M ă rt u r i si tor i

a i Ortod ox ie i
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și proclamat
în cadrul Sfintei Liturghii oficiate la Catedrala Patriarhală
din București în ziua prăznuirii Sfântului Dimitrie cel
Nou (27 octombrie 2017) reflectă recunoștința față de
toți apărătorii Ortodoxiei din timpul comunismului.
Suferințele acestora constituie dovezi ale credinței și
jertfelniciei creștine pe care trebuie să le prețuim, să
le păstrăm permanent în memorie și să le transmitem
generației prezente și celei viitoare.
Dăruirea de sine a Patriarhului Justinian, exprimată
în lucrarea sa administrativă, pastorală, misionară,
culturală și socială, pentru binele Bisericii Ortodoxe
Române, reprezintă pentru noi, cei de astăzi, ierarhi, cler
și credincioși, un model luminos de credință vie și de
slujire sinceră a Mântuitorului Iisus Hristos și a Bisericii
Sale. A fost un patriarh iubitor de Hristos și de Biserică,
rugător și luptător, harnic și darnic, patriot și deschis spre
cooperare cu alte popoare, mult îndurător și apoi biruitor,
un dar al lui Dumnezeu în vremuri grele, cultivat cu multă
osteneală spre binele Bisericii”.

Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

în timpul
regimului comunist

a
l
Editura Cuvântul Vieţii
 Mărturisitori
ai Ortodoxiei
în timpul
regimului comunist

Studii și evocări
Editor: Preot Mihail-Simion Săsăujan
Redactori: Preot Adrian Agachi,
Sebastian Nazâru,
Ionuț Vișan
Layout şi coperta: Daniela Gabriela Pascu

Ilustraţie copertă: Monumentul „Calvarul Aiudului”, construit în memoria mărturisitorilor

creştini care şi-au jertfit viaţa în temniţele comuniste

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Mărturisitori ai ortodoxiei în timpul regimului comunist - Studii şi
articole / coord.: preot Mihail-Simion Săsăujan. - București: Cuvântul
vieţii, 2018
ISBN 978-973-7866-69-1
I. Săsăujan, Mihail-Simion (coord.)
281.9

Toate drepturile asupra prezentei ediții sunt rezervate

Editurii Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei.
Orice reproducere, totală sau parțială, fără acordul scris
al editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform
Legii drepturilor de autor.

© 2018 Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei

Intrarea Miron Cristea, nr. 9, sector 4, Bucureşti, 040162
+4021 3372102
editura@arhiepiscopiabucurestilor.ro

Tiparul executat la Tipografia Cărților Bisericești

tipografia@patriarhia.ro
 Părintele ieroschimonah
Daniil Sandu Tudor,
între legende și adevăr

Marius Vasileanu

1. I n t ro d u ce re

enomenul care astăzi poartă numele Rugul Aprins a fost o mira-

F culoasă coagulare a energiilor intelectuale și spirituale creș-
tin-ortodoxe din România anilor ’40, ale cărui repercusiuni continuă
până astăzi. Faptul că aceasta s-a putut petrece în plină epocă de insta-
lare a comunismului, că a fost realmente o mișcare culturală și, totodată,
spirituală unicat în întregul creștinism ortodox arată puterea acestuia de
revigorare, tocmai atunci când condițiile exterioare îi sunt mai potriv-
nice. Voi descrie în continuare, sumar, cele întâmplate în acei ani.
În luna august a anului 1943, Mitropolitul Bucovinei, Tit Sime-
drea invită la Cernăuți o seamă de personalități pentru o săptămână
de meditații, prelegeri și convorbiri pe teme creștine. Au fost acolo, la
această retragere spirituală, alături de Mitropolitul Tit Simedrea, Părin-
tele Nicolae M. Popescu, Părintele Benedict Ghiuș, Constantin Noica,
Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Alexandru Elian,
Henri H. Stahl, Mac Constantinescu, Petru Manoliu etc. De la acea
întâlnire, au fost trei care au plecat altfel1, avea să observe Alexandru
Mironescu, referindu-se la sine, la Sandu Tudor și, cel mai probabil,
la Părintele Benedict Ghiuș. Ulterior, după alte întâlniri private,
întrucât simțeau o tonică tensiune spirituală a acestor reuniuni de

1
Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în Duhul Rugului Aprins, ediție îngri-
jită de Răzvan Codrescu, București, Ed. Anastasia, 1998, p. 21 ș.u..

427
Marius Vasileanu

suflet2 au chemat la Mănăstirea Antim începând din toamna anului

1944 o serie de prieteni și cunoscuți pentru întâlniri săptămânale. Se
țineau conferințe, se puneau apoi întrebări, se polemiza. Uneori se
citeau poezii ori scrieri ale participanților, majoritatea dintre mireni
fiind scriitori, artiști, profesori ori cercetători cu variate specializări.
Dar aceste întâlniri interdisciplinare desfășurate cu sprijinul stare-
țului mănăstirii, Părintele Vasile Vasilache, aveau și un substrat mai puțin
vizibil. Nu întâmplător se vorbea îndeosebi despre mistica creștină – și
răsăriteană, și apuseană –, deoarece preocuparea intimă a participanților
emblematici, a nucleului greu, era practica isihastă. Ajunseseră să prac-
tice și rugăciunea isihastă în comun, așa cum se poate descoperi astăzi în
foarte rare locuri, precum la Mănăstirea Essex (Marea Britanie).
Grupul de la Antim avea să se intituleze ca asociație religioasă „Rugul
Aprins al Maicii Domnului”3 – o trimitere evidentă la episodul vetero-
testamentar al Rugului Aprins, unul dintre simbolurile cele mai vii ale
căutătorilor isihaști. Este vorba despre momentul în care Dumnezeu
i se arată lui Moise într-un rug care „ardea, dar nu se mistuia” (Ieșire
3, 1-2). Ulterior, simbolistica creștină a ilustrat acest eveniment într-o
binecunoscută icoană a Maicii Domnului, care a fost asimilată aceluiași
rug aprins, întrucât tradiția Bisericii susține că aceasta a rămas Fecioară
și după Nașterea lui Iisus. Icoana respectivă este un referențial al rugă-
ciunii neîncetate și al căutării isihaste.
În scurt timp, grupul a avut șansa întâlnirii și cooptării la aceste
întâlniri a Părintele Ioan Kulâghin (Ioan cel Străin), fost ucenic în
obștea Mănăstirii Optina (Rusia), care a ajuns la întâlnirile Rugului
Aprins, cel mai probabil în anul 1945. Din păcate, fiind refugiat politic în
România începând din decembrie 1943, alături de Mitropolitul Nicolae
al Rostovului – ambii erau găzduiți la Mănăstirea Cernica –, Părintele
Ioan cel Străin a fost găsit de trupele rusești, fiind arestat în octom-
brie 1946 și trimis în URSS la începutul lui 1947 (Mitropolitul Nicolae
murise în ianuarie 1945, fiind îngropat în cimitirul Mănăstirii Cernica)4.

