar forma în care
era redat acest fond era tăioasă şi necruţătoare. Ascultătorii, mai ales cei vizaţi, nu puteau
felicita totdeauna pe orator.
I.1.3. Hirotonia lui Ioan în treapta de episcop

Faza a treia a vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur începe prin promovarea sa la
scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului, rămas vacant prin moartea lui Nectarie,
urmaş, la acest scaun, al Sfântului Grigorie de Nazianz.
Faima preotului Ioan, a vieţii şi înţelepciunii sale trecuse graniţele Siriei, când a
murit episcopul Nectarie al Constantinopolului 29. Vacanţa scaunului arhiepiscopal din
capitala imperiului provocase dorinţa de parvenire a multor oameni nevrednici de acest
nume, preoţi nedemni de preoţie, unele personaje care plictiseau pretoriul cu stăruinţele
28
29
Cf. Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIŢESCU, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor
bisericeşti: Palade, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi al Fer. Teodoret al Cirului, traducere din
greacă, introducere şi note de..., EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 8.
14
lor, altele care încercau să corupă prin cadouri, altele care făceau temenele în faţa
poporului dreptcredincios. Poporul ceru împăratului să-i aducă păstor pe un adevărat
preot. Cu lucrul acesta se însărcinează eunucul Eutropiu, primul ministru al imperiului,
care cunoscând pe Ioan dintr-o călătorie făcută mai înainte la Antiohia, în legătură cu
treburile împăratului, dorea să-l aducă pe scaunul episcopal al Constantinopolului.
Eunucul determină pe Arcadiu să scrie Comitelui Antiohiei, Asterie, să-i trimită pe Ioan
discret, fără ştirea poporului dreptcredincios, care ar fi provocat tulburări, neîngăduind să
i se ia un asemenea preot. Comitele se execută, convocând pe Ioan în afara oraşului, la
Martirii, lângă Poarta Romanensă; aci Ioan e urcat în vehiculul public şi dus până la staţia
Pagrae, unde e predat eunucului trimis împreună cu aghiotantul Magistrului şi care
transportară pe cel răpit la destinaţie, adică în capitala imperiului. Sozomen precizează că
alegerea lui Ioan pe scaunul de la Constantinopol de către poporul dreptcredincios şi cler
şi confirmarea lui de către împărat, s-au datorit celebrităţii talentului oratoric şi virtuţii
preotului antiohian în tot imperiul roman30.
Ioan fu hirotonit episcop al Constantinopolului la 26 februarie 398, de episcopul
Teofil al Alexandriei, chemat special pentru aceasta31. Teofil, care visa să manevreze şi să
conducă el toate treburile Bisericii în Răsărit, s-a lăsat cu greu înduplecat să-l
hirotonească pe Ioan, atât pentru că el însuşi avea candidatul său la scaunul episcopal al
capitalei, în persoana unui oarecare presbiter Isidor, cât şi pentru că din primul moment
fusese foarte neplăcut surprins de prea marea libertate de limbaj a lui Ioan. Palladiu
relevă că, de la prima privire în ochii lui Ioan, Teofil neîntâlnind în ei ce aştepta, adică
potrivire de temperament şi înţelegere, în sensul de a fi de acord cu el în toate, a văzut în
noul episcop un duşman de moarte. Era firesc - deşi numai prin conjectură, nu în mod
ştiinţific, notează Palladiu - ca Teofil să ajungă la această concluzie, pentru că sufletul lui
înrăit considera duşman pe oricine nu era de părerea lui şi nu făcea ce zicea el. Cu ţinuta
sa independentă şi degajată, cu punctele sale de vedere strict personale şi mai ales cu
limbajul său direct şi excesiv de liber, Ioan nu putea intra niciodată în vederile
patriarhului alexandrin. Teofil, observă Palladiu, avea obiceiul de a nu hirotoni decât din
greşeală pe cei buni şi înzestraţi cu judecată; el ţinea să domine peste toţi, ca peste nişte
imbecili, considerând că e mai bine să domnească peste proşti, decât să asculte de
30
31
15
înţelepţi. în cazul hirotoniei lui Ioan, deşi rezistenţa lui era dârză, el a trebuit să cedeze de
teama lui Eutropiu, care ameninţa pe faţă că, dacă nu e de acord cu ceilalţi preoţi, pentru
noul ales, va trebui să răspundă în faţa sinodului de multele acuzaţii care i se aduceau. Şi
pentru că nu-i convenea să răspundă la întrebări neplăcute pentru el, a preferat să
hirotonească pe tânărul patriarh de Bizanţ, deşi îl duşmănea din răsputeri32.
I.1.4. Activitatea desfăşurată ca episcop

Hirotonit şi instalat la postul de conducere al Bisericii din Constantinopol, Ioan şi-
a făcut un program de lucru minuţios, program de cercetare duhovnicească a turmei sale,
începând de la centru spre margini. A pus rânduială în palatul patriarhal printr-o seamă de
reforme, care i-au adus ura trântorilor interni şi externi, care profitau de pe urma unui
buget umflat ce irosea veniturile Bisericii; a cercetat conduita clerului şi monahilor din
oraş şi din jurul oraşului, chemând pe toţi la ordine şi luând măsurile trebuitoare. A fost
nevoit să dea afară un număr de clerici; Socrat zice chiar că aceştia erau numeroşi. Se
pare că diaconul Serapion, unul din sfetnicii intimi ai arhiepiscopului, îl îndemna la
măsuri aspre, zicându-i: „O, episcope, nu vei reuşi niciodată să-i stăpâneşti pe toţi aceştia,
dacă nu-i vei struni cu toiagul".33 Cu sau fără această sugestie, Ioan folosea din plin
toiagul său arhipăstoresc, pentru că lucrul era absolut necesar. Toţi cei găsiţi sau găsite în
neregulă şi eliminaţi, certaţi sau puşi la locul lor, au început să urască de moarte pe
arhiepiscop. Ei au conspirat împotriva lui, denigrându-1 în faţa credincioşilor, invocând
în avantajul lor şi faptul că Ioan nu avea invitaţi la masă şi nu accepta invitaţii la masă.
Poporul credincios, însă, iubea cu toată căldura pe păstorul lui, pentru predicile sale vii,
calde şi răscolitoare şi pentru dragostea şi ocrotirea pe care i le acorda fără rezervă. Nu
însă tot aşa îl iubeau bogaţii şi oamenii de afaceri ai capitalei, pe care marele păstor îi
viza sau îi apostrofa de atâtea ori, în predicile sale. Ioan a făcut totul pentru înflorirea
Bisericii sale, atât sub raport sufletesc cât şi sub raport material. Mai mult: când a fost
solicitat să meargă în afara eparhiei, el s-a dus la Efes pentru a cerceta pricina episcopilor
simoniaci de acolo. Asistenţa socială era bine organizată. În fiecare zi, zice Palladiu,
Biserica înflorea mai frumos, oraşul se transforma într-o masă a credinţei, iar sufletele
exultau în curăţie şi cântări de psalmi. Diavolul însă nu putea suporta îndepărtarea de la el
32
33
Ibidem, p. 18.
16
a celor stăpâniţi de dânsul până atunci prin cursele de cai şi spectacolele de teatru şi pe
care-i abătuse de la acestea cuvântul Domnului prin învăţătura lui Ioan, care-i făcea să
vină la staulul Domnului, răspunzând cu dragoste la fluierul păstorului care-şi iubeşte
oile34. Puterea celui rău începe să lucreze şi pe faţă şi în ascuns, împotriva lui Ioan.
Talentul său oratoric excepţional, slujbele şi procesiunile sale pompoase, grija şi
atenţia deosebită, pentru sufletele credincioşilor, dragostea fierbinte cu care aceştia îi
răspundeau, în fine toată lucrarea înnoitoare pe care el o iniţiase şi o conducea cu atâta
succes au atras arhiepiscopului pizmă mistuitoare din partea păstorilor năimiţi, care nici
pe departe nu puteau fi comparaţi cu el. Ei ţesură împotriva lui tot felul de calomnii,
mergând până acolo încât să-i falsifice unele omilii, prezentându-le ca fiind îndreptate
împotriva împărătesei şi a altor persoane de la curtea imperială 35. Existau trei ierarhi
vagabonzi la Bizanţ care, în loc să se ocupe cu păstorirea eparhiilor lor, îşi petreceau
vremea în capitală, adunând toate zvonurile sau aprecierile defavorabile lui Ioan şi
filtrându-le cu venin în urechile împărătesei Eudoxia36 şi ale persoanelor din suita
palatului. Aceştia erau: Severian de Gabala, Acaciu de Bereea şi Antioh de Ptolemais. Lor
li se adăuga stareţul Isaac, care conducea o mănăstire din marginea capitalei. Fiecare din
ei avea de plătit câte o poliţă arhiepiscopului. Niciunul însă n-a fost atât de fals şi de
perfid ca Severian, care, primit cu frăţietate şi tratat cu prietenie şi atenţie de către Ioan,
făcea tot ce putea, ca să-l submineze, spre a-i lua locul. Intriga lui la curte şi manevrele de
a ajunge arhiepiscop al capitalei ajunseseră departe, mai ales în timpul deplasării lui Ioan,
câteva luni, la Efes. În urma informaţiilor date de Serapion şi al unui conflict direct al
acestuia cu Severian, arhiepiscopul a îndepărtat pe episcopul intrigant din capitală, dar
numai pentru puţin timp, căci, la stăruinţele împărătesei, Ioan a trebuit să-i acorde
revenirea37. Acaciu era supărat pe Ioan, pentru că acesta nu i-ar fi oferit o cameră
vrednică de el, în palatul patriarhal. Antioh era un intrigant de meserie. Aceşti trei
episcopi, ale căror fapte erau criticate chiar pe scena teatrelor, au trimis persoane speciale
la Antiohia ca să le aducă informaţii asupra tinereţii lui Ioan. Făceau lucru acesta,
probabil, de conivenţă cu Teofil al Alexandriei. Spre dezolarea lor, n-au găsit nici o pată
34
Cf. Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 183.
35
36
Cf. Al. LASCAROV-MOLDOVANU, Tălmăciri alese..., p. 13.
37
CF. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 19.
17
pe tinereţea arhiepiscopului38. Activitatea Sfântului Părinte nu a fost pe placul tuturor şi
de aceea pe de o parte a trezit invidia, pe altă parte gelozia şi pofta de răzbunare,
deoarece Sfântul Ioan biciuia fără nicio cruţare răul39.
Pizma şi ura cercurilor clericale de sus şi de jos s-ar fi sfărâmat, poate, ca valurile
mării de stâncile de pe ţărm, dacă n-ar fi găsit aliaţi în cercul doamnelor de onoare de la
curte, îndeosebi în trei dintre ele: Marsa, gotă de origine, soţia generalului Promotus, şi
care crescuse pe viitoarea împărăteasă Eudoxia în casa ei, apoi Castricia, soţia lui
Saturnin, pe care Ioan îl scăpase din mâna generalului got Gainas şi, în fine, Eugrafia, vă-
duvă şi nebună. Aceste doamne sfidau simţul cuviinţei printr-un lux orbitor, pe care-l
etalau nu numai în oraş şi la teatru, ci şi în Biserică, ceea ce a provocat, nu odată,
observaţii şi chiar altercaţii severe ca acestea: „De ce, babe fiind voi cu vârsta,
constrângeţi trupul să întinerească purtând breton pe frunte, ca desfrânatele, dezonorând
pe femeile cinstite şi înşelând pe cei cu care vă întâlniţi? Şi aceasta o faceţi văduve fiind
voi!"40. E uşor de închipuit ce puteau provoca, în sufletul acestor femei sus puse şi
influente, asemenea observaţii şi asemenea libertate de limbaj. Palladiu le caracterizează
ca pe o „ceată beată de furie" 41. Erau ca un cuib de viespi, un cor de erynii, care,
împreună cu cei trei episcopi, cu patru dacă adăugăm, şi pe Teofil, cu doi preoţi şi cinci
diaconi, aţâţau continuu pe împărăteasă contra arhiepiscopului. Se formase, deci, la curte
un cerc puternic de nemulţumiţi, care exploatau toate situaţiile împotriva lui Ioan. I se
crease o atmosferă duşmănoasă, care cuprindea cercuri din ce în ce mai mari de clerici şi
călugări. Arhiepiscopul era considerat drept un tiran crud, mândru şi grosolan; mânca sin-
gur ca să poată consuma nestingherit ospeţe ciclopice; îndrăzneala lui în cuvânt era
nemaipomenită; pe mulţi dregători sus puşi i-a vorbit de rău dincolo de orice limită;
cuvântarea lui împotriva lui Eutropiu, căzut în dizgraţie după ce fusese prim-ministru al
ţării şi-l adusese pe el, pe Ioan, pe întâiul tron bisericesc al imperiului, adăuga şi mai
multă greutate la acuzaţiile de până atunci, căci, în loc să-i fie milă de el, l-a vorbit de
rău; pe generalul Gainas l-a insultat chiar în prezenţa împăratului, pentru că acela cerea o
38
Cf. Ibidem.
39
Cf. Sfântul Ioan HRISOSTOM, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei (expusă din însemnări,
după moartea lui, de Constantin Presviterul Antiohiei), traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1862, şi
Viaţă şi activitatea Sfântului Ioan Hrisostom, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923, p. 17.
40
Ibidem.
41
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 20.
18
biserica pentru coreligionarii săi în interiorul capitalei; pe mulţi din cei mari îi acuza cu
excesivă libertate în vorbire, devenind multora odios. Episcopul Teofil al Alexandriei
pusese la cale, pe ascuns, răsturnarea lui Ioan, imediat după hirotonia acestuia, din
aceeaşi pricină42. Cu împărăteasa Eudoxia Ioan nu avusese propriu zis un conflict, decât
în cazul lui Severian, pe care el îl trimisese la episcopia lui, dar pe care Eudoxia îi
impusese să-l recheme. Absenţa lui Ioan timp de trei luni din capitală, în timpul
cercetărilor canonice de la Efes, a dat putinţă camarilei de femei şi de clerici de la curte
să-i creeze atmosferă din ce în ce mai defavorabilă în faţa împărătesei. Plângerea văduvei
lui Teognost la arhiepiscop că Eudoxia i-a luat cu forţa o bucată de teren plantată cu viţă
de vie şi reacţiunea viguroasă a lui Ioan, care ar fi calificat pe împărăteasă drept o nouă
Izabelă, au contribuit substanţial la înrăutăţirea raporturilor dintre curte şi arhiepiscop43.
I.1.5. Episcopul Ioan şi monahii din pustiul Nitriei

Drama propriu zisă a Sfântului Ioan Gură de Aur nu începe decât din momentul în
care intră în scenă direct şi activ Teofil, patriarhul Alexandriei. Cunoaştem starea de spirit
şi atitudinea acestui personaj faţă de arhiepiscopul capitalei: pizmă şi duşmănie de
moarte. Chiar imediat după hirotonia lui Ioan, el a pus la cale răsturnarea acestuia, îi
trebuia un prilej, care să-i ofere un pretext precis. El a venit prin cazul aşa numiţilor Fraţi
Lungi (monahi din pustiul Nitriei)44. Se ştie, din relatările lui Palladiu, Socrat şi Sozomen,
cum monahii egipteni, purtând această poreclă din cauza înălţimii lor deosebite: Isidor,
Dioscor (episcop), Ammoniu, Eusebiu, Eftimie şi Hierax şi însoţitorii lor izgoniţi din
Egipt de către Teofil, sub acuzaţia de origenism, după multe peregrinări, vin la
Constantinopol să roage pe Ioan ca să mijlocească pentru ei pe lângă cel care-i alungase
nu numai din Biserica, dar şi din ţara lor 45. Ioan intervine, dar e refuzat net. Pe Fraţii
Lungi i-a instalat în casa de primire a bisericii Anastasia, şi nu-i socotea oaspeţii săi; ei
aveau întreţinerea din fondurile diaconiţei Olimpiada şi ale altor doamne înstărite şi chiar
din munca lor manuală, nu din veniturile patriarhale. Ioan nu le-a acordat comuniune
bisericească; le-a permis participarea la rugăciune, dar nu şi la Sfânta împărtăşanie.
42
Cf. Sfântul Ioan HRISOSTOM, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei..., p. 17.
43
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 21
44
Cf. Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIŢESCU Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 14.
45
19
Socrat, care uneori părtineşte pe Teofil, observă că acestuia i s-a relatat fals situaţia şi
anume că Ioan a primit pe clericii caterisiţi de el la Sfânta împărtăşanie. De aceea, el şi-a
propus nu numai să se răzbune pe Dioscor şi Isidor, ci să alunge şi pe Ioan din scaun.
Versiunea este, neîndoielnic, falsă, pentru că nu primirea Fraţilor Lungi de către Ioan la
Sfânta împărtăşanie sau altceva, ci duşmănia lui de moarte îl împingea pe Teofil la fapta
odioasă, ucigătoare de frate, pe care avea s-o săvârşească. Acuzaţiile aduse de Teofil
Fraţilor Lungi erau neconsistente46. Ele se refereau numai la ideile presupuse neortodoxe
ale călugărilor. Aceştia văzând situaţia, prezentară lui Ioan o cerere împotriva lui Teofil,
rugându-l să judece cazul. Deşi Ioan stăruie ca ei să-şi retragă cererea, ei o menţin. El
scrie din nou lui Teofil, anunţându-l că e acuzat în scris şi invitându-l să răspundă ce
crede de cuviinţă. Teofil se înfurie, exclude pe unul din Fraţii Lungi, Dioscor, din
episcopat, iar lui Ioan îi scrie: „Cred că ştii hotărârea canonică de la Niceea, care
stabileşte că un episcop nu poate judeca dincolo de hotarele eparhiei sale; iar dacă nu ştii,
află acum şi abţine-te de la plângere împotriva mea. Dacă e vorba să fiu judecat, va trebui
să fiu judecat de episcopii egipteni, nu de tine, care te afli la o depărtare de şaptezeci şi
cinci de zile de drum"47. În faţa acestei situaţii, Ioan se dezice şi se degajează. Fraţii
Lungi însă fac şi înaintează împăratului un lung memoriu prin care cer convocarea lui
Teofil la Constantinopol şi judecarea lui de către Ioan; cererea a fost admisă şi Teofil
convocat, prin trimisul imperial Elaphius, să se prezinte în faţa arhiepiscopului capitalei;
în acelaşi timp, acuzatorii trimişi de Teofil împotriva Fraţilor Lungi fiind găsiţi mincinoşi,
cer amânarea pedepsei până la sosirea stăpânului lor; şi cum Teofil întârzia, ei au fost
aruncaţi în închisoare, în care unii dintre ei au murit, iar cei care au rezistat până la
venirea stăpânului lor au fost exilaţi în Procones48. Dar Teofil se lăsa aşteptat, întârzierea
lui era calculată: în acest timp, el strângea informaţii şi făcea dosar arhiepiscopului de
Constantinopol, dorind să aplice, şi în cazul de faţă, metoda lui clasică: din acuzat să
devină acuzator; el e convins că memoriul Fraţilor Lungi către împărat, aprobarea
cuprinsului lui şi convocarea sa, a lui Teofil, la Constantinopol, spre a fi judecat de un
sinod prezidat de Ioan, sunt opera acestuia din urmă. Teofil se hotărăşte spre a face tot
posibilul să caterisească şi chiar să nimicească pe Ioan, fiziceşte.49 De aceea, el adastă
46
Cf. Ibidem.
47
Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIŢESCU Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 14.
48
49
Cf. Ibidem.
20
încă la Alexandria, de unde, prin curieri speciali, e pus în legătură cu elementele care îl
pot ajuta în planul său: cu cei trei episcopi de curte, cu cele trei doamne de onoare de la
palat, cu cercul clericilor şi monahilor nemulţumiţi din capitală; tot de aci pornesc
informatori, care să cerceteze trecutul arhiepiscopului şi scrisori către diferite personaje
prin care, fără ca acestea să-şi dea bine seama, Teofil vrea să-şi facă jocul. El scrie
Sfântului Epifaniu, episcop de Salamina, pe care-l ştia vânător de eretici, îndemnându-1
să meargă la Constantinopol, spre a coaliza pe toţi cei de acolo împotriva călugărilor
egipteni „origenişti" şi a lui Ioan, care-i primise. Se ştie cât de nebisericeşte s-a purtat
bătrânul episcop de Salamina la Constantinopol şi cât de lamentabil a eşuat misiunea sa.
Dar Teofil ştie că îndrăzneala şi banii, pentru a cumpăra conştiinţele, îi vor aduce
izbândă50.
Iată, în fine, că, după circa 7 luni întârziere, soseşte şi Teofil, care îşi luase toate
măsurile şi mai ales se asigurase, prin partizanii săi de la curte, că împărăteasa era de
partea lui. Eudoxia fusese, în adevăr, câştigată, pentru măsura extremă a caterisirii lui
Ioan, prin intriga continuă întreţinută de cercul duşmanilor şi mai ales prin infamia
incalificabilă de a se fi falsificat câteva predici ale arhiepiscopului, transformându-le în
piese batjocoritoare la adresa împărătesei şi a altor persoane de la curte, lucru de care am
pomenit deja că cei trei episcopi îl săvârşiseră mai de mult şi pe care Teofil îl relua acum,
dându-i o nouă coloratură şi gravitate51. Conjectura pentru comiterea acestei odioase fapte
fusese uşurată de Ioan însuşi, fără voia lui, printr-o cuvântare de mustrare contra femeilor,
în general, imediat după plecarea lui Epifaniu, cuvântare pe care poporul - zice Socrat - ar
fi interpretat-o ca fiind îndreptată împotriva împărătesei; împărăteasa s-ar fi plâns
împăratului că ofensa adusă ei este şi o ofensă adusă lui, şi dădu dispoziţie lui Teofil să
convoace un sinod care să judece pe Ioan. Interpretarea aceasta a lui Socrat e vizibil
părtinitoare pentru Teofil şi camarila pe care o conducea din umbră. Reţinem că, prin
stratageme diabolice, duşmanii lui Ioan reuşiseră să câştige pe împărăteasă de partea lor52.
Teofil, zice Palladiu, „sosind ca un cărăbuş încărcat cu murdăria lucrurilor preţioase din
Egipt şi chiar din India şi răspândind parfum peste pistria sa rău mirositoare, şi-a făcut
intrarea în Constantinopol, la ora 6, în sâmbăta a 5-a, în aplauzele marinarilor, aducând
50
51
52
21
cu el o glorie infamă". Plecând din Alexandria, el spuse celor din jurul lui: „Merg în
capitală să depun pe Ioan". Lucrul acesta îl spusese şi în Licia. În timpul călătoriei, el îşi
raliază pe toţi duşmanii lui Ioan, mai ales pe aceia pe care acesta îi depusese la Efes, apoi
pe Chyrin, episcop de Calcedon şi pe Măruţa, episcop din Mesopotamia. Sosit în capitală
cu 36 de episcopi sufragani din Egipt, Teofil s-a instalat în palatul Placidiana, proprietatea
Eudoxiei, şi timp de trei săptămâni a evitat orice întâlnire cu Ioan, sau mergere la
biserică, deşi acesta l-a invitat stăruitor să se vadă. Zi şi noapte, tot acest timp, patriarhul
egiptean s-a ocupat cu strângerea de noi documente împotriva lui Ioan, pe care voia nu
numai să-l caterisească, ci şi să-l ucidă, în acest scop, el cumpără pe cei puternici cu aur,
pe cei mâncăcioşi cu ospeţe scumpe, iar pe clerici cu făgăduinţa reintegrării sau
promovării în trepte bisericeşti superioare. Mulţi clerici au trădat atunci pe arhiepiscopul
lor53. Nu se pomenea nicăieri de acuzaţiile de origenism.
I.1.6. Sinodul de la Stejar

Ioan şi episcopii lui, convocaţi de Arcadie însuşi în sinod, spre a judeca pe Teofil,
priveau înmărmuriţi la ceea ce se petrecea şi nu-şi puteau da seama cum se ajunsese la
această răsturnare a situaţiei, anume că Teofil în loc să fie acuzat, se prezenta ca un
judecător triumfător, venit să caterisească el pe Ioan. Fraţii Lungi, în panică, cer audienţă
la împărat, care însărcinează din nou pe Ioan să judece pe Teofil 54. Nici împăratul nu ştia
ce se petrecea; dar ştia împărăteasa! La curte se făcea politică dublă, Ioan ar fi putut acum
zdrobi pe Teofil cu toţi mercenarii lui, dacă ar fi dat urmare poruncii lui Arcadie de a
judeca procesul, dar el a refuzat categoric să întreprindă ceva în această direcţie, ca, de
pildă, repetarea convocării către Teofil. Generozitatea lui i-a fost spre pieire. Nejudecând
pe Teofil, sinodul convocat în acest scop ajunsese la un punct mort. Teofil şi episcopii lui
ar fi putut pleca acasă. Dar el n-a făcut aşa, ci profitând de pasivitatea lui Ioan şi de
sprijinul împărătesei, obţinu aprobarea sinodului voit de el. Judecători avea, căci şi-i
adusese din Egipt55. Acuzatori găsise în cei doi diaconi daţi afară de Ioan, iar capete de
53
Cf. Ibidem, p. 24.
54
55
Cf. Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Istoria bisericească universală..., p. 184.
22
acuzaţii era în stare să formuleze oricâte, căci în această privinţă era un artist. Rămânea
de ales locul56.
Temându-se de reacţia poporului credincios, care îl iubea profund pe Ioan,
sinodalii de speţă nouă, care ar fi trebuit să stea pe banca acuzării şi care acum; s-au
transformat cu de la sine putere în judecători, fixează tribunalul la o moşie dincolo de
Bosfor, zisă de la Stejar 57, cu o vilă mare, pe care o construise primul ministru Rufin şi
care, din această pricină, se mai numea şi Rufinianai. Lângă această vilă, se găsea marea
biserică a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Aci avură loc şedinţele sinodului, între
sinodali, afară de egipteni, se aflau: Severian, Antioh, Acaciu, Măruţa, Macarie de
Magnezia, Chyrin, apoi stareţul Isaac, preotul Chiril, viitor patriarh al Alexandriei,
nepotul lui Teofil, episcopii aduşi de Ioan la Efes, care nu puteau participa activ la
lucrările sinodului58, în fine, clericii reclamanţi, preoţi, secretari, călugări, bucătari etc.
În vremea aceasta, la palatul patriarhal de la Constantinopol, unde se afla sinodul
pasiv al celor 40 de episcopi prezidaţi de Ioan, se petreceau scene zguduitoare59. Dăm
cuvântul lui Palladiu, care era de faţă: „Eram 40 de episcopi în şedinţă cu episcopul Ioan,
în sufrageria palatului episcopal, înmărmuriţi cum, cel vinovat şi singur convocat să se
prezinte în faţa autorităţii pentru crime nelegiuite, sosise cu atâţia episcopi, cum
schimbase dintr-odată părerea celor mari, cum pervertise pe cei mai mulţi dintre membrii
clerului, în această situaţie grea, Ioan, insuflat de Duhul Sfânt, ne grăieşte tuturor:
„Fraţilor, rugaţi-vă şi, dacă iubiţi pe Hristos, nimeni să nu-şi părăsească Biserica din
cauza mea: „Că eu de acum sunt gata pentru jertfă şi vremea despărţirii mele s-a
apropiat" (2 Tim IV, 6), după cuvântul lui Pavel; îndurând multe necazuri, voi părăsi
viaţa, precum văd. Îmi dau seama de uneltirea lui satan, pentru că el nu mai suferă
greutatea cuvintelor mele împotriva lui. Şi astfel, milostiviţi-vă: aduceţi-vă aminte de
mine în rugăciunile voastre!". Cuprinşi de o negrăită durere, unii plângeam, alţii ieşeau
afară din şedinţă, sărutându-i, printre lacrimi şi suspine, ochii, capul sfânt şi gura fericită.
Rugându-i să se reîntoarcă în şedinţă, unde zburau şi zumzăiau ca albinele în jurul
ştiubeiului, le zise: „Aşezaţi-vă, fraţilor, şi nu mai plângeţi aducându-mi mai multă
slăbiciune. „Căci pentru mine, a trăi este Hristos, iar a muri mi-este câştig" (Flp I, 21). Se
56
57
58
59
Cf. Ibidem.
23
zvonea că i se va tăia capul din cauza prea marii lui libertăţi în vorbire. „Dacă vă aduceţi
aminte, cercetaţi memoria voastră, că totdeauna v-am spus: viaţa aceasta este un drum şi
cele bune şi cele triste ale ei trec; cele prezente sunt ca un târg: am cumpărat, am vândut
şi plecăm. Suntem noi mai buni decât patriarhii, decât proorocii, decât apostolii, pentru ca
viaţa aceasta să stăruie în noi nemuritoare?". Cineva din cei de faţă zise suspinând: „Noi
plângem că rămânem orfani, că Biserica ajunge văduvă, că rânduielile sfinte sunt
răsturnate, că cei fără frică de Dumnezeu umbla după domnie şi-şi dau toată osteneala să
ajungă la conducere; plângem, apoi, pe săracii lipsiţi de orice ajutorare, plângem lipsa de
învăţătură ce va urma". Arunci Ioan, lovind cu degetul arătător în palma mâinii stângi
(cum obişnuia să facă (acest) iubitor de Hristos când cugeta la ceva), zise vorbitorului:
„Ajunge, frate, nu mai vorbi! Nu vă părăsiţi bisericile, cum v-am spus! Nu cu mine a
început şi nu cu mine se sfârşeşte misiunea învăţătorească! N-a murit, oare, Moise, şi n-a
fost descoperit Iisus Navi? N-a murit oare, Samuil, şi n-a fost uns David? N-a părăsit,
oare, Ieremia viaţa şi nu i-a urmat Baruch? N-a fost mutat Ilie (la cer) şi n-a primit, după
el, darul, proorociei Eliseu? Oare Pavel, căruia i s-a tăiat capul, n-a lăsat, după el, pe
Timotei, pe Tit, pe Apollo şi nenumăraţi alţii?". După aceste cuvinte, episcopul Eulysios
al Apameei Bitiniei, zise: „Trebuie ca noi, care avem biserici şi să ţinem comuniunea cu
ei şi să iscălim?". Sfântul Ioan zise: „Să ţineţi comuniunea, pentru a nu sfâşia Biserica,
dar să nu iscăliţi, pentru că eu nu mă ştiu cu nimic vrednic de caterisire"60.
Frumuseţea şi înălţimea spirituală a ideilor din acest pasaj întrec tot ceea ce
cugetaseră până atunci oamenii mari în faţa morţii. E o atitudine eroică, prin ţinuta
liniştită, simplă şi degajată a unui suflet care s-a mistuit de bunătate şi de dragoste pentru
oameni, chiar arunci când îi mustra cu asprime61.
După ce Teofil şi sinodul lui organizară toată procedura legală pentru începerea
judecăţii: constituirea reclamanţilor - pe care Teofil îi prelucrase mult timp în casa
Eugrafiei - şi trimiterea lui Ioan şi în judecata curţii imperiale, adunarea de la Stejar
trimite arhiepiscopului capitalei o delegaţie de episcopi, cu citaţie expresă de a se
prezenta acolo, spre a se apăra de nenumăratele acuzaţii care i se aduceau; i se punea în
vedere să aducă cu el şi pe cei doi clerici, intimi colaboratori ai săi, Serapion şi Tigris.
60
Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane, despre viaţa şi petrecerea Fericitului Ioan
Gură de Aur, episcop al Constantinopolului, 5, Migne, P.G., 8, col. 27-28, apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN,
61
24
Sinodalii lui Ioan alcătuiră o delegaţie din trei episcopi şi doi preoţi şi o trimiseră la
sinodul lui Teofil, cu un interesant răspuns scris general şi cu unul special din partea lui
Ioan, care preciza că el nu se va prezenta decât dacă vor fi excluşi dintre judecători cei
patru duşmani ai săi: Teofil, Acaciu, Severian şi Antioh, dintre care primii doi se
pronunţaseră cu anticipaţie asupra sentinţei, iar ultimii doi se arătaseră aşa de ahtiaţi după
mărire, că erau cântaţi pe scenele teatrelor. Evident, cererea de recuzare n-a fost luată în
seamă, iar delegaţii sinodului lui Ioan au fost crunt maltrataţi. Invitat de trei ori, Ioan nu
s-a prezentat. Lucrările Sinodului de la Stejar au fost expediate într-o singură zi. Ele s-au
încheiat cu hotărârea de caterisire a lui Ioan, fără nici o motivare, decât că intimatul nu s-
a prezentat în faţa sinodului62. Hotărârea a fost trimisă împăratului având acest conţinut:
„Pentru că Ioan, acuzat de unele crime şi conştient de ele, n-a voit să se prezinte, pe un
asemenea (om) legile îl caterisesc, pedeapsă care i se aplică. Plângerea împotriva lui
conţine şi crima de lezmajestate. Pietatea Voastră va porunci ca Ioan, chiar fără voia lui,
să fie înlăturat şi pedepsit pentru lezmajestate, pentru că nouă nu ne e îngăduit să
examinăm aşa ceva"63. Acuzaţia de crimă de lezmajestate urmărea pedeapsa cu moartea,
pe care trebuia s-o pronunţe un tribunal special imperial, sub controlul direct al
împăratului. Această acuzaţie era, probabil, introdusă de sinod, pe baza presupusei ofense
adusă de Ioan, Eudoxiei, când acesta ar fi comparat-o cu Izabela. Dar curtea, ceva mai
cuminte decât Sinodul de la Stejar, n-a dat urmare sugestiei şi dorinţei lui Teofil.
Asemenea lui Daniil, în groapa leilor, Ioan a fost cruţat de leii imperiali, dar cât de mult
doreau fraţii să-l vadă ucis de sabie!51 Pentru moment, dorinţa lor n-a fost împlinită.
Merită să fie semnalat faptul că Sfântul Ioan e caterisit şi exilat în contumacie,
adică numai pentru că nu s-a prezentat în faţa Sinodului tâlhăresc de la Stejar, nu pentru
că ar fi fost găsit vinovat de o crimă care să echivaleze această pedeapsă, în fond, acest
pseudo-sinod condamnase un om pe care nici nu-l văzuse, nici nu-l ascultase şi împotriva
căruia el nici nu îndrăznise să articuleze vreo acuzaţie cât de transparentă, în protocolul
înaintat curţii imperiale. Teofil - căci când zicem Sinodul de la Stejar zicem Teofil - se
aşează la adăpostul prevederii canonice că intimatul care nu se prezintă în instanţă e
62
63
Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane..., 8, col. 28, 29, 30, apud Pr. Prof. Ioan G.
COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 27.
25
pedepsit cu caterisirea, dar se fereşte să analizeze cazul cât de cât. Nădăjduia ca Ioan să
fie executat pentru vina de lezmajestate64.
Din cele 29 capete de acuzare prezentate în faţa sinodului de către diaconul Ioan,
şi din cele 17 capete de acuzare prezentate de stareţul Isaac, toate păstrate de către Fotie, -
se pare, foarte fidel după protocolul sinodului, nu reiese nici o vină sau niciun fapt aşa de
grav încât să impună, în mod necesar, caterisirea, confirmând, prin aceasta, declaraţia de
mai sus a Sfântului Ioan: „Eu nu mă ştiu vinovat cu nimic, care să mă facă vrednic de
caterisire". În cele 29 puncte, se află acuzaţii minore sau ridicole, cele mai multe de
natură administrativă, liturgică şi mai puţin morală, iar în cele 17 puncte, afară de unele
ştiute, apar şi acuzaţiile de origenism, mai precis, de comuniune cu origeniştii. Dintre
acuzaţiile de ordin administrativ, cea mai serioasă e aceea că Ioan „se duce în eparhii
străine şi hirotoneşte acolo episcopi", aluzie la actele de autoritate ale lui Ioan la Efes.
Dar această acuzaţie îşi pierdea valoarea prin aceea că însuşi acela care o formula, adică
Teofil, se făcea vinovat exact de acelaşi lucru, anume că el, venind în eparhia lui Ioan, îl
judeca pe acesta, îl caterisea şi numea clerici de toate categoriile în biserică străină.
Actele de severitate administrativă, îndeosebi bătaia, trebuiau dovedite. Caterisirile
aplicate unor clerici erau perfect motivate prin faptele grave ale vinovaţilor: adulter şi
omucidere65. Acuzaţiile de natură liturgică relevă unele noutăţi, care, atunci, intrau în uz,
ori erau de circulaţie restrânsă, ca, de pildă, îmbrăcarea şi dezbrăcarea de vestmintele
liturgice pe tronul arhieresc şi consumarea unei bucăţi de pâine după Sfânta împărtăşanie
(acuzaţia nr. 28). Acuzaţiile de origenism, sunt cele mai puţin consistente. O notă comună
a multor acuzaţii este ieşirea violentă şi excesul de limbaj al arhiepiscopului, atât în
vorbire cât şi în scris: din totalul de 46 de acuzaţii, 15, adică 1/3 sunt acuzaţii pentru prea
multa îndrăzneală în vorbire sau pentru ieşiri prea tari împotriva clericilor; alte acuzaţii
relevă acte de autoritate care nu se lasă controlate: aprecieri, hirotoniri, mânuiri de
fonduri, destinaţie de bunuri etc. Comportarea prea autoritară şi limbajul excesiv, faţă de
clericii săi i-au înstrăinat tocmai pe aceia care puteau şi trebuiau să-i fie temelie şi scut.
Puţini oameni suportă cuvintele tari sau grele ale conducătorilor lor. Severian, vorbind
imediat după Sinodul de la Stejar, în biserică, pentru a anunţa rezultatul lucrărilor, zice
că, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru obrăznicia lui, Ioan trebuia caterisit, căci toate
64
65
Cf. Ibidem, p. 28.
26
păcatele se iartă oamenilor, dar celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, cum învaţă
Scriptura. Desigur, Severian e unul dintre adversarii principali ai lui Ioan şi aprecierea lui
trebuie luată cu precauţie, dar e semnificativ că din toată atmosfera Sinodului de la Stejar,
el a reţinut, ca element decisiv de acuzaţie, temperamentul greu abordabil al lui Ioan,
mândria lui. Ioan însuşi, de altfel, recunoaşte, în tratatul său Despre preoţie, că el suferea
de slava deşartă şi de mânie. Chiar printre sinodalii lui, la şedinţa din sufrageria palatului
patriarhal descrisă mai sus, circula zvonul că el va fi pedepsit cu decapitarea, din cauza
excesivei sale îndrăzneli în vorbire66. Să se discute în propria-ţi casă de perspectiva unei
pedepse cu moartea, pentru felul în care vorbeşti şi nimeni să nu se revolte auzind aşa
ceva, însemna că lucrul era adevărat, dacă nu în întregime, cel puţin în bună parte. Citind
şi recitind cele 46 de capete de acuzare, îţi vine uneori să crezi că dacă s-ar elimina
învinuirile de insultă, de ieşiri violente şi, în general, de ţinută la distanţă în raporturile cu
clerul de toate gradele, celelalte învinuiri ar pierde şi puţinul de importanţă pe care par,
uneori, că-l au. Ele transpiră duşmănie faţă de Ioan, nu prin conţinutul lor, ci prin ura de
moarte pe care autorii lor o poartă inculpatului, ură pe care o alimentează ţinuta distantă
şi solemnă a lui Ioan. Era o ţinută pe care veacul lui nu o accepta. Ioan era infinit superior
duşmanilor săi şi el îşi da seama de acest lucru. Luând ţinuta corespunzătoare acestei
superiorităţi, nu se făcea el vinovat? Nu recomanda el stăruitor smerenia? Dar era
posibilă această atitudine în faţa putregaiului moral pe care-şi propusese să-l dărâme cu
sabia îndrăznelii? Adoptarea unei atitudini mai suple, dar neschimbată în fond, ar fi dus,
poate, la alte rezultate, în orice caz, ştim că el avea o purtare apropiată şi părintească faţă
de marea masă a credincioşilor săi67.
Sinodul de la Stejar nu judecase în niciun fel cazul Fraţilor Lungi. La sfârşitul
lucrărilor, Teofil le trimise vorbă să vină spre a-şi cere iertare, ca să se împace, ceea ce s-a
petrecut întocmai. Cazul lor nu mai avea acum nimic comun cu caterisirea Sfântului Ioan.
I.1.7. Primul exil
După ce i se comunică sentinţa sinodului şi aprobarea ei de către împărat, Ioan fu
arestat cu mână armată şi trimis în exil la Praenetum, în Bitinia68. Numai la o zi, însă,
66
Cf. Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane..., 8, col. 27, apud Pr. Prof. Ioan G.
67
68
27
după aceea, întâmplându-se ceva neplăcut în dormitorul imperial - poate un avort al
Eudoxiei,56 iar mişcarea poporului dreptcredincios în favoarea păstorului exilat, după
Socrat şi Sozomen, inspirând teamă împăratului, Ioan fu rechemat şi readus, prin ordin
expres, de către eunucul Briso, de la Praenetum, deşi arhiepiscopul nu voia să-şi reia
scaunul până ce nu va fi fost rejudecat de un tribunal bisericesc mai mare, adică de un
sinod, şi repus în drepturile lui. Poporul, însă, nu voi să mai aştepte, ci îl chemă cu
manifestaţii mari şi cu ameninţări la adresa autorităţii. Ioan fu luat pe sus şi dus la
biserică, unde dădu binecuvântări şi ţinu un cuvânt răscolitor. Între timp, Teofil şi epi-
scopii săi scăpară cu fuga, îndreptându-se spre Egipt, pentru că cetatea
Constantinopolului voia să-l înece. Pacea n-a durat, însă, la Constantinopol, decât două
luni69. Cu prilejul inaugurării unei statui a împărătesei Eudoxia, s-au produs zgomote şi
jocuri pe care Ioan le-a socotit insulte la adresa bisericii, care era în apropiere. El a
exprimat lucrul acesta în cuvinte tari, care au ajuns la urechile Eudoxiei. Aceasta
considerându-se ofensată, puse la cale convocarea unui sinod contra lui Ioan. Socrat zice
că Ioan, aflând acest lucru, a rostit omilia celebră care începe cu cuvintele: „Din nou se
înfurie Irodiada, din nou se tulbură, din nou joacă, din nou cere pe tipsie capul lui Ioan" 70.
E lucru sigur că această omilie nu e autentică: ea a fost falsificată sau fabricată în
întregime şi pusă astfel sub ochii Eudoxiei. Era firesc ca împărăteasa să reflecteze serios
la eliminarea definitivă a lui Ioan. Camarila de la curte ceru lui Teofil să vină personal
sau să o sfătuiască ce să facă spre a se scăpa pentru totdeauna de arhiepiscop. Teofil
trimise trei episcopi, înarmaţi cu un număr de canoane disciplinare fabricate de arieni,
spre a depune pe Sfântul Atanasie. Potrivit acestor canoane, întoarcerea lui Ioan de la
Praenetum fusese nereglementară. Curtea convocase sinodul din care făceau parte
duşmanii cunoscuţi ai lui Ioan, minus Teofil, şi la care se adăugau, acum, printre alţii:
Leonţiu de Ancyra şi Ammoniu de Laodiceea cea arsă. Textul canonului arian pe care
voiau să-l aplice lui Ioan era acesta: „Dacă un episcop sau preot caterisit pe drept sau pe
nedrept reintră în biserica sa cu de la sine putere, fără aprobarea sinodului, un asemenea
(cleric) n-are temei de apărare şi (trebuie) definitiv înlăturat" 71. Pentru a simula o umbră
de interpretare juridică obiectivă a acestui canon, sinodalii imperiali, în frunte cu Leonţiu
69
70
71
Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane..., 9, col. 31, apud Pr. Prof. Ioan G.
28
şi Ammoniu, cerură împăratului ca 10 din episcopii lui Ioan să participe la discuţie şi
deliberare asupra canonului, în faţa lui Arcadiu. Lucrul fu admis şi iată pe cei 10 în frunte
cu bătrânul episcop Elpidiu de Laodiceea Siriei, jurist consumat şi cu episcopul Tranquill.
Aceştia cerură împăratului să nu înlăture pe Ioan, care nici n-a fost caterisit mai înainte,
ci a fost îndepărtat de autoritatea de stat, nici nu s-a întors cu de la sine putere, ci din
porunca imperială, aducându-l la Constantinopol un trimis special 72. Cei care propun -
zice mai departe Elpidiu - aplicarea acestui canon sunt eretici. Elpidiu şi Tranquill rugară
pe împărat să ceară partizanilor lui Acaciu şi Antioh să subscrie canoanele pe care le
propun ca venind din partea ortodocşilor, cu specificarea: „împărtăşim credinţa celor care
au publicat aceste canoane", şi problema era rezolvată, împăratul a fost de acord, iar ei au
făgăduit că vor semna, fără însă a o face. Discuţiile au trenat 9 sau 10 luni, până aproape
de Paşti, când episcopii de curte, în frunte cu Antioh, au copleşit din nou pe împărat cu
cererile lor pentru îndepărtarea lui Ioan. Împăratul cedă şi Ioan fu îndepărtat din Biserică,
pentru câtva timp, fixându-i-se ca domiciliu forţat palatul patriarhal. Curtea aştepta ca
vreun lucru neobişnuit să dirijeze situaţia, ca la primul exil.
I.1.8. Al doilea exil

Ezitarea imperială e curmată, însă, de partizanii lui Acaciu şi Antioh, care, a treia
zi după Paşte, merg la Arcadie şi-i spun: „împărate, caterisirea lui Ioan să fie asupra
capului nostru!"73. Au urmat zile de groază pentru ortodocşii fideli lui Ioan, supranumiţi
de aci înainte ioaniţi, care au fost maltrataţi, arestaţi şi destul de mulţi ucişi de armată,
condusă de clerici trădători, în sărbătorile sfintelor Paşti ale anului 404; Sfintele Taine au
fost profanate, candidaţii la botez, care erau pe punctul de a-1 primi, au fugit dezbrăcaţi
pe străzi, închisorile s-au umplut de oameni nevinovaţi, cărora li se cerea ruperea
comuniunii cu Ioan. La 5 zile după Cincizecime, se prezentă împăratului camarila în
completul ei: Acaciu, Severian, Antioh, şi Chyrin cu partizanii lor, declarându-i: „Îm-
părate, eşti aşezat de Dumnezeu stăpân peste noi, fără să fii supus nimănui, ci toţi ţi se
supun ţie şi poţi să faci orice vrei. Nu fi mai blând decât preoţii şi nici mai sfânt decât
episcopii. Ţi-am spus faţă de toţi: „Caterisirea lui Ioan să fie asupra capului nostru". Nu
72
73
29
cruţa un singur om, pierzându-ne pe noi, pe toţi"74. Scenă şi formule ca acelea de la
judecata Mântuitorului (Matei XXVII, 25). Cu asemenea cuvinte, şi fapte iudaiceşti, zice
Palladiu, ei au convins pe împărat să treacă de partea lor. El a trimis la Ioan pe notarul
Patriciu cu acest ordin: „Cei împreună cu Acaciu, Antioh, Severian şi Chyrin şi-au luat
osândirea ta asupra capului lor. După ce vei fi încredinţat cele ale tale lui Dumnezeu,
părăseşte Biserica!"75.
Ioan, după ce şi-a luat rămas bun de la biserică, de la episcopi, de la preoţi, de la
cele 4 diaconiţe: Olimpiada, Pentadia, Procla şi Silvina şi de la alţii, pleacă dând
dispoziţie ca animalul său de drum, să-l aştepte la poarta apuseană a catedralei, pentru ca
el să poată ieşi nestingherit de mulţimea credincioşilor pe poarta de la răsărit. Plecarea lui
în cel de al doilea exil avu loc în ziua de 20 iunie 404, câteva zile după sărbătoarea
Cinzecimii76. După plecarea lui, izbucni un incendiu pustiitor în biserică pe care o mistui
şi se întinse si asupra clădirii senatului, situat la sud de catedrală. Nu se pot descrie
maltratările, vexaţiunile, arestările şi mizeriile fără număr, la care au fost supuşi prietenii
lui Ioan, cler şi credincioşi, socotiţi ca răspunzători de izbucnirea incendiului. Nici până
azi nu s-a putut descoperi incendiatorul. Din fericire, tezaurul bisericii, dat în grija
preoţilor Ioan Casian şi Gherman, fiind aşezat într-o parte ferită a clădirii, a putut fi
salvat. N-a pierit nici o viaţă omenească, dar timp de 3 ore (6-9) s-au nimicit valori
considerabile, printre altele tezaurul vechi al păgânismului greco-latin, aflător în clădirea
senatului77.
În vremea aceasta, Sfântul Ioan ajunsese la Niceea, unde împreună cu episcopii
Chyriac şi Eulysiu şi un număr de clerici erau ţinuţi arestaţi sub învinuirea că sunt autorii
incendiului din capitală. Nu după multă vreme, ceilalţi episcopi şi clerici au fost eliberaţi
ca nevinovaţi. Ioan scrise atunci autorităţilor această scrisoare: „Dacă în celelalte cazuri
nu mi-aţi dat putinţa să mă apăr, cel puţin să fiu ascultat cu privire la cazul bisericii, dacă
eu sunt vinovat de incendiu, cum spuneţi voi"78. Nu s-a dat urmare acestei cereri.
74
Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane..., 10, col. 34, apud Pr. Prof. Ioan G.
75
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 32.
76
77
78
Ibidem, p. 33.
30
Arestatul şi exilatul fu transportat de ostaşi la Cucuz 79, cel mai pustiu orăşel al Armeniei,
asediat continuu de către isauri. Arhiepiscopul fu dus aşa de departe, la marginea
imperiului, cu gândul nutrit secret de duşmani, că el va fi ucis de aceşti barbari 80.
Peripeţiile inimaginabile ale călătoriei sunt descrise de Sfântul Ioan în corespondenţa sa,
cu osebire în vestitele scrisori către diaconiţa Olimpiada. Ioan scrise şi episcopului
Inocenţiu al Romei, expunându-i cazul său şi rugându-1 să facă toate demersurile de care
era capabil, pentru uşurarea situaţiei sale. Inocenţiu dădu un răspuns frumos, făgăduind
că se va strădui pentru convocarea unui sinod ecumenic, care să-i judece cazul şi să-1
repună în scaun. Toate eforturile n-au dus însă la nimic. Exilatul fu tot timpul vizitat de
prieteni, clerici şi mireni de la Constantinopol, şi din alte părţi, organiză tot felul de
misiuni şi ţinu predici localnicilor. Pisma împinse pe fratricizi să nu lase pe Ioan la Cucuz
decât un an, transferân-du-l, apoi, la Arabissos. Nu după multă vreme şi, pentru acelaşi
motiv, se dădu ordin să fie transferat la Pityus, în Pont, localitate pe ţărmul extrem
răsăritean al Mării Negre, în ţinutul ţarilor, fosta Colhidă a legendelor greceşti81. Drumul
până acolo era lung. A fost un drum al calvarului. Dintre cei doi ostaşi care-l escortau,
unul se purta mai omeneşte, pe când celălalt, în speranţa că va fi avansat pentru ticăloşiile
lui, era de o cruzime neobişnuită, neîngăduind exilatului lucrurile cele mai normale şi mai
simple: era ţinut de scurt să nu primească mângâieri din partea celor cu care se întâlnea
spre a-i uşura călătoria, nu se putea folosi de o baie dacă o întâlnea în drum etc. Escorta
continua călătoria pe ploaie, ca exilatul să fie udat şi să i se strice vestmintele, nu i se
îngăduia să-şi acopere capul pleşuv pe arşiţă. Apropiindu-se de Comana, caravana s-a
oprit în afara zidurilor, la capela Sfântului Martir Vasilisc, la circa 5-6 stadii de oraş.
Sfântul Vasilisc i-a apărut arhiepiscopului în acea noapte şi i-a zis: „îndrăzneşte, frate
Ioane! Mâine vom fi împreună!" 82. A doua zi, dimineaţa, au pornit-o iar la drum, dar,
după 30 de stadii de mers, au fost nevoiţi să se întoarcă la capela martirului, pentru că
Sfântul Ioan se simţea rău. Sozomen precizează că exilatul căpătase insolaţie83. în capelă
Sfântul Ioan ceru să fie îmbrăcat în frumoasele vestminte albe ale morţilor, schimbându-
79
Cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Gh. SIBIESCU, Activitatea misionară a Sfântului Ioan Hrisostom printre goţi, în
GB, nr. 3-4/ 1973, p. 375.
80
Cf. Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane..., 11, col. 36, apud Pr. Prof. Ioan G.
81
Cf. Ibidem.
82
Sfântul Ioan HRISOSTOM, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei..., p. 19.
83
31
se complet până la încălţăminte. Ce rămăsese, dădu celor de faţă. împărtăşit de preotul
capelei cu Sfintele Taine, exilatul şi martirul Ioan făcu ultima rugăciune în faţa celor
prezenţi, încheind, după obiceiul său, cu cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!".
„Pecetluindu-şi rugăciunea cu „amin", el şi-a întins picioarele, care umblaseră frumos
pentru mântuirea oamenilor care-şi aleseseră pocăinţa şi pentru mustrarea celor care
cultivaseră păcatul din belşug"84. Aceasta se petrecea la 14 septembrie anul 407.
În anul 438, împăratul Teodosie II repară în parte greşeala mamei sale, Eudoxia,
aducând în triumf rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Ioan Gură de Aur de la Comana la
Constantinopol, unde le îngropa cu cinste în biserica Sfinţii Apostoli85.
Viaţa Sfântului Ioan este sugestivă în multe privinţe, pentru înţelegerea
personalităţii sale. Ea este o aplicare fidelă a credinţei şi a convingerilor sale şi se
deosebeşte substanţial de viaţa majorităţii contemporanilor săi, impunându-1 ca pe o
figură aparte, în galeria spiritelor glorioase ale Bisericii, Ioan a mers apăsat pe drumul
vieţii lui, conştient că realizează Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos într-un
mediu profund alterat de păcat. Ţinuta lui dreaptă şi demnă este un memento pentru
creştinii din toate veacurile de după el.
Bogăţia şi frumuseţea vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur au la bază o educaţie
foarte îngrijită. Nimic din ce va gândi, va vorbi şi va face tânărul sau maturul Ioan, nu se
produce la întâmplare. Totul e pregătit şi plantat cu grijă de minuţiosul proces de educaţie
la care a fost supus fiul Antuzei. Ioan a ajuns un caracter de bronz, graţie convingerilor
sale făcute pe îndelete şi totdeauna verificate şi graţie conduitei ireproşabile a mamei
sale. În chiar perioada diaconatului, el va scrie că exemplul personal al educatorilor este
decisiv pentru cei educaţi.
Deşi Sfântul Ioan a fost biruit trupeşte în conflictul crâncen pe care l-a avut cu
oamenii putrezi ai vremii lui, în special cu preoţii năimiţi din Constantinopol, cu curtea
imperială şi cu patriarhul Teofil al Alexandriei, el a fost, duhovniceşte, învăţătorul căruia
i s-au raliat încă din timpul vieţii şi, mai ales, după moarte, mulţi creştini sinceri, care
voiau, ca şi el, un creştinism de virtute şi sfinţenie, nu unul de făţărnicie.
84
Palladiu, Dialog istoric cu Teodor, diacon al Bisericii romane..., 11, col. 37-38, apud Pr. Prof. Ioan G.
85
32
I.2. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur a scris foarte mult. Cu excepţia lui Origen, niciun autor
grec patristic n-a scris cât el. Operele lui cuprind 18 volume 86, în ediţia Migne şi e sigur
că inventarul nu e complet. Ele se bucurau de celebritate deja în epoca patristică, fiind
traduse, în bună parte, încă de atunci, în limbile: latină (de diaconul Anianus de Celeda),
siriană, armeană, coptă, apoi, mai târziu, în vechea slavă şi într-o mulţime de limbi
moderne. Ioan a ajuns marele predicator universal, vorbind fiecărui popor în limba lui, ca
Sfinţii Apostoli la Cincizecime87. 47 Opera hrisostomică s-a răspândit în circa 2.000 de
manuscrise; Baur a identificat 1.917 manuscrise copiate între sec, VIII şi XVI. Numai
Biblioteca Naţională din Paris cuprinde 455 manuscrise hrisostonmice. Catenele
scripturistice şi florilegiile dogmatice dovedesc şi ele întinsa răspândire a operei lui Gură
de Aur. Este necesară o ediţie critică a întregii opere scrise de Ioan Gură de Aur. Lucrări
parţiale în această privinţă s-au şi întreprins.
Scrisul Sfântului Ioan este o formă a acţiunii. Ca preot şi arhiepiscop, el a trăit
într-o încordare maximă tot timpul lucrării sale de proporţii uriaşe, pentru care, pe lângă
faptă şi cuvântul vorbit, avea nevoie şi cuvântul scris, prin care gândul său atingea
numeroşi oameni. Scrierile hrisostomice sunt calde, vii şi pun repede stăpânire pe inima
cititorului atent şi de bună credinţă. Ele nu moleşesc şi nu plictisesc pe cititor, ci-l
îndeamnă la acţiune. Dacă la o lectură peste 15 veacuri, paginile oratorice ale lui
înflăcărează şi dau naştere la atitudini şi la acţiuni, ne putem închipui ce au însemnat ele
rostite personal de marele predicator.
O clasificare a operei o face Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman. Pe aceasta am preluat-o
şi în lucrarea de faţă88.
Opera se împarte în:
II.1.2.3. Omilii asupra Sfintei Scripturi:
- asupra cărţilor Vechiului Testament:
86
Cf. Idem, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 135.
87
Cf. Idem, Personalitatea şi actualitatea..., p. 59.
88
Cf. Idem, Patrologie, p. 135-136.
33
I..8.0 Omilii la Geneză;
I..8.1 Omilii asupra Anei, mama lui Samuil;
I..8.2 Omilii asupra lui David şi Saul;
I..8.3 Omilii asupra Psalmilor;
I..8.4 Omilii asupra obscurităţii profeţiilor;
I..8.5 Omilii la Isaia.
- asupra cărţilor Noului Testament:
I..5.0. Omilii la Matei;
I..5.1. Omilii despre săracul Lazăr;
I..5.2. Omilii la Ioan89;
I..5.3. Omilii la Faptele Apostolilor;
I..5.4. Omilii asupra Scrisorilor Sfântului Apostol Pavel.
b) Opere dogmatico – polemice:
- Contra anomilor;
- Contra iudeilor;
- Despre înviere;
- Cuvântări sau predici la sărbătorile mari al Mântuitorului;
- Cuvântări morale cu bază biblică;
- Cuvântări ocazionale.
c)Apologetice:
- Contra lui Iulian şi a păgânilor;
- Despre Sfântul Vavila;
- Micul Tratat: Că Hristos este Dumnezeu.
d) Ascetice:
- Către Teodor cel căzut;
- Despre pocăinţă;
- Contra adversarilor vieţii monahale;
- Comparaţia între un rege şi un monah;
- Către Stagir;
- Despre feciorie.
89
Cf. Patriarhul IUSTIN, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 20.
34
e) Educative – morale:
- Despre slava deşartă;
- Către o tânără văduvă;
- Despre nerepetarea căsătoriei;
- Nimeni nu e vătămat decât de sine însuşi;
- Către cei ce sunt scandalizaţi din cauza nenorocirilor;
- Contra celor care au fecioare subintroduse;
- Femeile diaconiţe nu trebuie să locuiască cu bărbaţii;
- Despre preoţie.
f) Corespondenţa:
- Cuprinde 236 scrisori, cele mai multe din timpul celui de-al doilea exil
(404-407); au caracter istoric, consolator, de recomandare şi familiar.
Opera sa este o perlă a literaturii patristice. Ea a fost apreciată şi de literaţii
celebri, cum ar fi cazul lui Villemain şi Fenelon90.
„El a fost cel mai mare artist al cuvântului din vremea sa, cel mai strălucit
predicator pe care l-a produs Biserica primelor veacuri”91.
Având în vedere profunzimea duhovnicească a operei sale, logica şi precizia,
bogăţia de sensuri autentic creştine ale scriiturii sale, constatăm că pe bună dreptate s-a
spus că „aprecierea Sfântului Chrisostom ca orator ar putea-o face un alt Chisostom”92.
Sfântul Ioan Gură de Aur e unul din cei mai mari şi mai gustaţi scriitori ai
Bisericii creştine. Fondul şi forma scrierilor sale prezintă şi azi un viu interes. Nu numai
un interes istoric şi cultural, ci şi unul de continuă actualitate morală, socială şi literară, în
galeria literelor creştine, Sfântul Ioan este un clasic alături de Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Grigorie de Nazianz, Fericitul Augustin93.
II. Învăţături morale şi sociale în opera omiletică a

Sfântului Ioan Gură de Aur
90
Cf. Şt. CĂLINESCU, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, în BOR, nr. 4/ 1876-1877, p. 142.
91
Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, Patrologie... , p. 136.
92
Şt. CĂLINESCU, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 142.
93
35
Sfântul Ioan Hrisostom şi-a dezvoltat activitatea sa, în două mari centre: la
Antiohia ca predicator şi la Constantinopol ca patriarh. De pe amvonul catedralelor
acestor două metropole, Sf. Ioan a pronunţat tot ceea ce va face obiectul acestui mic
studiu.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre viaţa morală şi despre moravurile acestor
două mari oraşe, este bine să amintim de situaţia lor materială înfloritoare.
Siria era, poate, după Egipt, provincia cea mai bogată a imperiului. Nu numai
bogăţiile naturale ale solului, dar mai ales industria şi comerţul formau sursele principale
ale bogăţiei sirienilor. Fabricile de purpură de la Beirut, de la Byblos, de la Tir şi
Laodicea, comerţul mătăsii, care se făcea prin mijlocirea lor, alimentau bogăţiile lor.
Produsele şi negustorii sirieni erau cunoscuţi în toată lumea romană. Bogăţiile curgeau la
Antiohia94.
La Constantinopol, la fel. Capitală a imperiului, reşedinţă nu numai a împăratului,
dar a întregii elite, prin natura lucrurilor el era centrul cel mai bogat. Acolo, toate
bogăţiile erau strânse, iar viaţa de capitală aduna aici pe toţi bogaţii95.
Trebuie deci notat, că Sfântul Ioan a cunoscut la Antiohia ca şi la Constantinopol
aceste fabuloase bogăţii.
Dar acolo unde sunt bogăţii mari, există şi mari diferenţe de clase. Bogăţiile
acumulate de un mic număr de oameni produc neapărat inegalităţi sociale. În ceea ce
priveşte Antiohia, Sfântul Ioan Hrisostom ne dă într-una din omiliile sale, o mică idee de
marile diferenţe care separau oamenii din vremea sa. „...Da, noi semănăm mila cu
zgârcenie, zice el, şi ne vom convinge de acest lucru, examinând numărul locuitorilor
acestui oraş, al săracilor şi al bogaţilor, precum şi al celor dintre concetăţenii noştri, care,
nefiind nici săraci nici bogaţi, ocupă o poziţia intermediară. Ori, bogaţii formează o
zecime din întreaga populaţie; săracii formează o altă zecime; cele opt zecimi rămase
sunt formate din oameni care se găsesc într-o poziţie intermediară”96. Deci, o parte a
94
Cf. Diacon P. F. ALEXANDRU, Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra bunurilor materiale, Tipografia
George Cerchez, Huşi, 1939, p. 6.
95
Cf. Ibidem.
96
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia – Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, în PSB, nr. 23,
EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 789.
36
populaţiei era formată din oameni foarte bogaţi, o altă parte din oameni foarte săraci, iar
restul erau oameni care aveau o situaţie materială mediocră, dar care puteau trăi destul de
comod şi puteau veni şi în ajutorul săracilor.
La Constantinopol situaţia era aceeaşi. Acolo unde sunt bogaţi, întotdeauna se
găsesc săraci şi cerşetori. Dacă marile metropole atrag pe bogaţi pentru anumite motive,
ele atrag la fel pe cei nenorociţi, nu pentru mirajul lor, ci pentru că aici ei îşi pot cerşi mai
cu uşurinţă pâinea.
Îţi „rămâne din lectura celor mai multe din omiliile sale (ale Sfântului Ioan)
impresia, confirmată de altfel prin tot ceea ce ştim din altă parte, că marile bogăţii erau nu
numai mari, dar excesive... Excesul se arată mai întâi în clădiri, pe cât de numeroase, pe
atât de măreţe. Socotindu-le vilele, bogătaşii din Antiohia şi Constantinopol posedau
adesea 10 sau chiar 20 de palate... Hrisostom descrie adesea... aceste case splendide, cu
largi porticuri, cu plafoane ornate cu lame de aur, cu uşi de fildeş; camerele de culcat
aveau pereţii în întregime îmbrăcaţi în marmură...; frumoasele colonade aveau capiteluri
la fel aurite, câteodată acoperite chiar în întregime cu lame de aur”97.
Dacă nu se poate descrie bogăţia în toate detaliile sale, sărăcia, extrema sa opusă,
din contră, este simplu de înfăţişat, - atât de mult vorbeşte Sfântul Ioan de cei ce erau
aproape goi, fără haine, de cei ce n-aveau nici unde se culca, nici ce mânca, de cei care
cerşeau toată viaţa lor. Nu se poate să ne imaginăm o sărăcie mai mare98.
Iată deci, marile inegalităţi sociale, marile mizerii de o parte şi extraordinarele
bogăţii de altă toarte. Sfântul Ioan Hrisostom le vedea întotdeauna şi gândea mereu la ele.
II.1. Viciile morale şi sociale
97
Puech, Sf. Jean Crysostome et les moeurs de son temps, Paris, Hachette, 1891, p. 51-52, apud Diacon P.
F. ALEXANDRU, Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra bunurilor..., p. 8.
98
Cf. Diacon P. F. ALEXANDRU, Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra bunurilor..., p. 8.
37
Predica moral-socială se bucură de o importanţă deosebit de mare din partea
elocvenţei creştine, datorită faptului că, în cadrul tematicii sale, se tratează în toată
complexitatea lor diferitele forme şi moravuri ale vieţii sociale.
Prin predica moral-socială, predicatorul creştin scoate din tezaurul inepuizabil al
Sfintei Evanghelii diamantele învăţăturii mântuitoare cu ajutorul cărora menţine mereu
vie în conştiinţa ascultătorilor săi profunda însemnătate dogmatică privitoare la doctrina
eshatologică ortodoxă, potrivit căreia omul cade singur în păcat, dar mântuirea personală
şi-o realizează numai în comuniune cu semenii săi. Adică, fiecare creştin se mântuieşte
după măsura contribuţiei pe care o aduce cu întreaga sa viaţă la mântuirea celorlalţi
oameni, însă, creştinismul este o religie socială nu numai sub aspectul dogmatic, ci şi sub
cel liturgic şi canonic, de aceea, predica trebuie neîncetat să dea expresie esenţei sociale a
doctrinei creştine şi potenţialităţii sociale a Sfintei Evanghelii99.
Aceste idei au însufleţit şi au dinamizat în decursul veacurilor întreaga predică şi
activitate a marilor reprezentanţi ai creştinismului 100. Biserica şi-a cristalizat doctrina
socială mai ales în veacul al IV-lea prin predica şi opera Sfinţilor Părinţi 101, căci îndată ce
statul roman a recunoscut creştinismul ca religie legală, responsabilitatea, pentru
desăvârşirea religios-morală a societăţii a început să se accentueze cu noi forţe în sânul
Bisericii. De atunci şi până astăzi Biserica Ortodoxă a rămas un corectiv religios-moral şi
social în mijlocul popoarelor încreştinate, identificându-se cu nevoinţele şi aspiraţiile lor
moral-sociale, în vederea mântuirii sufletelor lor102.
O deosebit de mare importanţă pentru progresul religios-moral şi pentru
încreştinarea raporturilor sociale din veacul al IV-lea a avut-o activitatea predicatorială
desfăşurată de Sfântul Ioan Gură de Aur103. El s-a distins în raport cu ceilalţi predicatori
creştini sociali, atât prin geniul său oratoric cât şi prin marele devotament cu care s-a
dăruit acestei nobile misiuni. De aceea, cunoaşterea cât mai amănunţită şi mai
aprofundată a tematicii predicilor sale moral-sociale constituie una dintre principalele
99
Cf. Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 526.
100
Cf. erom. Drd. Teofan MADA, Specificul moralei creştine în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, în
Rev. Teol., nr. 2/ 2005, p. 159.
101
Cf. Pr. Conf. Dr. Alexandru I. STAN, Frumuseţea şi sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al
Sfântului Ioan Gură de Aur în două Omilii la Sfinţii Martiri, în GB, nr. 5-6/ 1984, p. 359.
102
103
Cf. Pr. Prof. Dr. D. CĂLUGĂR, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările Sf. Trei Ierarhi, în
MA, nr. 1-3/ 1974, p. 57.
38
datorii ale predicatorului creştin actual. Din cuprinsul lor avem posibilitatea să
desprindem norme pentru actualizarea predicii şi principii de viaţă socială valabilă şi azi,
pentru că, după cum afirmă Chrysostomus Baur — unul dintre cei mai adânci cunoscători
ai operei hrisostomice — Sfântul Ioan Gură de Aur întrece pe toţi predicatorii creştini
prin conţinutul predicilor sale, prin bogăţia ideilor, prin originalitatea imaginilor şi
a concepţiilor, precum şi prin înălţimea şi măreţia scopului lor moral-social104.
Ca un psiholog şi un terapeut perfect, Sfântul Ioan a cunoscut toată patologia
vieţii morale-individuală şi colectivă a timpului său, de aceea, în slujba transformării
acestei societăţi, şi-a pus tot geniul elocvenţei sale, dobândind prin aceasta numele de
sociolog al epocii patristice, alături de Sfântul Vasile cel Mare105. Predica hrisostomică s-a
ridicat ca un uriaş val de proteste împotriva tuturor nedreptăţilor sociale ale timpului său,
produse şi susţinute de oameni lipsiţi total de conştiinţă şi de dragoste adevărată faţă de
om. Şi întrucât răul social, în concepţia hrisostomică, constituie o consecinţă firească a
păcatului, Sfântul Părinte a desfăşurat o vastă activitate predicatorială pentru desfiinţarea
tuturor păcatelor sociale, prin transformarea interioară a fiinţei umane cu ajutorul
învăţăturii creştine.
Problemele morale şi sociale, care au constituit tematica predicilor hrisostomice,
nu le vom găsi analizate în mod sistematic, într-un tratat sau într-un număr oarecare de
omilii, fiindcă Sfântul Ioan n-a fost un sociolog teoretician, care să trateze în abstract,
problemele moral-sociale, ci a fost un sociolog practic prin excelenţă. Când observa că o
anumită latură a vieţii sociale era periclitată de comportarea necorespunzătoare a
creştinilor, marele orator îşi concentra toate eforturile în direcţia respectivă, rostind o
serie ele predici, care aveau ca tematică tocmai rezolvarea acestor situaţii106.
Astfel, studiind cuprinsul predicilor hrisostomice, vom constata critica vehementă
pe care Sfântul Ioan o făcea tuturor relelor moral-sociale ale timpului său, cum au fost
sclavia, bogăţia şi sărăcia, cămătăria, marile proprietăţi individuale, luxul, literatura
decadentă, spectacolele decadente, întrecerile de la hipodrom, luptele dintre gladiatori,
superstiţiile, orgoliul, desfrânarea, homosexualitatea etc. Apoi, potrivit principiilor sale
omiletice, după ce taie rănile păcatelor şi ale fărădelegilor sociale până în adâncul lor,
104
Cf. P. Chrysostomus, Baur, Der Heilige Johannes Chrysostomus und Seine Zeit, vol. I, Munchen, 1929,
Erste Band, p. 170, apud Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 527.
105
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Bogăţia piedică în calea mântuirii, în St. Teol., nr. 9-10/ 1952, p. 503.
106
39
încearcă să aşeze în locul acestora balsamul vindecător al învăţăturii evanghelice, ca să
deprindă pe ascultătorii săi cu practicarea virtuţilor creştine, care contribuie în mod
esenţial la îmbunătăţirea morală a societăţii. Dintre aceste virtuţi, cele mai frecvent
menţionate sunt: pacea107, munca, dreptatea socială, caritatea sau milostenia, iubirea faţă
de oameni şi iubirea familiei.
Aceste probleme, tratate de Sfântul Ioan Gură de Aur în predica sa, de multe ori
se alternează în cuprinsul aceleiaşi omilii, adică Sfântul predicator revine în repetate
rânduri asupra aceleiaşi teme, rămânând indiferent faţă de acuzele adresate lui din partea
unora, că nu respectă regulile precise ale artei oratorice. El procedează astfel, fiindcă nu
intenţiona să încânte auzul sau să delecteze inimile, ci dorea să înveţe şi să edifice pe
ascultători, pătruns fiind de hotărârea fermă de a transforma în bine şi de a restaura
societatea pe temelie creştină.
Marele predicator considera că oratoria creştină trebuie să fie vie, şi, ca atare, să
fie capabilă de mlădieri corespunzătoare necesităţilor vieţii sufleteşti si trupeşti ale
fiecărui creştin. De aceea, grija dominantă a Sfântului Ioan la elaborarea predicii a
constituit-o alegerea temei, care căuta să fie cât mai bogată în soluţii cu privire la
situaţiile despre care vorbea. El pornea de la fapte concrete, pe care le prezenta atât de
intuitiv, încât efectul produs asupra ascultătorilor nu întârzia să-şi arate roadele în viaţa
acestora108.
II.1.1. Sclavia
Cea mai profundă nedreptate moral-socială era organizată în instituţia sclaviei,
răspândită fiind la toate popoarele antice. Ea a atras în chip deosebit atenţia marelui
predicator, şi, de aceea, constituie una din temele constante ale predicilor sale109.
Ucenic devotat al Sfântului Apostol Pavel 110, care a condamnat în mod direct
instituţia sclaviei şi a arătat că în veacul creştin nu mai trebuie să existe rob sau slobod, ci
toţi oamenii să fie egali în Iisus Hristos (Galateni III, 28; Coloseni III, 1), Sfântul Ioan şi-
107
Cf. Prof. N. CHIŢESCU, Aspecte ale eclesiologiei la Sfinţii trei Ierarhi, în St. Teol., nr. 7-8/ 1962, p.
409.
108
109
Cf. Ibidem, p. 529.
110
Cf. Pr. Ion St. CRISTACHE, Activitatea omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom la Antiohia, în GB, nr. 5-
6/ 1968, p. 708.
40
a desfăşurat activitatea oratorică în acest sens, căutând să rezolve de pe poziţia
Evangheliei iubirii faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu, această problemă cu rădăcini atât
de adânci în trecutul istoriei 111. Astfel, marele predicator a soluţionat problema sclaviei
în lumina doctrinei creştine, arătând ascultătorilor săi, cu ajutorul argumentelor
scripturistice, că originea acestui dezastruos rău social se găseşte în egoism feroce şi în
goana după bogăţie. Şi întrucât el a fost un înflăcărat luptător pentru reformarea societăţii
veacului său prin transformarea radicală a moravurilor moştenite din păgânism, va arăta
mereu că la originea sclaviei se găseşte păcatul, zicând: „Lăcomia, invidia şi pofta
nesăturată a născut sclavia, căci nici Abel, nici Set, nici Noe, nici cei de după ei n-au avut
sclavi. Acest lucru l-a produs păcatul”( Omilia XXII la Efeseni )112.
Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut din predica sa o puternică armă îndreptată
împotriva sclaviei, reuşind să dovedească tuturor că sclavia este orânduirea cea mai
sfidătoare a rânduielilor stabilite iniţial de Dumnezeu 113. Pentru îndepărtarea acestui rău
social, geniul oratoric hrisostomic a preconizat o serie de mijloace pe care le-a
considerat cele mai eficiente. Astfel, sfătuieşte pe stăpânii de sclavi să se mulţumească cu
un număr, limitat de slujitori: «Ce nevoie este a avea multe slugi? Nici una, fiindcă un
singur stăpân are nevoie de o singură slugă numai, şi mai drept vorbind, doi şi trei stăpâni
se pot sluji cu o singură slugă. Iar dacă crezi că aceasta este greu lucru, apoi tu gândeşte-
te la cei ce nu au nici o slugă, şi totuşi se bucură de mai lesnicioase îngrijiri. Căci
Dumnezeu ne-a lăsat destul de destoinici spre slujba noastră, ba încă şi spre a aproapelui.
Şi dacă nu crezi, apoi ascultă pe Pavel, care zice: „Singuri voi ştiţi că trebilor mele şi a
celora ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea" (Fap. 20, 34). Apoi dacă dascălul lumii şi
cel vrednic de ceruri nu se ruşina slujind multora - tu dacă nu târăşti după tine o droaie de
slugi, o socoteşti ca ceva necinstit, şi nu ştii că tocmai aceasta este care te necinsteşte?
Fiindcă pentru aceea Dumnezeu ne-a dat şi mâini, şi picioare, ca să nu avem trebuinţă de
slugi. Nu din pricina nevoii s-au pus slugile, fiindcă atunci împreună cu Adam s-ar fi
plăzmuit şi sluga - ci este mai mult certarea păcatului, osânda neascultării. Iar Hristos,
111
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, traducere de
Arhim Theodosie Athanasiu, Tipografia Dacia, Iaşi, 1901, p. 116-117.
112
Cf. Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, traducere de Arhim. Theodosie
Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iaşi, 1902, p. 225.
113
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Lupta Sfinţilor Părinţi împotriva sclaviei, în St. Teol., nr. 3-4/ 1965, p.
165-166.
41
venind în lume, a dezlegat şi aceasta, după cum zice apostolul: „întru Hristos Iisus nu este
rob sau slobod” (Gal. 3, 28). Aşa că sluga nu este trebuitoare, iar de cumva este
trebuitoare, apoi una numai, sau cel mult două. Pentru ce o droaie de slugi? După cum
vânzătorii de oi şi de robi se găsesc înaintea acestora, tot aşa se preumblă prin târg cei bo-
gaţi cu droaia de slugi după dânşii» (Omilia XL la I Corinteni) 114, demonstrându-le că
prin aceasta sunt expuşi la dispreţul poporului, fiind consideraţi totodată cei mai
periculoşi duşmani publici. Apoi, utilizează ironia, şi critică atitudinea inumană, adoptată
de stăpâne faţă de sclavele lor (Omilia XV la Efeseni)115. Şi merge până acolo, încât, prin
predicile sale provoacă gelozia stăpânelor faţă de sclavele lor frumoase, pentru a le
determina să le îndepărteze din casele lor. „Bogaţii — zice marele predicator — se
străduiesc să adune în casele lor servitoare nu numai numeroase, ci şi frumoase. Care vor
fi chinurile stăpânei, dacă una dintre aceste slujitoare, impunându-se prin frumuseţea ei
sau seduce inima stăpânului sau, cel puţin, e admirată de acesta? Soţia va plânge atunci,
dacă nu dragostea ei pierdută, cel puţin această frumuseţe, care o întrece pe a ei şi
admiraţia de care se lipseşte ea"116. Însă cel mai salutar mijloc pe care marele predicator îl
recomandă stăpânilor constă în îndemnul adresat acestora de a învăţa pe sclavi o meserie
prin care ei să-şi câştige cele necesare susţinerii existenţei, şi apoi să-i elibereze. Deşi
Sfântul Ioan avea convingerea că propunerile sale sunt îndrăzneţe, totuşi, afirmă în auzul
tuturor, zicând: „Ştiu, iubiţilor, că sunt greoi celor ce mă ascultă, însă ce să fac? Spre
aceasta sunt pus, şi nu voiu înceta a grăi astfel de lucruri, fie că ar veni de aici vreun bine
mai mult, fie că nimic nu ar ieşi din vorbele mele.” (Omilia XL la I Corinteni)117.
Aprins de zelul sfânt al dragostei creştine faţă de om, Sfântul Ioan a avut curajul
ca, într-o lume unde sclavia era instituţie de Stat, să o osândească de pe amvon în faţa
mulţimii ascultătorilor săi dovedind că ea nu este opera naturii, şi în consecinţă trebuie
odată să dispară în mod categoric, însă, adevărata sa concepţie despre abolirea sclaviei,
trebuie căutată în omiliile sale la Epistola Sfântului Apostol Pavel adresată lui Filimon.
Aici, marele predicator subliniază rolul creştinismului, care nu intenţionează a
114
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni, ediţie revizuită de
Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 442.
115
Cf. Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni..., p. 151-152.
116
Idem, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, EIBMBOR, Bucureşti,
2001, p. 403-406.
117
Cf. Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 442.
42
revoluţiona prin forţă ordinea civilă a lumii, ci de a transforma societatea din punct de
vedere religios-moral cu ajutorul învăţăturii creştine. Din această cauză, ideea centrală în
jurul căreia se polarizează întreaga atitudine hrisostomică faţă de problema sclaviei,
constă în aceea că Sfântul Părinte recomanda stăpânilor de sclavi să fie plini de iubire
faţă de aceştia. El voia ca în sufletele acestor stăpâni să trezească conştiinţa egalităţii
creaţionale a tuturor oamenilor, pe care Hristos a propovăduit-o din nou în lume, şi pe
care ei sunt datori să o realizeze, chiar dacă deosebirile sociale nu vor dispare definitiv118.
II.1.2. Bogăţia şi sărăcia