2
Observații ilustrate în schimbul de epistole dintre Părintele Benedict Ghiuș, aflat
la Arad, și Alexandru Mironescu (București), din perioada imediat următoare eveni-
mentului de la Cernăuți, corespondență aflată într-o arhivă privată, nepublicată încă.
3
Nu există încă date certe, deocamdată, în privința recunoașterii juridice a acestei
asociații, dar a existat o astfel de tentativă.
4
Gheorghe Vasilescu, Cuviosul Ioan cel Străin (Comorile pustiei), București, Ed.
Anastasia, 1999, pp. 119-123.

428
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

De la Părintele Ioan cel Străin, o seamă dintre participanții la Rugul Aprins

aveau să primească o anume binecuvântare pentru practica isihastă, dar
câțiva dintre membrii marcanți erau deja avizați (de exemplu, Sandu
Tudor, viitorul ieroschimonah Daniil și Părintele Benedict Ghiuș)5.
Reuniunile, dintre care unele se adresau separat studenților, au
durat oficial până în anul 1948 când puterea comunistă a interzis asocia-
țiile religioase. Neoficial însă au continuat, neregulat, tot la Mănăstirea
Antim încă aproximativ un an6. Ulterior, întâlnirile s-au petrecut mult
mai discret și aleatoriu la Mănăstirea Plumbuita, acolo unde ajunsese
stareț unul dintre membrii Rugului Aprins, Părintele Sofian Boghiu, și
în câteva case particulare ale altor membri: Olga Greceanu, Constantin
Joja, Alexandru Mironescu.
Finalul celei de-a doua etape devine tragic. Pe parcursul anului 1958
o parte dintre membrii Rugului Aprins sunt arestați și condamnați la ani
grei de închisoare: Părintele Daniil Sandu Tudor (care moare ca martir în
temnița de la Aiud în noiembrie 1962), Părintele Benedict Ghiuș, Părin-
tele Sofian Boghiu, Părintele Felix Dubneac, Părintele Arsenie Papacioc,
Părintele Roman Braga, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Dumitru
Stăniloae alături de Vasile Voiculescu (arestat la vârsta de 74 de ani, iese
din închisoare cu grave probleme de sănătate în 1962 și moare la puțină
vreme, în 1963), Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija și studenții
Șerban Mironescu, George Văsîi, George Pistol, Emanoil Mihăilescu
și Nicolae Rădulescu. Câteva personalități ale Rugului Aprins au fost
arestate sub alte pretexte fie înainte (Părintele Nicolae Bordașiu, Anton
Dumitriu), fie după 1958 (viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, Părin-
tele Vasile Vasilache, Părintele Haralambie Vasilache, Paul Sterian).
După eliberarea deținuților politici, cei din lotul intitulat în acte
„Alexandru Teodorescu și alții” au continuat să se poarte cu o anume
dezinvoltură. Precizăm că Sandu Tudor este pseudonimul de jurnalist
și poet al lui Alexandru Teodorescu (1896–1962). Acesta a primit haina
monahală în anul 1948, devenind monahul Agaton, iar în anul 1952
primește schima mare, devenind ieroschimonahul Daniil.

5
A se vedea aici cea mai importantă lucrare de până astăzi dedicată subiectului
nostru: Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsări-
teană, volum îngrijit de Anca Manolescu, București, Ed. Humanitas, 2012.
6
Conform lui Adrian Nicolae Petcu, în „Prefața” volumului: Vasile Vasilache,
De la Antim la Pocrov, (Arhiva Rugului Aprins), București, Ed. Eikon, 2015, pp. 14-15.

429
Marius Vasileanu

Memoriile și jurnalele publicate, majoritatea abia după anul 1989,

arată că prezența duhului Rugului Aprins a continuat fără întrerupere,
nici măcar închisoarea nu a constituit un impediment, iar o parte dintre
membrii emblematici au avut, ulterior, discipoli.

2. Con t rove rs e p riv i toare la via ța și a c tivita tea

Pă r i nte lu i Dani i l S and u Tu dor

Precum numeroase alte personalități ale spațiului public, și Părin-

tele Daniil Sandu Tudor, mai ales înainte de intrarea în monahism, a
fost subiectul mai multor controverse și inexactități.
În paranteză fie spus, pornind de la viața Părintelui Daniil Sandu
Tudor poate fi făcut un viitor studiu de antropologie a religiei despre felul
în care sunt mitizate cu rapiditate viețile personalităților cu preocupări
spirituale, fenomen care se petrece chiar și în istoria recentă. Unele teme
sunt „ajutate” să ia această cale spre mitologie chiar cu concursul prota-
goniștilor, însă cele mai multe inexactități pornesc de la cei care-și reven-
dică persoana narațiunii – nu neapărat cu intenții ascunse, neprincipiale,
ci mai degrabă din ignoranță, entuziasm prost plasat, exces de pietism
etc. Problema este că, începând cu secolul al XX-lea, Biserica nu-și mai
poate permite astfel de inexactități – fie și atunci când vorbim despre
sfinți, martiri ori mărturisitori –, căci există felurite forme de înregistrare
din ce în ce mai sofisticată a informației în format scris, audio, video etc.,
care atrag o variantă rezonabilă, ceva mai clară, a narativului creștin,
chiar dacă encomiastic și încărcat de buna mireasmă a evlaviei...
Voi enumera mai jos câteva dintre acestea controverse și inexacti-
tăți, unele elucidate definitiv, altele rămase încă în cercetare, dar cărora
le voi zugrăvi mai exact contururile.