În cursul activităţii oratorice a Sfântului Ioan un important loc a ocupat şi
problema bogăţiei şi a sărăciei cu toate relele şi implicaţiile sociale.
Analizând predicile hrisostomice, a căror tematică o formează problema bogăţiei
şi sărăciei, vom constata că oratorul nostru reprezintă concepţia ortodoxă tradiţională
potrivit căreia, el nu condamnă categoric bogăţia şi nu elogiază nici sărăcia. Marele
predicator reprezintă ideea că bogăţia nu este un rău în sine, ci abuzul şi reaua
întrebuinţare a ei. Nici sărăcia nu constituie un bine, ci binele constă în viaţa curată pe
care o duc adesea cei săraci, în acest scop, el aduce ca exemplu ilustrativ pilda bogatului
din timpul săracului Lazăr, care n-a fost pedepsit din cauza bogăţiei, ci pentru că era crud
şi inuman119. Sfântul Ioan admite posedarea bunurilor materiale, dar acestea să nu fie
produsul lăcomiei, al răpirii sau al violenţei, ci bunăstarea să fie câştigată prin muncă
dreaptă şi cinstită. Iar dacă cineva a reuşit prin aceste mijloace să adune mai mult decât îi
este necesar atunci este dator să întrebuinţeze surplusul pentru ajutorarea neputincioşilor
şi a celor lipsiţi.
Cunoscând greşita concepţie a bogaţilor, cu privire la bunurile materiale care
susţineau că tot ceea ce posedă le aparţine exclusiv lor, predicatorul nostru o demască şi o
critică, zicând: „Nu sunt proprietatea ta, ci lucrul străin... Sunt ale tale, dacă le dai altora.
Dar, dacă le consumi numai tu, proprietatea ta se înstrăinează” (Omilia X la I
Corinteni)120. Deşi pare paradoxală exprimarea marelui predicator, totuşi acesta este
118
119
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr. Despre providenţă. Despre rugăciune. Despre
vieţuirea după Dumnezeu şi alte omilii, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 28-30.
120
Cf. Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 99-100.
43
adevărul. Cel care are puterea sufletească sa se elibereze de bunurile materiale, dovedeşte
că e stăpânul adevărat al produselor muncii sale şi nu a devenit sclavul lor.
În critica adresată posesorilor de multe bogăţii, limbajul predicilor Sfântului Ioan
capătă coloritul unor calificări nemiloase, alcătuind severe rechizitorii din faţa cărora, cei
acuzaţi, nu găseau nici un mijloc de scăpare. Comparaţia, ironia, şi forma antitetică sunt
cele mai utilizate figuri de stil, prin care predicatorul nostru scoate în evidenţă păcatele
bogaţilor. Ironizează pe bogaţii care devin robii averilor şi se lasă cuprinşi de „lanţul
greu” al lăcomiei după bogăţie şi care de multe ori striveşte pe cel care îl poartă.
Motivul care l-a determinat pe marele predicator să consacre problemei bogăţiei o
parte atât de mare din activitatea sa creatoare a fost faptul că luxul, plăcerile şi orgoliul în
care îşi petreceau viaţa bogaţii timpului său, ameninţau să surpe temeliile societăţii.
Această situaţie socială producea o dezordine adâncă chiar şi între creştini, deoarece ea
punea bariere de netrecut între clasele sociale. Căci, bogaţii îşi atrăgeau prin viaţa lor de
huzur ura şi invidia celor ele jos, provocând stări de profunde nemulţumiri sufleteşti, ceea
ce a făcut ca predicatorul nostru să fie obligat să depună eforturi mari pentru a linişti
spiritele credincioşilor săi, cărora le-a demonstrat că adevărata fericire a oamenilor nu
constă în lux şi desfătare ci într-o viaţă curată şi sfântă121.
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a atacat pe bogaţi şi pentru ospeţele lor
copioase, considerându-le mama tuturor viciilor 122. Cât de frumos admiră el pe muncitorii
harnici în contrast cu viaţa moleşită a petrecerilor de la banchete, zicând: „Soarele răsare,
razele sale umple spaţiul, invitând oamenii la lucru. Ţăranul iese cu sapa pe umăr, fierarul
apucă barosul, ceilalţi muncitori iau uneltele care le sunt necesare; femeia se apucă de
suveică sau de furca de tors; singur omul dedat plăcerilor nu se gândeşte decât la
stomacul său şi la mijloacele de a face o masă cât mai bogată... Omul plăcerilor părăseşte
patul său când soarele e la amiazăzi, când toţi oamenii sunt obosiţi de muncă, îşi întinde
braţele ca un animal dezgustător, după ce a petrecut la umbră cea mai mare parte din zi.
Mult timp rămâne aşezat pe patul său, ne putându-şi elibera trupul de lanţurile desfrâului
învechit. Apoi, se ocupă de toaleta sa, oferind un spectacol necunoscut: o fiinţă care n-
are nimic de om, care aminteşte mai curând de un monstru cu faţă omenească” 123. Iar
121
122
123
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXXV, 3 la Faptele Apostolilor, P. G., LX, col. 256, apud Ierom. Veniamin
MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 532.
44
după ce descrie defectele unui om înrobit petrecerilor şi unor asemenea banchete, marele
predicator zice: „Nu vorbesc în acest chip fără motive, ci pentru a vă învăţa să fugiţi de
viaţa inutilă şi leneşă”124. Această plagă socială a banchetelor, Sfântul părinte a atacat-o
încă de la începutul activităţii sale predicatoriale, fără să condamne însă petrecerile
cumpătate şi nevinovate125. El îşi justifică aceasta atitudine în faţa ascultătorilor, zicând:
„Dacă mă auziţi atât de des repetând aceleaşi critici împotriva exceselor voastre de la
masă, să nu credeţi că vreau să opresc în întregime petrecerile. Nu. Dar vreau ca ele să se
petreacă cinstit”( Omilia XXIV la Romani)126.
Pentru a arăta că nemulţumirea sa este justificată, că el are dreptate când strigă
contra bogaţilor şi mai ales că el nu luptă împotriva lor, ci împotriva viciilor lor, Sfântul
Ioan ne descrie relele obiceiuri care dominau vremea sa. „Viciile sunt eterne şi identice în
esenţa lor, dar în cursul chiar al unei foarte scurte perioade de timp, ele iau diverse
deghizări şi manifestările lor se schimbă fără încetare”127. Ele nu aparţin unei singure
clase sociale. Nici bogăţia nu te face virtuos, nici sărăcia vicios; şi invers, bogăţia nu
aduce imediat viciul, nici sărăcia virtutea. Iată pentru ce, Sfântul Ioan Hrisostom,
observator obiectiv, vede nu numai viciile bogaţilor, dar şi pe cele ale săracilor. Pentru el
însă, un fapt este sigur: că bogăţia antrenează viciul, îl susţine. Un vicios, când este şi
bogat, comite păcatele cele mai de neconceput128.
II.1.2.1. Viciile bogaţilor.

Ceea ce el critică la bogaţii din timpul său este la unii avariţia şi lăcomia, iar la
alţii luxul, ospeţele şi serbările familiare. Se făcea un abuz extraordinar de materii
preţioase, de mătăsuri, de haine fine. Femeile, mai ales, veneau chiar la biserică straniu
machiate şi îmbrăcate129. Parfumurile cele mai îmbătătoare erau întrebuinţate cu risipă.
124
Ibidem.
125
Cf. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 532.
126
CF. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la epistolele pauline, vol. I – Omilii la Epistola către Romani a
Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasius, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 453.
127
Puech. St. Jean Chrysostome et les moeurs de son temps..., p. 33, apud Diacon P. F. ALEXANDRU,
Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra bunurilor..., p. 9.
128
129
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia - Omilii la Matei..., p. 995-996.
45
Şi apoi mesele, petrecerile! Nu trebuie să ne închipuim că Sfântul Ioan era un
fanatic ce nu permitea reuniunile şi divertismentele familiare. „Să nu credeţi că pretind să
interzic orice fel de întruniri şi de ospeţe; eu nu vreau să prescriu decât cele de care voi
trebuie să roşiţi". Dar „ospeţele din zilele noastre, departe de a fi o recreiere şi o
distracţie, sunt o pedeapsă şi un adevărat supliciu”130.
Stăpânii, pentru a primi bine pe oaspeţii lor, câte preparative nu fac ei!
„Personajul care face toate aceste invitaţii trebuie să se prepare cu multe zile înainte de
ospăţ; de aci mii de griji... nici somn noaptea, nici odihnă ziua...” 131. Cât lux şi câtă risipă
pentru aceste ospeţe. Aurul şi argintul străluceau aci, mesele erau acoperite cu feţe de
mese preţioase, servitorii - tineri şi frumoşi - impecabil îmbrăcaţi pentru a frapa pe
comeseni, Cele mai scumpe vinuri erau consumate fără socoteală.
Însă nu este tot. Câteodată se îngăduia intrarea cerşetorilor, care, pentru o bucată
de pâine făceau tot felul de exerciţii şi lucruri obscene, nedemne, neumane. Şi apoi,
către sfârşitul mesei, curtezanele îşi făceau apariţia cu flaute şi harfe, cu cântece şi
dansuri indecente, cu apropo-uri obscene, cu bufonerii. Astfel, foarte adesea, ospeţele se
terminau în orgii; nu numai în beţii, dar în desfrâu şi prostituţie132.
„Iată pentru ce este el adversarul atât de nemilos al meselor, inamicul declarat al
lăcomiei de mâncare, pe care nu încetează a o prezenta ca mamă a tuturor viciilor”133.
Întotdeauna Sfântul Ioan compară aceste ospeţe, cu cele ale săracilor, la care în
loc de cântece obscene se ridică imnuri de laudă către Dumnezeu şi la care fără lux şi
cheltuieli, toată lumea este mulţumită.
II.1.2.2. Viciile clasei de mijloc

Aceste abuzuri şi acest lux stăpâneau pe cei care aveau bogăţii. Dar pentru câştiga
aceste bogăţii, câte alte abuzuri! Într-adevăr, oamenii puţini avuţi, câte mijloace nu
foloseau ei pentru a se îmbogăţi! Lăcomia siriană era destul de cunoscută. Fericitul
Ieronim numeşte pe sirieni „oameni de afaceri şi cei mai lacomi dintre muritori”134.
130
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la epistolele pauline, vol I – Omilii la Epistola către Romani..., p. 454.
131
J Bareille, XIX, pag. 35, Omilia I-a la Coloseni, P. G. t. 62, col. 306, apud Diacon P. F. ALEXANDRU,
132
133
J Bareille, XIX, pag. 37, Omilia I-a la Coloseni, P. G. t. 62, col. 307, apud Diacon P. F. ALEXANDRU,
134
Diacon P. F. ALEXANDRU, Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra bunurilor..., p. 11.
46
Înşelătorii, fraude, crime chiar, numai pentru a se îmbogăţi fiecare. Se comiteau cele mai
oribile fapte: se dezgropau chiar morţii pentru a-i despuia de obiectele preţioase cu care
erau îngropaţi.
II.1.2.3. Viciile săracilor
Săracii nu erau nici ei lipsiţi de păcate, Hrisostom vedea pe săraci aşa cum erau ei;
el recunoştea defectele legate de obiceiul, de condiţia lor; el recunoştea chiar, că defectele
familiare bogaţilor, avariţia şi lăcomia, nu le erau străine. „Exista la Antiohia o gloată
foarte săracă şi în acelaşi timp foarte coruptă... Cerşetorii abundau şi exploatau caritatea
publică cu atâta neruşinare şi josnicie ...”135. Pentru a atrage atenţia trecătorilor şi
pentru a intra în graţia lor şi a obţine astfel o bucată de pâine, ei se dedau ia tot felul de
jonglerii şi bufonerii indecente. Cântau cântece ruşinoase, făceau tot felul de
complimente femeilor frumoase, etc136.
Unii simulau infirmitatea, alţii îşi mutilau ei înşişi proprii lor copii, pentru a
atrage astfel compătimirea. Cu siguranţă că dintre aceşti cerşetori se recrutau adesea
hoţii cei mai abili şi cei mai fioroşi criminali. Sfântul Ioan Hrisostom găseşte că vinovaţi
şi aici sunt tot bogaţii, care, indirect, încurajau pe aceşti, nenorociţi în moravurile lor
depravate.
Iată o societate în decadenţă. Pe de o parte, moravurile bogaţilor din secolului IV
erau foarte adesea moravurile păgâne, aceleaşi care existaseră în timpul imperiului. Luxul
era tot atât de excesiv; depravarea atât de comună şi liberă 137. Pe de altă parte săracii, am
văzut, nu erau mai nepătaţi decât ceilalţi oameni.
II.1.3. Luxul
O altă ţintă de atac a predicilor Sfântului Ioan a fost luxul costisitor al femeilor.
Acestea îşi consacrau cea mai mare parte a zilei pentru împodobirea trupului, şi, trebuie
subliniat faptul că, Sfântul Părinte acorda o foarte mare importanţă timpului, pretinzând
135
Bareille, vol. XIX, p. 296-297, Omilia la Epistola I către Tesaloniceni, P. G., t. 62, col. 465, apud
136
137
Cf. Ibidem.
47
ca acesta sa fie utilizat în activitatea creatoare de bunuri materiale şi spirituale pentru
prosperitatea societăţii138.
El îndeamnă spunând: „Gândeşte-te câte stomacuri flămânde laşi cu podoabele
acestea, câte trupuri dezbrăcate, cu luxul acesta drăcesc! Cu mult mai bine ar fi să
hrăneşti sufletele celor flămânzi decât să-ţi găureşti loburile urechilor şi să atârni de
urechi, degeaba şi fără de rost, hrana a mii şi mii de săraci. Este, oare, o slavă să fii
bogat? Este, oare, o laudă să porţi pe tine bijuterii de aur? Chiar dacă podoabele acestea
ar fi câştigate prin muncă cinstită, totuşi vina ta este nespus de mare; gândeşte-te însă cît
de covârşitoare este atunci când sînt câştigate cu necinste şi nedreptate! Spui că-ţi sînt
dragi laudele şi slava? Dezbracă această podoabă plină de batjocură şi toţi te vor admira
şi te vei bucura şi de slavă şi de plăcere curată; aşa însă eşti batjocorită şi-ţi pregăteşti cu
ele multe prilejuri de supărări. Dacă pierzi vreuna din ele gândeşte-te câte necazuri îţi
pricinuieşti! Câte slujnice nu-s bătute, câţi oameni nu sînt necăjiţi, câţi nu sînt arestaţi,
câţi nu sînt întemniţaţi! Din pricina podoabelor acestora, judecăţi, anchete, mii şi mii de
blesteme şi învinuiri; femeia este blestemată şi învinuită de bărbat, bărbatul, de prieteni,
iar sufletul, de el însuşi”( Omilia LXXXIX, 4 la Matei)139.
De aceea, marele predicator critică pe aceste roabe ale luxului, zicând: „La ce vă
sunt folositoare aceste veşminte împodobite cu aur? Nimic nu este mai vătămător decât
ocupaţia cu acest lucru. Iată pagubele pe care le aduc aceste podoabe: Grija pentru
îmbrăcăminte şi gelozia care se naşte în tovărăşia altora. Apoi, tot timpul şi toate
gândurile se consumă în asemenea griji, astfel că nu mai ai timp pentru îngrijirea
sufletului"140. Pilda pe care el le-o prezintă mereu, îndemnându-le să o urmeze, este
exemplul femeilor patriarhilor Vechiului Testament, care purtau ca podoabe: smerenia şi
faptele bune141.
Astfel că Sfântul Ioan combate luxul şi huzurul. „De ce miroşi a parfum, o
femeie? În timp ce trupul tău, pe dinăuntru este plin de necurăţenii! De ce cheltuieşti
pentru un lucru împuţit? E ca şi cum ar turna cineva mir în mlaştini sau balsam în
cărămidă spartă”. Femeia să se împodobească cu mirul bunei intenţii şi al credinţei
sincere şi curate. Acest mir izvora de la Sfinţii Apostoli ca „un miros de bună mireasmă...
138
139
Cf. Idem, Scrieri, partea a treia - Omilii la Matei..., p. 996-997.
140
Ibidem, p. 997.
141
48
unora spre moarte, altora spre viaţă veşnică”. După cum parfumurile cele materialnice
influenţează asupra celor din jur, tot aşa şi mirurile duhovniceşti, în lumea sufletelor. Şi
demonii se vor înfricoşa de mireasma cea duhovnicească. Mirul duhovnicesc este rodul
virtuţii142.
Luxul cel mai exorbitant şi dispreţul pentru muncă, ce-şi aveau originea în
exploatarea cea mai nemiloasă a omului, îmbinau pe patricienii Antiohiei la o viaţă de
huzur. Patima pentru lux pătrunsese mai ales în viaţa familiilor antiohiene cu urmări
dezastruoase pentru tineret, pentru educaţia acestuia143.
Pentru Sfântul Ioan Hrisostom toate viciile se reduceau la ordinea economică,
îşi aveau sursa în ordinea economică, iar chestiunile economice le discută numai în
legătură cu situaţia morală a timpului său. Pentru a avea cât mai mult posibil, omul
este stăpânit de lăcomie şi avariţie144. Pentru a folosi ceea ce a furat, el cheltuieşte totul în
lux şi în desfrâu. Pentru a putea trăi, fiind sărac, omul este nevoit să fure şi să se
înjosească.
În dorinţa de a căuta bunurile materiale, Hrisostom vedea tot răul. Şi suntem
siguri că el nu critică bogăţiile, decât în funcţie de viciile numite mai sus. Într-adevăr,
trebuie ştiut şi reţinut că niciodată Sfântul Ioan Hrisostom nu vorbeşte separat de bogăţii:
numai criticând viciile bogaţilor şi săracilor, critică el bunurile materiale145.
II.1.4. Cămătăria
O altă cauză, considerată de Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind provocatoare a
tuturor nedreptăţilor sociale şi pe care a înfierat-o cu toată severitatea, o constituie
acumularea de mari proprietăţi personale prin mijloace nedrepte şi în special prin
cămătărie. Această plagă socială a fost combătută de mulţi filozofi, literaţi şi gânditori
142
Cf. Pr. Magistrand Mircea NIŞCOVEANU, Aspecte din viaţa creştină în Comentariul Sfântului Ioan
Gură de Aur la Epistolele Pastorale, în GB, nr. 7-8/ 1964, p. 680.
143
Cf. Diac. Prof. Nicolae BALCA, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom, în St. Teol., nr. 7-8/
1968, p. 499.
144
145
Cf. Ibidem.
49
înaintaţi ai antichităţii, preconizând organizarea unui stat fundamentat pe o viaţă în care
toate bunurile să fie produse şi întrebuinţate în comun146. Nu putem nega faptul că
predicatorul nostru n-ar fi avut informaţii despre concepţiile acestor gânditori greco-
latini, dar pentru realizarea vieţii în comun Sfântul Părinte nu s-a orientat după principiile
acestora, fiindcă el a avut un exemplu mult mai hotărâtor, mai viu şi mai frumos
propovăduit de Sfânta Scriptură147. Astfel, în Vechiul Testament se istoriseşte despre
comunităţile profetice din Ramma, Betel, Ierihon şi Ghilgal, care renunţaseră la
proprietatea personală148. De asemenea, comunitatea creştină din Ierusalim a fost cea mai
strălucită expresie a vieţii în comun, din cadrul căreia a dispărut orice diferenţiere socială
bazată pe proprietatea personală (Faptele Apostolilor II, 44—45). Această viaţă
comunitară, specifică creştinismului primar, a voit şi Sfântul Ioan să o realizeze în
Antiohia şi Constantinopol.
Sfântul Ioan Gură de Aur vedea la originea marilor proprietăţi personale un păcat,
un furt sau o ucidere. De aceea, predica sa constituie un puternic rechizitoriu adresat
marilor proprietari, în acest sens un exemplu clasic îl constituie următorul pasaj: „Spune-
mi de unde eşti tu bogat? De la cine ai primit tu averea? Iar acela de la care ai primit-o tu,
de la cine a luat-o? De la tatăl meu, zici tu, iar el de la bunicul. Vei putea, urcând pe firul
îndepărtat al neamului, să arăţi că proprietatea este dreaptă? N-ai să poţi, ci este necesar
ca începutul şi rădăcina ei să fie într-o nedreptate”(Omilia XII la I Timotei)149.
II.1.5. Marile proprietăţi