2.1 Prăbușirea cu avionul

Cel mai cunoscut eveniment din viața poetului și jurnalistului

Sandu Tudor a fost neîndoielnic acel accident prin care avionul pe
care-l pilota s-a prăbușit, iar el a scăpat (aproape) nevătămat7.

7
Paragrafele care urmează în acest subcapitol sunt o prelucrare a aceluiași subiect
din Marius Vasileanu, „Accidentul de avion al lui Sandu Tudor”, în: Convorbiri literare,
2013, 10 (214), pp. 164-165.

430
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

Povestea – pe care o vei auzi de la orice cleric ori creștin ortodox

din România contemporană – spune că, în timp ce avionul pierdea din
viteză, Sandu Tudor s-a rugat fierbinte Maicii Domnului spre a fi salvat,
promițând să-și închine Bisericii zilele pe care le va mai avea de trăit.
Minunea s-a produs cu adevărat, avionul s-a prăbușit deteriorându-se
serios, pe când pilotul n-a pățit nimic. Unii susțin că singura urmare
de ordin fizic suferită de pilotul Sandu Tudor este că și-ar fi mușcat
limba. Îndrăznim să întrevedem aici o trimitere simbolică la pana acidă
și vorba iute a polemistului Sandu Tudor...
O altă variantă este susținută de Părintele Elefterie Păduraru de la
Schitul Cărbuna (Nemț), unul dintre cei care i-au fost, aproape timp
de mai bine de un an de zile, ucenici la Schitul Rarău, exact înainte ca
Părintele Daniil, starețul, să fie arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958.
Părintele Elefterie a declarat în repetate rânduri – inclusiv la simpozi-
onul din 2012 de la Mănăstirea Antim dedicat Părintelui Daniil Sandu
Tudor, cu ocazia a 50 de ani de la moartea sa martirică – că accidentul
de avion s-ar fi petrecut deasupra Mării Negre, că protagonistul ar fi
supraviețuit timp de două-trei zile înotând pe lângă resturile avionului,
până ar fi fost recuperat de un vas.
Cercetarea noastră, preliminară, arată că lucrurile au stat
pe-aproape, dar nuanțat diferit. Da, acest accident de avion a avut loc
în luna august 1937, dar prăbușirea a fost pe uscat...
Înainte de aceasta, observăm cum în Credința, ziarul pe care-l
patrona Sandu Tudor, apăreau aproape zilnic știri din viața aviației româ-
nești și internaționale. Era firesc, deoarece zborul omului cu avionul era
încă un domeniu care ținea de miracol în acei ani. Nu numai în Credința
apăreau astfel de știri, ci în întreaga presă românească și internațională.
Este adevărat, dincolo de performanțe, copilărești pentru ziua de astăzi
(zboruri din ce în ce mai lungi, de pildă), notate cu entuziasm de gazetari,
aveau loc și semnificativ mai multe accidente, majoritatea cu consecințe
tragice. Dar în acest ziar accentul era mai apăsat parcă pe acest subiect.
Se cunoștea că directorul avea el însuși avion personal pe care-l și pilota
– ceea ce chiar era o raritate în acei ani.
În ziua de 7 august 1937, toată presa scrisă românească vuia: un
nou accident de avion s-a produs chiar lângă Cluj. Este vorba despre un
avion de mari dimensiuni pentru acea epocă, care aparținea Uniunii
Sovietice. Au murit toți oamenii aflați la bord (șase), inclusiv un

431
Marius Vasileanu

înalt demnitar sovietic. Ulterior, avea să se mai scrie, periodic, despre

ancheta care a urmat.
Orice știre, cât de neînsemnată, cu privire la lumea aviației româ-
nești era consemnată în Credința. De pildă, despre faptul că „Cercul
Aeronautic” din Capitală luase inițiativa de a pune o plăcuță come-
morativă și o troiță în Polonia unde-și găsiseră sfârșitul „cunoscuții
sburători lt. c(oman)dor aviator Mihai Pantazi și cpt. inginer Roman
Popescu”8. Știrea se intitulează „Cinstirea piloților căzuți pentru propă-
șirea aviației” și continuă cu o invitație la o excursie în Polonia, progra-
mată pentru începutul lui noiembrie, cu ocazia dezvelirii plăcuței
comemorative și a troiței.
Miercuri, 11 august 1937, tot în Credința, găsim pe o coloană mai
multe știri din lumea aviației românești și internaționale, pentru ca în
ziua de joi, 11 august 1937, să fie publicate pe lângă obișnuitele știri ale
rubricii „Aviația”, altele două, pe pagini separate. Una este intitulată
„Toate țările își sporesc aviația” (aviația militară, se-nțelege, în perspec-
tiva viitorului război mondial care de pe-atunci „plutea în aer”, conflictul
chinezo-japonez fiind deja în plină desfășurare) și, o alta, mult mai inte-
resantă pentru studiul nostru, cu titlul: „Antrenamentul personalului
navigant aeronautic de rezervă”. Este, în fapt, un comunicat din partea
Ministerului Aerului și Marinei care începe astfel: „Piloții și observatorii
de rezervă cari contează în lucrările de mobilizare își vor face antrena-
mentul de sbor la unitățile în cari contează”. Mai departe este subliniat
că „Acei cari vor dovedi că posedă antrenamentul de sbor, vor putea fi
chemați la exercițiile de conlucrare din lunile Septembrie și Octombrie
precum și la manevre [...] Își vor putea face antrenamentul de sbor ca
piloți, personalul cari nu a depășit la 1 August a.c.: – subofițerii și ofițerii
inferiori, 35 de ani; – căpitanii, 42 de ani; ofițerii superiori, 45 de ani”.
Urmează alte date tehnice cu privire la desfășurarea antrenamentului.
În august 1937, Alexandru Teodorescu avea 40 de ani. Nu știm
deocamdată ce grad militar avea. Terminase Primul Război Mondial, la
care a participat chiar pe front, ca sublocotenent. Puțin probabil însă să
fi ajuns între timp căpitan.
Surpriza vine însă la doar zece zile distanță. În urma unei știri
zeflemitoare publicată într-unul dintre ziarele de extremă dreaptă,

8
Vezi Credinţa, 1937, nr. 1121 (10 aug.).

432
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

Porunca vremii9, scris de Nicolae Crevedia, Sandu Tudor dă o replică

acidă, dar și melancolică în Credința de sâmbătă 21 august, într-un arti-
col-editorial intitulat „Răspuns la toate «Creveditismele»”. După ce face
mai multe ironii la adresa lui N. Crevedia, care luase în râs tocmai acci-
dentul de avion pe care – aflăm cu acest prilej – îl avusese recent, Sandu
Tudor notează: „Acum câteva zile autorul acestor rânduri s-a strecurat
pe lângă năluca de gheață a Îngerului Morții. Veneam de peste munți
în zbor de antrenament. Avionul intrat într-o «vrille» m-a prăbușit la
pământ [...]. Există o minunată solidaritate a Vieții față de Moarte; a
bărbaților teferi în fața primejdiei. A ajuns și până la mine. Dar numai
denaturații și cioclii pot face zeflemeli scârnave în preajma suferinței
sau a morții. Nu urmarea unei porniri m-a iscat să fac acest limpede
desemn cu penița, ci numai să lămuresc pe prieteni”10.
Avem astfel câteva răspunsuri, dar și mai multe întrebări. Din
articolul lui N. Crevedia, mai exact din replica la replică publicată
imediat în Porunca vremii, duminică, 22 august, aflăm că Sandu Tudor
își rupsese o mână în urma accidentului. Primul răspuns este că acci-
dentul s-a petrecut pe uscat, în drum spre București. Al doilea este că
pilotul a suferit, totuși, câteva traume de ordin fizic, minore de altfel,
dată fiind situația dramatică.
Rămânem cu și mai multe întrebări: de ce scrie Sandu Tudor despre
un „zbor de antrenament”? Era vorba despre o formă de pliere/pregătire
pe(ntru) antrenamentele aviatice militare sau se referă la aviația spor-
tivă? După cum putea să fie pur și simplu un mod de a se exprima al
scriitorului care se referă la un zbor de plăcere și la un antrenament de
zbor pentru „performanțe” personale…
Iată și o referință directă, pertinentă, referitoare la acest accident,
notată de Pr. Andrei Scrima: „Într-o zi, îndreptându-se spre ateri-
zare, s-a angajat într-o vrilă din care nu s-a putut redresa; aparatul s-a
zdrobit de pământ. Trecându-mi fotografiile accidentului, nu rămânea
decât să te uimești peste fire că cineva a putut scăpa de acolo nevătămat.
Ne-am înșela crezând că accidentul a pus capăt aventurii lui aviatice: a
doua zi, s-a urcat într-un aparat similar, și-a luat zborul și, la aterizare,
a refăcut condițiile accidentului din ajun – ieșind de data asta cu bine.

9
A se vedea Porunca vremii, 1937, nr. 823 (19 aug.).
10
Credința, 1937, nr. 1131 (21 aug.), p. 1.

433
Marius Vasileanu

(De altfel, aceasta era un fel de tehnică adoptată printre aviatori, pentru
a-și elimina frica ce rămâne undeva ascunsă în adâncul subconștien-
tului, după asemenea întâmplări)”11.
Dar mai sunt câteva precizări de făcut în continuarea celor de mai sus.
În general, în spațiul public, inclusiv în cel eclezial, continuă
această legendă că acesta ar fi fost momentul convertirii lui Sandu
Tudor: prăbușirea cu avionul. Fără îndoială, a fost un eveniment impor-
tant, omenește vorbind, nimeni nu trece indiferent sufletește după ce
trăiește un asemenea miracol. Nu se ține cont însă, în această grăbită
„evaluare”, că, în realitate, Sandu Tudor fusese într-un pelerinaj la Sf.
Munte Athos în anul 1929 – ceea ce avea să-l marcheze profund. De
asemenea, se uită că înainte de aceasta, în 1927, scrisese primul său
acatist, intitulat „Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul
Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov”12.
Și această „ecuație” ar fi incompletă dacă nu am aminti încă un
aspect. În februarie 2015 am publicat pentru prima oară o scrisoare
pe care Sandu Tudor o trimitea primei sale soții, Virginia Teodorescu
(Gheorghiu)13; este o scrisoare de despărțire, chiar dacă cei doi aveau să
mai rămână împreună un an sau doi, epistolă datată 8 martie 1931. Este
interesant de remarcat un pasaj din această scrisoare: „În ceea ce mă
privește, din copilărie eu am înțeles că rostul meu e să slujesc în chip
viu, pe deplin, Adevărul cel Viu și deplin, care cu un cuvânt învechit se
zice D(umne)zeu”.
Așadar, indubitabil, accidentul de avion al lui Sandu Tudor a
cântărit greu în urcușul său duhovnicesc, dar nu a fost decât o treaptă
firească, organică. Nu poate fi vorba despre o convertire fulgerătoare
generată de acel accident, în care, este adevărat, avionul s-a zdrobit de
pământ, iar pilotul a scăpat miraculos...

11
A. Scrima, Timpul Rugului Aprins, pp. 156-157.
12
Acatistul a fost scris în anul 1927, iar în 1928 primește binecuvântarea din partea
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și aprobarea „cu elogii” pentru „tipă-
rirea acestei lucrări” – conform adresei cu nr. 291, din 13 apr. 1928 trimisă poetului
Sandu Tudor de Mitropolitul Pimen, președinte al Sfântului Sinod. A se vedea prima
ediție tipărită mult mai tâziu, abia în 1942, la Fundația Regală pentru Literatură și Artă
(București), acatistul fiind însoțit de câteva desene ale cunoscutului artist plastic Mac
Constantinescu.
13
Marius Vasileanu, „Sandu Tudor, necunoscut”, Convorbiri literare, 2015, nr. 2
(230), pp. 166-168.