Marile proprietăţi personale sunt cauzele tuturor certurilor şi a urii dintre oameni.
Acestor discordii voia Sfântul Ioan să le pună capăt, pentru a restabili dragostea şi pacea
în sânul societăţii150. De aceea, într-un mod cu adevărat vrednic de geniul său oratoric, el
elogiază lucrurile care au destinaţie comună, zicând: „Priveşte cum între cele de obşte nu
146
Cf. Pr. Prof. Ioan COMAN, Temeiuri biblice şi patristice pentru folosirea în comun de către oameni a
mijloacelor de trai, în St. Teol., nr. 9-10/ 1953, p. 590.
147
Cf. Arhim Veniamin MICLE, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură
de Aur, în Ort., nr. 2/ 1980, p. 276.
148
Cf. Pr. Prof. Ioan COMAN, p. 591.
149
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, pref. de Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon,
Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 131.
150
50
e luptă, ci toate sunt în pace. Dacă cineva ar încerca să-şi însuşească ceva, atunci s-ar
naşte neînţelegerea, ca şi cum natura însăşi s-ar indigna, că în timp ce Dumnezeu ne
adună de pretutindeni şi ne uneşte, noi căutăm să ne despărţim, să ne însuşim cele ce nu
ne aparţin şi să zicem „al meu" şi „al tău", acest cuvânt rece, care provoacă luptă şi
duşmănie. Unde nu este aşa, nu se naşte nici luptă, nici rivalitate”(Omilia XII la I
Timotei)151.
„Până când vom iubi posesiunile de aici de jos? Căci nu voi înceta să strig
împotriva iubirii de bogăţii, adevărata cauză a tuturor relelor noastre. Până când ne vom
arăta nesăţioşi? Şi această lăcomie nu ne va inspira niciodată desgust?... N-avem nicio
grijă de sufletele noastre şi adorăm o imagine neînsufleţită”152.
Iată strigatul de revoltă al Sfântului Ioan Hrisostom, care ne dezvălue trista
situaţie morală a unei societăţi predominată de dorinţa de a se îmbogăţi. Am văzut mai
sus societatea căreia se adresa Sfântul Ioan. Am văzut deasemenea, viciile acesteia.
Nedreptăţi, inegalităţi sociale: de o parte săracii cari n-aveau ce mânca, de alta, bogaţii
care se desfătau în abundenţă. Şi de aici cele mai rele obiceiuri: săracii, pentru a putea
trăi, erau nevoiţi să fure; cei care – pentru a fi în nota vremii – voiau să se îmbogăţească,
treceau peste toate scrupulele şi nu se abţineau de a comite actele cele mai condamnabile;
femeile îşi vindeau frumuseţea şi corpul lor, trăind în cel mai ruşinos libertinaj, pentru a
deveni astfel bogate; cei care deja posedau bogăţii, le cheltuiau în luxul cel mai scandalos
şi în cele mai grozave păcate153.
Pretutindeni nedreptate şi imoralitate. Iată scandalul bogăţiilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur urmărea ca, prin mijlocirea predicii, să înrădăcineze în
conştiinţa, ascultătorilor săi adevărul creştin că ei nu sunt adevăraţi posesori ai bunurilor
materiale, ci numai beneficiarii lor, atâta timp cît le permite Dumnezeu, care este stăpânul
tuturor. Din această cauză, predicile sale conţin o serie de idei prin care el preconizează
rezolvarea acestei situaţii. Astfel, propune bogaţilor ca fiecare să dea un mic ajutor, şi aşa
— zice Sfântul Părinte — problema săracilor ar fi rezolvată. Urmărit însă de frumoasa
imagine a vieţii comunitare din Ierusalim, el face o propunere îndrăzneaţă, îndemnând pe
bogaţi să-şi pună proprietăţile în folosul tuturor. Dar această sugestie a întâmpinat
151
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., p. 131.
152
Bareille, vol. XIX, p. 285, Omilia la Epistola I către Tesaloniceni, P. G., t. 62, col. 458, apud Diacon P.
F. ALEXANDRU, Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra bunurilor..., p. 19.
153
51
proteste vii din partea, marilor proprietari, şi predicatorul nostru a fost obligat, pentru
liniştirea spiritelor revoltate, să se pronunţe că aceasta n-a fost decât o ipoteză154.
Sfântul Ioan Hrisostom descrie abuzurile ce se făceau prin acumularea marilor
proprietăţi. Abuzuri în toate părţile. Abuzuri pentru a aduna bogăţii, apoi, în posesiunea
lor, abuzuri pentru a le întrebuinţa, Sfântul Ioan Hrisostom, fără frică, critică toate aceste,
abuzuri.
Sfântul Ioan Hrisostom dă ca fapt sigur, că originea bogăţiilor este întotdeauna
învăluită în tot felul de fraude şi nedreptăţi, El începe prin a face procesul tuturor
bogaţilor155. „Spuneţi-mi, de unde provin bogăţiile voastre, de la cine le-aţi primit, de la
cine le avea cel care vi le-a transmis? Le aveţi de la bunicii voştri, prin tatăl vostru, îmi
veţi răspunde. Aţi putea, urcând din generaţie în generaţie, să-mi dovediţi că această
bogăţie îşi are izvorul în dreptate, în cinste, - la origina sa? Nu, nu o veţi putea face, căci
în mod necesar, sursa îi este într-o fraudă oarecare... Pentru că Dumnezeu n-a făcut la
început pe acesta bogat şi pe celalalt sărac: în momentul creaţiei, El n-a indicat comori
unuia, punând în imposibilitate pe altul de a le găsi; El a dat la toţi acelaşi pământ. De
unde deci faptul că din pământul care era un bun comun, voi posedaţi întinderi nesfârşite,
în timp ce vecinul vostru n-are nici o brazdă? ...Admit că... voi n-aveţi să răspundeţi de
nedreptăţile făcute de tatăl vostru; voi posedaţi însă fructul furtului, fără a fi voi înşivă
hoţi”(Omilia XII la I Timotei)156.
El se îndoieşte de existenţa mijloacelor oneste prin care cineva poate să devină
bogat157. „Voiţi, zice el, să lăsaţi moştenire bogăţii, copiilor voştri? Căutaţi ca ele să fie
fondate pe dreptate, dacă totuşi există astfel de bogăţii” 158. Sau, după ce a anunţat în ce
chip consideră el un om onest, după ce a arătat pe acest om navigând, cultivând pământul,
exercitând comerţul pentru a se îmbogăţi, adaugă ca între paranteze: „şi într-adevăr, nu
ştiu dacă, lucrând astfel, el poate câştiga în mod onest”159.
Se va spune că bogăţia vine de la Dumnezeu? Că toată bogăţia vine de la
Dumnezeu? „Noi vedem în toate zilele furtul, avariţia, violarea mormintelor şi mii de
154
155
156
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., p. 130-131.
157
158
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., p. 131.
159
52
vicii de acest fel, devenind principala sursă a marilor averi şi acei ce le posedă fiind
aproape nedemni de a trăi. Şi vom atribui bogăţiile Domnului? Nu, desigur, ci mai
degrabă păcatului”160.
Dumnezeu poate da bogăţia sau sărăcia, dar El nu o dă întotdeauna. El este
Stăpânul care o dă când vrea. Omul însă, fără ca Dumnezeu să o vrea, strânge bunuri
materiale nenumărat prin mijloace neoneste şi abuzive.
Apoi, aceste bunuri odată adunate, care este atitudinea celor care le deţin? Îşi dau
ei seama de felul în care ar trebui să le utilizeze? Nu! Ei au adunat bogăţiile prin abuz, în
abuzuri le risipesc. Şi prin aceasta comit o altă nedreptate socială. Căci dacă este îngăduit
să aduni bunuri materiale, - dar cu condiţia de a le utiliza bine, pentru cauze juste şi
oneste – nu-ţi este deloc permis să le cheltui nebuneşte şi să laşi înfometaţi pe cei cari au
fost furaţi161.
Şi cum folosesc bogaţii şi cei ce au bunuri materiale, bogăţiile lor? Unii nu le
folosesc deloc - avarii; alţii le cheltuiesc şi le risipesc în tot felul de păcate. Şi unii şi alţii
sunt vinovaţi.
II.1.6. Spectacole
O deosebită contribuţie la decadenţa vieţii societăţii din veacul al IV-lea au avut şi
unele spectacole. Din această cauză, Sfântul Ioan Gură de Aur a întrecut pe toţi
predicatorii contemporani lui prin activitatea desfăşurată pentru stârpirea oricărui rău
social. Această atitudine s-a observat încă din primii ani ai activităţii sale în Antiohia, pe
care a continuat-o şi la Constantinopol, rostind o serie de predici, care aveau ca temă
combaterea jocurilor inumane din circ şi cele decadente de la teatru162.
Dezaprobarea manifestata de Sfântul Părinte faţă ele acestea se explică prin
imoralitatea în care decăzuseră o serie de spectacole din ultimele veacuri ale Imperiului
roman. De aici nu se poate conchide însă, că Părinţii Bisericii au condamnat spectacolele
din toate timpurile, căci, adesea, acestea au contribuit într-un grad deosebit de înalt la
educarea societăţii. Spectacolele epocii hrisostomice nu aduceau nici un aport la
160
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., p. 132.
161
162
Cf. Ibidem.
53
îmbunătăţirea morală a societăţii, ci dimpotrivă, ele atrăgeau mulţimea spectatorilor
datorită actriţelor uşor îmbrăcate, care le trezeau toate pasiunile inferioare163.
Limbajul predicilor prin care Sfântul Ioan combătea spectacolele decadente este
deosebit de tăios: „N-ai greşi dacă ai da teatrului, locului aceluia prea rău, plin de tot felul
de boale, cuptorului din Babilon, toate aceste nume prea urâte: scaun de ciumaţi, şcoală
de desfrânare, loc de deprindere a desfrâului. Când diavolul duce pe locuitorii oraşului la
teatru (Este vorba despre teatrul care promovează imoralitatea; Sf. Ioan Gură de Aur a
luat atitudine atât împotriva reprezentaţiilor obscene, cât şi împotriva actorilor care le
dădeau), îi azvârle ca într-un cuptor! Aşa îi arde! Nu pune dedesubt vreascuri, ca atunci
barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici căiţi, nici smoală, ci alte materii, cu mult mai
cumplite: chipuri desfrânate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cântece pline de
păcate”164.
Sfântul Ioan descrie răutatea şi otrava care intră în suflete prin frecventarea
acestor locuri: „Grozăvia cea mai mare e atunci când cel bolnav nu ştie că-i bolnav, când
cel ce arde în chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care-i folosul postului,
când opreşti trupul de la mâncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită, stând toată
ziua în teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de râs oamenii, ca să vezi femei
desfrânate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casă şi joacă scene de
adulter?
La teatru vezi şi desfrânări şi adultere, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre în suflet
şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii prezintă lucruri de ruşine; de aceea şi numele ce-l
poartă e nume de ruşine”165.
Totodată, marele predicator arată că prin participarea la aceste spectacole de
teatru, care sunt imorale îţi alegi singur osândă veşnică: “Mare-i într-adevăr ruşinea, şi
pentru tineri, şi pentru bătrâni, să alerge la teatru cu zor. Dar de s-ar mărgini răul numai la
ruşine! Deşi nici asta nu-i de îndurat pentru un bărbat liber, ci ruşine, blam şi cea mai
mare pagubă pentru un om cu judecată!
163
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, traducere din greacă
de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 111-112.
164
Idem, Omiliile despre pocăinţă, traducere din greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 1998, p. 41.
165
Ibidem.
54
Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare
osândă. Că toţi cei care se duc la teatru sunt neapărat cuprinşi de păcatul desfrânării; nu
pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrânaţi. Că
şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu! Nu vă voi spune cuvântul meu, ca să nu-mi dispreţuiţi
cuvântul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispreţui”166.
Marele predicator merge până acolo, încât, nu-i considera creştini adevăraţi pe cei
care frecventau „spectacolele fărădelegii", care nu aduceau nici un bine credinţei şi vieţii
creştine. Marele predicator prezintă în tablouri atât de ilustrative modul cum se
desfăşurau aceste întreceri din hipodrom, fiind însoţite de înjurături, de strigăte de furie,
de cuvinte fără de ruşine, de gesturi, de râsete degradante, de insulte, care sunt în cate-
gorică contradicţie cu învăţătura moral-socială a creştinismului167.
În calitate de fin observator al vieţii sociale din timpul său, Sfântul Ioan cunoaşte
toată gama sentimentelor inferioare ce se năşteau în sufletele păstoriţilor săi. Era atât de
adânc prinsă în sufletul creştinilor această îndeletnicire că nu se puteau dezlipi de ea: „V-
am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru. Ai auzit, dar nu m-ai ascultat. Te-ai
dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să
mă auzi din nou!168”
El descrie cu multă acurateţe aceste sentimente degradante, care dădeau naştere la
ură tainică faţă de orice modestie, la nenumărate insulte şi jigniri, precum şi la viaţa falsă
dintre soţi. Dar Sfântul Părinte subliniază faptul că însăşi economia avea mult de suferit,
pentru că majoritatea muncitorilor îşi părăseau munca, petrecând zile întregi la aceste
spectacole169.
II.1.7. Superstiţii
Între lucrurile cele mai dăunătoare pentru popor şi a căror stârpire trebuie să fie o
ţintă a fiecărui educator al poporului, sunt de bună seamă şi acele credinţi deşarte, care
umplu minţile de spaimă şi de cutremur şi abat inteligenţa din cărările ei drepte. Adică
acestea vrăjile şi farmecele, cu toată gama lor de amulete, talismane, descântece, augurii,
166
Ibidem, p. 42.
167
CF. Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 534.
168
Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă..., p. 66.
169
55
şi tot felul de practici, pe care astăzi le numim superstiţii. Şi fiindcă acestea şi-au avut
leagănul lor în Orient, unde şi astăzi, din cauza ignoranţei popoarelor asiatice, sunt un
element indispensabil al vieţii sufleteşti a omului incult, ele pătrunseseră adânc şi în viaţa
creştinilor, aşa că cu toată viaţa curată în moravuri a acestora, nu era lesne să le
dezrădăcinezi dintre ei. Sfântul Ioan Hrisostom în multe predici de ale sale stăruie asupra
nebuniei superstiţiilor şi le numeşte idolatrie şi cult al Satanei. Şi de aici îşi ia argumentul
fundamental împotriva lor, invocând, formula sacramentală a lepădării de diavolul:
leapădă-mă de Satana şi de toate lucrurile lui, care se spun la botez170.
Sfântul Ioan a desfăşurat o vastă activitate predicatorială şi împotriva
superstiţiilor, care îşi aveau rădăcina atât în păgânism cât şi în ignoranţa unor creştini, dar
care subminau deopotrivă temelia religios-morală a societăţii171.
Cea mai periculoasă superstiţie, răspândită în marea masă a credincioşilor, era
credinţa în continua intervenţie a demonilor în viaţa omului. Aproape fiecare creştin se
considera înconjurat de puteri rele invizibile, care credeau că îl împiedică de la săvârşirea
faptelor bune. De aceea, Sfântul Ioan a luat a atitudine hotărâtă împotriva acestei
superstiţii, combătând-o în omiliile sale asupra demonilor172, şi scoţând în evidenţă rolul
acestora, ce se reduce numai la iniţiativa tentaţiei.
Superstiţiile moştenite din păgânism, menţionate şi combătute de Sfântul Ioan,
erau cuprinse în credinţa în auguri şi prezicători, în amulete şi practici magice, în
respectarea anumitor zile considerate aducătoare de nenorociri sau altele purtătoare de
noroc etc.
Erau anumite sărbători cu caracter păgân, ale feluritelor religii şi culte solare ori
lunare, câte se practicau prin Orient şi care s-au perpetuat prin veacuri, cu toată lupta ce
au dus-o preoţii contra lor şi trăiesc şi astăzi la popoarele creştine de pretutindeni şi sunt
acelea pe care noi românii le numim sărbători băbeşti 173. Iată acum un raţionament al lui
împotriva băierilor. „Dar ce vom zice despre aceia care se slujesc de formule de vrajă şi
de baiere, care îşi leagă la gât şi la picioare bani de aramă cu chipul lui Alexandru cel
170
Cf. Prof. Dr. Mihail POPESCU, Hrisostom ca învăţător al adevărurilor Bisericii, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 43.
171
172
Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Diavolul şi magia, traducere din greacă de Zenaida Anamaria Luca, Ed.
Panaghia, Vatra Dornei, 2002, p. 90-94.
173
Cf. Prof. Dr. Mihail POPESCU, Hrisostom ca învăţător al adevărurilor Bisericii..., p. 44.
56
mare? Spune-mi tu, acestea sunt nădejdile noastre; că noi şi după moartea pe cruce a
Mântuitorului, ne punem toată nădejdea în chipul unui rege păgân? Nu ştii tu ce lucruri
mari a făcut în lume crucea? Ea a nimicit puterea morţii, a nimicit păcatul, a pustiit
puterea Satanei, şi tu nu-ţi încrezi ei sănătatea trupului tău? Crucea a mântuit lumea
întreagă şi tu nu te încrezi în ea?174”.
Dându-i crucii şi mai ales semnului ei, atât de multă putere, Hrisostom
vedea bine că poporul putea să cadă într-un alt extrem: al adorării superstiţioase a
crucii. Adică, lepădând băierile, să ia drept baier crucea şi să confunde simbolul cu
ideea; lucru care şi în zilele noastre, ca şi atunci, era înrădăcinat în obiceiurile
celor ce nu erau îndeajuns clarificaţi asupra adevăratei credinţe. Un om obişnuit a
nu trece pe lângă o biserică fără a-şi face cruce, e un lucru frumos, dacă şi gândurile lui
şi sunetul îi sunt îndreptate în acel moment la lucrul ce-l face, adică e conştient de
faptă. Însă nu e tot aşa când el face maşinal semnul crucii, inconştient, aşa că dacă
l-ai întreba, nici nu şi-ar aduce aminte că ar fi trecut pe lângă o biserică, şi că şi-ar fi
făcut cruce. Şi apoi e şi mai rău, când fără a avea credinţa adâncă a inimii,
presupui că crucea, privită ca o bucată de lemn sau ca un semn făcut asupra ta, poate
să te ajute la boli ori nenorociri175. „Cum poţi tu, cel ce nu crezi din tot sufletul în
Dumnezeu, cum poţi tu crede că te va ajuta crucea? Ea nu are în lemnul ei putere
ajutătoare decât numai de la Dumnezeu, şi dacă tu pe Dumnezeu nu-l cunoşti, ce poate
să-ţi fie ţie crucea?176”
Dintre toate zilele anului, cea care dădea ocazie la cele mai multe superstiţii era
ziua de 1 ianuarie, prima zi a calendelor. Pentru combaterea tuturor obiceiurilor rele,
legate de sărbătorirea acestei zile, marele predicator le-a consacrat o omilie întreagă
(Omilia la Calende), pe care a rostit-o în Antiohia177.
Despre descântece zice: „Tu laşi să intre în casa ta, babe lipsite de minte cu
descântece, şi nu te prinde ruşinea să te laşi stăpânit de astfel de lucruri, după atâta
înţelepciune (ce ne-a venit prin moartea Mântuitorului). Şi ce e mai rău într-această
nebunie, când noi voim să facem pe oameni să se lepede de aceste lucruri, ei cred că se
dezvinovăţesc răspunzându-ne: şi baba e creştină, şi ea ca creştină descântă, şi nu spune
174
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni..., p. 121.
175
176
177
57
altceva decât cheamă numele lui Dumnezeu. Tocmai de aceea o dispreţuiesc şi o urăsc
mai mult, fiindcă ea îşi bate joc de numele lui Dumnezeu, îl face de batjocură, căci ea se
cheamă creştină, şi face lucruri păgâneşti. Tocmai de aceea vă fac băgători de seamă, să
fiţi curaţi de aceste înşelătorii.....” 178 Şi apoi continuând cu ironie, el atacă nebunia de
a crede că o babă prin cuvinte murmurate ar putea fi mai de folos de cât ruga
adevărată la Domnul, sau ştiinţa medicilor. „Mai înainte vreme făcea minuni Hristos,
care era Dumnezeu, făcea Petru, făceau sfinţii, acum au rămas să facă minuni babele! Şi
nu se ruşinează lumea să pună nişte babe neputincioase alături cu Fiul lui Dumnezeu
şi cu atâţia aleşi ai Lui. Dacă e vreun copil bolnav, întreabă Hrisostom, nu sunt pentru
el doctori şi leacuri? Bine, sunt, dar dacă aceştia nu-l pot vindeca, şi copilul cu toate
doctoriile tot moare? Ei bine, dacă moare, unde se duce? Merge la un duşman al lui,
ori la duhurile rele? Nu merge în cer? 179” Aici vorbeşte de un copil bolnav, fiindcă - tot
aşa cum se întâmplă şi azi - mai ales mamele sunt acelea care aleargă mai mult la
descântece, când li se îmbolnăvesc copiii şi fiindcă mai ales copiii sunt obiectul
asupra vieţii cărora se îngrămădesc cele mai superstiţioase credinţe. Se ştie câte
superstiţii nu însoţesc şi la noi românii naşterea şi primele luni ale vieţii copilului şi
câte descântece nu avem pentru deochi şi atâtea alte boli închipuite ca furarea
somnului ori a inimii copiilor. Şi câte credinţe în strigoaice şi duhuri necurate, care
se pot apropia de ei180. Tot aşa era şi pe atunci şi Hrisostom în nenumărate rânduri s-a
ocupat cu ele, încercându-se să le dezrădăcineze. Tot aşa a dus lupta împotriva
obiceiurilor superstiţioase de la nunţi, împotriva cântecelor obscene, care însoţeau
nunţile, a procesiunilor cu făclii şi cu jocuri indecente după cununie şi arăta imoralitatea
lor şi funesta lor influenţă asupra bunei cuviinţe. Tot aşa s-a luptat împotriva beţiilor de
la ospeţe familiare şi cumetrii şi a obiceiurilor scandaloase ce însoţeau unele sărbători
băbeşti pe care le petreceau creştinii, după obiceiul păgân, cu beţii reglementate de
anumit cult, cu jocuri frivole, şi cu obiceiuri barbare ori cu mascarade şi cu alte
neomenii181.
178
179
Ibidem.
180
181
Cf. Ibidem.
58
II.1.8. Slava deşartă sau orgoliul
Printre relele sociale, considerate de Sfântul Ioan ca fiind foarte periculoase din
cauză că producea dezbinarea membrilor societăţii, era şi slava deşartă sau orgoliul182. Nu
odată, ci de nenumărate ori, Sfântul Predicator a atacat acest viciu, pe care-l considera
rădăcina şi fundamentul tuturor păcatelor, voind să-l şteargă definitiv din sufletul
orgolioşilor şi să înrădăcineze în locui lui smerenia creştină183.
Din punct, de vedere social gravitatea orgoliului constă în dispreţuirea săracilor,
în dorinţa după bogăţie, în ambiţia după putere şi în dragostea de mărire. Orgolioşii nu
suportă observaţiile şi criticile semenilor lor, ci aleargă numai după onoruri şi slavă, pe
care ar dori să le dobândească din partea tuturor. De asemenea, societatea are mult de
suferit, fiind că pe omul orgolios nu se poate pune nici un temeiu, din cauză că acesta nu
are o consecvenţă bine definită în conduita sa, nu are principii constante de viaţă, ci
mereu oscilează, căutând să fie pe placul tuturor (Omilia LXV, 5)184. Pentru aceasta,
marele predicator a voit să-i deprindă pe toţi creştinii cu smerenia, fiindcă omul smerit
trăieşte în conformitate eu învăţătura creştină, fiind plin de bunătate, de dăruire, de
jertfelnicie, de compasiune şi de dragoste faţă de toţi oamenii185.
Sfântul Părinte face pe larg analiza profilului omului mândru în comparaţie cu
omul smerit: „Să vedem acum care om este înalt: cel mândru sau cel smerit, ca să vezi că
nimic nu-i mai înalt decât smerenia şi nimic mai josnic decât mândria. Cel mândru vrea
să fie mai mare decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste i s-ar
da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni,
dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om
mândru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care-i socoteşte o nimica. Ai
văzut că acela care vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că
toţi oamenii sînt o nimica pe lângă el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi
atunci, mândrule, la cel ce e o nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să
fii înconjurat de atâta mulţime de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic!”
(Omilia LXV, 5)186.
182
Cf. Diac. Prof. Nicolae BALCA, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom..., p. 504.
183
Cf. Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 534
184
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea a treia – Omilii la Matei..., p. 756.
185
186
59
Apoi continuă să cerceteze profilul omului smerit, adică al „omului cu adevărat
înalt”: „Omul acesta ştie cît preţuieşte un om; ştie că omul este un lucru mare; îşi dă
seama că el este cel mai mic dintre toţi oamenii şi din pricina aceasta socoteşte mare orice
cinste i se dă. Un om ca acesta este consecvent cu sine însuşi; este mare; nu-şi schimbă
părerea. Socoteşte mari pe oameni şi mari şi onorurile ce i le dau oamenii, chiar dacă
aceste onoruri sînt mici, pentru că socoteşte pe oameni mari. Îngâmfatul însă socoteşte o
nimica pe cei ce-l onorează, dar spune că sînt mari onorurile ce i le dau ei. Iarăşi, cel
smerit nu-i stăpânit de nici o patimă. Pe el nu-l poate supăra mânia, nici dragostea de
slavă, nici gelozia, nici invidia. Poate fi ceva mai înalt decât un suflet lipsit de toate
aceste păcate? Îngâmfatul însă este stăpânit de toate aceste păcate; se tăvăleşte în ele ca
un vierme în bălegar. Invidia, gelozia şi mânia îi supără veşnic sufletul. Te întreb acum:
cine e înalt? Cel care-i mai presus de patimi sau robul lor? Cel care tremură şi se teme de
ele sau cel nebiruit şi nestăpânit de ele? Care pasăre spunem că zboară mai sus? Aceea
care zboară mai presus de mâinile şi laţurile vânătorului sau aceea pe care vânătorul poate
să o prindă fără laţ, din pricină că zboară pe jos şi niciodată nu poate să se înalţe? Ca
această pasăre este şi îngâmfatul; orice laţ îl prinde cu uşurinţă, pentru că se târăşte pe
jos”187.
Sfântul Ioan compătimeşte pe orgolioşi, demonstrându-le totodată, că acest viciu
constituie o consecinţă a slăbiciunii lor sufleteşti 188. Cu toate acestea, predicatorul nostru
face acestor vicioşi un interogatoriu necruţător, ca să sesizeze răul în care au căzut,
zicând: „Voi aveţi, o, oamenilor, gânduri de mărire? Şi pentru ce? Spuneţi-mi ce câştigaţi
din aceasta? De unde vă vin aceste pretenţii faţă de egalii voştri? Oare nu aparţineţi
aceleiaşi naturi? Sufletul vostru diferă de al lor? Dumnezeu v-a onorat în alt chip? Sunteţi
mai înţelepţi? Acesta e un motiv de a mulţumi şi nu de a vă umplea de orgoliu. Orgoliul
este prima dintre nerecunoştinţe, ce distruge toate binefacerile. Cel care se mândreşte,
face ca şi cum el ar fi autorul bunurilor pe care le-a primit. Ori atribuindu-şi meritul
acesta, el nu cunoaşte cauza primă a unei asemenea cinste. E în voi un bine oarecare?
Mulţumiţi Celui care vi le-a dat”189.
187
Ibidem, p. 757.
188
189
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilia V, 2 la Filipeni, P. G., LXII, col. 215, apud Ierom. Veniamin
MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 535.
60
II.1.9. Beţia
Sfântul Ioan Gură de Aur a desfăşurat o vastă activitate predicatorială şi împotriva
beţiei, astfel că în Omilia XIII, din Omilii la Epistola către Romani, descrie mai multe
feluri de beţie: cea de vin, pe care o numeşte ca fiind naturală, beţia de bani sau lăcomia,
pe care o numeşte mai rea ca pe cea dintâi, adică de cât cea de vin: „Căci şi lăcomia este
o altă beţie, mai grozavă decât cea dintâi, iar dacă este beţie, apoi e şi moarte, cu mult
mai rea decât moartea naturală, fiindcă şi aceasta este o beţie mai rea decât beţia de vin.
Într-adevăr, că nu este atât de grozav de a se îmbăta cineva de vin, pe cât este de a se
îmbăta cu pofta de bani. În beţia de vin paguba merge până la patimă, se sfârşeşte în
nesimţire şi în pierderea desăvârşită a beţivului, – pe când în beţia de bani, vătămarea se
răsfrânge asupra multor suflete, şi de aici aprinde totdeauna felurite lupte şi chiar
războaie. Este de trebuinţă, prin urmare, să-l punem şi pe acesta în fala celuilalt beţiv, şi
să vedem în ce anume se însoţeşte cu acela, în ce chip sau măsură îl întrece, şi cum ei
sunt beţi, să le facem astăzi comparaţie pilduitoare. Pe acel fericit, care vieţuieşte cu
Duhul, nu-l vom compara nicidecum cu aceştia din urmă, ci numai pe aceştia îi vom
examina îndeaproape”190. Sfântul Ioan face distincţia foarte amănunţit dintre cele două
patimi: “Cel stăpânit de patima beţiei poate, cel puţin după trecerea nopţii, să fie treaz şi
din nou stăpân pe sine o vreme, pe când cel lacom este beat totdeauna, şi ziua, şi noaptea,
şi priveghind, şi dormind, fiind el torturat astfel de patima lui mai crunt chiar decât cel
închis în temniţă, sau decât cei ce lucrează din greu în mine”191.
Chiar dacă patima beţiei la primă vedere, ar părea a fi un pic mai uşoară decât
pofta banilor, ea este combătută cu o foarte mare putere, fiind considerată un rău social şi
moral destul de grav. În Omilia XXIV, din Omilii la Epistola către Romani Ioan Gură de
Aur o descrie ca fiind mama tuturor relelor. El tâlcuieşte cuvintele Sf. Apostol Pavel de
la versetul 13, la capitolului 13 din Epistola către Romani: „Să umblăm cuviincios, ca
ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în
pizmă” şi spune: «”Nu în ospeţe şi în beţii”, prin care vorbe nu împiedică pe cineva de a
bea, ci numai de a bea fără cumpătare; nu împiedică de a se folosi de vin, ci împiedică
numai de a bea vin fără rânduială. Tot aceeaşi măsură o păstrează şi în frazele următoare:
„nu în desfrânări şi în fapte de ruşine”, fiindcă nici aici el nu împiedică relaţia bărbatului
190
Idem, Omilii la epistolele pauline, vol I – Omilii la Epistola către Romani..., p. 238.
191
Ibidem, p. 239.
61
cu femeia, ci opreşte doar de la actul desfrânării. „Nu în ceartă şi în pizmă”, zice, cu care
ocazie el biciuieşte pe cele două întâi stătătoare ale patimilor omeneşti, adică pofta şi
mânia. De aceea el nu veştejeşte numai aceste rele, ci în acelaşi timp şi rădăcinile lor,
deoarece nimic nu hrăneşte mânia atât de mult ca beţia. De aceea, zicând mai înainte: „nu
în ospeţe şi în beţii”, el a adăugat imediat: „nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în
ceartă şi în pizmă”, fiindcă toate acestea din urmă izvorăsc din cele de mai sus192”.
Mai departe marele predicator numeşte această patimă a beţiei „mama
desfrânării”: „Ai văzut cum din beţie izvorăşte desfrânarea, iar apoi din desfrânare iese
omorul? Ba chiar mai mult şi decât omorul, căci nici nu am cuvinte îndeajuns pentru a
numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci
îl împiedică chiar de a se naşte”193.
Tot împotriva beţiei, care era atât de răspândită în societatea vremii, Sfântul Ioan a
rostit un cuvânt în Antiohia, a doua zi după Calende, împotriva beţivilor şi a celor ce
merg la cârciumi şi fac dănţuiri în cetate (Cuvântul I) 194. El sfătuieşte pe creştini să lupte
împotriva acestei patimi: „Hai, dar şi astăzi să ne întrarmăm limba împotriva beţiei şi să
dăm de pământ cu viaţa cea moleşită şi dezmăţată: să certăm pe cei care petrec în ea - nu
ca să-i ruşinăm, ci ca să îi scăpăm de ruşine; nu ca să-i facem de ocară, ci ca să-i
îndreptăm; nu ca să-i facem de bâlci, ci ca să-i slobozim de bâlciul4 cel ruşinos şi din
mâinile diavolului să-i răpim; că cel îşi trece timpul în beţie şi dezmierdare şi ghiftuire se
află chiar sub tirania diavolului”195.
Beţia este combătută şi în Cuvântul VII, din Omilii la parabola despre săracul
Lazăr şi bogatul nemilostiv şi în Omilia V, unde descrie gravitatea acestei patimi şi
pedeapsa primită cei cuprinşi de ea, care nici măcar de oameni nu este îngăduită, ci din
contra este dispreţuită: „Ai văzut că şi decât demonizaţii sunt mai de plâns unii ca
aceştia? Vrei să afli după toate acestea şi capul răutăţilor? Chiar dacă am spus atâtea, încă
nu am adăugat grozăvia cea mare: beţivul este străin şi de împărăţia cerurilor! Ascultă-l
pe fericitul Pavel, care zice: „Nu vă înşelaţi! Nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii,
nici homosexualii, nici beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” [I Cor 6, 9-10].
192
Ibidem, p. 449.
193
Ibidem, p. 455.
194
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la săracul Lazăr. Despre providenţă. Despre rugăciune.
Despre viţuirea după Dumnezeu şi alte omilii..., p. 7-23.
195
Ibidem, p. 7.
62
Dar ar putea spune cineva: Cum, şi idolatrul şi adulterul şi beţivul vor fi la fel scoşi din
împărăţie? Nu aştepta, iubite, să înveţi de la mine! Căci eu doar am citit legea
dumnezeiască unde aşa [scrie]. Nu te agita să afli dacă aceeaşi pedeapsă va primi beţivul
cu a celorlalţi, ci aceasta vezi-o: că va suferi ca şi aceia alungarea din împărăţie. Iar cel ce
este în afara acesteia, ce mângâiere mai poate avea”?
Beţivii sunt mai lipsiţi de minte decât animalele: „Căci beţivii sunt mai lipsiţi de
minte decât necuvântătoarele. Cum? Îţi spun eu. Dobitoacele când însetează îşi împlinesc
pofta doar cât este nevoie şi s-ar ruşina să depăşească trebuinţa. Dar oamenii cei
cuvântători nu ţin seama cum să-şi potolească setea, ci cum să se bălăcească mai tare în
vin şi aşa se aruncă într-o cumplită pierzanie. Căci după cum o corabie foarte încărcată se
cufundă degrab, tot aşa şi omul care trece peste hotarul trebuinţei şi adaugă stomacului o
povară mai mare îşi îneacă mintea şi desfigurează gingăşia sufletului”.
Sf. Ioan Hrisostom condamnă toate ospeţele şi banchetele ce se organizau şi care
degenerau în cele mai groaznice beţii, cum se întâmpla frecvent. De aceea condamnarea
acestui viciu s-a făcut cu toată pasiunea de către Sf. Părinte, rostind predici cu această
după cum am văzut mai sus. Sfaturile, îndemnurile şi ameninţările cu cele mai groaznice
munci ale iadului apar de-a lungul acestor omilii 196. Sf. Ioan recurge chiar la ironiile cele
mai tăioase numai să determine pe beţivi să părăsească această patimă degradantă.
Sf. Ioan Hrisostom îndeamnă pe creştini să se ferească de beţia cea rea, groaznică
şi urâtă şi să caute „beţia cea bună”, după cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Nu vă îmbătaţi de
vin, în care este desfrânare, ci umpleţi-vă de Duhul” (Ef. 5, 18), spunându-le: „îmbătaţi-ţi
sufletul tău cu Duhul, ca să nu-l îmbeţi cu beţie. Umple-ţi dinainte mintea şi gândurile
tale cu Duhul , ca să nu găsească loc această patimă neruşinată”197.
II.1.10. Desfrânarea şi homosexualitatea