434
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

Important este că întemeietorul Mișcării Rugul Aprins a supraviețuit

în urma acestui accident – și nu era primul nici ultimul eveniment când
viața i-a fost pusă în pericol! Cu siguranță, impactul de ordin spiritual,
după cel trăit cu doar câțiva ani mai devreme în vizita pe Sf. Munte Athos,
avea să-și dovedească prețioasa încărcătură. Curând, jurnalistul Sandu
Tudor avea să întemeieze cea mai importantă mișcare de înfrățire dintre
intelectualii laici ai vremii și câțiva clerici ai Bisericii Ortodoxe Române.
Avea să fie tuns în monahism și avea să moară precum un martir pentru
credința creștină în închisoarea de la Aiud (noiembrie, 1962).
O vrie – din franțuzescul vrille – urmată de o prăbușire a avionului
avea să determine o vrie în viața omului Sandu Tudor care avea să-l
înalțe și, mai departe: o vrie fără egal care avea să zidească mirabile
zboruri în cultura și spiritualitatea românească…

2.2 „Nici de dreapta, nici de stânga”

O altă prejudecată legată de activitatea viitorului Părinte Daniil

Sandu Tudor este aceea că în interbelic ar fi fost un jurnalist cu convin-
geri politice de stânga.
Originea probabilă a acestei poziționări ideologice este autobi-
ografia monahului Agathon, acesta fiind numele pe care l-a primit
Sandu Tudor la tunderea în călugărie. Această autobiografie, cu titlul
„Memoriu”, a fost scrisă cu ocazia primului arest, din perioada comu-
nistă (1950-1952)14. În acord cu vasta sa experiență în relația cu autori-
tățile comuniste, Mitropolitul Antonie Plămădeală avertizează într-o
notă de subsol: „Este evident că Memoriul e scris ca să placă comuniș-
tilor. L-am notat totuși pentru că e singurul scris de autor”15.
O lectură critică și mai ales contextuală a paginilor acestui memoriu
autobiografic demonstrează fără tăgadă că cel care semnează „Ieromonah
Agathon Tudor” se străduie să eludeze activitățile sale din trecut care ar
fi fost socotite de-a dreptul ostile de regimul comunist proaspăt instalat.
Ne referim la articolele sale publicate în ziarul Credința, numeroase fiind

14
Sandu Tudor, „Memoriu”, în: † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Sibiu, Mitro-
polia Ardealului, 2002, pp. 13-17. Din păcate, cum s-a întâmplat adesea cu informațiile
importante despre personalitățile Bisericii, ajunsă în spațiul public, inclusiv pe internet,
această autobiografie a fost preluată aproape totdeauna necritic și necontextual.
15
S. Tudor, „Memoriu”, p. 17.

435
Marius Vasileanu

critici acide la adresa marxismului, comunismului și bolșevismului16.

Ieromonahul Agathon a evidențiat, în schimb, în acel „Memoriu”, atât
cât a putut, o pretinsă simpatie față de stânga politică (socialistă).
Realitatea este că Sandu Tudor flirtase cu ambele orientări, fără a
intra însă în politică. Și ziarul Credința avea un anume echilibru politic,
singura orientare destul de clară fiind cea pro-regalistă. Personalitate
complexă, în formare, Sandu Tudor avea prieteni de toate orientările
ideologice, ocolind totuși legionarii și comuniștii. În revista Floarea de
Foc17, pe care de asemenea a coordonat-o, precum și în ziarul Credința,
publicau și Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil
Cioran, Paul Sterian, Alexandru Mironescu, Petru Manoliu etc., dar și
Eugen Ionesco, Zaharia Stancu, Anton Holban, Cicerone Theodorescu,
Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Jebeleanu, Ion Biberi ș.a.m.d.
În fine, corect este să luăm în considerare și felul în care scriitorul se
autoevalua, în condiții de libertate, desigur. Astfel, există o serie de trei
articole pe care Sandu Tudor le publică în anul 1936, cu titlul „Nici de
dreapta, nici de stânga”18, în care arată, cu dovezi, lipsa vocației politice.
Cu toate acestea, este adevărat, a publicat în Credința numeroase pole-
mici atât la adresa extremei drepte, legionare, cât și la adresa extremei
stângi, comuniste.
Fiindcă mai ales presa legionară era destul de viguroasă în epocă,
de aici considerăm că i se trag acuzele că ar fi fost de stânga. Din arti-
colele semnate de Sandu Tudor în Credința reiese mai degrabă că avea
convingeri pe care astăzi le-am putea numi creștin-democrate.

2.3 Ispita legionară vs. ispita comunistă

Așa cum am arătat mai sus articolele lui Sandu Tudor din Credința
erau adesea polemice cu cele două extreme: dreapta legionară și stânga
comunistă. Paradoxal și de-a dreptul stupid – mai ales că între timp
procurorii comuniști descoperiseră articolele anticomuniste ale lui Sandu

16
A se vedea colecția ziarului Credința, anii 1933-1938. O selecție din aceste editoriale
este publicată în Sandu Tudor, Universalism românesc (Arhiva Rugului Aprins), volum
îngrijit de Marius Vasileanu, București, Ed. Eikon, 2013. Este în pregătire o ediție integrală.
17
Revistă săptămânală care apare în trei etape, cu mari întreruperi, între anii
1932-1936.
18
Ziarul Credința, 4 (1936), nr. 694, 695 și 696 publicat în zilele de 19, 20 și 21 martie.
Editoriale respective se regăsesc în S. Tudor, Universalism românesc, pp. 213-220.