După cum am văzut mai sus, Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvintele Apostolului
Pavel, spune că din beţie izvorăsc toate rele, anume şi desfrânarea. În Omiliile despre
pocăinţă, Marele Predicator critică decadenţa în care era societatea, găsind totodată o
196
Cf. Protos. Prof. Veniamin MICLE, Tematica moral – religioasă a predicilor Sfinţilor trei Ierarhi, în
MO, nr. 5-6/ 1975, p. 399.
197
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre beţie, traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1942,
p. 10.
63
cauză a desfrânării teatrul şi spectacolele imorale la care participau chiar şi creştinii. De
aceea limbajul predicilor prin care Sfântul Ioan combătea spectacolele decadente este
deosebit de tăios: „N-ai greşi dacă ai da teatrului, locului aceluia prea rău, plin de tot felul
de boale, cuptorului din Babilon, toate aceste nume prea urâte: scaun de ciumaţi, şcoală
de desfrânare, loc de deprindere a desfrâului. Când diavolul duce pe locuitorii oraşului la
teatru (Este vorba despre teatrul care promovează imoralitatea; Sf. Ioan Gură de Aur a
luat atitudine atât împotriva reprezentaţiilor obscene, cât şi împotriva actorilor care le
dădeau), îi azvârle ca într-un cuptor! Aşa îi arde! Nu pune dedesubt vreascuri, ca atunci
barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici căiţi, nici smoală, ci alte materii, cu mult mai
cumplite: chipuri desfrânate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cântece pline de
păcate”198.
Sfântul Ioan descrie răutatea şi otrava care intră în suflete prin frecventarea
acestor locuri şi pericolul atât de mare al desfrânării: „Grozăvia cea mai mare e atunci
când cel bolnav nu ştie că-i bolnav, când cel ce arde în chip ticălos şi netrebnic nu simte
că stă pe jăratec. Care-i folosul postului, când opreşti trupul de la mâncările legiuite, dar
dai sufletului hrană nelegiuită, stând toată ziua în teatru, ca să vezi cum se schimonosesc
şi se fac de râs oamenii, ca să vezi femei desfrânate, ca să vezi oameni care adună
păcatele din fiecare casă şi joacă scene de adulter?
La teatru vezi şi desfrânări şi adultere, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre în suflet
şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii prezintă lucruri de ruşine; de aceea şi numele ce-l
poartă e nume de ruşine”199.
Teatrul şi spectacolele sunt prezentate ca principalele şi punctele de plecare ale
desfrânării: „Că toţi cei care se duc la teatru sunt neapărat cuprinşi de păcatul desfrânării;
nu pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrânaţi.
Că şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu! Nu vă voi spune cuvântul meu, ca să nu-mi
dispreţuiţi cuvântul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispreţui”200.
Un alt păcat deosebit de grav condamnat de Sf. Ioan în omiliile sale este cel al
homosexualităţii. El scrie o omilie în care combate acest păcat, este vorba despre Omilia
IV la Epistola către Romani. Comentând citatul Sf. Apostol Pavel de la Romani I, 26- 27:
198
Idem, Omiliile despre pocăinţă..., p. 41.
199
Ibidem.
200
Ibidem, p. 42.
64
„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat
fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după
fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”, el spune: „Toate patimile
omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult
pătimeşte şi se necinsteşte în păcate decât trupul în boli. Bagă de seamă cum şi aici, ca şi
în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei zice: «au schimbat fireasca
rânduială». Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile
fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce
în această cumplită nebunie. Căci «a schimba» presupune a avea ce schimba; după cum
atunci când vorbea de credinţă zicea că «au schimbat adevărul lui Dumnezeu în
minciună» (l, 25). Bărbaţilor iarăşi le reproşează acelaşi lucru, spunând: «lăsând
rânduiala cea după fire a părţii femeieşti»”201.
Sf. Ioan descrie foarte amănunţit această patimă şi iraţionalitatea ei, care îl
coboară pe om mai jos decât necuvântătoarele: „Ce poate fi mai odios decât un bărbat
tăvălindu-se în desfrânare? Ce poate fi mai greţos? O, ce nebunie! O, ce smintire! Dar de
unde şi cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună, care a adus firea în halul
celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât acelea, pe cât şi sufletul e mai înalt şi
mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără de minte decât animalele
necuvântătoare, mai fără de ruşine decât câinii! Căci nicăieri printre acestea nu vei găsi o
astfel de împreunare, ci firea îşi cunoaşte hotarele sale. Voi însă, care săvârşiţi acest păcat,
aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât dobitoacele, căci îl batjocoriţi prin
asemenea fapte, batjocorindu-vă şi voi înşivă. Însă de unde şi cum, oare, s-a născut acest
rău? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu”202.
Aceştia îşi iau de două ori pedeapsa, atât cea veşnică, în gheena focului, cât şi
aici, prin însăşi patima lor, asemănându-i cu cei nebuni: „Vorbind de gheenă şi de
pedeapsă, şi fiindcă celor neevlavioşi şi care preferau a trăi în astfel de plăceri nu li se
păreau acestea demne de credinţă, ci mai degrabă ridicole, Apostolul arată că pedeapsa se
găseşte în chiar această plăcere smintită. Dacă însă unii ca aceştia nu simt pedeapsa, ba
încă resimt mare plăcere în asemenea fapte murdare, să nu te uimească, căci şi nebunii şi
201
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la epistolele pauline, vol I – Omilii la Epistola către Romani...,
p. 56.
202
Ibidem, p. 63.
65
cei ce sunt stăpâniţi de vreo boală mintală, deşi de multe ori se nedreptăţesc ei singuri,
cauzându-şi rele, ei totuşi nu-şi dau seama de aceasta, ci râd şi benchetuiesc în fapte ca
acelea, pe care cei sănătoşi le plâng şi le detestă, însă prin aceasta nu voim a spune că
aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest fapt murdar pedeapsa le va fi mai
grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor în care se găsesc”203.
În final, el îi îndeamnă pe creştini să se ferească de aceste păcate josnice, să
păstreze în suflete teama de Dumnezeu, care este ca o ancoră şi care ne fereşte de rele.
II.2. Virtuţile morale şi sociale
Sfântul Ioan Gură de Aur n-a fost numai un critic al relelor sau viciilor moral-
sociale, pe care a încercat să le înlăture definitiv din viaţa comunităţii creştine, ci era şi un
înflăcărat propovăduitor şi susţinător al tuturor factorilor ce sunt indispensabili pentru
prosperitatea şi edificarea societăţii umane204.
II.2.1. Pacea
În concepţia hrisostomică, unul dintre cei mai importanţi factori de susţinere a
vieţii sociale este pacea. Ostenelile depuse de marele predicator pentru propovăduirea
păcii şi a bunei înţelegeri între oameni şi popoare, sunt recunoscute de toţi cercetătorii
vieţii şi operei sale. El a rostit chiar omilii întregi, a căror tematică o constituie apărarea
păcii.
203
Ibidem, p. 59-60.
204
66
Pacea propovăduită de Sfântul Ioan, este pacea divină, pacea adusă de Hristos în
lume, care face să se curme orice, acţiune războinică şi să se instaureze o societate pe
temelia dreptăţii şi a dragostei creştine205.
Sfântul Ioan a analizat cu mare adâncime aspectele numeroase ale păcii. „Pacea
este mama tuturor bunurilor". Sfânta Scriptură şi Biserica recomandă fără încetare pacea,
fără care nici o lucrare, nici o bucurie şi niciun progres nu sunt posibile. Pacea între
oameni şi popoare nu e posibilă însă fără pacea individuală, fără pacea inimii, care
generează pacea în cercuri din ce în ce mai largi, până la pacea generală. Pacea
hrisostomică are ca temelie dragostea sinceră şi caldă. Fără dragoste sinceră, pacea e o
mască sinistră sub care se ascund colţii ticăloşiei. Sfântul Ioan a experimentat personal
acest gen de pace în raporturile lui cu perversul Severian de Cabala, a cărui predică
despre pace rostită în Biserică după împăcarea lui cu arhiepiscopul, la stăruinţa Eudoxiei,
e de o rară frumuseţe în termeni şi în stil, dar nu l-a împiedecat să contribuie, după aceea,
în mod decisiv la exilul şi moartea fratelui său, cu care simulase o înţelegere pentru
vecie206.
Marele cunoscător al problemelor sociale, considera pacea ca fiind bunul cel mai
de preţ din cadrul societăţii, fiindcă ea ne dă siguranţa vieţii şi activităţii noastre, făcându-
ne chiar fii după har ai lui Dumnezeu. Pacea constituie mediul prielnic bunului mers al
societăţii207. Pacea favorizează practicarea virtuţilor, contribuind astfel la dezvoltarea
tuturor bunurilor materiale şi spirituale, fiindcă nici o operă nu poate fi creată decât în
linişte, în pace şi în libertate din partea oricăror duşmani. Din această cauză, adevăratul
creştin nu poate trăi fără pace, şi în consecinţă, o propovăduieşte cu fapta şi cu cuvântul
în toate cercurile sale de activitate208.
Specificul păcii hrisostomice îl constituie caracterul ei sincer, izvorât din inimă.
Sfântul Ioan zice că, dacă n-ai pacea sufletească, n-are nici un folos pacea ce o ai cu
restul lumii. Pacea simulată o consideră falsă şi o critică cu toată severitatea. Acest gen de
pace l-a adoptat şi Iuda faţă de Mântuitorul, însă Hristos a detestat-o, elogiind pacea
205
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua către Corintheni, ediţie
revizuită de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, p. 266-267.
206
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 48.
207
Cf. Drd. Constantin M. IANA, Foloasele înţelegerii între oameni după Sfântul Ioan Gură de Aur, în St.
Teol., nr. 9-10/ 1968, p. 725.
208
67
adevărată şi sinceră. Această pace o cerea şi predicatorul nostru ascultătorilor săi, zicând:
„Nu vă cer decât un singur lucru, să căutaţi în toate acţiunile voastre înţelegerea şi
pacea"209, fiindcă pacea are capacitatea să formeze din sufletele tuturor o unitate
desăvârşită: „Pacea este mama şi hrănitoarea noastră, aceea care ne încălzeşte cu multă
grijă. Când vorbesc de pace, nu mă gândesc la salutarea aceasta pe care o rostim cu
buzele, nici la pacea ce o avem cu oamenii de pe urma invitării la mese şi ospeţe, ci mă
gândesc la pacea cea după Dumnezeu, pace care izvorăşte din unirea cea
duhovnicească”210.
Aşa de mare valoare acorda Sfântul Ioan păcii, încât o aşează mai presus de
desăvârşire, zicând că pacea atrage admiraţia universală, în timp ce desăvârşirea este
admirată numai de cei din jur211.
Însuşi scopul jertfei euharistice nu este altul în concepţia hrisostomică decât
stabilirea păcii între oameni şi popoare. Cei care asistă la Sfânta Liturghie, zice marele
predicator, dar nu doresc pacea, fac inutilă participarea lor la această Sfânta Taină 212.
Aceştia vor fi osândiţi de Hristos, care este judecătorul suprem al tuturor duşmanilor
păcii, fiindcă el în repetate rânduri a zis tuturor oamenilor: „Pace vouă". (Luca XXIV, 36;
Ioan XX, 19). De aceea, noi, în calitate de ucenici ai lui Hristos, suntem datori să stăruim
în pace, pentru desăvârşirea societăţii213.
II.2.2. Munca
Alt factor principal pentru menţinerea societăţii, elogiat în predica Sfântului Ioan
Gură de Aur, este munca. El voia să determine pe toţi ascultătorii săi să practice această
nobilă activitate, care îşi are originea în însăşi natura omului, dar care a fost denaturată în
decursul veacurilor214.
209
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, traducere din greacă de Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 287.
210
Ibidem.
211
Cf. Idem, Omilii la epistolele pauline, vol I – Omilii la Epistola către Romani..., p. 460-461.
212
Cf. Protos. Prof. Veniamin MICLE, Tematica moral – religioasă a predicilor Sfinţilor trei Ierarhi..., p.
400.
213
Cf. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 536.
214
Cf. Ibidem.
68
Adevărata concepţie despre muncă şi-a format-o Sfântul Ioan în munţii Antiohiei,
unde a petrecut mai mulţi ani viaţă de călugăr 215. De aceea, reîntors în sânul societăţii, a
criticat fără cruţare pe toţi aceia care nu voiau să muncească, fiind convins că dispreţul
faţă de muncă producea o serie de neajunsuri sociale216.
Pentru a determina pe credincioşi ca să muncească, marele orator le prezenta prin
predicile sale nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, prin care scotea în evidenţă
demnitatea acordată muncii de drepţii Vechiului Testament şi de sfinţii din Noul
Testament. Astfel, aminteşte de Avraam, care primind pe cei trei oaspeţi la stejarul
Mamvri (Geneză XVIII, 1—8), a alergat la turmă să aducă cele necesare, iar soţiei sale i-
a poruncit să pregătească ea însăşi de mâncare 217. La fel Moise a părăsit onorurile regale
pentru a merge cu fraţii săi să frământe pământ şi să confecţioneze, cărămizi 218. Iar din
Noul Testament, Sfântul Ioan prezintă ca pilde vrednice de urmat pe Iisus Hristos şi pe
ucenicii Săi, accentuând că şi noi suntem datori să muncim, fiindcă „suntem discipolii
acestor pescari, vameşi, făcători de corturi, şi ai Aceluia care a fost hrănit în casa unui
dulgher, şi care a binevoit să aibă ca mamă pe logodnica acestuia”(Omilia XX la I
Corinteni)219. Dar marele predicator aduce, ca exemplu de muncitori harnici şi pe preoţii
din jurul Antiohiei, zicând: „Eu consider ziua aceasta a fi mare sărbătoare, datorită
prezenţei fraţilor noştri. I-aţi vedea pe fiecare din fraţii de aici, când înjugând boii la jug,
când urcându-se în sfântul amvon şi cultivând sufletele ce le sunt încredinţate; i-aţi vedea
când cu secera în mână tăind spinii pământului, când curăţind prin cuvânt sufletele de
păcate. Ei nu roşesc pentru că muncesc, cum roşesc locuitorii oraşului nostru"220.
II.2.2.1. Munca în viaţa creştină
Hristos n-a venit în lume ca un reformator politic, social sau economic, ci ca s-o
mântuiască, să-i descopere religia şi morala desăvârşită. Munca este privită nu economic,
iar din această interpretare religos-etică decurge şi atitudinea practică faţă de muncă221.
215
CF. Pr. Magistrand Ilie NEGOIŢĂ, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în St. Teol., nr. 3-4/
1963, p. 211.
216
217
Cf. Ibidem.
218
219
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 209.
220
Idem, Omilii la statui, traducere din greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p.
307-308.
221
Cf. Diacon Constantin VOICU, Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur şi actualitatea ei – teză de
doctorat, în MA, nr. 3-5/ 1975, p. 258.
69
În concepţia sa despre muncă, creştinismul îl leagă pe om de Creatorul lui şi al
lumii, de semenii săi, şi-l face cu adevărat stăpân al firii înconjurătoare, al pământului şi
al mărilor şi al celor ce sunt în ele.
Adam, îndeletnicindu-se cu lucruri puţin importante, a pierdut stăpânirea raiului.
Sfântul Pavel a dus o viaţă aspră şi plină de osteneli, muncind zi şi noapte fără odihnă şi
fără încetare, dar a fost suit în al treilea cer, unde gustă desfătările raiului. Eficacitatea
muncii raiului se rezumă în trei puncte: ea ne procură plăcerea acţiunii, care conferă vieţii
colective partea ei de activitate; ea este izvor de putere şi sănătate şi procură bucuria
odihnei complete şi plăcute. Munca îl face pe om mai bun şi asigură dezvoltarea vieţii
sale fizice şi morale222.
Este adevărat că Hristos le-a prezis ucenicilor Săi trudă şi sudori şi Sfântul Ioan
Gură de Aur însuşi, aruncând sămânţa cuvântului, se teme să nu trudească în zadar.
Aceeaşi soartă o împărtăşesc majoritatea oamenilor: fierarul, semănătorul şi cel care se
consacră lucrării pământului, toţi aceştia cunosc sudoarea frunţii223.
Cu toate acestea, inspirându-se din ceea ce-i doreşte zelul şi din ceea ce văd ochii
săi, Sfântul Ioan schiţează un tablou fermecător al muncitorului. Răsare soarele,
revărsând peste tot valuri de lumină, pentru a-i chema pe toţi oamenii la muncă. La acest
semnal, lucrătorul porneşte spre ogorul său, ca să-şi lucreze pământul, fierarul îşi aprinde
cuptorul; fiecare în diversitatea profesiunilor lor se apucă de lucru, încă din zorii zilei s-
au dus la biserică, cerându-i lui Dumnezeu să le binecuvânteze munca lor de peste zi.
Reîntorcându-se acasă, ţesătorul de corturi, vopsitorul, curelarul, fierarul îşi ocupă
locurile în atelier, în timp ce femeile şi copiii îşi reiau fusul sau pânza. De îndată se înalţă
din stupina muncitoare zgomote vesele, căci muncitorul creştin îşi înveseleşte munca prin
cântece vesele, sănătoase, întăritoare, ca psalmii lui David de exemplu, atât de preţuiţi în
cercurile creştinilor noştri224. Căci, nimic nu înalţă sufletul muncitorului ca o muzică în
cor şi accentele măsurate ale unei cântări dumnezeieşti: „Există în cântările noastre, în
muzica un farmec atât de propriu firii noastre, încât devine un mijloc de a-i linişti chiar
pe prunci la sânul maicii lor, atunci când sînt supăraţi. La fel şi doicile care-i poartă în
braţe, mergând de mii de ori încoace şi încolo, cântându-le cântece pentru copii şi care
222
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la statui..., p. 51.
223
Cf. Diacon Constantin VOICU, Teologia muncii..., p. 259.
224
Cf. Ibidem.
70
reuşesc să le închidă pleoapele. Din acelaşi motiv se văd adesea la miezul zilei oameni
mergând şi mânându-şi vitele, cântând în acelaşi timp, pentru a îndulci prin cântecele lor
neplăcerile drumului. Podgorenii cântă foarte des, atunci când zdrobesc strugurii sau când
culeg strugurii, când îngrijesc viile sau când se dedau la orice altă muncă. Marinarii cântă
şi ei, vâslind. Iar când femeile ţes pânza şi când petrec cu suveica firele urzelii, cântă şi
ele melodii, fie singure, fie în cor. Cruţarea alungă oboseala. Dragostea faţă de cântec,
atât de firească la om, nu va deveni pentru el un izvor de plăcere şi de învăţătură, decât
dacă este demn. Ca şi albinele cărora nu le trebuie decât grădinile ou florile cele mai
suave, noi nu iubim decât cântările duhovniceşti oare atrag harul Sfântului Duh şi care
purifică şi sufletul şi buzele. Nu vă mulţumiţi în ia le lăuda, îndemnaţi femeile şi copiii
voştri să-şi împletească ocupaţiile lor casnice cu cântarea. Căci diavolul pândeşte să ne
surprindă la prânzul nostru, prin nestăpânire, printr-o bucurie dezordonată şi prin râsete
nestăpânite, să le precedăm şi să le încheiem prin cântări duhovniceşti repetate în familie,
pentru a le opune impresiilor păcătoase pe care carnea bună şi plăcerile mesei obişnuiesc
să le producă. Să-i imităm pe bogaţii care-şi parfumează mesele cu miresme de preţ, spre
a acoperi mirosul cărnii; după pilda lor, să aducem şi noi aburii dulci ai unei armonii
duhovniceşti, pentru a stăvili prin farmecul lor excesul îmbelşugării şi pentru a ne
purifica sufletele, adunându-ne pentru a-i cântă împreună Domnului. Ne-ai umplut de
bucurie în văzul făpturilor Tale, de aceea o facem să tresalte lăudând lucrurile mâinilor
Tale”225.
Fără să o mărginească la anumite cercuri din popor, Sf. Ioan atestă universalitatea
obiceiului oamenilor, de a-şi uşura munca prin cântare sau muzică. Cercetătorul modern
confirmă corelaţia strânsă dintre cântare şi muncă, proprii oricărei munci, jocuri şi
dansuri, şi care nici nu se manifestă azi la nici o altă ocazie decât în muncă, respectiv în
mişcarea corpului226.
Sf. Ioan prezintă cântecele de leagăn ca o demonstraţie a tezei sale că există în
cântare şi în muzică un farmec atât de propriu naturii noastre, încât acesta este un mijloc
de a-i calma chiar pe pruncii la sân, atunci când strigă şi sînt supăraţi. Astfel, doicile care-
225
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Psalmi, 41, 1, 1, 2, P. G., LV, col. 156-158, apud Diacon
Constantin VOICU, Teologia muncii..., p. 260.
226
71
i ţin în braţe şi umblă de mii de ori încoace şi încolo cântând cântece de copii, reuşind să
le închidă pleoapele.
Sf. Ioan menţionează apoi cântecul drumeţului, care caută să uşureze prin cântare
omului sau animalelor greutăţile drumului sau să le reglementeze felul mersului, un
obicei observat peste tot, mai ales pentru păstorii de vite, pe vremea amiezii227.
Sf. Ioan enumera, în cântecele de muncă, în primul rând cele legate de viticultură,
de storsul strugurilor şi de culesul viilor. Urmează apoi cântecele legate de munca
femeilor, ţesutul şi torsul, al căror ritm se desfăşoară după mersul suveicii.
În felul acesta, muncile diferitelor stări îşi primesc consacrarea, deţinută din cele
mai vechi timpuri, confirmate cu modificări şi de creştinism.
Bucuria muncii pe oare o proclamă în această pagină frumoasă Sf. Ioan n-o găsim
decât în munca săracului şi a meşteşugarului.
Muncitorul creştin este un om laborios şi vesel, mult superior prin moralitate şi.
chiar prin fericire bogatului leneş: „Căci există un fel de filozofie care-şi găseşte hrană
numai prin muncă; sufletul îi devine mai curat, caracterul mai ferm. Omul inactiv
vorbeşte mai mult la întâmplare, acţionează mai mult fără rost, îşi petrece zilele fără să
facă nimic, înţepenit de lene; la muncitor, dimpotrivă, sînt puţine acţiuni, cuvinte sau
gânduri inutile, deoarece o viaţă laborioasă acţionează toate resorturile sufletului”228.
II.2.2.2. Munca, factor de unire între oameni
Dumnezeu vrea ca oamenii să fie ordonaţi unii faţa de alţii, şi ca să nu se lase
robiţi de individualismul fără frâu. El a voit ca avantajul propriu al celui care lucrează să
fie atât de strâns legat de folosul aproapelui încât nimeni să nu poată agonisi ceva
exclusiv pentru sine, fără să contribuie şi el, într-un fel oarecare, la binele celorlalţi
oameni: „Dumnezeu voind a lega pe oameni unii de alţii, a-i pune în relaţie unii cu alţii, a
pus astfel de trebuinţe în împrejurările care ne leagă, încât interesul meu se leagă de
interesul aproapelui meu şi astfel este legată întreaga lume”(Omilia XXV la Corinteni)229.
Sau cum spune în altă parte: „Voind să-i unească pe oameni întreolaltă, Dumnezeu
a pus în lucruri necesitatea ca binele unuia să fie legat de folosul aproapelui său, şi ca în
felul acesta, toată lumea să fie unită. Cât priveşte artele, dacă fiecare ar urmări numai
227
CF. Ibidem, p. 61.
228
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 52.
229
Cf. Ibidem, p. 263.
72
binele său propriu, viaţa n-ar mai putea dăinui, şi n-ar mai supravieţui nici arta însăşi. De
aceea, ţăranul nu seamănă grâul să-i ajungă numai lui, căci aceasta ar însemna moarte atât
pentru el însăşi, cât şi pentru ceilalţi, ci urmăreşte binele tuturor”(Omilia XXV la
Corinteni)230.
În felul acesta diversitatea sarcinilor şi a darurilor, în loc să-i separe, avea să-i
unească pe oameni, integrându-se în iconomia divină a carităţii, inaugurată de Dumnezeu,
când a luat-o pe femeie, nu din pământ, ci din trupul lui Adam. El a continuat apoi
caritatea, împreunând nenumăratele „legături ale carităţii", în aşa fel ca noi să avem
trebuinţă unii de alţii, Dumnezeu pregătind oraşele în care i-a adunat pe oameni,
întinzând mările şi tocmind vânturile pentru a înlesni călătoriile pe mare. El a împărţit
munca chiar şi în sânul familiei, dându-i sarcina „bărbatului să hrănească, deoarece el
lucrează pământul, şi femeii să îmbrace, deoarece meşteşugul ţesutului şi fusul sunt
treabă de femeie” (Omilia XXXIV la Corinteni)231.
Societatea omeneasca se caracterizează şi prin această interdependenţă şi nu
trebuie să ne închipuim că numai unii au nevoie de ajutorul celorlalţi, în timp ce ceilalţi
şi-ar putea asigura independenţa cu ajutorul bogăţiei lor. Sfântul Ioan susţine că nu numai
săracii au trebuinţă de bogaţi, ci şi bogaţii de săraci, ilustrând această părere printr-o
comparaţie sugestivă între două oraşe, locuite — exclusiv — unul de bogaţi, celălalt de
săraci: „În oraşul bogaţilor nu vor exista muncitori, nici un arhitect, nici un dulgher, un
cizmar, un brutar, agricultor, fierar, frânghier, nimic din toate acestea. Cine dintre bogaţi
va consimţi atunci să le facă pe toate acestea, cunoscând că înşişi acei care le-au făcut,
după ce se vor fi îmbogăţit, nu vor îndura suferinţa care însoţeşte aceste munci. Pentru a
clădi nu e nevoie de aur, de argint şi de pietre scumpe, ci de meşteşug de braţe; şi nu
primele venite, ci mâinile noduroase şi degete aspre, e nevoie de multă energie, de lemn
şi de pietre; iar pentru a ţese haine, nu e nevoie de aur şi argint, ci tot de mâini şi de
meşteşug şi de femei, care să lucreze; pentru lucrarea pământului şi pentru săpat este oare
nevoie de bogaţi sau de săraci?” (Omilia XXXIV la Corinteni).232
Neavând nevoie de bogaţi, săracii deţin un rol privilegiat în lume, de ei atârnând
existenţa omenirii. Ca atare, sărăcia este un dar de la Dumnezeu şi Sfântul Ioan îl
230
Cf. Ibidem.
231
Cf. Ibidem, p. 365.
232
Cf. Ibidem.
73
identifică pe sărac cu un Hristos flămând,233 susţinătorul vieţii, care conferă vitalitate
societăţii: „Scoateţi sărăcia din lume, zice Sfântul Ioan şi veţi îndepărta susţinerea
existenţei, veţi nimici viaţa noastră: nu va mai exista marinar, nici cârmaci, nici
agricultor, arhitect, croitor, cizmar, dulgher, curelar, brutar, nici un fel de muncitor; şi
dacă lipsesc aceştia, toate vor pieri. Necesitatea sărăciei se impune tuturor şi-i îmboldeşte
pe toţi, chiar fără voia lor, la astfel de munci; dacă ar fi toţi bogaţi, toţi ar trăi fără să
lucreze şi atunci toate vor ajunge la ruină şi pieire”(Omilia V la Ana)234.
II.2.2.3. Necesitatea muncii în viaţa socială
În fundamentarea concepţiei sale despre necesitatea muncii în viaţa socială,
Sfântul Ioan porneşte de la învăţătura biblică, potrivit căreia noi oamenii nu suntem
proprietarii, ci administratorii bunurilor materiale, al căror singur proprietar este
Dumnezeu. Aşadar, tot ce avem trebuie să slujească tuturor235.
Pentru a-şi împlini rolul ei social, munca trebuie să se integreze în marele circuit
al schimbului între fraţi, voit de Dumnezeu pentru omenire, în acest sens, fiecare meserie,
pentru a putea fi exercitată are nevoie de celelalte meserii, iar societatea însăşi are
trebuinţă de munca diferiţilor meseriaşi: „Dacă, de pildă, lucrătorul în fier nu vrea să facă
pe nimeni părtaş (la rodul) meşteşugului său, se ruinează şi pe sine şi pe ceilalţi
meşteşugari. La fel cel care taie piele, ţăranul, brutarul şi toţi cei care au o meserie
necesară, în cazul că nu voiesc să dea roadele meseriaşilor, nu dăunează numai altora, ci,
prin ceilalţi, chiar şi lor..., dacă nu vor să dea din cele ce au şi celor care au trebuinţă, de
ex. agricultorul (din roadele) muncii braţelor sale, navigatorul (din acel) al comerţului...
Peste tot, a da şi a primii, iată principiul circulaţiei bunurilor. Dacă unul ar vrea să-şi
păstreze meşteşugul numai pentru sine, va răsturna întreaga viaţă ca şi pe aceea a
celorlalţi oameni”(Omilia X la Corinteni)236.
Pentru a-i îndemna pe păstoriţii săi la săvârşirea binelui, Sfântul Ioan le propune
să urmeze exemplul unei societăţi, în care toţi oamenii se mulţumesc să nu săvârşească
rele, dar se vor abţine de la muncă: „Dacă toţi lucrătorii şi meşteşugarii n-ar dăuna cu
233
234
Cf. Idem, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi..., p. 69.
235
236
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p.
102.
74
nimic nici celor care au aceeaşi meserie, nici celor de altă meserie, ci s-ar mulţumi să
rămână inactivi, nu va pieri oare atunci viaţa noastră, nu va fi ea distrusă?”237.
Sfântul Ioan invocă exemplul albinei pentru a da să se înţeleagă că, în ierarhia
meseriilor, măreţia unei lucrări nu constă atât în efortul pe care îl cere, nici în folosul
propriu pe care-l tragi de pe urma ei, ci mai ales în serviciul adus celorlalţi oameni:
„Oare, nu înţelegeţi că dacă albina îi întrece pe alţii în vrednicie, o face aceasta nu pentru
că lucrează, ci pentru că lucrează pentru alţii? Şi păianjenul lucrează şi se trudeşte greu să
îmbrace cu pânzele sale zidurile, totuşi e dispreţuit fiindcă lucrarea lui nu este de nici un
folos. La fel sunt şi cei care se trudesc şi se ostenesc numai pentru ei înşişi” 238.
Să muncim, deci, fie pentru noi, fie pentru cei ce nu sunt în stare, din cauza
neputinţelor fizice. Să muncim ca albina, oare se hrăneşte şi pe ea şi dă din munca ei şi la
masa regelui; să nu facem lucrul păianjenului, care lucrează mai artistic decât oricare
femeie, dar din a cărui pânză nu s-a îmbrăcat nimeni niciodată239.
Folosul social trebuie să fie, deci, un imbold pentru munca omului creştin. Şi
Sfântul Ioan, luând pe rând toate condiţiile societăţii observă că nu exista nici una în care
să nu trebuiască să ajungem la avantajele dorite, decât prin muncă. Pe om îl califică
tocmai activitatea sa şi valoarea morală a acesteia se măsoară după eforturile ei practice,
iar acestea cer energie şi răbdare. Aceste eforturi mai mult sau mai puţin dureroase, îl
aduc pe om la ascultare de Dumnezeu şi-i procură bucuria vieţii.
II.2.2.4. Munca şi iubirea creştină
Aproape în fiecare predică a sa, Sfântul Ioan revine asupra problemei carităţii, a
contribuţiei aduse de creştini la îmbunătăţirea vieţii materiale şi spirituale a semenilor şi
la mântuirea sufletelor lor. Nimic nu preţuieşte Dumnezeu mai mult decât viaţa pusă în
slujba tuturor, iar slujirea aproapelui se manifestează acordându-i ajutorul necesar240.
Adeseori întâlnim la Sfântul Ioan ideea că munca trebuie pusă în slujba
carităţii, a milosteniei, a ajutorării celor săraci.
237
Idem, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni..., p. 156.
238
Idem, Omilia 12, 2, către Antiohieni, P. G., XLIX, col 129, apud Diacon Constantin VOICU, Teologia
muncii..., p. 284.
239
240
75
Există în Dumnezeu o desăvârşire pe care Sfântul Ioan o contemplează cu
predilecţie: iubirea faţă de noi, caritatea241. De aceea, noi trebuie să-l imităm mai ales prin
„arta divină a carităţii”. „Căci ceea ce poate să-l facă pe om asemenea lui Dumnezeu
este observarea legilor care au legătură cu binele comun” (Omilia LII la Matei)242.
În cele 90 de predici la Evanghelia de la Matei, Sfântul Ioan vorbeşte numai
despre milostenie de 40 de ori, de 13 ori despre sărăcie; de 30 de ori despre lăcomie şi de
20 de ori despre bogăţiile agonisite pe nedrept sau folosite nedrept; aşadar, în 90 de
predici tratează de peste 100 de ori tema socială: sărăcie şi bogăţie243.
Faptul că această temă era cam frecventă o resimţea el însuşi, căci zicea: „Cineva
ar putea obiecta că ne predici toată ziua despre milostenie şi dragostea faţă de aproapele.
E adevărat, şi voi vorbi mereu despre acestea. Căci dacă aţi fi desăvârşiţi şi în această
virtute, tot n-ar trebui să încetez, ca nu cumva să deveniţi lăsători. Dacă aţi fi, însă, într-
adevăr desăvârşiţi, aş fi încetat câtva timp însă, deoarece nu sunteţi nici măcar mediocri,
atunci ar trebui să aduceţi acea obiecţie nu mie, ci vouă înşivă. Căci prin reproşul vostru
vă asemănaţi cu copilul, care aude mereu despre litera A, deoarece nu o învaţă şi-i
reproşează dascălului că-i spune neîncetat şi mereu acelaşi lucru. Sau a devenit cineva
mai înclinat să dea milostenie în urma cuvântărilor mele? Şi-a împărţit oare cineva banii
săi sau măcar jumătate din ei sau o treime? Nimeni. Nu este, deci, fără sens să doreşti ca
să încetăm de a învaţă, atunci când încă n-aţi învăţat nimic? Ar trebui să fie tocmai
contrariul. Dacă am înceta şi noi atunci ar trebui să ne opriţi şi să ziceţi: Iată n-am învăţat
să dăm milostenie, iar voi încetaţi să ne amintiţi acest lucru? Dacă cineva ar suferi de
ochi şi eu aş fi medic şi aş înceta dintr-odată cu plasturii, alifiile şi alte tratamente, pentru
că n-am obţinut un succes deosebit, n-ar veni atunci lumea în locuinţa mea şi m-ar dojeni
aspru şi m-ar acuza de prea mare uşurinţă, pentru că m-am retras, deşi boala încă nu s-a
vindecat? Şi dacă la aceste reproşuri aş explica că am folosit plasture şi alifie, ar fi oare
mulţumită lumea? Nicidecum, ci ar zice mai degrabă: la ce-mi folosesc acestea, dacă încă
mai sufăr? La fel trebuie să judecăm şi cu privire la suflet. Ca şi cum nu mi-ar fi reuşit să
pun în mişcare o mână oloagă şi schiloadă în ciuda numeroaselor comprese, nu voi auzi
eu, oare, acelaşi lucru? Dar şi în cazul nostru se pune problema de a înmuia o mână
241
242
243
76
schiloadă şi uscată; de aceea, nu vom încetă până ce vom îndrepta-o până la urmă. Şi nici
voi să nu mai vorbiţi despre alte lucruri, acasă şi la piaţă, la masă şi noaptea în vis ! Căci
dacă aceasta ar fi mereu grija noastră, ne-am ocupa de ea şi în vis” (Omilia LXXXVIII la
Matei)244.
„Iată regula desăvârşirii creştine, definiţia cea mai exactă a ei, culmea cea mai
înaltă a ei: a căuta interesul comun... Căci nimic nu te poate face imitator al lui Hristos,
decât de a te îngriji de aproapele”245.
Bunătatea lui Dumnezeu împarte oamenilor bunurile materiale. Îl imităm făcând
fapte de milostenie. Milostenia ne face asemănători cu Dumnezeu Sfântul Ioan nu
încetează de a repeta acest adevăr246.
Ca „ambasador al săracilor", Sfântul Ioan arăta că în actele care se extind asupra
tuturor există mai multă desăvârşire decât în cele oare privesc numai pe omul singur. Ori,
milostenia se extinde asupra tuturor, cuprinzându-i pe toţi membrii lui Iisus Hristos.
Dacă bunătatea lui Dumnezeu a împărţit oamenilor bunurile materiale, noi
oamenii îl putem imita făcând milostenie prin care devenim asemenea lui Dumnezeu:
„Iată mijlocul prin oare suntem egali cu Dumnezeu: a avea milă plină de compătimiri”.
Ocazional arată raţiunea carităţii, prin care se aseamănă cu Dumnezeu, urmând pilda
Sfântului Pavel: „Uneori (Sf. Ap. Pavel) ne invită prin însuşi exemplul său să devenim
imitatorii lui Iisus Hristos. „Fiţi imitatorii mei, zice Sfântul Pavel, aşa cum îl imit eu pe
Iisus Hristos." (I Cor. 2, 1). Alteori, fără să vorbească despre sine însuşi, el caută să ne
ridice până la Dumnezeu, spunându-ne: „Fiţi, deci, imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii
îndrăgiţi" (Ef. .5, 1). Apoi. pentru a arăta că nimic nu contribuie atât de mult la această
imitare ca a duce o viaţă de aşa matură încât să fie folositor altora şi a căuta în toate
avantajul fraţilor voştri, el adaugă îndată: Umblaţi în dragoste şi milostenie 247. După ce a
zis: „Fiţi imitatorii lui Dumnezeu, el vorbeşte îndată după aceasta despre milostenie,
lăsând să se înţeleagă că mai ales această virtute ne apropie de Dumnezeu; toate celelalte
îi sunt inferioare şi proprii omului, cum sunt luptele pe care le ducem împotriva poftelor
244
245
Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 263.
246
Cf. Pr. Dr. Gh. PASCHIA, Cugetări şi sfaturi morale ale unor Sf. Părinţi şi ale unor scriitori clasici
români despre muncă, în GB, nr. 5-6/ 1984, p. 353.
247
Cf. Diacon Constantin VOICU, Teologia muncii..., p. 286-287.
77
trupeşti, războiul împotriva nestăpânirii, zgârceniei sau mâniei: a iubi este ceva ce avem
în comun cu Dumnezeu”248.
Pentru a învedera în ce fel munca fizică se încadra pe vremea sa în contextul
carităţii, Sfântul Ioan condamnă, în primul rând, setea de posesiune, care adesea inspiră
acţiunile omului. Nu a dat, oare, Dumnezeu exemplu de generozitate, dăruind tuturor din
belşug bunurile pământului?
„Dumnezeu v-a îndestulat cu bunurile create într-atât încât să vă stăpâniţi setea de
avariţie. Iar voi, voi acaparaţi, şi vi se spune că avariţia este idolatrie, iar voi nu vă
cutremuraţi? Vrei să moşteneşti pământul? Dar nu vei avea moştenirea în cer, te vei
dezmoşteni singur”249.
Dar nu numai cei bogaţi sunt singurele victime ale acestei idolatrii, ci şi cei care
trăiesc din truda lor sunt mânaţi adeseori de poftele lor egoiste. Sfântul Ioan, vorbind
despre lucrători şi meşteşugari, zicea: „Se pare că ei trăiesc cea mai mare parte din timp
în truda lor dreapta şi în sudări. Totuşi, ei adaugă la lucrările lor drepte un mod nedrept de
a cumpăra sau de a vinde, adeseori însoţesc avariţia cu imprecaţiuni, cu jurăminte false,
cu minciuni; şi alipiţi de lucrurile acestei vieţi, alipiţi exclusiv de pământ, ci fac totul
pentru a aduna argint. Nu pun prea multă ardoare în a da ceva celor lipsiţi, căutând să-şi
sporească neîncetat ceea ce au”250.
Sfântul Ioan îi îndeamnă, dimpotrivă, pe cei ce muncesc să ţină o cutie a milelor
pentru săraci, în care să depună în fiecare zi o ofrandă modestă agonisită din câştiguri. Nu
este un lucru mai puţin folositor de a avea astfel o milostenie ascunsă, decât de a avea o
Evanghelie atârnată în apropierea patului. Totuşi, această ofrandă specială trebuie să aibă
o origine cinstită. Eşti meşteşugar, lăcătuş, cizmar, lucrător în aramă sau în ce vei fi, îţi
vinzi produsele meşteşugului tău, pune o parte din acestea în cinstea lui Dumnezeu251.
Faceţi la fel şi atunci când cumpăraţi ceva. Cei care trăiesc din rentele şi veniturile lor să
facă la fel. Toţi acei care primesc bani pe cale cinstită, să urmeze această regulă252.
248
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântare în cinstea Sf. Pavel, 3, P. G., L, col. 125, apud Diacon
249
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni..., p. 174.
250
Idem, Scrieri, partea a treia – Omilii la Matei..., p. 707.
251
Cf. Pr. Ilie BRĂTAN, Sfântul Ioan Gură de Aur – o înaltă autoritate morală, în MO, nr. 11-12/ 1973, p.
982-983.
252
78
Căci, zice Sfântul Ioan, după cuvintele Scripturii: „Mai fericit este a da, decât a
lua" (F. Ap. 20, 35), „caritatea faţă de aproapele nostru vrea ca noi să-i dăm, nu să primim
din mâinile sale". Cum se poate aceasta? „Prin munca e posibil să nu primim nimic, să nu
rămânem inactivi, ci muncind să putem împlini trebuinţele altora”253.
Sfântul Pavel, care a lucrat cu mâinile sale pentru a-i ajuta pe cei slabi, ne învaţă,
zice Sfântul Ioan, că adevărata compătimire faţă de cei slabi constă în a le da din roadele
trudei proprii; a le da din roadele celor ale altora nu este bine, ci primejdios254.
Făcând apoi o comparaţie, cu privire la iubirea săracilor, între Iov şi Pavel,
Sfântul Ioan observă că în ceea ce priveşte binefacerile trupeşti, Apostolul l-a întrecut pe
patriarh; căci acel care ajută celor nenorociţi, atunci când el însuşi suferă lipsuri şi foame,
se dovedeşte superior celui care le dă din belşugul său. Primul, posedând turme întregi de
oi şi de vite, a fost darnic faţă de săraci; al doilea, neavând decât trupul său ca proprietate,
se servea de el pentru a-i ajuta pe săraci, el care proclamase că mâinile acestea au lucrat
pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. El a făcut din munca sa corporală un
izvor de venituri pentru cei săraci şi înfometaţi255.
Ca să poţi să ajungi la o astfel de desăvârşire a carităţii, Sfântul Ioan pretinde din
partea creştinilor, nu numai să muncească, ci să muncească atât de „trudnic", încât să
poată da ceva şi altora. Căci munca nu este un joc ocazional, ci o activitate lucrativă, faţă
de care preocuparea câştigului nu este străină, deoarece prin acesta le putem ajuta
săracilor. Nici chiar banii nu trebuie dispreţuiţi, deoarece ne putem servi de ei pentru a-i
face să intre în circuitul carităţii.
Problema muncii, problemă atât de importantă pentru viaţa de toate zilele şi care,
ca atare, preocupă neîncetat cugetarea omenească în diferite domenii ale ei, fără să ocupe
o poziţie preponderenta în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, constituie, totuşi, una din
temele centrale ale reflexiilor sale256.
Concepţia despre muncă a Sfântului Ioan Gură de Aur prezintă o importanţă
deosebită pentru cercetarea noastră, întrucât, împreună cu cea a altor Sfinţi Părinţi şi
253
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilia 6, 1 la Tesaloniceni, P. G., LXII, col. 429, apud Diacon
254
255
Cf. Ibidem.
256
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR , Scrieri, partea a treia – Omilii la Matei..., p. 117.
79
întregind concepţia biblică a Vechiului Testament, contribuie substanţial la elaborarea
unei teologii creştine a muncii.
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur despre muncă descoperim laturi inedite şi
adevăruri noi în această problematică, dintre care îndeosebi cele de natură etică îşi
păstrează actualitatea mereu valabilă257.
Cu rare excepţii, inspirate din gândirea religioasă a Vechiului Testament,
concepţia etică a filozofilor antici Platon, Aristotel, Cicero, Seneca şi alţii, oglindind
mentalitatea societăţii sclavagiste, se caracterizează prin dispreţul lor faţă de munca
fizică, pe care o consideră nedemnă pentru omul liber, exaltâd, în schimb, îndeletnicirea
omului cu filozofia, izvorul tuturor virtuţilor şi calea spre mântuire.
Spre deosebire de Vechiul Testament, Noul Testament întregeşte concepţia
creştină despre muncă, integrând-o în procesul soteriologiei, în sensul că munca se
orientează după Dumnezeu care a adus mântuirea lumii. Distingem, totuşi, în evoluţia
ideologică a Noului Testament două momente specifice: Iisus consideră şi El munca de
toate zilele ca o necesitate inevitabilă pentru întreţinerea vieţii, pune însă mai presus de
aceasta „munca" pentru împărăţia lui Dumnezeu, care nu aduce răsplată, ci jertfă 258. După
Înviere, Sfântul Apostol Pavel întregeşte etosul israelit al muncii în sens creştin, ca iubire
şi slujire faţă de aproapele, în vederea mântuirii 259. Dacă s-a putut ocoli porunca, după
care cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce", nimeni nu poate ocoli porunca „Cine
nu vrea să muncească, nu se poate mântui".
Într-o epoca în care mai domnea încă sclavia şi în care spiritele încă mai erau
stăpânite de concepţiile etice păgâne, Sfântul Ioan Gură de Aur va aduce în
propovăduirea sa premizele unei teologii creştine a muncii, pe care o fundamentează pe
concepţia despre chipul lui Dumnezeu în om, pe rolul acestuia în sânul lumii create şi pe
funcţiunea sa de colaborator al lui Dumnezeu, în continuarea creaţiei şi providenţei
cosmice.
257
Cf. Arhim. Prof. Chesarie GHEORGHESCU, Sfinţii Trei Ierarhi – modele de dascăli şi păstori în
Biserica creştină, în GB, nr. 1-2/ 1974, p. 39.
258
259
Cf. Magistrand Traian SEVICI, Probleme de învăţătură şi viaţă creştină în comentarul Sfântului Ioan
Gură de Aur la Scrisoarea paulină către Filipeni, în St. Teol., nr. 7-8/ 1960, p. 508-509.
80
Ca chip al lui Dumnezeu, omul este expresia celei mai înalte valori din lume,
manifestându-se prin forţa minţii, prin supremaţia sa asupra făpturii şi prin eforturile sale
continui de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu.
În învăţătura creştină, munca este privită exclusiv din punct de vedere religios şi
moral. Prin ea, omul este legat de Creatorul lumii, asigurându-i, după Sfântul Ioan,
dezvoltarea vieţii sale fizice şi morale. El zugrăveşte bucuria muncii creştinului, pe care o
însoţeşte cu cântări, care fac ca toate muncile sale să-i devină plăcute şi binefăcătoare, la
care participă cu toată fiinţa sa.
Invocând exemple din Vechiul şi Noul Testament, Sfântul Ioan subliniază
nobleţea muncii, prin care omul dobândeşte independenţa personală, dăruieşte din
prisosul ei celor nevoiaşi, evitând totodată cerşetoria parazitară. Prin aceasta, Sfântul Ioan
conferă muncii un scop vital, contrastând cu viaţa celor care-şi petrec viaţa în
deşertăciunea luxului260.
Sfântul Ioan examinează problema muncii în raport cu natura omului, subliniind
obligativitatea muncii, atât pentru săraci, cât şi pentru bogaţi, munca fiind o condiţie
impusă tuturor oamenilor, inclusiv mesalienilor, acei asceţi inactivi, pentru a putea ajunge
la lumina spirituală261.
Munca este de altfel, în concepţia Sfântul Ioan, o lege a naturii: după cum arborii
odrăslesc, animalele aleargă după prada lor şi păsările zboară în căutarea de hrană, omul
este predestinat prin firea lucrurilor să-şi activeze inteligenţa care concepe şi braţele care
execută, această activitate constituind îndeletnicirea normală a vieţii, în acest sens, munca
este starea naturală a omului. Prin analogie cu alternanţa dintre lumină şi întuneric,
Sfântul Ioan concepe raportul dintre munca şi odihnă, în vremea sa, ziua de muncă ţinea
de la răsăritul soarelui până la lăsarea serii, după care urma noaptea cu somnul recreator
— ca odihnă după munca desfăşurată, necesară refacerii puterilor fizice, în acest orar al
zilei nu încape, la Sfântul Ioan, timpul pentru zăbava plăcută din era sclavagistă262.
Privită din perspectiva relaţiilor dintre oamenii, munca nu-i separă pe oameni
între ei, ci îi uneşte în sensul că binele unora să fie legat de folosul altora, în aşa fel încât
toată lumea să fie unită, în celebra imagine a celor două oraşe, unul locuit de bogaţi,
260
Cf. Diac. Prof. Nicolae BALCA, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom..., p. 499.
261
262
Cf. Ibidem, p. 310.
81
celălalt de săraci, Sfântul Ioan atribuie, totuşi săracilor un rol privilegiat în sensul că
aceştia nu au nevoie de bogaţii inactivi.
Necesitatea muncii în viaţa socială, Sfântul Ioan o fundamentează pe ideea
biblică, după care oamenii nu sunt proprietarii, ci doar administratorii bunurilor
materiale263, singurul proprietar fiind Dumnezeu şi deci toate bunurile trebuind să
slujească tuturor. De aceea, criteriul adevăratei munci nu constă în folosul pe care fiecare
îl trage de pe –‚urma ei, ci în serviciul pe care aceasta îl aduce semenilor. Folosul social
trebuie să fie deci ţinta muncii în creştinism.
Această idee culminează în postulatul Sfântului Ioan, după care munca trebuie să
slujească milosteniei faţă de săraci, izvorâtă din iubire. Numai imitând pe Dumnezeu, în
bunătatea Lui de a împărţi bunurile materiale tuturor oamenilor, putem deveni asemenea
Lui. Şi Sfântul Ioan îi îndeamnă stăruitor pe creştini nu numai să muncească, ci să
muncească cu atâta trudă, încât să poată da ceva şi altora.
După Sfântul Ioan, artele — în sensul de maniera exercitării unei meserii după
anumite procedee —, au apărut în lume în chip treptat, pe măsura apariţiei diferitelor
necesităţi de subzistenţă a oamenilor, în acest sens, artele nu au apărut ca o fatalitate, ci
din trebuinţele trupului, căzut în păcat, fiind rodul strădaniilor omeneşti264.
Munca, la rândul ei, are rolul de înnobilare a omului şi a lumii. Făcându-l
pe om după chipul Său, Dumnezeu i-a dat şi puterea de a domina şi transfera întreaga
făptură, ridicând-o la starea sa ideală.
Întrucât viaţa pământească a omului nu este eternă şi întrucât munca omului
pământean este o realitate a lumii acesteia, ea rămâne legată de vremelnicie. De aceea,
credincioşii nu trebuie să se robească îmbogăţirii materiale, ci să-şi dedice o parte din
timpul lor îmbogăţirii spirituale, cultului divin, rugăciunii şi sfinţeniei.
Numai prin inserarea ei în planul Providenţei divine, munca omului va fi
binecuvântată cu roade, altfel, munca în interese egoiste devine babilonie, în acest sens,
munca omului este o colaborare a acestuia cu Providenţa divină. Dependenţa muncii
omeneşti faţă de Providenţa divină se vădeşte în sfinţenia muncii prin rugăciunea care o
însoţeşte şi prin care se revarsă binecuvântarea divină asupra ei265.
263
264
265
Cf. Ibidem.
82
Problema muncii a interesat totdeauna nu numai pe economişti, sociologi, filozofi
şi moralişti, ci şi pe teologi, deoarece această, problemă implica şi angajează viaţa
omenească, în cele mai diferite aspecte ale ei.
Concentrându-se în jurul celor doi poli ai iubirii divine faţă de om, creaţia şi
răscumpărarea, concepţia despre muncă a Sfântul Ioan Gură de Aur – aşa cum am văzut –
aduce neîndoios o contribuţie la conturarea unei teologii a muncii, valabilă şi pentru
credinciosul secolului nostru, ajutându-l să înţeleagă atât amploarea efortului de a stăpâni
pământul, cât şi sensul şi rostul ei în întreaga iconomie a mântuirii, în raport cu
Dumnezeu, cu sine, cu semenii, cu natura şi cosmosul întreg.
II.2.3. Milostenia
Alte forme de menţinere şi de întărire a relaţiilor dintre membrii societăţii, le
constituie asistenţa socială, filantropia266, caritatea sau milostenia267. Şi în propovăduirea
acestor virtuţi sociale Sfântul Ioan depăşeşte pe toţi Părinţii Bisericii. Aceasta se constată
din nenumăratele sale predici, care au ca tematică milostenia, precum şi din faptul că el
revine asupra acestei probleme aproape în fiecare predică a sa268.
După învăţătura hrisostomică demnitatea adevăratului trăitor creştin nu începe cu
"a poseda", ci cu "a da"; fapt pentru, care ni se recomandă cu căldură duhovnicească să
miluim după puterile noastre, încă înainte de a fi imploraţi în acest sens de cei fără de nici
o speranţă. „Dă milostenia ta înainte de a deschide săracul gura! Dă hrană, dă haine, dă
un leac, leagă o rană, cercetează neputinţa, vorbeşte-i săracului despre răbdare şi răsplată,
îndrăzneşte, apropie-te! Mila să-ţi învingă timiditatea! Cât timp eşti sănătos şi în puteri,
ajută pe cel aflat în suferinţă. Nu aştepta să experimentezi prin tine însuţi cât de rea este
lipsa de omenire”269.
266
Cf. Arhim. Dr. Chesarie GHEORGHESCU, Actualitatea învăţăturilor Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile,
Grigorie şi Ioan, în GB, nr. 1-2/ 1984, p. 55.
267
Cf. Pr. Ion VICOVAN, Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină: istorie şi spiritualitate, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2001, p. 84.
268
269
Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Rolul social al milei la Sfinţii Părinţi, Beiuş, 1945, p. 50.
83
Cutremurătoare cuvinte! Şi asta pentru a ne face să înţelegem că în actul
milosteniei primează întotdeauna iubirea şi aprecierea celui din faţa noastră şi nu
interesul personal.
Sfântul Ioan Gură de Aur n-a pregetat nici un moment să evidenţieze valoarea
inestimabilă a milosteniei şi în acelaşi timp să sublinieze îndatorirea tuturor oamenilor de
a o practica fără rezerve, într-un pasaj excepţional, el ne-o prezintă expresiv şi
cuprinzător, ca fiind mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu 270. Iată, ce spune
Sfântul: "Milostenia rupe orice lanţ, risipeşte întunericul, stinge focul, omoară viermele
cel neadormit şi opreşte scrâşnirea dinţilor, înaintea ei se deschid porţile cerurilor, şi după
cum, când intră regina, niciunul dintre paznicii rânduiţi înaintea uşilor nu îndrăzneşte să o
întrebe: cine este? sau: de unde vine? ci toţi o primesc îndată; tot aşa se întâmplă şi cu
milostenia, căci este cu adevărat regină, făcând pe oameni asemeni cu Dumnezeu.
Milostenia străbate lumea, porumbel viu şi de aur, de o frumuseţe nespus de
dulce; privind mereu spre cer, aureolată întru slava lui Dumnezeu. Este o fecioară prea
frumoasă, cu aripi mari de aur şi cu chipul blând şi laminat, cară zboară în jurul tronului
Celui Prea înalt, iar la ceasul Judecăţii - va alerga şi ne va scoate din cazne, acoperindu-
ne cu aripile sale" (Omilia XXXII la Evrei)271.
Înţelegându-i pe deplin valoarea, Sfântul Ioan vede milostenia ca o lege a firii
omeneşti prin care omul actualizează mereu, opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos
pentru răscumpărarea întregului neam omenesc.
Tocmai de aceea, având ca model pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să nu-i
dispreţuim pe săracii cei de o fire cu noi şi să nu rămânem insensibili la rugămintea lor
cea sfâşietoare, lăsându-i nemângâiaţi spre a noastră pierzanie272.
Axarea predicilor hrisostornice pe deprinderea ascultătorilor cu practicarea
acestor înalte virtuţi e o consecinţă a concepţiei Sfântului Ioan, potrivit căreia, valoarea
faptelor bune se măsoară după contribuţia adusă la îmbunătăţirea vieţii materiale şi
spirituale a membrilor societăţii, precum şi la mântuirea sufletului lor. El sintetizează
270
Cf. Masterand Gheorghiţă TIPA-SUCEVEANU, Milostenia, dragostea cea mult lucrătoare între oameni
– în lumina scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Amurg sentimental, Bucureşti, 2003, p. 69.
271
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evrei, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1903,
p. 251.
272
Cf. Masterand Gheorghiţă TIPA-SUCEVEANU, Milostenia, dragostea cea mult lucrătoare..., p. 70.
84
toată învăţătura creştină în: „Căutarea binelui comun”273, menţionând totodată că nimic
nu iubeşte Dumnezeu mai mult decât viaţa pusă în slujba tuturor, iar slujirea aproapelui
nu o poţi manifesta mai bine decât acordându-i ajutorul necesar. Pentru marele antiohian,
milostenia este începutul şi sfârşitul tuturor virtuţilor, fiind mai presus chiar de feciorie,
fiindcă „a-ţi păstra fecioria, a ajuna şi a te culca pe loc tare nu priveşte decât pe cel care
îndeplineşte aceste acte; aceasta nu contribuie la mântuire altora. Dimpotrivă, milostenia
se extinde la toţi şi ea îmbrăţişează pe toţi membrii lui Hristos”274.
Propovăduind practicarea milosteniei, Sfântul Ioan se referă atât la bogaţi cât şi la
săraci. Şi aceştia din urmă, dând din puţinul lor, pot dobândi vrednicia văduvei din
Evanghelie.84 Iar atunci când mijloacele materiale lipsesc, marele predicator învaţă că
fiecare creştin poate face milostenie spirituală, prin cuvântul bun si drept, care stă la
îndemâna tuturor, şi care, este mai valoros decât aurul.
Predica hrisostomică îndemna pe credincioşi să practice toate genurile de
milostenie. Pe lângă împărţirea darurilor materiale, o deosebit de mare importanţă are
milostenia manifestată prin găzduirea străinilor şi a călătorilor, fiindcă aceasta contribuie
la unirea tuturor creştinilor. Iar unul dintre cele mai interesante moduri de practicare a
milosteniei îl constituie asistenţa medicală gratuită, pe care marele predicator o cerea
medicilor creştini275.
II.2.3.1.Valoarea milosteniei pentru mântuirea omului în şi prin Hristos
Sfântul Ioan Hrisostom a predicat cu multa stăruinţă despre milostenie, aşa încât a
fost numit de posteritatea sa „cel milostiv”276. „Când spunem despre milostenie că este
regina virtuţilor”277 înţelegem că milostenia nu este pur şi simplu un act formal de
transmitere a câtorva bani, ci este un act strâns legat de celelalte virtuţi. Milostenia îşi are
contribuţia ei în viaţa socială şi este rădăcina tuturor binefacerilor, constituind pentru
Sfântul Ioan Hrisostom datorie şi sarcină, dar şi cale de pocăinţă.
273
274
Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon , pref. de Pr.
Prof. Dr. Vasile Gordon, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 190.
275
276
Drd. George APOSTOLU, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Gură de Aur, în MMS, nr. 1/ 1989, p.
58.
277
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre pocăinţă..., p. 19.
85
De aceea, Dumnezeu Cel în Treime a poruncit milostenia nu numai ca să fie
hrăniţi cei săraci, ci ca să fie folositoare şi celor ce o fac mai mult decât celor care o
primesc.
Ocazia pentru rostirea Omiliei Despre milostenie a avut-o Sfântul Ioan Hrisostom
când a văzut „aspectul deplorabil şi mâhnitor" al săracilor care locuiau în oraşul
Antiohiei, aruncaţi la o parte în piaţă, fără nici o îngrijire, când trec pe acolo în perioada
iernii278.
Lipsa de omenie sau indiferenţa faţă de aproapele a născut în om dorinţa de
înmulţire a avutului său şi mai apoi războiul. „Acolo unde există al meu şi al tău, acolo
există şi ideea luptei sau cauza disputei” (Omilia XXXIII, 3 la Facere)279. „Cei ce vor să
se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi
vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare" (I Timotei 6, 9). Pe
cei care vor să se îmbogăţească îi interesează prezentul şi neglijează viitorul. Toată grija
şi preocuparea lor îi epuizează pentru trup, iar de suflet se ocupă foarte puţin sau, în cel
mai obişnuit caz, îl ignoră în totalitate având ca rezultat vestejirea acestuia de foamete
duhovnicească sau mai degrabă moartea lui, aşa cum se întâmplă în cazul celor despre
care Sfânta Scriptură spune: „Trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3, 1). Sfântul Ioan
Hrisostom foloseşte expresii aspre împotriva celor care consideră bunurile materiale ca
singur scop al vieţii. Bogăţia este legătură îngrozitoare pentru cei care nu ştiu să o
folosească spre binele lor280. Bogăţia este crudă şi ca un tiran neomenos în orice ordin
care priveşte distrugerea celor care se supun ei (...) Acestea, bineînţeles, le spun nu că
bogăţia în sine este păcat. Păcat este când nu se împarte din ea săracilor, când nu se face o
bună întrebuinţare a ei281. Dumnezeu le-a făcut pe toate „foarte bune" (Facere i, 31) şi,
bineînţeles şi banii, care capătă sens potrivit modului în care sunt întrebuinţaţi de către
oameni.
Împărtăşirea bunurilor din partea bogaţilor trebuie să aibă la bază ideea că
bunurile nu sunt ale lor ci ale lui Dumnezeu şi trebuie să fie cheltuite de dragul
278
Cf. Magistrand Pr. Gheorghe A. NICOLAE, Ţeluri morale în predicile Despre pocăinţă ale Sfântului
Ioan Gură de Aur, în St. Teol., nr. 1-2/ 1966, p. 93-94.
279
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea întâi – Omilii la Facere, trad. de Pr. D. Fecioru, în
PSB, nr. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 433.
280
Cf. Drd. George APOSTOLU, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Gură de Aur..., p. 58.
281
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p.
131.
86
aproapelui nostru. „Căci nu sunt ale noastre, ci ale Stăpânului şi trebuie să fie cheltuite
pentru semenii noştri"282. De aceea, oamenii sunt simpli administratori şi iconomi ai
bunurilor încredinţate de Dumnezeu. „Căci şi tu eşti iconom bunurilor tale", care numai
oferite ca milostenie pot fi schimbate în bunuri spirituale de veci. Pentru că „este nebunie
curată ca lăzile voastre să fie pline de îmbrăcăminte, iar acest om făcut după chipul lui
Dumnezeu să fie dezbrăcat şi să tremure în ger şi cu greu să se ţină pe picioarele sale”283.
Într-adevăr, bun mare este milostenia şi minunat dar de la Dumnezeu pe care
câştigându-l, noi ne asemănăm după putinţă după însuşi Dumnezeu. De aceea şi Solomon
strigă: „ Mare şi cinstit lucru este omul milostiv” (Pilde 20, 6) „Deci, cel care vrea să
devină bogat, să fie mai întâi sărac; cheltuind, să poată culege; împrăştiind, să poată
aduna, ne îndeamnă Sfântul Ioan Hrisostom, care vede în persoana fiecărui sărac flămând
un alt Hristos. „Deci când ai să vezi un sărac credincios, să crezi că vezi altarul”284.
Darul milosteniei este mare cu adevărat şi mai mare chiar decât acela de a învia
morţii, căci a hrăni pe Hristos cel flămând înseamnă mai mult decât a învia pe cei morţi.
Comentând textul „am flămânzit" (Matei 25, 42), Sfântul Ioan Hrisostom ne
spune că Hristos nu a spus aşa pentru ca ar fi avut nevoie de vreo slujire din partea
noastră, ci îndemnându-te pe tine spre milostenie, pregătindu-ţi ţie un tezaur mare 285. Alţii
flămânzesc şi El spune că flămânzeşte şi că este gol şi străin (Matei 25, 42-43), voind
prin aceasta a te ruşina pe tine şi în felul acesta a te aţâţa spre milostenie. Pentru că tu faci
bine Mântuitorului Hristos, iar acolo El îţi face ţie. Pentru că atunci când oferi săracilor
dai Domnului, aşa cum ne-a spus El însuşi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai
Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40).
Dacă vreţi să-L cinstiţi pe Hristos, cinstiţi-L când îl vedeţi dezbrăcat în persoana
săracilor — continuă să ne spună Sfântul Ioan Hrisostom — pentru că la nimic nu-ţi
foloseşte să dai mătase şi metale preţioase Bisericii, dacă laşi în afară pe Hristos să sufere
din cauza frigului şi a lipsei de hrană. Şi apoi plata constă în a face bine şi nu a primi
bine286, aşa cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos: „Mai fericit este a da decât a lua"
282
Idem, Scrieri, partea a treia - Omilii la Matei..., p. 880.
283
Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 215-217.
284
Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua către Corintheni..., p. 184.
285
286
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua către Corintheni..., p.
184-185.
87
(Fapte 20, 35). De aceea Sfântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă spunând: „N-ai auzit pe
Dumnezeu care spune: Dă milostenia şi Eu îţi dau Împărăţia Cerurilor?287”
II.2.3.2. Cum trebuie să fie practicată adevărata milostenie
Condiţia adevăratei milostenii este de a se face din proprie inţiativă, de a se
face cu inimă largă, numai pentru a da, nu şi pentru a lua, considerând-o ca un câştig,
iar nu ca o pagubă aşa cum o consideră cei nemilostivi care chiar dacă au dat foarte puţini
bani de pildă se prezintă cu chipul omului care a pierdut totul, fiindcă nu ştiu că
milostenia nu înseamnă numai a da ci înseamnă a da cu tot sufletul tău şi cu multă
generozitate288. Când faci milostenie să nu te apuce deodată frica de sărăcie, dacă cumva
s-ar întâmpla să vezi vreun sărac. Pentru că, aşa cum spune un proverb: „atunci când dai
cu inimă bună dai de două ori”, de aceea „lasă milostenia să fie milostenie şi nu marfă de
vândut”289.
Mântuitorul Hristos, descoperind şi perfectând învăţătura despre milostenie, o
elogiază ca pe una dintre cele mai înalte şi excepţionale virtuţi pe calea mântuirii,
considerând-o, împreună cu postul şi rugăciunea, temelia unei vieţi creştine reale, pure
şi evlavioase (Matei 6, 1-8). „Trebuie să realizăm mântuirea oamenilor — spunea Sfântul
Ioan Hrisostom — prin cuvânt, blândeţe şi îndemnuri” 290. Sfântul Ioan Hrisostom
ajunge la aceste sfaturi văzând exagerata nedreptate, nepăsarea şi indiferenţa societăţii
vremii sale. De aceea subliniază că nu numai cu bani trebuie să-i ajutam pe cei
apelează la noi, ci şi cu vorba şi cu fapta şi cu trupul şi cu toate celelalte291.
Virtutea milosteniei cunoaşte o mare varietate: „Poţi să faci milostenie ca un fel
de ocrotire; poţi să oferi un serviciu, poţi să ajuţi pe aproapele tău cu un sfat. Sau crezi că
este mică valoare milostenia la un suflet care se găseşte în mare impas şi pe care îl
ameninţă moartea de veci, când poate cineva să-1 elibereze de boala Sa”292.
Deci oferta morală şi comportarea noastră constituie consecinţa naturii logice a
oamenilor, îi sprijină pe aceştia.
287
Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 221.
288
289
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua către Corintheni..., p. 185.
290
George FLOROVSKY, Sfântul Ioan Hrisostom, profetul iubirii, în Actinos, nr. 156/ 1955, p. 15.
291
292
88
Aşa cum am văzut, Sfântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă să fim milostivi nu
numai cu vorbe, ci mai ales cu fapte „Că nu este de ajuns să spunem că iubim pe
Dumnezeu numai prin vorbe trebuie să dăm dovadă şi prin fapte, fiindcă nici El nu şi-a
arătat dragostea către noi numai prin vorbe, ci şi prin fapte” 293. “Fiule în cele bune nu da
plângere şi în toată darea nu întrista cu cuvântul. Oare nu roua răcoreşte căldura? Tot
aşa, mai bun este cuvântul decât darea. Oare nu este mai bun cuvântul decât darea cea
bună? Şi amândouă sunt la omul cel darnic.” (Înţelepciunea lui Sirah 18, 15-17).
Ca varietăţi ale milosteniei practice, Sfântul Ioan Hrisostom enumeră cele şase
fapte ale iubiri creştine, după cuvântul Domnului: Flămând am fost şi Mi-aţi dat să
mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost
şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la
Mine" (Matei 25, 35-36) "294.
Referitor la timpul milosteniei, în Omilia sa Despre milostenie, Sfântul Ioan
Hrisostom menţionează cu consecvenţă: „Milostenia se face nu numai când curge bogat
apa, ci în tot timpul. Dacă doreşti ca milostenia lui Dumnezeu să curgă binefăcătoare ca
apa de izvor, să bei şi tu din acest izvor". Sfântul Apostol Pavel, care îngrijeşte
neîntrerupt pe săracii Ierusalimului, a recomandat milostenia spunând: „În ziua întâi a
săptămânii (Duminică) fiecare dintre voi să-şi pună deoparte" (I Corintenii 16, 2),
bineînţeles ceva pentru a oferi celor săraci. Tâlcuind textul, Sfântul Ioan Hrisostom ne
spune: „Vezi înţelepciunea apostolică cât de potrivit a folosit clipa, adică ziua Duminicii,
pe care n-are să greşească cineva dacă o va numi ziua de naştere a întregii naturi
omeneşti, pentru că în ziua aceasta s-a nimicit moartea, s-a şters blestemul, a încetat să
mai existe păcatul, s-au spart porţile iadului şi s-a făcut împăcarea lui Dumnezeu cu
oamenii. Deci în ziua Duminicii, fiecare dintre voi să-şi pună deoparte bani în casa sa şi
să-i devină lege şi obicei neschimbat, şi atunci nu o să avem nevoie de îndemnuri şi nici
de sfaturi”295.
Totuşi nu este de ajuns să facă cineva milostenie. Aceasta trebuie făcută în
anumite condiţii. Întâi, să nu fie hrănită de nedreptate, ci numai de bunurile câştigate
293
294
Constantin CORNIŢESCU, Umanismul la Sfântul Ioan Hrisostom, teză de doctorat, Analecta Vlatadon,
vol. X, Tessalonic, 1971, p. 108, apud Drd. George APOSTOLU, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan
Gură de Aur..., p. 62.
295
89
cu cinste. Nu se poatenumi milostenie aceea făcută din nedreptate; aceea nu e milostenie
ci răutate şi neomenie. Care este oare folosul când îl dezbrac pe unul şi îmbrac pe altul296?
Al doilea, nu trebuie făcută „înaintea oamenilor” sau însoţită de nemulţumire,
însuşi Domnul ne-a învăţat să facem milostenie iubitoare de Dumnezeu şi de om şi nu
„înaintea oamenilor", ca să fim văzuţi de ei (Matei 6, 1-4). Milostenia trebuie să aibă la
bază bunăvoinţă şi dezinteres; nu trebuie făcută cu silă, căci: ,,Dumnezeu iubeşte pe cel
ce dă cu voie bună" (II Corinteni 9, 7 ;Romani 12, 8). Căci, dacă a da de bunăvoie
este sensul virtuţii, apoi tot ce vine din silă pierde orice răsplata 297" . De aceea cel ce face
milostenii trebuie să se bucure iar nu să se nemultumească pentru că nemulţumirea
anulează sensul milosteniei.
În al treilea rând, milostenia nu trebuie să fie înjositoare, pentru că nici unul nu
cere când are în casa sa cele necesare. Astfel când este vremea milei şi filantropiei ajută
pe cei săraci, nu sărăcia lor, scoate-i din tristeţea lor298. Fie atent, aşa cum ne îndeamnă un
om înţelept, nu te înfuria când aceştia îţi cer ajutor ci să-i ajuţi: „Pleacă săracului
urechea ta şi cu blândeţe răspunde-i cele de pace" (Înţelepciunea lui Sirah 4, 8). Acestea
le zic acum nu fără nici un motiv, ci, „pentru că mulţi, de multe ori, când este vorba să
dea săracilor, cercetează şi întreabă despre patria lor şi viaţa lor... De ce cercetezi cu
curiozitate? Şi, mai ales, când le cercetezi în timpul iernii, cu asprimea gerului, devii un
judecător aspru şi neomenos"299. Deci să nu devenim judecători aspri celor în nevoinţă, ca
să nu fie cerute şi de la noi răspunsuri exacte. Aşa cum ne-a spus şi Mântuitorul nu uitaţi
că „cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va
măsura" (Matei 7, 2). De aceea, spune Sfântul Ioan Hrisostom, vă rog să daţi la o parte
această nepotrivită curiozitate precum şi motivele indiferenţei faţă de cei săraci cum că
ar fi nerecuncători, mincinoşi şi leneşi. Şi dacă vine cineva să ceară un ban, îl necinstim
cu cuvinte grele, îl batjocorim şi mai rău îl numim. Prin urmare, trebuie să facem
milostenie din toată inima. Pentru că atunci când cheltuieşti pentru pântece, beţii şi
desfrânări, nicidecum nu-ţi aduci aminte de sărăcie; iar când este nevoie să vii în ajutorul
săracilor, te faci mai sărac decât toţi săracii300.
296
297
298
299
Ibidem.
90
Referindu-se la măsura milosteniei ca act în sine, dar şi ca faptă Sfântul Ioan
Hrisostom citează Sfânta Evanghelie. Exact aşa cum Sfântul Apostol Pavel, după ce a
vorbit când trebuie făcută, de cine şi cum, cantitatea a lăsat-o totdeauna la atitudinea celor
care o strângeau: „Şi cantitatea? câtă vrei. Preţ n-am sa pun, ca să nu aduce-ţi ca motiv
sărăcia". Ca să nu fie povară grea şi mulţi să aducă sărăcia ca pretext, a poruncit să dea
fiecare corespunzător cu puterea sa, aşa cum a îndemnat şi Sfântul Apostol Pavel
spunând: „Fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate” (I Corinteni 16,
2) Adaugă că acel care oferă din surplus are să ia de la Dumnezeu din surplus, iar cel care
oferă totul are să ia din belşug301.
În sfârşit, Sfântul Părinte, având în vedere cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Când voi veni pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu darul vostru" (I
Corinteni 16, 3), „ca să îndepărteze orice pretext şi umbră de suspiciuni viclene" ne
îndeamnă: „Dacă fiecare faptă bună o faceţi personal atunci veţi evita şi scandalizarea
voastră şi de la absurditatea suspiciunii veţi fi scutiţi, dar veţi avea şi mai mare plată la
Dumnezeu"302.
II.2.3.3. Roadele milosteniei
Toţi cunoaştem că ultimul scop al omului este dobândirea vieţii veşnice pentru că
două lumi a făcut Dumnezeu, cea prezentă şi cea viitoare. Una văzută şi alta nevăzută;
una a stabilit-o să fie loc de luptă şi pe cealaltă loc de dar; pe una a făcut-o mare şi pe
cealaltă fără sfârşit; pe una trecătoare şi pe cealaltă veşnică şi nemuritoare. Astfel, omul
caută să dobândească bogăţia spirituală şi comorile cereşti 303. De aceea „milostenia nu
este numai o faptă de datorie morală, ci şi izvor al câştigului, aşa cum ne spune Sfântul
Părinte: „Căci îndoit ne este câştigul din milostenie, că nu ne este frică de acum încolo de
banii agonisiţi, ca nu cumva aceştia să fie prădaţi de hoţi şi servitori. Şi în al doilea rând
cele agonisite nu devin inutile"304. Deci la acestea să ne gândim şi noi şi, dacă e vorba să
dăm ceva, să nu ezităm, căci nu numai cei săraci beneficiază de aceasta, ci mai mult noi
înşine câştigăm . Nici să ne întristăm că se micşorează averea noastră. Căci mulţi se tem
300
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua către Corintheni..., p.
179.
301
Cf. Ibidem, p. 165.
302
Drd. George APOSTOLU, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Gură de Aur..., p. 64.
303
Cf. Pr. Prof. Dr. Petre SEMEN, Fundamentarea biblică a operei filantropice în opera Sfântului Ioan
Gură de Aur, în Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407) – mare dascăl al lumii şi ierarh, Ed. Trinitas, 2007, p. 70.
304
91
a da milostenie zicând: „Nu cumva să devin sărac, nu cumva să am şi eu nevoie de
alţii"305. Această cheltuială — oferită la cei săraci — devine câştig, şi nu numai că nu-ţi
micşorează averea, ci mai bine zis, o înmulţeşte. Şi dacă cineva vrea să fie proprietarul
avuţiilor sale să se elibereze de pe acum de toate acestea căci dacă nu o face prin
moartea sa se va despărţi de ele, iar înaintea morţii sale le poate pierde prin multe
primejdii şi nenumărate necazuri306. Căci mai bine dai celui care, fiind în nevoinţă, te
roagă, decât să ţi le fure cineva, fie calomniatorii, fie diavolul, fie hoţii sau, după toate
acestea, moartea. Cei milostivi nu numai că sunt lipsiţi de grija hoţilor, dar şi de grija
oricăror alte primejdii şi necazuri. Milostivul este şi neprimejdios şi niciodată nu simte
lipsa bunurilor materiale cu care se îmbogăţeşte şi cu care nevoile multor săraci le
vindecă307. Dar şi ivirea unui necaz atinge pe cel milostiv mai puţin, pentru că el ştie să
aştepte din partea semenilor săi fapte asemănătoare cu cele pe care el le-a făcut.
Milostivul nu numai că este eliberat de răutatea avariţie, ci dimpotrivă, beneficiază şi de
urările tuturor celor care au primit ceva folositor Faci fapta milosteniei? Atunci te
apropii în mod real de Dumnezeu. De aceea, „dacă ai bani cumpără cerul..., dacă n-ai
bani, dă un pahar cu apă rece drept milostenie”308.
Nu devii nemilostiv decât dacă bogăţia te copleşeşte ne spune Sfântul Ioan
Hrisostom: „Iubirea de bogăţie este nefirească" este pur şi simplu o povară a sufletului,
o povară primejdioasă. Întinează sufletul şi îl opreşte de la a mai sluji lui Dumnezeu”. Şi
„toate relele pornesc de la băni” şi „nimic nu atrage invidia oamenilor atât de mult ca
omul bogat”309.
În al doilea rând, facerea de milostenii ne aduce în fiecare zi roade duhovniceşti,
apropierea de Dumnezeu, iertarea păcatelor, apropierea îngerilor, conştiinţa curată,
bucuria fericirii duhovnicii, nădejdea fără de ruşine şi toate darurile pe care le-a pregătit
Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc310.
Toate aceste bunuri cereşti şi duhovniceşti, precum şi cununile acelei vieţi, pentru
a fi dobândite de cineva în viitor, trebuie să se străduiască, să rabde si să muncească
305
306
Cf. Idem, Omilii la statui, p. 43.
307
308
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omiliile despre pocăinţă..., p. 19.
309
Idem, Omilii la statui, p. 44-45.
310
92
continuu. De aceea, milostenia chiar dacă se face pe pământ devine mijloc de legătură cu
Dumnezeu. Săracul care îţi cere ajutor în nevoinţa sa îţi cere să-ţi întorci privirea către
Stăpânul Dumnezeu, iar El îţi va îndepărta teama de sărăcia viitoare. De aceea ne
îndeamnă: „Fă milostenia, ca să aduni dreptatea" 311. Căci a împărţi nu înseamnă nimic
decât a da cu îmbelşugare. Cel ce în viaţa aceasta dăruieşte iubire, în viaţa cealaltă va
primi iubire, ca o cunună a biruinţei . Căci aici tu pe Hristos milostiveşti, iar acolo El pe
tine, „îmbracă pe Hristos ca să te îmbrace şi El în ziua judecăţii, acoperă-L pe El ca să te
acopere şi El în ziua mâniei, precum însuşi Mântuitorul ne spune: „Fericiţi cei milostivi,
că aceia se vor milui" (Matei 5, 7). „Căci de această mântuire avem nevoie şi noi, care ni
se dă cu iertare, cu filantropie şi cu multă milă"312.
Milostenia aduce iertarea păcatelor şi ne conduce la împărăţia cerurilor, aşa cum
ne spune şi Sfânta Scriptură în legătură cu sutaşul Corneliu: „Rugăciunile tale şi
milosteniile tale-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu" (Fapte 10, 4). De aceea şi
Sfântul Ioan Hrisostom313, continuând, spune: „Chiar dacă ai multe păcate nu te teme
dacă ai milostenia, îţi ajută căci aceasta conduce oamenii în cerurile cerurilor"314.
În teologia Sfântului Ioan Gură de Aur, miluirea sărmanilor se face în favoarea
noastră şi spre al nostru câştig, de aceea şi suntem îndemnaţi să privim întotdeauna pe
nevoiaşi ca pe nişte binefăcători.
„Dacă trimiţi toate bogăţiile în cer prin mâinile săracilor, le vei depozita şi le vei
strămuta pe toate pentru sufletul tău... Un astfel de tezaur avea Tavita şi de aceea nu casa
ei îi vestea faptele, nici zidurile, nici pietrele, nici stâlpii, ci trupurile văduvelor îmbrăcate
de ea, lacrimile cele vărsate, moartea care fugise şi viaţa care se reîntoarse”315.
Privindu-i, aşadar, pe săraci ca pe nişte binefăcători, ne vom sârgui să împlinim
datoria milosteniei cu bucurie şi cu dragoste, adresându-ne ca unor fraţi cu multă blândeţe
şi bunătate, fiindcă milostenia însoţită de blândeţea cuvintelor noastre va avea darul de a-i
bucura sufletul, zdrobit de multa-i sărăcie. Dulceaţa cuvintelor întăreşte cugetul celui
311
312
Ibidem.
313
314
315
Idem, Scrieri, partea întâi – Omilii la Facere, p. 197.
93
nevoiaş, îi oferă mângâiere şi puterea de a trece peste necazurile cotidiene, redându-i
demnitatea de om316.
Rolul social deosebit de important al milosteniei constă în faptul că ea face din
toţi oamenii un singur trup şi din sufletele tuturor un templu al Duhului Sfânt, căci acestui
Duh al păcii îi place să se sălăşluiască, nu acolo unde domneşte dezbinarea, ci acolo unde
domneşte unirea între inimi317. Milostenia face bunurile fiecăruia, bunuri, ale tuturor,
precum zice cartea Faptelor: „Mulţimea credincioşilor nu aveau decât o inimă şi un
suflet". (Faptele Apostolilor IV, 32).
II.2.4. Familia
Familia creştină se fundamentează pe un ideal înalt: iubirea între cei doi soţi şi
ceilalţi membri. Părinţii, dacă vor creşte şi educa odraslele lor întru frica lui Dumnezeu
vor culege cu prisosinţă rodul efortului lor318. Părinţii sunt exemplul copiilor.
Corectitudinea se impune părinţilor ca un postulat ireversibil. Părinţii să fie patronaţi de
idealul cel mai sublim de a vedea pe copii lor urcând treptele cele mai înalte ale
desăvârşirii creştine319. O femeie virtuoasă, mare răsplată va lua de la creşterea şi
educarea copiilor. Părinţilor neglijenţi în creşterea şi educarea copiilor, aspră le va fi
osânda. Să nu facem totdeauna pe placul copiilor, căci îi formăm capricioşi. Copiii să fie
astfel educaţi: spre a deveni buni şi cinstiţi. Ei trebuie protejaţi ca fiinţe gingaşe şi
inocente, ce au neapărat nevoie de ajutorul părinţilor 320. Tinerii să se căsătorească la
vremea cuvenită spre a fi neîntinaţi când vor primi pe mireasă. Să fie feriţi de a avea
contact cu femei înainte de nuntă spre a nu se deprinde cu păcatul desfrânării. «Căci
bărbatului desfrânat, toată pâinea i se pare dulce» (Sirah 23, 23). Cununile ce se pun pe
capul tinerilor simbolizează biruinţa asupra plăcerilor. Şi se întreabă Sfântul Ioan despre
tânărul ce a păcătuit înainte de nuntă, astfel: De ce mai poartă cunună pe cap când el este
învins?!321
316
317
318
Cf. Pr. Magistrand Mircea NIŞCOVEANU, Aspecte din viaţa creştină..., p. 680.
319
Cf. Mitropolitul Hierotheos VLACHOS, Psihoterapia ortodoxă, traducere din greacă de Prof. Ion
Diaconescu şi Prof. Nicolae Ionescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 159.
320
Cf. Pr. Gh. T. TILEA, Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur, vol.
III: Familia creştină, 1947, p. 10-11.
321
94
Sfântul Ioan, în omiliile sale, a consacrat pasaje destul de importante femeii,
elogiind pe cea virtuoasă şi condamnând pe cea decăzută.
Pentru însănătoşirea şi edificarea societăţii pe temelie religios-morală, Sfântul
Ioan Gură de Aur a acordat o importanţă deosebit de mare familiei creştine, care a
constituit o continuă preocupare a activităţii sale predicatoriale. În calitate de păstor
sufletesc şi propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Părinte a avut
posibilitatea să cunoască, să preţuiască şi să descrie rosturile înalte ale vieţii familiare,
devenind astfel unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai instituţiei familiei, căreia i-a
fixat luminoase principii religioase, ce-şi au originea în revelaţia divină şi în special în
scrierile pauline, şi care au o valoare permanentă322.
Marele sociolog patristic vedea familia organizată asemenea unei armate, în sânul
căreia fiecare membru este dator să-şi păstreze rolul său, fiindcă numai aşa vor contribui
la prosperitatea societăţii.96 În acest fel, predicatorul nostru a reuşit să definească în
modul cel mai înţelept misiunea membrilor familiei creştine323.
Pentru păstrarea unităţii şi temeiniciei căsătoriei creştine, marele predicator
îndeamnă pe ascultătorii săi, care sunt soţi, uniţi prin Sfânta Taină a Cununiei, să păstreze
egalitatea pe care Dumnezeu a stabilit-o între ei, şi să se iubească, căutând, ca „nimic să
nu fie mai de cinste pentru femeie decât bărbatul ei, iar bărbatul să nu iubească nimic mai
cu aprindere decât pe femeia lui. Armonia dintre femeie şi bărbat păzeşte împreună viaţa
noastră a tuturor şi face să se susţină lumea întreaga. Căci, după cum atunci când temelia
se clatină, se prăbuşeşte întreaga clădire, la fel şi soţii când trăiesc în neînţelegere, se
răstoarnă întreagă viaţa noastră"324.
Predicile hrisostomice ne dezvăluie rolul important, pe care Sfântul Ioan îl acordă
femeii în cadrul familiei creştine. El zice că femeia virtuoasă e o adevărată odihnă pentru
bărbatul ei obosit de munca şi grijile lui, în timp ce o femeie uşuratică aruncă pe bărbatul
ei într-o mare decădere morală şi spirituală. Femeia, are rostul de a fi gospodină, de a
naşte copii şi de a le de o creştere aleasă 325. În acest sens marele predicator zice: „O
singură datorie are femeia: să păzească cele adunate, să păstreze veniturile şi să
322
Cf. Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 539-540.
323
Cf. Ibidem, p. 540.
324
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere din greacă de Pr.
Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p. 47.
325
95
îngrijească de casă ... femeii i-a dat Dumnezeu supravegherea casei, iar bărbaţilor
treburile obşteşti, adică cele din piaţă şi de la tribunale, cele politice, cele militare şi pe
toate celelalte. Femeia nu poate să arunce cu lancea, nu poate să dea drumul unei săgeţi,
dar poate să ţină furca, să ţeasă pânză şi să orânduiască bine toate cele din casă... Poate
să-şi dea părerea în cele ale casei, şi de multe ori ea vede treburile casei mai bine decât le
vede bărbatul. Nu poate să pună rânduială în treburile obşteşti, dar poate să-şi crească
bine copiii, averea cea mai mare din toate averile" (Omilia IV la I Timotei)326.
În legătură cu familia creştină, Sfântul Ioan s-a ocupat şi cu problema educaţiei,
care constituie una dintre obligaţiile fundamentale ale părinţilor327. În acest sens el a rostit
o serie de omilii, în care a arătat că tata şi mama deţin numele de părinţi nu fiindcă nasc
pe copii, ci pentru că le dau o educaţie aleasă. Necesitatea unei educaţii bune se impune
cu atât mai mult, cu cât un copil fără educaţie este „duşman şi vrăjmaş comun al tuturor,
şi al lui Dumnezeu şi al naturii şi al legilor şi al vieţii de obşte a noastră a tuturor" 328. Însă
pentru aceasta sunt datori mai întâi părinţii să aibă o comportare cu adevărat creştină,
fiindcă, zice marele predicator: „Planta aduce fructul ei după natura pământului în care a
crescut. Dacă a crescut într-un pământ nisipos si sărac, aşa îşi aduce şi ea fructul; dacă a
crescut într-un pământ dulce şi gras, iarăşi aduce fruct la fel" 329. Sfântul Ioan Gură de
Aur cerea păstoriţilor săi să dea copiilor lor, în primul rând, o educaţie creştină,
îngrijindu-se de sufletul lor. Aceasta nu înseamnă că el a fost categoric împotriva
contribuţiei literaturii şi culturii profane pentru formarea personalităţii umane. El vedea
că de aceasta se îngrijesc părinţii, accentuând-o prea mult în defavoarea educaţiei
creştine330. De aceea, îi mustră marele predicator zicând: „împingeţi pe copiii voştri spre
cele contrare învăţăturii Mântuitorului! Căci nu este cu putinţă să auzi pe părinţi vorbind
cu copiii lor, când îi îndeamnă spre studiul literelor, altceva decât aceste cuvinte: cutare,
spune tatăl, om de rând şi născut din oameni modeşti, dobândind talentul oratoric a ajuns
la mari demnităţi, a câştigat bogăţie mare, a luat femeie bogată, şi-a construit casă strălu-
cită şi este temut şi slăvit de toţi. Altul iarăşi, cutare instruit în limba latină, are slujbă cu
326
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei..., p. 56.
327
Cf. D. FECIORU, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1937, p. 7-10.
328
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea întâi – Omilii la Facere, p. 65.
329
Idem, Omilia IX, 2 la Coloseni, P. G., LXII, col. 362, apud Ierom. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură
de Aur predicator social..., p. 541.
330
Cf. Veniamin MICLE, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social..., p. 541-542.
96
vază în palatele împărăteşti şi administrează toate cele dinlăuntru. Alt părinte arată pe
altul, şi cu toţii pe cei slăviţi de pe pământ; dar despre cei slăviţi din cer, nimeni nu
pomeneşte niciodată; iar dacă ar încerca cineva să le amintească, este alungat ca unul ce
ar distruge totul"...”Aşa suntem cea mai mare parte din tinereţea noastră: plini de pofte
sălbatice, sărim ca şi onocentaurii, azvârlim din picioare, umblăm încoace şi încolo fără
frâu, nu cunoaştem nici o îndatorire. De vină sînt părinţii, care silesc pe crescătorii de cai
să crească cu multă grijă caii şi nu îngăduie să rămână multă vreme nedomesticit mânzul,
ci să-i pună de timpuriu frâu şi zăbale, dar lasă pe copiii lor să umble vreme îndelungată
de ici-colo fără frâu, să-şi piardă curăţenia lor trupească şi sufletească, să se facă de
ruşine, umblând cu femei desfrânate, jucând zaruri şi frecventând teatrele cele nelegiuite,
când ar trebui ca înainte de a cunoaşte tânărul desfrâul să-l căsătorească cu o fată cuminte
şi înţeleaptă; ea va scoate pe bărbatul ei de pe căile pline de păcate şi va fi pentru el ceea
ce e frâul pentru mânz. Nu au altă pricină desfrânările şi adulterele decât aceea că tinerii
sînt lăsaţi de capul lor. Dacă tânărul are insă o soţie pricepută, se va îngriji şi de casă şi de
slava sa şi de bunul său nume. Îmi spui că-i tânăr? Da, o ştiu şi eu. Dar dacă Isaac s-a
însurat la vârsta de patruzeci de ani şi a trăit în feciorie până atunci, cu mult mai mult
acum, pe vremea harului, ar trebui ca tinerii să practice această filozofie”331.
De aici, Sfântul Ioan vrea să releve şi faptul că, grija părinţilor de a da o educaţie
literară copiilor, constă în pofta nesăţioasă după avere, arătând totodată că aceasta
constituie originea tuturor relelor de care suferea societatea timpului său.
În procesul educaţiei, Sfântul Ioan acordă o mare importanţă sufletului, mai ales
la vârsta copilăriei. Sufletul este partea dominantă şi elementul hotărâtor din persoana
umană şi prin urmare îi acordă o importanţă deosebită, considerându-l mai educabil decât
trupul332.
Pentru păstrarea nezdruncinată a unităţii familiei creştine, marele predicator a
arătat în repetate rânduri ascultătorilor săi, că duşmanii principali ai vieţii familiare sunt:
adulterul şi divorţul333.
331
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea a treia – Omilii la Matei..., p. 695.
332
Cf. Conf. dr. Carmen-Maria BOLOCAN, Perspectiva educaţională a operei didactice a Sfântului Ioan
Gură de Aur, în Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407) – mare dascăl al lumii şi ierarh, Ed. Trinitas, 2007, p.
147-148.
333
97
Pentru a determina pe soţii creştini să se ferească de adulter, predicatorul nostru le
descrie în culori sumbre urmările dezastruoase ale acestui mare păcat, dintre care cele
mai frecvente sunt: lipsa de pace dintre soţi, încetarea practicării faptelor bune, ruinarea
familiilor şi chiar provocarea de războaie334.
Tot atât de mare este şi răul pe care-l provoacă divorţul. Obligaţia de a-şi păstra
fiecare soţul ales este o lege cuprinsă în însăşi actul creaţiei335. Această lege, zice marele
predicator, este mai veche decât legea lui Moise, care prevede divorţul, şi valoarea
oricărui lucru creşte prin vechimea lui. Legea împotriva divorţului fiind mai veche decât
legea lui Moise, creştinul este dator să o păzească cu toată sfinţenia şi să nu caute
desfacerea căsătoriei, pentru a nu produce tulburări nenumărate în viaţa religios-morală a
societăţii336.
Educaţia în familie este o componentă importantă, asupra căreia se insistă mult în
omiliile hrisostomice mai ales în ce priveşte creşterea copiilor. Atunci când baza şi
temelia vieţii creştine sunt bune, părinţii vor primi o plată pe măsura strădaniilor lor, „iar
dacă vor neglija aceasta, mare le va fi osânda". Creşterea copiilor să fie „întru învăţătura
şi certarea Domnului, cu multă băgare de seamă", fiindcă la tinereţe au nevoie de dascăli,
de pedagogi (Omilia IX la I Timotei)337.
Sufletul copiilor este bunul cel mai de preţ. Dacă nu le formăm un suflet
creştinesc, atunci nu le vor fi de folos nici averile, care de altfel le aduc doar vătămare.
Bunătatea şi cinstea sunt cea mai mare bogăţie pe care o putem oferi odraslelor. „Copiilor
celor care nu sunt bine crescuţi, le este mai bună sărăcia, decât bogăţia. Sărăcia ţine pe
cineva în virtute, chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia... îl bagă în mii de rele" (Omilia
IX la I Timotei)338.
Mamele creştine să se îngrijească de fiicele lor, spre a le deprinde cu obiceiurile
casnice, ca să devină evlavioase şi demne, să dispreţuiască averile, să trăiască simplu şi
fără pretenţii. Fetele să meargă la căsătorie, plecând din casa părintească „precum iese un
334
Cf. Ibidem.
335
336
337
338
Cf. Ibidem, p. 100.
98
luptător din locul de exerciţiu, având toată ştiinţa însuşită". Băieţii şi ei să fie
educaţi în demnitate şi înţelepciune, fugind de lux şi de averi339.
Femeia creştină este sfătuită să nu folosească parfumurile şi alte cosmetice,
lucrând mai degrabă pentru curăţenia ei sufletească. Fiindcă dacă cineva este păcătos, dar
se parfumează, „e ca şi cum ar turna mir în mlaştină". „Mirurile (parfumurile) cele de aici
ne aduc o slavă molatică şi prostească... Mirul acesta (cel de admirat) nu pământul îl
produce, ci virtutea". El depinde de râvna noastră340.
Prin folosirea cosmeticelor şi, în general, a podoabelor, omul caută să adauge şi el
ceva la făptura cea desăvârşită, creată de Dumnezeu. Mai ales femeia, făcută de Creatorul
tuturor să fie frumoasă, se urâţeşte astfel pe sine. Şi „după cum o statuie de aur ar mânji-o
cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanurile pe
feţele lor"341. Să adăugăm faptul că apar bănuielile şi bârfele, ce întunecă viaţa. Femeia
care întrebuinţează cosmeticele, observă Sfântul Părinte, se va „ofili" mai repede,
moleşindu-se, iar sufletul îi va fi plin de ruşine342.
Predicile hrisostomice constituie un aspru şi necruţător rechizitoriu împotriva
tuturor relelor sociale, reuşind astfel marele predicator să ridice în mare parte nivelul
moral şi religios al ascultătorilor săi.
Cu toată critica adusă relelor sociale şi cu toată pasiunea depusă de
Sfântul Ioan pentru realizarea unei depline egalităţi sociale în cadrul comunităţii creştine,
totuşi el n-a încercat să modifice prin forţă ordinea socială existentă, fiindcă el intenţiona
o transformare religios-morală a societăţii umane, ceea ce constituie în fond factorul
esenţial al unităţii şi egalităţii tuturor oamenilor.
Deşi predica hrisostomică pusă în slujba societăţii n-a reuşit să transforme
societatea din punct de vedere moral, totuşi ea a contribuit în mare măsură la
îmbunătăţirea ei, înlăturând o serie de abuzuri particulare şi formând un preludiu al
reformelor sociale viitoare343.
339
Cf. Constantin BĂJĂU, Actualitatea omiliilor hrisostomice la Epistolele pauline, Ed. Universitaria,
Craiova, 2007, p. 146-147.
340
341
Ibidem, p. 56.
342
Cf. Constantin BĂJĂU, Actualitatea omiliilor hrisostomice..., p. 147.
343
99
Această activitate neobosită pusă în slujba societăţii de către Sfântul Ioan Gură de
Aur, a fost susţinută de dragostea creştină faţă de om şi ci dorinţa sa fierbinte pentru
realizarea unităţii tuturor oamenilor într-o societate fundamentată pe dragoste, dreptate şi
egalitate deplină.
Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, ca mare predicator moral-social, constituie o
pildă vie pentru preotul predicator din zilele noastre, care are datoria să-l urmeze,
combătând toate păcatele şi fărădelegile ce contribuie la dizolvarea bunelor raporturi
sociale, sau periclitează fericirea şi pacea lumii întregi.
III. Actualitatea învăţăturilor morale şi sociale în