436
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

Tudor, astfel încât și acestea vor cântări în dosarul arestării finale din anul
1958 –, întregul lot al Rugului Aprins a fost acuzat de legionarism!
În fond, o obișnuință în epocă, procurorii comuniști au încercat
să lege „cazul” Rugului Aprins de mișcarea legionară. Într-adevăr,
pretextul arestării celor 16 din lotul Rugului Aprins este o inventată
activitate legionară ostilă noii orânduiri sociale, comuniste. În realitate,
membrii principali ai Rugului Aprins nu numai că nu au fost legionari,
ci se poziționaseră clar împotriva acestei deraieri. Și jurnalistul Sandu
Tudor, și profesorul Alexandru Mironescu și alți câțiva au scris în anii ̕30
mai multe articole împotriva legionarilor și au polemizat cu aceștia etc.
Au trecut pe la Mănăstirea Antim ori au fost implicate în întâlnirile
Rugului Aprins peste 40 de personalități ale clerului Bisericii Ortodoxe
Române și ale laicatului ortodox. Doar câțiva dintre acești participanți –
care n-au făcut parte din nucleul central – au fost în fragedă tinerețe
simpatizanți legionari și s-au distanțat fără rest de mișcarea legionară
pe măsură ce au descoperit mistica creștină autentică.
Așadar, chiar dacă în anumite medii neinformate persistă inclusiv
această acuză de legionarism cu privire la Părintele Daniil Sandu Tudor,
ori la întreaga mișcare Rugul Aprins, aceasta nu este decât o (auto)ma-
nipulare care s-a rostogolit, iată, după atâția ani de la procesul celor ares-
tați în lotul „Alexandru Teodorescu și alții”, în pofida faptului că, după
1989, cei arestați în lotul Rugului Aprins au fost reabilitați în justiție.
Mai trebuie luat în seamă și un alt fapt generator de confuzii: acest
pseudonim, Sandu Tudor, relativ banal, are un singur corespondent în
lumea cultural-religioasă, într-o altă persoană care a și scris câte ceva.
Există un preot buzoian, cu zece ani mai tânăr, numit la botez Sandu,
numele de familie fiind Tudor. Devenit preot creștin ortodox, buzo-
ianul Sandu Tudor (1906-1979) a fost el însuși autorul unor articole
de cateheză creștină, unele, polemice. Din păcate, spre deosebire de
poetul și jurnalistul bucureștean Sandu Tudor, care a avut o pozițio-
nare înțeleaptă în raport cu extremele politice, preotul Sandu Tudor
din localitatea Mânzălești (Buzău) a publicat articole creștine în presa
de extremă dreaptă – mai exact în revista Sfarmă-piatră, din anii 1938-
1941. Părintele Sandu Tudor din Mânzălești nu era propriu-zis legionar,
ci doar un naționalist care a riscat însă să publice19 într-o revistă cu

19
Familia Pr. Sandu Tudor din Mânzălești (Buzău) a păstrat o parte din arti-
colele creștine ale acestuia publicate în Sfarmă-piatră și în presa locală buzoiană.
Există, de asemenea, o corespondență între Pr. Sandu Tudor din Mânzălești și

437
Marius Vasileanu

apăsată orientare de extremă dreapta. Și acest Sandu Tudor a fost închis,

dar reabilitat în justiție după 1989, conform informațiilor primite de la
urmașii săi. Buzoianul a publicat doar articole, nu cărți, semnate de
obicei „Pr. Sandu Tudor” (probabil, tocmai pentru a nu fi confundat
cu poetul și jurnalistul bucureștean care debutase înaintea sa și a cărei
notorietate era semnificativ mai mare), dintre care câteva sunt deja
inventariate de bibliotecile românești. Dar, previzibil, din neatenția și
ignoranța unor cercetători și aceste articole semnate Pr. Sandu Tudor
sunt atribuite uneori, în mod eronat – chiar și în Dicționarul general al
literaturii române apărut sub egida Academiei Române!20 –, tot poetului
și jurnalistului Sandu Tudor, fondatorul Rugului Aprins21.
Iată doar câteva motive pentru care și percepția politică, insufi-
cient analizată până astăzi, privitoare la Părintele Daniil Sandu Tudor a
rămas, din păcate, deformată.

2.4 Neîncetate încercări

Dacă am privi în ansamblu viața Părintelui Daniil Sandu Tudor

vom realiza că este un parcurs plin de grele încercări. A trecut prin două
războaie mondiale, fiind angajat direct pe front, mai ales în Primul
Război Mondial. A fost arestat de patru ori22.
A fost sărac, dar a avut ulterior și ceva venituri din presă. Posesor
al unui condei acid, Sandu Tudor și-a atras repede în presa interbelică

Mitropolitul Bartolomeu Anania. În volumul său de memorii, viitorul mitropolit care-i

cunoștea pe amândoi Sandu Tudor, îl amintește și pe preotul buzoian pe care l-a întâlnit
în închisoare la Aiud († Valeriu Anania, Memorii, Iași, Ed. Polirom, 2008, p. 331). Nu
se știe dacă cei doi Sandu Tudor s-au întâlnit direct vreodată, chiar dacă la un moment
dat erau amândoi închiși la Aiud.
20
Academia Română, Institutul de Istorie și Teorie Literară George Căli-
nescu, Dicționarul general al literaturii române, vol. 6, București, Ed. Univers Enciclo-
pedic, 2007, pp. 791-793.
21
Este o evidență: în anii 1938-1941 poetul Sandu Tudor nu era preot, întrucât a
făcut pasul spre monahism și preoție abia în anul 1948, iar convingerile sale politice l-au
ținut departe de reviste precum Sfarmă-piatră.
22
Primul arest a fost timp de o săptămână, începând cu ziua de 22 febr. 1935, pentru
pretinse acuze de șantaj, nicicând dovedite, dar care au fost îndelung vânturate de atunci
încoace, în toate mediile. A doilea arest s-a petrecut în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial, începând, probabil, din 12 nov. 1942, fiind internat – mai degrabă dintr-o eroare
a Siguranței – în lagărul de la Târgu Jiu, dar a fost curând eliberat și angrenat în operațiuni
militare. Ulterior, a fost arestat în timpul regimului comunist între 1950 și 1952, iar apoi
începând din 1958 până când a plecat la Domnul (17 nov. 1962).