opera omiletică a Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost şi rămâne un mare om al Bisericii şi al

creştinismului. Ca diacon, preot şi episcop, el a făcut experienţe, a avut atitudini şi a dat
soluţii care sunt actuale şi astăzi. Ortodoxia, catolicismul şi protestantismul îl revendică
integral sau parţial, apreciindu-l adesea felurit, dar toate Bisericile creştine sunt de acord
că el e un izvor de reîntinerire şi de întărire pentru toate sau pentru cele mai multe din la-
turile vieţii bisericeşti de astăzi.
Ca diacon, preot şi episcop, Sfântul Ioan a fost slujitor la altarul lui Hristos în
Antiohia şi Constantinopol. În această calitate el a contribuit la sfinţirea lumii prin
lucrarea Sfântului Duh şi la menţinerea sensibilităţii conştiinţei sacerdotale cu privire la
prezenţa şi la transformările sublime aduse de Sfântul Duh. Cartea sa Despre preoţie e
magna charta a adevăratei preoţimi creştine din totdeauna şi de pretutindeni 344. Alături şi
344
100
mai presus de celelalte tratate similare din epoca patristică şi postpatristică, această carte
copleşeşte prin sfinţenie şi prin râvna spre sfinţenie şi întinde până la marginile lumii
puterea lucrării sfinţitoare prin preoţie. Preoţii sunt aşa de mult cinstiţi de Sfântul Duh,
încât ei, deşi în trup, suni apropiaţi de Firea fericită şi nemuritoare a lui Dumnezeu.
Sfinţenia mâinilor şi a limbii lor îi învredniceşte să săvârşească jertfa cea fără de sânge345.
Prin rugăciunile lor îndreptate spre cer, ei n-aduc de acolo foc, ca proorocul Ilie, ci pe
Sfântul Duh. Prin Sfântul Duh, preoţii administrează o putere pe care nici îngerii n-o au,
adică puterea dezlegării şi legării păcatelor346. Prin tratatul Despre preoţie şi prin celelalte
opere ale sale, Sfântul Ioan Gură de Aur a contribuit şi contribuie la trezirea şi întărirea
conştiinţei preoţeşti într-o măsură covârşitoare. Viaţa sa însăşi a fost model de viaţă
preoţească, în toate cele trei trepte prin care a trecut preoţia sa. Ca preot la Antiohia şi
arhiepiscop la Constantinopol, Sfântul Ioan a potenţat continuu funcţiunea sfinţitoare a
preoţiei. Căci preoţia creştină nu e o magistratură laică, cu caracter temporar, ci e preoţie
în veac, ca preoţia lui Hristos, şi unul din rolurile ei capitale este sfinţirea lumii. Sfinţirea
lumii e necesară şi astăzi. Nu există mântuire fără sfinţenie; Sfântul Ioan a subliniat ca
puţini alţii acest adevăr teologic347.
Concepţia despre preoţie şi sfinţenie a autorului nostru ne învaţă că dintre toate
felurile de rugăciune, cea în comun, la Biserică, este cea mai recomandabilă.
Credincioşilor care veneau la Biserică numai pentru predică, dar dispăreau în restul
slujbei, sub pretext că se pot ruga şi acasă, Sfântul Ioan le spune: „Pot, zice, să mă rog şi
acasă, dar acasă nu pot auzi predica şi învăţătura”. Te înşeli, omule! Într-adevăr poţi să te
rogi şi acasă, dar nu te poţi ruga ca la Biserică, unde mulţimea Părinţilor este aşa de mare,
unde glasurile se înalţă ca dintr-o singură inimă către Dumnezeu. Când rogi pe
Dumnezeu acasă, tu nu vei fi ascultat ca arunci când te rogi cu fraţii tăi. La Biserică e
ceva mai mult ca acasă şi anume înţelegerea şi armonia cu ceilalţi, legătura dragostei,
rugăciunile preoţilor. Preoţii sunt puşi în frunte pentru ca rugăciunile mai slabe ale
mulţimii unindu-se cu rugăciunile mai puternice ale preoţilor, să se înalţe împreună la cer.
Dealtfel, ce folos s-ar trage din predică, dacă aceasta n-ar fi unită cu rugăciunea? întâi e
345
Cf. Ibidem.
346
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul GRIGORIE DIN NAZIANZ, Sfântul EFREM SIRUL,
Despre preoţie, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 76.
347
101
rugăciunea şi apoi cuvântul, după cum spun chiar Apostolii: „Iar noi să stăruim în
rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fapte 6, 4). Tot aşa procedează şi Pavel” 348.
Rugăciunea în comun creează climatul pentru comuniunea sfinţilor, una dintre ideile cele
mai originale şi de viitor ale teologiei patristice şi de care pomenesc sau pe care o tratează
pe larg Sfântul Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin etc. Sfântul Ioan precizează că
preoţii se roagă pentru întreaga lume, pentru cei ce au fost înaintea noastră, martiri,
mărturisitori şi preoţi, pentru toţi cei adormiţi în Hristos, pentru cei ce-i pomenesc, pentru
cei ce vor veni după noi349. Comuniunea sfinţilor, adică unirea în duh a tuturor creştinilor
din trecut, prezent şi viitor, e o idee scumpă Bisericii şi de neîncetată actualitate.
Neînţelegerile creştinilor rezolvate rău prin războaie sau viclenie ar putea fi valabil şi
definitiv rezolvate prin comuniunea sfinţilor.
Ideea de comuniune a sfinţilor sau de unitate a credincioşilor e susţinută mai ales
de concepţia hrisostomică despre Sfânta Împărtăşanie. Se ştie ce importanţă atribuie
Sfântul Ioan Gură de Aur procesului de unire al membrilor Trupului tainic al Domnului
prin Sfânta Împărtăşanie. Prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului
aduce prefacerea, adică reînnoirea sufletească completă a celor ce se împărtăşesc cu acest
Trup şi cu acest Sânge, reînnoire însoţită de unirea tuturor într-un singur trup. Gustarea
din Trupul şi Sângele Domnului operează o adâncă şi organică unitate a credincioşilor cu
Hristos şi între ei. Să realizăm această unitate nu numai prin dragoste, ci şi în realitate,
stăruie autorul nostru. Prin Sfânta împărtăşanie noi nu mai suntem trupuri multe, ci un
singur trup. Aşa cum pâinea e alcătuită din unirea mai multor boabe, care, deşi nu se văd,
există, totuşi, diferenţa lor fiind suprimată prin unire, tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii în
Hristos. Unitatea euharistică e şi azi necesară, ba mai necesară chiar ca în vremea
Sfântului Ioan Gură de Aur. Creştinii au pierdut simţul unităţii lor pentru că mulţi nu se
mai împărtăşesc la mari intervale şi numai rareori împreună. Prin stăruinţa asupra unităţii
euharistice şi asupra sensului acestei unităţi: dragostea şi înţelegerea între creştini -
Sfântul Ioan Gură de Aur menţine sau împinge mereu în actualitate o idee scumpă
Bisericii şi oamenilor de bine de pretutindeni350.
348
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre neputinţa de a înţelege pe Dumnezeu, 3,6, Migne, P. G. 48, col.
725, apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 126.
349
Cf. Idem, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 451.
350
102
Sfântul Ioan Gură de Aur este o actualitate continuă în Bisericile creştine mai ales
prin calitatea sa de predicator şi prin marele număr de predici ce ni s-au păstrat de la el.
El este cel mai mare predicator al creştinismului patristic şi unul din cei mai mari ai lumii
creştine351. P. Chrysostomus Baur, unul din cei mai adânci cunoscători ai operei Sfântului
Ioan în toate privinţele, zice că, împotriva proverbului care pretinde că oratorul se
formează prin eforturi stăruitoare, Gură de Aur a fost, totuşi, un orator înnăscut, dacă se
iau în considerare conţinutul predicilor sale, bogăţia de idei, originalitatea imaginilor şi a
comparaţiilor, înălţimea şi măreţia scopului lor moral352. Evident, Sfântul Ioan avea o
adâncă şi întinsă cultură clasică, instrument de mâna întâi pentru pregătirea în arta
vorbirii, şi care instrument e aşa de necesar şi astăzi în toate şcolile teologice353; el
primise o aleasă formaţie retorică la şcoala lui Libaniu; dar natura însăşi pusese în el o
mulţime de daruri: putere rapidă de pătrundere, memorie puternică, spirit de observaţie,
mare capacitate de a lega ideile şi noţiunile înrudite, imaginaţie vie etc. La acestea se
adăugau o întinsă ştiinţă teologică, un temperament de foc, o inimă extrem de sensibilă şi
mai presus de toate un zel apostolic viu şi viforos care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea
de desăvârşire şi sfinţire a semenilor săi. Dorul, am putea spune obsesia Sfântului Ioan de
a predica era o altă faţă a dragostei sale pentru credincioşi. El visa adesea că predică,
până într-atât îl stăpânea gândul acestei mari lucrări a preoţiei: „Mi se întâmplă, zice el,
ca lui Solomon, care spunea: „Eu dorm, dar inima mea veghează" (Cânt 5, 2). Puterea
somnului mi-a închis ochii trupului, dar dragostea covârşitoare faţă de voi mi-a deschis
ochii sufletului şi adesea mi se pare în vis că sunt pe amvon şi vorbesc cu voi" 354. Uneori
Sfântul Ioan era bolnav, dar dorinţa sa de a predica era aşa de fierbinte, încât părăsea
patul şi pleca la Biserică să predice: „Predica mă însănătoşeşte" explică el. „Cum deschid
gura, mi-a trecut toată oboseala; cum încep să vă învăţ, dispare toată slăbiciunea. Nici
boală, nici mii de alte piedici nu mă pot despărţi de dragostea voastră... Aşa cum vouă vă
351
Cf. Pr. Mihail BULACU, Omilia despre predică a Sfântului Ioan Gură de Aur. Studiu omiletic analitic şi
comparativ cu predica modernă şi predica contemporană, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946,
p. 3.
352
Cf. P. Chrysostomus Baur, Der heilige Johannes..., I, p. 170, apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN,
353
Cf. Pr. Gh. TILEA, Evocări ale Antiohiei de demult, în GB, nr. 8-9/ 1951, p. 39-40.
354
103
e foame să mă ascultaţi, aşa mie mi-e foame să predic... Adunarea voastră este cununa
mea de glorie şi fiecare dintre voi care mă ascultă valorează cât tot restul oraşului"355.
Lucrarea de înnoire a Sfântului Ioan s-a ridicat şi la marile probleme moral-
sociale ale vremii, predicile lui fiind mereu actuale.
Cea mai mare dintre aceste probleme era aceea a raporturilor dintre bogaţi şi
săraci sau a claselor sociale. Nimeni n-a atacat ca Ioan, cu atâta vehemenţă pe bogaţi,
analizând până la epuizare aspectele revoltătoare ale vieţii şi faptelor lor, puse în continuă
paralelă cu existenţa de mizerie indescriptibilă a săracilor 356. El face apel continuu la
caritatea lor, fără să reuşească să-i determine des la fapte cu adevărat decisive 357. Critica
lui Ioan e adesea corosivă, însoţită de aprecieri şi propuneri revoluţionare pentru mediul
social al secolului IV. El atrage atenţia asupra egalităţii dintre toţi oamenii, asupra
lăcomiei şi războaielor drept cauză principală a apariţiei inegalităţii, asupra valorii
sufletului omenesc358, oricui ar aparţine acest suflet, asupra necesităţii stabilirii unor
raporturi corecte între bogaţi şi săraci, fie prin întreţinerea săracilor de către bogaţi, fie
prin instaurarea vieţii de obşte, cum a fost la începutul vieţii omeneşti, sau, mai ales, cum
s-a realizat această viaţă de către comunitatea de la Ierusalim. Proprietatea nu e un drept
absolut, ci unul relativ. Ea are la bază o nedreptate. Singurul proprietar absolut este
Dumnezeu, omul nefiind decât un simplu uzufructuar. Ioan nu a atacat dreptul la
proprietate al contemporanilor săi, dar a criticat cu putere dobânda, ca şi Sfântul Vasile 359.
Ioan nu propunea bogaţilor şi statului abolirea claselor sociale şi a proprietăţii, dar ideea
unei asemenea eventualităţi era sugerată prin egalitatea morală pe care Biserica o
proclamase şi o practica între toţi fiii ei aparţinând celor trei clase sociale. Personal,
Sfântul Ioan deşi venind dintr-o clasă nobilă şi bogată, era prietenul, ocrotitorul şi
„ambasadorul săracilor", aşa cum se prezintă el pe sine într-o predică fierbinte. El
cinsteşte aşa de mult pe sărac, încât îl prezintă ca pe un Hristos flămând. Critica
355
Idem, Omilii după cutremurul de pământ, P. G. 50, col. 713-714, apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN,
356
Cf. Pr. Magistrand Ilie NEGOIŢĂ, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur..., p. 211.
357
Cf. Prof. D. I. BELU, Cu privire la predica în concepţia Sfântul Ioan Gură de Aur, în MA, nr. 3-4/
1958, p. 286.
358
Cf. Pr. Asist. Dr. Viorel IONIŢĂ, Rolul Bisericii în societate după Sfinţii Trei Ierarhi, în St. Teol., nr. 1-
2/ 1983, p. 17.
359
104
hrisostomică şi propunerile ei de remediere a neajunsurilor sociale, deşi radicale şi
progresiste, sunt făcute - totuşi - în spiritul Evangheliei360.
Sfântul Ioan examinează deseori problema muncii şi a muncitorilor. El preţuieşte
foarte mult munca, semnalând că întreţinerea vieţii şi toate operele de cultură care desfată
spiritul omenesc se datorează ei. El critică pe leneşi, oricine ar fi ei, dar cu osebire pe
bogaţi, care se folosesc de munca altora. Munca e un lucru sfânt; bărbaţii sunt sfătuiţi s-o
facă ziua, iar noaptea să se roage. Muncitorii sunt mai de preţ decât bogaţii, fiindcă
aceştia din urmă n-ar putea trăi fără cei dintâi. Se cunoaşte vestita comparaţie între
cetatea muncitorilor şi cetatea bogaţilor. Sfântul Ioan are accente de revoltă împotriva
exploatării nemiloase a muncitorilor de către stăpânii lor. Munca e un capital mai preţios
decât aurul361.
Atât de actual este Sfântul Ioan pentru zilele noastre, pentru că acum parcă mai
mult ca niciodată se pune accentul pe acumularea de capital, deci pe o îmbogăţire. Iar
acum deja se vad şi efectele capitalismului: o parte a populaţiei, mică la număr, este
foarte bogată, iar o altă parte foarte săracă. Aici se aude glasul Sfântului Ioan care ar
trebui ascultat de cei bogaţi pentru a face milostenie şi a-i ajuta pe cei săraci!
Trebuie să luăm aminte la ceea ce suntem noi pe pământ referitor la bunurile
materiale şi să ne comportăm ca iconomi şi nu ca proprietari: Cunoscând greşita
concepţie a bogaţilor, cu privire la bunurile materiale care susţineau că tot ceea ce posedă
le aparţine exclusiv lor, predicatorul nostru o demască şi o critică, zicând: „Nu sunt
proprietatea ta, ci lucrul străin... Sunt ale tale, dacă le dai altora. Dar, dacă le consumi
numai tu, proprietatea ta se înstrăinează” (Omilia X la I Corinteni)362.
O altă problemă socială ridicată de autorul nostru e aceea a sclavajului. Se ştie ce
a însemnat această plagă care a durat mii de ani, ţinând omenirea în loc şi tratând pe om
ca pe un animal sau chiar sub acest nivel. Autorul nostru arată în pagini de indignare
chipul neomenos al existenţei de sclav, adesea stăpânii, şi mai ales stăpânele, îi tratau ca
în mediul păgân: cu bătaia şi alte pedepse. Sfântul Ioan protestează şi cere ca sclavilor din
casele creştine care greşesc sau sunt împătimiţi să li se facă educaţie. În orice caz, să nu
360
Cf. Drd. Nicolae STOLERU, Învăţătura despre legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de
Aur, în St. Teol., nr. 3-4/ 1972, p. 266.
361
362
Cf. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către Corintheni..., p. 99-
100.
105
mai fie bătuţi şi puşi în lanţuri363. Născută din păcatul lăcomiei şi al pizmei, sclavia poate
fi suprimată. „La ce ai nevoie de atâţia sclavi? Liberează-i!". Îndemnul acesta nu se
adresează oficial, ci moral stăpânilor de sclavi. Sclavajul era o mare problemă economică
şi de stat şi ea nu putea fi soluţionată împotriva statului. Dar creştinismul îndulcise, în
general, situaţia sclavilor, făcând din ei aproximativ muncitori liberi sau servitori364. Pe
unii îi ridicase chiar la înalte trepte bisericeşti
Dacă acum nu se mai poate vorbi de o formă de sclavie ca cea din vechime, totuşi
putem identifica o oarecare formă, în ceea ce priveşte dependenţa financiară faţă de locul
de muncă şi modul de comportament al unor patroni, care acţionează asupra angajaţilor
ca un despot, ca un stăpân.
Sfântul Ioan a analizat cu mare adâncime aspectele numeroase ale păcii. „Pacea
este mama tuturor bunurilor"365. Sfânta Scriptură şi Biserica recomandă fără încetare
pacea, fără care nici o lucrare, nici o bucurie şi niciun progres nu sunt posibile 366. Pacea
între oameni şi popoare nu e posibilă însă fără pacea individuală, fără pacea inimii, care
generează pacea în cercuri din ce în ce mai largi, până la pacea generală. Pacea
hrisostomică are ca temelie dragostea sinceră şi caldă. Fără dragoste sinceră, pacea e o
mască sinistră sub care se ascund colţii ticăloşiei. Sfântul Ioan a experimentat personal
acest gen de pace în raporturile lui cu perversul Severian de Cabala, a cărui predică
despre pace rostită în Biserică după împăcarea lui cu arhiepiscopul, la stăruinţa Eudoxiei,
e de o rară frumuseţe în termeni şi în stil, dar nu l-a împiedecat să contribuie, după aceea,
în mod decisiv la exilul şi moartea fratelui său, cu care simulase o înţelegere pentru
vecie367.
Aceste poziţii înaintate, uneori radicale ale Sfântului Ioan Gură de Aur în
problemele sociale, accentele sale de revoltă împotriva bogaţilor, împotriva exploatării
muncitorilor şi sclavilor de către stăpânii lor şi, în general, împotriva orânduirii sociale
nedrepte din vremea lui, ni-l înfăţişează, deseori, destul de radical. El este, alături de
363
364
Cf. P. Chrysostomus Baur, Der heilige Johannes..., p. 318-319, apud Pr. Prof. Ioan G. COMAN,
365
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua către Corintheni..., p. 266-
267.
366
Cf. Pr. Serafim MOROZANU, Comemorări 1550 de ani de la moartea Sfântului Ioan Gură de Aur, în
MO, nr. 11-12/ 1957, p. 786.
367
106
Spartacus şi Sfântul Vasile cel Mare368, unul din cei mai ireductibili adversari ai regimului
sclavagist. Protestele şi lupta lui împotriva nedreptăţilor sociale răsăreau din revolta unui
suflet cinstit faţă de spectacolul insuportabil al degradării umane şi sociale de atunci,
consfinţit prin legi şi prin tradiţia milenară a sclavagismului 369. Strigătul lui de alarmă era
aşa de îngrijorător, încât bogaţii şi curtea imperială se sesizară cu emoţie şi murmure, şi,
în curând, aveau să se coalizeze şi să-l ducă la exil şi la moarte. Predicile lui de foc
ardeau obrajii bogaţilor şi ai dregătorilor nedrepţi şi corupţi 370, dar în acelaşi timp ele
aprindeau sufletul săracilor, al năpăstuiţilor şi al sclavilor de dragoste pentru păstorul,
care tot timpul se preocupa de ei: nu numai de sufletul, ci şi de trupul lor.
Studiind cuprinsul predicilor hrisostomice, vom constata critica vehementă pe
care Sfântul Ioan o făcea tuturor relelor moral-sociale ale timpului său, cum au fost
sclavia, bogăţia şi sărăcia, cămătăria, marile proprietăţi individuale, luxul, literatura
decadentă, spectacolele decadente, întrecerile de la hipodrom, luptele dintre gladiatori,
superstiţiile, orgoliul, desfrânarea, homosexualitatea etc., probleme cu care ne
confruntăm şi noi în zilele noastre. Apoi Sfântul Ioan Gură de Aur, potrivit principiilor
sale omiletice, după ce taie rănile păcatelor şi ale fărădelegilor sociale până în adâncul
lor, încearcă să aşeze în locul acestora balsamul vindecător al învăţăturii evanghelice, ca
să deprindă pe ascultătorii săi cu practicarea virtuţilor creştine, care contribuie în mod
esenţial la îmbunătăţirea morală a societăţii. Dintre aceste virtuţi, cele mai frecvent
menţionate sunt: pacea371, munca, dreptatea socială, caritatea sau milostenia, rugăciunea,
iubirea faţă de oameni şi iubirea familiei.
Sfântul Ioan este şi rămâne o icoană dintre cele mai sugestive de ceea ce trebuie
să fie un adevărat îndrumător de suflete. Accentuăm acest lucru, fiindcă asistăm astăzi,
atât la noi cât şi în toată lumea, la o răsturnare totală a valorilor morale din societatea
noastră contimporană şi ca atare la o propagandă dezmăţată în scrisul cotidian. Tot felul
de nechemaţi se erijează în îndrumători ai opiniei publice. Oameni certaţi, nu numai cu
368
Cf. Arhim. Gh. BĂBUŞ, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în GB, nr. 10/ 1956, p. 544.
369
370
Cf. sPr. Lect. Dr. Univ. Nicolae DURĂ, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în
lucrarea de mântuire – teză de doctorat, în St. Teol., nr. 1-2/ 1998, p. 75-76.
371
Cf. Prof. N. Chiţescu, Aspecte ale eclesiologiei la Sfinţii trei Ierarhi..., p. 409.
107
morala, dar chiar şi cu ceea ce însemnează fior artistic, acaparează această nobilă
meserie372
Vitrinele sunt ticsite de cărţi pornografice, otrăvitoare de suflete. Scrisul care
trebuie să fie apanajul oamenilor de vocaţie, a devenit un mijloc de câştig ieftin, sau de
crearea unei atmosfere îmbâcsite şi insuportabile. Cele mai multe din produsele cerebrale
actuale nu sunt puse în serviciul idealului moral creştin, de mobilare şi desăvârşire
umană, ci în slujba instinctelor animalice şi josnice. Atacurile care se duc împotriva
instituţiilor mari — ca Biserică, Stat, Armată, Şcoală — pe care le vedem petrecându-se
sub ochii noştri, nu au alt scop decât anarhizarea individului şi societăţii, pentru ca
astfel, „pescuitorii de apă tulbure”, să-şi poată îndeplini nestingheriţi, opera lor
satanică373.
Toată această luptă a lui Ioan pornea însă din principiile morale ale Sfintei
Scripturi374, care recomandă la fiecare pas frăţietatea, egalitatea şi dragostea şi osândesc
fără apel nedreptatea şi exploatarea omului de către om375. Îmbibat cu lectură biblică şi
primind o educaţie creştină şi bisericească, era firesc ca preotul şi arhiepiscopul să caute
soluţiile morale şi sociale în perspectivele formaţiei sale religioase, mai precis în Sfânta
Scriptură şi în viaţa creştini din perioada ei cea mai înaltă, perioada apostolică. Aşa se
explică de ce propunerile lui practice se bazează aproape exclusiv pe caritate, 376 singurul
factor creştin de apropiere între oameni, sau pe viaţa de obşte practicată de comunitatea
de la Ierusalim, viaţă care nu se putea realiza decât tot printr-un act de dragoste, de
dragoste culminantă, care să determine pe cei bogaţi la depunerea bunurilor lor materiale
la dispoziţia comunităţii, spre a le folosi laolaltă. Această soluţie e preconizată şi de
Sfântul Vasile cel Mare377. Soluţia nu mai era aplicabilă în condiţiile Bisericii din sec. IV,
care se întinsese enorm în comparaţie cu mica comunitate de la Ierusalim şi în care
creştinii bogaţi nu se mai asemănau decât foarte puţin cu cei din Faptele Apostolilor.
Aşezămintele de asistenţă socială pe care Biserica le organizase temeinic nu rezolvau
372
Cf. Diac. Dr. I. LANCRĂNJAN, Personalitatea morală a Sfântului Ioan Chrisostom, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1937, p. 16.
373
Cf. Ibidem, p. 17.
374
Cf. Pr. Dr. Gh. TILEA, Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Biserica şi Sfânta Scriptură, în GB, nr. 3/ 1949, p. 103.
375
376
Cf. Ierom. Prof. Dr. Nicolae MLADIN, Sfântul Ioan Gură de Aur: despre desăvârşirea creştină, în Ort.,
nr. 4/ 1957, p. 571.
377
108
decât puţin problema în fondul ei ... Dar Sfântul Ioan are meritul de a fi pus şi de a fi
tratat cu mijloacele Bisericii, însă cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită, toate problemele
moral-sociale arzătoare ale vremii lui. El nu e un revoluţionar propriu-zis, ci un
predicator revoluţionar, un înnoitor care chema în vremea lui şi cheamă şi astăzi pe
creştini la viaţa Evangheliei.
CONCLUZII
Sfântul Ioan Gură de Aur e una dintre cele mai proeminente personalităţi ale
Bisericii creştine din toate timpurile. Viaţa, faptele şi scrierile sale ni-l impun ca o
columnă a duhului care a vrut să unească şi să contopească cât mai deplin cerul cu
pământul. Generaţiile creştine au fost şi vor fi continuu mângâiate de inima şi de limba sa
de aur378.
Lucrarea sa de slujitor, păstor şi predicator al Bisericii s-a desfăşurat cu atâta
râvnă, pricepere, adâncime şi cunoaştere a oamenilor şi a situaţiilor, încât ea a lăsat urme
378
109
neşterse în sufletele contemporanilor şi s-a transmis veacurilor următoare ca model clasic
pentru preoţii creştini de pretutindeni. Preoţia hrisostomică e una din cele mai înalte
preoţii din câte s-au realizat în istoria creştinismului. Principiile acestei preoţii sunt
trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, iar aplicarea lor se arată în
celelalte opere ale sale şi mai ales în evenimentele mici şi mari ale vieţii sale. Nici o
contradicţie între teorie şi practică. Munca, rugăciunea, smerenia şi jertfa sa trebuie să fie
mustrare şi îndemn pentru atâţia dintre preoţii zilelor noastre. Prospeţimea sufletului,
zborul inimii, bucuria misiunii, verificarea continuă a instrumentelor de lucru, pregătirea
din ce în ce mai înaltă, autocontrolul sever, conştiinţa datoriei, legătura cu credincioşii,
dreptatea ireproşabilă, caracterul liniar, iată câteva din trăsăturile actuale ale vieţii şi
operei Sfântului Ioan Gură de Aur şi care luminează, înviorează şi înalţă propria noastră
preoţie379.
Dacă preoţia Sfântului Ioan s-a realizat, istoriceşte, la maximum, este pentru că el
a iubit la maximum pe om şi pe Dumnezeu. Dragostea sa de om, mai ales de omul
năpăstuit, persecutat, dispreţuit şi în mizerie, n-a cunoscut margini. El n-a pus condiţii în
dragostea sa, ci a ajutat pe toţi deopotrivă, cu cuvântul şi fapta. Omul este nu numai
chipul lui Dumnezeu, ci însuşi Hristos. Oamenii devenind toţi Hristos, ei trebuie
să se trateze unii pe alţii ca atare, adică să se respecte şi să se iubească 380, aşa cum i-a
respectat şi i-a iubit Hristos. Dragostea hrisostomică de om n-a fost poetică sau numai
programatică, ci reală, calda, practică. Nu era o dragoste filtrată, alambicată şi subţiată
prin speculaţii, ci o dragoste care se revărsa în valuri, aprinzând totul în drumul ei 381.
Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială,
ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Cea mai
înaltă virtute a omului este milostenia. Omul trebuie apărat de dispreţ, de suferinţă şi de
moarte cu orice preţ. Nimic nu egalează un om, chiar lumea toată.
Critica pe care Sfântul Ioan a făcut-o oamenilor şi societăţii timpului său a fost
una dintre cele mai severe şi răsunătoare. Această critică, determinată de intolerabila stare
morală şi socială a epocii sclavagiste, era directă, realistă, usturătoare382. Mânuită cu
379
Cf. Ibidem, p. 147-148.
380
Cf. Pr. Dr. Gh. TILEA, Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul Ioan Gură de Aur, în GB, nr. 3-4/
1978, p. 295.
381
382
110
inteligenţă şi talent, uneori şi cu indignare, ea urmărea îndreptarea situaţiilor persuasiunii,
a orientării spre marile valori morale. Arma principală a acestei critici era dialectica cu
toate infinitele ei mijloace şi nuanţe. Rezultatele acestei critici au fost mici în raport cu
amploarea şi scopurile urmărite de ea, pentru că duhul apostolic al vechilor comunităţi
creştine era pe cale de dispariţie, iar noua societate creştină se lăsa furată de cele ale
lumii. Sfântul Ioan era conştient de starea de hotar între două lumi a societăţii timpului
său şi de alarma împotriva negaţiilor şi a pogorămintelor creştine de pe acest hotar.
Idealul său pentru marile mulţimi de credincioşi era stilul vieţii comunităţii de la
Ierusalim; pentru cei ce voiau desăvârşirea, idealul era monahismul. Critica sa i-a făcut
mulţi duşmani, care, până la urmă, l-au doborât, dar nobleţea atitudinii sale iese cu atât
mai mult în evidenţă. Critica sa a fost totdeauna echilibrată de autocritică.
Autorul nostru a pus toate problemele sociale legate de timpul său: nedreapta
distribuire a bunurilor economice, raportul claselor sociale - bogaţi, săraci, sclavi, - rolul
şi valoarea muncii, sensul şi valoarea păcii, în toate aceste probleme el a lucrat cu
doctrina evanghelică şi cu o clarviziune excepţională. Soluţiile lui: combaterea
exploatării omului (...), egalitatea tuturor oamenilor, distribuirea egală a bunurilor,
preţuirea muncii şi a muncitorilor, militarea pentru o viaţă de obşte şi pentru pace sunt
actuale şi astăzi. Vederile şi soluţiile lui înaintate au baze evanghelice. Ele erau foarte
îndrăzneţe pentru mediul şi climatul social al secolelor IV şi V ale erei noastre383.
Clasele sociale apăsate trăiau o viaţă grea. În stările economice, sociale şi morale
era evident contrastul dintre viaţa de lux a celor bogaţi şi viaţa de lipsuri şi de suferinţe a
celor săraci. În acea vreme de schimbări politice, sociale, religioase şi morale, de
convieţuire cu barbarii, cu păgânii, cu iudeii, de împrumuturi de idei şi de moravuri, de
conflicte şi de influenţe reciproce, corupţia morală era uşor de explicat384.
Statul şi societatea erau în criză şi suferinţă morală, iar legile şi mijloacele
obişnuite nu ajungeau să îndrepte starea de lucruri, să echilibreze societatea şi viaţa. Şi
Sfântul Ioan voia să realizeze aceasta pe calea moralei creştine385.
În sfârşit, moravurile bogaţilor în secolul IV şi ale tuturor celorlalţi erau încă
moravuri păgâne aşa, încât ele câştigaseră, în acelaşi timp, tot imperiul.
383
Cf. Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Personalitatea şi actualitatea..., p. 149-150.
384
Cf. Prof. Teodor M. POPESCU, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ort., nr. 4/ 1957, p. 545.
385
111
Luxul era, de asemenea, excesiv, iar desfrâul comun şi liber. Intensitatea
sentimentului creştin scăzuse. Creştinismul reformase moravurile unui mare număr de
familii pioase, dar nu reuşise să realizeze o reformă generală a moravurilor publice.
Întreaga luptă a Sfântului Ioan privind celelalte probleme legate de societate,
precum: munca, sclavajul şi pacea, pornea din principiile morale ale Sfintei Scripturi care
recomandă la fiecare pas frăţietatea, egalitatea şi dragostea şi osândesc fără apel
nedreptatea şi exploatarea unuia de către celălalt.
Într-un cuvânt, cu geniala sa intuiţie de moralist, Sfântul Ioan Gură de Aur
descoperea la timpul său că originea răului social consta tocmai în lipsa unei educaţii
sănătoase a copiilor şi tinerilor, pe care o consideră cel mai mare păcat, care le depăşeşte
pe toate celelalte386.
Aşadar, Sfântul Ioan are meritul de a fi pus şi de a fi tratat cu mijloacele Bisericii,
dar cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită, toate problemele sociale arzătoare ale vremii lui.
Putem afirma în această privinţă că el nu e un revoluţionar propriu-zis, ci un predicator
revoluţionar, un înnoitor care chema în vremea lui şi cheamă şi astăzi pe creştini la viaţa
Evangheliei.
Stilul vieţii şi operelor Sfântului Ioan Gură de Aur a fost un stil clasic. Viaţa sa de
muncă, de sfinţenie, de renunţări şi jertfe a fost încununată cu martiriul, ca aceea a
Apostolilor şi a marilor misionari ai creştinismului387. Energia lui neînfrântă, curajul lui
nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, lupta lui
neobosită pentru acest viitor fac din el un exemplu nepieritor pentru noi. Gândirea sa
realistă, stilul său armonios ca al unei chitare ionice, talentul său captivant şi viu, îl impun
pentru totdeauna literaturii creştine şi universale.
386
Cf. Ibidem, p. 71.
387
112
Abrevieri
GB revista Glasul Bisericii.

IBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti.
MA revista Mitropolia Ardealului.
MB revista Mitropolia Banatului.
MMS revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
MO revista Mitropolia Olteniei.
Ort. revista Ortodoxia.
PSB colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
Rev. Teol. revista Revista Teologică
113
St. Teol. revista Studii Teologice.
TR revista Telegraful român.
Alte abrevieri
art. cit.= articol citat

col. = colecţia
ed. = editura
op. cit. = operă citată
p. = pagina
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. IZVOARE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.
2. *** ISTORIA, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur Hrisostom,: vol.1,
traducere din franceză de diaconul Gheorghe Băbuţ, Editura Mănăstirea
Portăriţa, Oradea, 2003.
3. APOSTOL, Stoenescu, Primele patru omilii despre statui ale Sf. Ioan
Chrisostom, Tipografia Dimitrie C. Ionescu, Bucureşti, 1908.
114
4. BADEA, Gheorghe, Flori alese din învăţătura Sfântului Ioan Gură de
Aur, antologie de BADEA, Gheorghe, traducere de BADEA, Gheorghe şi
Constantin-Bogdan Badea, Editura „Sf. Mina”, Iaşi, 2004.
5. IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere
din greacă de Pr. Marcel Hancheş, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004.
6. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către
Efeseni, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iaşi,
1902.
7. IOAN GURĂ DE AUR, Bucăţi alese, text grec publicat şi adnotat de
Iuliu Valaori, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922.
8. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei
(expusă din însemnări, după moartea lui, de Constantin Presviterul Antiohiei),
traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1862, şi Viaţă şi activitatea Sfântului
Ioan Hrisostom, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923.
9. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către
Galateni, traducere de Arhim Theodosie Athanasiu, Tipografia Dacia, Iaşi, 1901.
10. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei întâi către
Corintheni, ediţie revizuită de Constantin Făgeţan, Editura Sofia, Bucureşti,
2005.
11. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau tâlcuirile Epistolei a doua
către Corintheni, ediţie revizuită de Constantin Făgeţan, Editura Sofia,
Bucureşti, 2007.
12. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei,
traducere din greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007.
13. IOAN GURĂ DE AUR, Despre beţie, traducere de Pr. D. Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 1942.
14. IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale.
Despre creşterea copiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
15. IOAN GURĂ DE AUR, Diavolul şi magia, traducere din greacă de
Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2002.
115
16. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la săracul Lazăr. Despre providenţă.
Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu şi alte omilii, traducere din
limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
17. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la epistolele pauline, vol. I – Omilii la
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie
Atanasius, Editura Christiana, Bucureşti, 2005.
18. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la
Serafimi, traducere din greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 2007.
19. IOAN GURĂ DE AUR, Omiliile despre pocăinţă, traducere din greacă de
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.
20. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la statui, traducere din greacă de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007.
21. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evrei, trad. Arhim. Theodosie
Athanasiu, Bucureşti, 1903.
22. IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri, partea întâi – Omilii la Facere, traducere
de Pr. D. Fecioru, în PSB, nr. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.
23. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Scrieri, partea a treia – Omilii la Matei,
traducere de Pr. D. Fecioru, în PSB, nr. 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.
24. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, prefaţă de
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.
25. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei,
Epistola către Tit, Epistola către Filimon , prefaţă de Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon,
Editura Nemira, Bucureşti, 2005.
26. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul; Sfântul GRIGORIE DIN NAZIANZ,
Sfântul EFREM SIRUL, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Sofia, Bucureşti, 2004.
B. CĂRŢI, STUDII ŞI ARTICOLE

1. ***, Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407) – mare dascăl al lumii şi ierarh:
studii academice comemorative, număr comemorativ, Editura Trinitas, 2007.
116
2. ALEXANDRU, Diacon P. F., Concepţia Sf. Ioan Hrisostom asupra
bunurilor materiale, Tipografia George Cerchez, Huşi, 1939.
3. APOSTOLU, Drd. George, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Gură
de Aur, în MMS, nr. 1/ 1989, pp. 50-68.
4. AXINIA, Diac. Drd. V., Valoarea omiletică a predicilor «Despre statui»
ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în GB, nr. 10-12/ 1977, pp. 887-894.
5. BALCA, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan
Hrisostom, în St. Teol., nr. 7-8/ 1968, pp. 498-511.
6. BĂBUŞ, Arhim. Gh., Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în GB,
nr. 10/ 1956, pp. 540-549.
7. BĂJĂU, Constantin, Actualitatea omiliilor hrisostomice la Epistolele
pauline, Editura Universitaria, Craiova, 2007.
8. BELU, Prof. D. I., Cu privire la predica în concepţia Sfântul Ioan Gură
de Aur, în MA, nr. 3-4/ 1958, pp. 268-287.
9. BRĂTAN, Pr. Ilie, Sfântul Ioan Gură de Aur – o înaltă autoritate morală,
în MO, nr. 11-12/ 1973, pp. 981-983.
10. BULACU, Pr. Mihail, Omilia despre predică a Sfântului Ioan Gură de
Aur. Studiu omiletic analitic şi comparativ cu predica modernă şi predica
contemporană, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946.
11. CĂLINESCU, Şt., Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, în BOR, nr. 4/ 1876-
1877, pp.140-148.
12. CĂLUGĂR, Pr. Prof. Dr. D., Actualitatea ideilor pedagogice în unele din
lucrările Sf. Trei Ierarhi, în MA, nr. 1-3/ 1974, pp. 57-64.
13. CHIŢESCU, Prof. N., Aspecte ale eclesiologiei la Sfinţii trei Ierarhi, în St.
Teol., nr. 7-8/ 1962, pp. 395-413.
14. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Bogăţia piedică în calea mântuirii, în St.
Teol., nr. 9-10/ 1952, pp. 500-511.
15. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Lupta Sfinţilor Părinţi împotriva sclaviei, în
St. Teol., nr. 3-4/ 1965, pp. 162-170.
117
16. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Temeiuri biblice şi patristice pentru folosirea
în comun de către oameni a mijloacelor de trai, în St. Teol., nr. 9-10/ 1953, pp.
590-598.
17. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, GB, nr. 1-2/
1959, pp. 20-42.
18. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Patrologia, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1956.
19. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999.
20. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea şi actualitatea Sfântului Ioan
Gură de Aur, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007.
21. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Rolul social al milei la Sfinţii Părinţi, Beiuş,
1945.
22. CORNIŢESCU, Pr. Prof. Dr. Constantin, Viaţa Sfântului Ioan Gură de
Aur în relatările istoricilor bisericeşti: Palade, Teodor al Trimitundei, Socrates,
Sozomen şi al Fer. Teodoret al Cirului, traducere din greacă, introducere şi note
de..., EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
23. CRISTACHE, Pr. Ion St., Activitatea omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom
la Antiohia, în GB, nr. 5-6/ 1968, pp. 701-710.
24. DURĂ, Pr. Lect. Dr. Univ. Nicolae, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele
Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire – teză de doctorat, în St. Teol., nr. 1-
2/ 1998, pp.72-78.
25. FECIORU, D., Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1937.
26. FLOROVSKY, George, Sfântul Ioan Hrisostom, profetul iubirii, în
Actinos, nr. 156/ 1955, pp.14-18.
27. GALERIU, Pr. Prof. Constantin, Teologie, preoţie şi slujire la Sfinţii Trei
Ierarhi, în MMS, nr. 1-3/ 1985, pp. 123-134.
28. GHEORGHESCU, Arhim. Prof. Dr. Chesarie, Actualitatea învăţăturilor
Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, în GB, nr. 1-2/ 1984, pp. 52-58.
29. GHEORGHESCU, Arhim. Prof. Dr. Chesarie, Sfinţii Trei Ierarhi –
modele de dascăli şi păstori în Biserica creştină, în GB, nr. 1-2/ 1974, pp.38-49.
118
30. GHEORGHIU, Virgil, Gură de Aur – atletul lui Hristos, traducere de
Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008.
31. IANA, Drd. Constantin M., Foloasele înţelegerii între oameni după
Sfântul Ioan Gură de Aur, în St. Teol., nr. 9-10/ 1968, pp. 722-731.
32. IONIŢĂ, Pr. Asist. Dr. Viorel, Rolul Bisericii în societate după Sfinţii Trei
Ierarhi, în St. Teol., nr. 1-2/ 1983, pp. 8-18.
33. IUSTIN, Patriarhul, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului
Ioan Gură de Aur, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003.
34. LANCRĂNJAN, Diac. Dr. I., Personalitatea morală a Sfântului Ioan
Chrisostom, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1937.
35. LASCAROV-MOLDOVANU, Al., Tălmăciri alese din Sfântul Ioan Gură
de Aur, Tipografia „Cugetarea”, Bucureşti, f. a.
36. MADA, Ierom. Drd. Teofan, Specificul moralei creştine în gândirea
Sfântului Ioan Gură de Aur, în Rev. Teol., nr. 2/ 2005, pp.159-168.
37. MICLE, Ierom. Veniamin, Sfântul Ioan Gură de Aur predicator social, în
MA, nr. 7-8/ 1968, pp. 526-543.
38. MICLE, Ierom. Veniamin, Tematica moral – religioasă a predicilor
Sfinţilor trei Ierarhi, în MO, nr. 5-6/ 1975, pp. 106-118.
39. MICLE, Ierom. Veniamin, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după
Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ort., nr. 2/ 1980, pp. 275-298.
40. MLADIN, Ierom. Prof. Dr. Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur: despre
desăvârşirea creştină, în Ort., nr. 4/ 1957, pp.568-585.
41. MOROZANU, Pr. Serafim, Comemorări 1550 de ani de la moartea
Sfântului Ioan Gură de Aur, în MO, nr. 11-12/ 1957, pp. 779-788.
42. NEGOIŢĂ, Pr. Magistrand Ilie, Demnitatea muncii la Sfântul Ioan Gură
de Aur, în St. Teol., nr. 3-4/ 1963, pp. 210-213.
43. NICOLAE, Magistrand Pr. Gheorghe A., Ţeluri morale în predicile
Despre pocăinţă ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în St. Teol., nr. 1-2/ 1966, pp.
91-99.
119
44. NIŞCOVEANU, Pr. Magistrand Mircea, Aspecte din viaţa creştină în
Comentariul Sfântului Ioan gură de Aur la Epistolele Pastorale, în GB, nr. 7-8/
1964, pp. 671-684.
45. OLTEAN, Arhim Daniil; Pr. Eugen DRĂGOI, Viaţa, învăţătura şi
acatistul Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2007.
46. PASCHIA, Pr. Dr. Gh., Cugetări şi sfaturi morale ale unor Sf. Părinţi şi
ale unor scriitori clasici români despre muncă, în GB, nr. 5-6/ 1984.
47. POPESCU, Prof. Dr. Mihail, Hrisostom ca învăţător al adevărurilor
Bisericii, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1910.
48. POPESCU, Prof. Teodor M., Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ort.,
nr. 4/ 1957, pp. 531-554.
49. RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Istoria bisericească universală,
EIBMBOR, Bucureşti, 1992.
50. SEVICIU, Magistrand Traian, Probleme de învăţătură şi viaţă creştină în
comentarul Sfântului Ioan Gură de Aur la Scrisoarea paulină către Filipeni, în
St. Teol., nr. 7-8/ 1960, pp. 500-516.
51. SIBIESCU, Pr. Prof. Dr. Vasile Gh., Activitatea misionară a Sfântului
Ioan Hrisostom printre goţi, în GB, nr. 3-4/ 1973, pp. 375-388.
52. STAMATE, Pr. Lect. Dr. Marin, Educaţia creştină în opera Sfântului
Ioan Gură de Aur, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003.
53. STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru I., Frumuseţea şi sublimitatea doctrinară
a stilului predicatorial al Sfântului Ioan Gură de Aur în două Omilii la Sfinţii
Martiri, în GB, nr. 5-6/ 1984, pp. 358-375.
54. STOLERU, Drd. Nicolae, Învăţătura despre legea morală naturală în
opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în St. Teol., nr. 3-4/ 1972, pp. 266-274.
55. TILEA, Pr. Gh. T., Probleme fundamentale în opera moral-socială a
Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. III: Familia creştină, 1947.
56. TILEA, Pr. Dr. Gh. T., Probleme fundamentale în opera moral-socială a
Sfântului Ioan Gură de Aur. Biserica şi Sfânta Scriptură, în GB, nr. 3/ 1949, pp.
89-118.
120
57. TILEA, Pr. Gh. T., Evocări ale Antiohiei de demult, în GB, nr. 8-9/ 1951,
pp. 36-42 .
58. TILEA, Pr. Gh. T., Starea de spirit în rugăciune, după Sfântul Ioan Gură
de Aur, în GB, nr. 3-4/ 1978, pp. 289-300.
59. TIPA-SUCEVEANU, Gheorghiţă Masterand, Milostenia, dragostea cea
mult lucrătoare între oameni – în lumina scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur,
Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2003.
60. VICOVAN, Pr. Ion, Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină: istorie
şi spiritualitate, Editura Trinitas, Iaşi, 2001.
61. VLACHOS, Mitropolitul Hierotheos, Psihoterapia ortodoxă, traducere
din greacă de Prof. Ion Diaconescu şi Prof. Nicolae Ionescu, Editura Sofia,
Bucureşti, 2001.
62. VOICU, Diacon Constantin, Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur
şi actualitatea ei – teză de doctorat, în MA, nr. 3-5/ 1975, pp. 193-311.
Curriculum vitae
Informaţii personale
Nume / Prenume PR. APOSTOL IONUŢ-VALERICĂ
Adresă(e) PRINCIPALA
SAT BOURENI COM. BALŞ, JUD. IASI (ROMANIA)
Telefon(oane) - Mobil: 0741021634
Fax(uri) -
E-mail(uri)
Naţionalitate(-tăţi) ROMANA
Data naşterii 17/03/1986
121
Sex BARBĂTESC
Domeniul ocupaţional PREOT
Experienţa profesională
Perioada 18/12/2005 -
Funcţia sau postul ocupat PREOT
Activităţi şi responsabilităţi principale PREOT PAROH
Numele şi adresa angajatorului PAROHIA *ADORMIREA MAICII DOMNULUI*, LOC. ŞERBEŞTI, COM. CIORTEŞTI, JUD. IASI
Tipul activităţii sau sectorul de activitate ACTIVITĂŢI ECUMENICE SI DE CATEHEZĂ
Educaţie şi formare
Perioada 2000 - 2005
Calificarea / diploma obţinută TEOLOG
Disciplinele principale studiate / TEOLOGIE
competenţe profesionale dobândite
Numele şi tipul instituţiei de învăţământ SEMINARUL TEOLOGIC *SF. GHEORGHE* BOTOŞANI
/ furnizorului de formare
Nivelul în clasificarea naţională sau STUDII MEDII
internaţională
Aptitudini şi competenţe
personale
Limba(i) maternă(e) ROMANA
ENGLEZA, FRANCEZĂ, GREACĂ, LATINĂ

Limba(i) străină(e) cunoscută(e)
Autoevaluare Înţelegere Vorbire Scriere
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la Discurs oral Exprimare scrisă
conversaţie
Limba E BINE SATISFACATOR BINE BINE SATISFACATOR
Limba F
BINE SATISFACATOR SATISFACATOR SATISFACATOR SATISFACATOR
GR
SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR
L SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR

(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă Pentru Limbi Străine
Competenţe şi abilităţi sociale Capacitatea de adaptare, membru al trupei de teatru al Seminarului
122
Competenţe şi aptitudini Am avut ocazia sa fiu coordonatorul la mai multe activităţi in Parohia pe care o păstoresc
organizatorice
Alte competenţe şi aptitudini Colaborez si mă integrez foarte uşor in orice mediu
Permis(e) de conducere DA
De-a lungul celor trei ani de preoţie am încercat să pun o piatra de temelie în lucrarea Domnului,
Informaţii suplimentare pictând Biserica unde slujesc, construind Casă praznicală şi înfrumuseţând aleea Cimitirului.
DECLARAŢIE
Subsemnatul APOSTOL IONUŢ-VALERICĂ, absolvent al

Facultăţii de Teologie Ortodoxă, din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” –
Iaşi, secţia Pastorală, declar pe propria răspundere că la elaborarea
lucrării de licenţă, cu titlul:
Actualitatea problemelor morale şi sociale în predicile
Sfântului Ioan Gură de Aur,
123
nu am folosit alte lucrări decât cele menţionate în lista bibliografică şi
în aparatul critic, lucrarea aparţinându-mi în întregime.
ABSOLVENT,
PR. APOSTOL IONUŢ VALERICĂ
124

Socialismul Hrisostomic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Socialismul Hrisostomic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „AL. I.

I. Viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur

I.1.2. Botezul şi hirotonia în diacon şi preot

I.1.3. Hirotonia lui Ioan în treapta de episcop

I.1.4. Activitatea desfăşurată ca episcop

I.1.5. Episcopul Ioan şi monahii din pustiul Nitriei

I.1.6. Sinodul de la Stejar

I.1.8. Al doilea exil

II. Învăţături morale şi sociale în opera omiletică a

II.1. Viciile morale şi sociale

II.1.2. Bogăţia şi sărăcia

II.1.2.1. Viciile bogaţilor.

II.1.2.2. Viciile clasei de mijloc

II.1.5. Marile proprietăţi

II.1.10. Desfrânarea şi homosexualitatea

II.2. Virtuţile morale şi sociale

III. Actualitatea învăţăturilor morale şi sociale în

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost şi rămâne un mare om al Bisericii şi al

GB revista Glasul Bisericii.

art. cit.= articol citat

B. CĂRŢI, STUDII ŞI ARTICOLE

Data naşterii 17/03/1986

Domeniul ocupaţional PREOT

Limba(i) maternă(e) ROMANA

ENGLEZA, FRANCEZĂ, GREACĂ, LATINĂ

L SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR SATISFĂCĂTOR

Competenţe şi abilităţi sociale Capacitatea de adaptare, membru al trupei de teatru al Seminarului

Alte competenţe şi aptitudini Colaborez si mă integrez foarte uşor in orice mediu

Subsemnatul APOSTOL IONUŢ-VALERICĂ, absolvent al

S-ar putea să vă placă și