438
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

mai multe „etichete” pornite și dinspre legionari, și dinspre comuniști

ori dinspre câțiva potentați ai vremii cu care intrase în multiple pole-
mici. Din păcate, vom auzi și astăzi în mediile culturale, inclusiv în
cele clericale, că ar fi fost „șantajist” – o acuză nicicând dovedită, chiar
dacă în anul 1935 s-a încercat o astfel de instrumentalizare avându-l ca
victimă pe Sandu Tudor!
S-a mai spus că ar fi fost un personaj foarte bogat, ceea ce este
ridicol. Mircea Vulcănescu – față de care Sandu Tudor a greșit grosolan,
în opinia noastră, într-un celebru scandal – notează astfel despre prie-
tenul său și viitorul inițiator al Rugului Aprins: „[…] Sărac, lipit, neavând
altceva decât cărțile și un rând de haine, pe care le îngrijea ca pe ochii
din cap […] reușea totuși să treacă în lume drept un dandy”23. Să ne
amintim că Sandu Tudor nu a avut resurse financiare nici măcar pentru
a-și termina studiile universitare pe care le-a abandonat, angajându-se
apoi pe un vas, pe mare. Este adevărat, ulterior acestei etape, banii
câștigați din presă i-a dat pe câte o mașină la modă ori chiar pe o avio-
netă (avion personal de mici dimensiuni, al cărui preț pe acea vreme
era subvenționat pe jumătate de statul român), pentru a-și astâmpăra,
parcă, setea de înălțimi. Dar sunt ridicole vorbele care încă stăruie în
varii medii considerându-l un om foarte bogat, care ar fi avut în propri-
etate câteva blocuri pe Calea Victoriei etc. În mod cert, intoxicările (de
presă) circulau și în perioada interbelică.
Nu ne-am propus aici să privim edulcorat personalitatea și faptele
Părintelui Daniil Sandu Tudor, mai ales cele din prima jumătate a
vieții, înainte de intrarea în monahism. Probabil una dintre cele mai
grele încercări care i-a fost pusă pe cale a fost relația cu prietenii. În
opinia noastră, Sandu Tudor a greșit profund față de unul dintre cei mai
buni prieteni pe care-i avea, Mircea Vulcănescu, lansând o murdară
campanie de presă împotriva acestuia24. Din motive greu de explicat, a
avut un comportament cel puțin discutabil și față de grupul „Criterion”,
în ansamblu, ceea ce i-a determinat pe o seamă de alți prieteni să se
distanțeze, măcar temporar. Însoțirea jurnalistică cu Zaharia Stancu,
al cărui caracter este binecunoscut, nu i-a fost de bun augur. Acestea

23
O pagină din arhiva lui Mircea Vulcănescu, notată în: Ionuț Butoi, Mircea Vulcă-
nescu. O microistorie a interbelicului românesc, București, Ed. Eikon, 2015, pp. 289-290.
24
Vezi ziarul Credința, începând din dec. 1934.

439
Marius Vasileanu

pot fi câteva dintre explicațiile multiplelor controverse pornite din

interbelic care-l privesc pe jurnalistul Sandu Tudor.
Însă încercările au continuat: a trecut de mai multe ori pe
lângă moarte.
La intoxicările de presă din interbelic se adaugă cele strecurate mai
târziu de poliția politică comunistă. De pildă, pe lângă acuza de legi-
onarism, Securitatea comunistă a lansat printre locuitorii mireni din
preajma Schitului Rarău încă o dezinformare: aceea că starețul schi-
tului, care, aflat în București, tocmai era arestat din apartamentul lui Al.
Mironescu în noaptea de 13/14 iunie 1958, ar fi avut ascunsă pe munte
aparatură cu care ar fi transmis informații în Occident. Astăzi se știe că
aceasta nu a fost decât o nouă intoxicare lansată de Securitate, tocmai
pentru a calma spiritele țăranilor din zonă. Din păcate, am constatat,
și astăzi țăranii din preajma schitului mai cred în această intoxicare25!
Nici moartea Părintelui Daniil, petrecută dramatic la Aiud, nu este
lipsită de informații controversate. În general, este un truism printre
cercetători: narațiunile închisorilor comuniste mustesc de informații
incerte, greu de verificat astăzi. Nu se știe cu exactitate cauza morții
Părintelui Daniil Sandu Tudor, la doar 66 de ani, căci există mai multe
variante. În privința istoriei – apărută ca din neant, la Aiud, abia acum
câțiva ani, prin care se susține că și Părintele Daniil ar fi luat pe cineva
în spinare în condiții de frig extrem și că ar fi supraviețuit astfel câteva
zile, doar prin rugăciune, este plauzibilă, dar nu a fost niciodată docu-
mentată. Mă alătur cercetătorilor care consideră că aceasta este o
„contaminare” produsă relativ recent, mult după 1989, prin preluarea
până la identitate a binecunoscutei istorii similare trăite cu 10 ani mai
devreme de martirul Mircea Vulcănescu, tot la Aiud. Fără îndoială că
există posibilitatea unei istorii identice și în cazul Părintelui Daniil.
Dar credem că Biserica ar trebui să gestioneze și să documenteze cu
mai mare atenție asemenea istorii, în cazul personalităților de anver-
gură. Rămânem la convingerea că Părintele Daniil Sandu Tudor este și
continuă să fie un martir al Bisericii cu sau fără astfel de legende nedo-
vedite deocamdată prin nimic.

25
Acum câțiva ani am făcut o serie de înregistrari de istorie orală în Bucovina cu
oameni mai în vârstă care l-au cunoscut și frecventat pe Părintele Daniil Sandu Tudor
pe Rarău. Păstrez în arhiva personală aceste mărturii, pe care le voi analiza și publica
cu alt prilej.

440
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

3. Un te m pe ram e nt v u lc ani c deven it

„o l u m i nă li ni ș ti to are”

Fapt binecunoscut, există destul de multe mărturii despre omul

Sandu Tudor în care se susține că avea un fel de a fi mai năbădăios.
Este o temă de cercetare care rămâne deschisă. Ceea ce putem sublinia
este că personalitatea acestuia trebuie privită panoramic – de aceea
se va observa și o anume dinamică a percepțiilor referitoare la Sandu
Tudor. Dincolo de varii anecdote care trimit la temperamentul vulcanic
al poetului Sandu Tudor, cred că este necesar să avem inima deschisă,
totodată, către mărturiile aduse de ucenicii Părintelui Daniil Sandu
Tudor, cei care i-au fost aproape la Schitul Rarău. Acei câțiva pe care
i-am prins în viață mărturisesc despre un altfel de Sandu Tudor, vorbesc
despre un adevărat părinte spiritual. Și nu-s puține aceste mărturii26!
Și cei care i-au fost cu adevărat apropiați Părintelui Daniil Sandu
Tudor, aduc aceeași mărturie. De pildă, profesorul Alexandru Miro-
nescu pleda adesea, inclusiv în fața altor intelectuali, că personalitatea
Părintelui Daniil Sandu Tudor este mult mai complexă, că aceștia nu-l
cunosc decât superficial27.
La începutul anului 1958, când Părintele Daniil poposește în Bucu-
rești, este găzduit mai multe zile în primitoarea casă a profesorului
Alexandru Mironescu. Ulterior, Al. Mironescu îi va scrie Părintelui
Andrei Scrima, aflat deja în străinătate că și el, și familia Mironescu s-au
atașat mult de Părintele Daniil Sandu Tudor, că este un om foarte delicat
și că prin plecarea acestuia, din nou, la Schitul Rarău, le lipsește28...
Dar toți cei de mai sus, ucenici, prieteni, ar putea fi și sunt
subiectivi, desigur. Iată mărturia filosofului Mihail Șora făcută acum

26
Este vorba despre mărturii de istorie orală – păstrate preponderent în format
audio, uneori și video – regăsite în câteva întâlniri publice, dar mai ales în cadru privat.
Bună parte dintre acestea sunt păstrate și în arhiva noastră personală.
27
De exemplu, în discuția despre Părintele Daniil pe care o are Al. Mironescu cu
Nichifor Crainic, vezi Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal (1967-1968),
volum îngrijit de Marius Vasileanu, (Arhiva Rugului Aprins), București, Ed. Eikon, 2014,
p. 244: „De Sandu Tudor, pe care l-a cunoscut înainte de a deveni prietenul meu, vorbește
cu asprime implacabilă, chiar după ce eu, prietenul lui, îi vorbesc de omul pe care văd
că nu-l cunoaște deloc. Despre talentul lui Sandu vorbește cu prețuire, dar și aici ignoră
amplul șantier de probleme și realizări în care s-a mișcat din ce în ce mai profund Sandu”.
28
Corespondența dintre Al. Mironescu și Andrei Scrima, parțial inedită, se află
astăzi în arhive private.

441
Marius Vasileanu

câțiva ani. Mihail Șora era la rândul său tributar unor vorbe care
circulau și încă stăruie, mai ales în spațiul cultural, despre Sandu
Tudor. A avut surpriza să-l întâlnească o singura dată, în casă la
Alexandru Mironescu, prin anii ’50. Părintele ieroschimonah Daniil
Sandu Tudor era: „o lumină liniștitoare și cuceritoare”, susține și
mărturisește Mihail Șora29...
Poate că puțina experiență monahală să nu fi determinat o instalare
definitivă a acestei „lumini liniștitoare”, nici măcar spre finalul vieții Pr.
Daniil Sandu Tudor. Căci există, se știe, și mărturii care vorbesc încă
despre un Pr. Daniil temperamental inclusiv în ultimii ani de viață,
petrecuți în închisoarea de la Aiud30.
Poate că Părintele Daniil făcea parte din specia atât de rară a
mărturisitorilor gata să pledeze cu asprime pentru credința lor, dar
rămânând relativ discreți cu persoana proprie. Câți dintre detractorii
săi mai vechi sau mai noi știu, de pildă, că înainte cu doar câteva zile
de accidentul cu avionul personal, jurnalistul Sandu Tudor tocmai
avusese, foarte aproape de Piața Victoriei (București), un alt accident,
de mașină, la fel de grav, din care a scăpat nevătămat31? Dacă a păstrat
atâta discreție în privința accidentului de mașină, despre care ziarul
Credința nu a scris absolut niciun rând, Sandu Tudor a ieșit public
doar o singură dată după accidentul de avion, pentru a da o replică
unui ziarist lipsit de bun-simț. Dar, curios, nici în Credința nu s-a
scris absolut nimic despre accidentul de avion, imediat după eveni-
ment – chiar dacă, în limbaj jurnalistic, aceasta chiar era „o știre”, și
încă spectaculoasă! Dacă ar fi fost vorba despre altcineva, cu sigu-
ranță, Credința ar fi fost printre primele ziare care ar fi scris, dată fiind
sensibilitatea dovedită deja pentru lumea aviației...

29
Afirmație făcută în emisiunea Credo, realizată în anul 2000 de TVR, a cărei
înregistrare poate fi găsită aici: <https://www.youtube.com/watch?v=SxKUPog6gG4>,
accesată 8 oct. 2017.
30
Cu toate acestea, cerem permisiunea să luăm cu mari rezerve notațiile prove-
nite din partea unora care nu-l simpatizau nicidecum pe Părintele Daniil. Cu atât mai
apăsat atunci când aceste mărturii vin din partea unor (simpatizanți) legionari cu care
Părintele Daniil a avut dese dispute directe, inclusiv în ultima închisoare. Este motivul
pentru care găsim cel puțin lipsite de seriozitate notațiile făcute de Valeriu Anania în
Memorii cu privire la Părintele Daniil Sandu Tudor pe care, în mod clar, nu-l agrea.
Vezi: † V. Anania, Memorii, mai ales pp. 326-327.
31
Arhiva personală (M. Vasileanu).

442
 Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, între legende și adevăr

Ceea ce vrem să subliniem este că bună parte din viața Pr. Daniil
Sandu Tudor a rămas necunoscută, poate chiar camuflată în spatele
unor măști, tocmai prin voința protagonistului. Să fie aceasta o trimi-
tere la căutările sale de ordin duhovnicesc și la smerenia creștină?

4 . Con c lu zi i

Personalitate a cărei viață se dovedește încă puțin cunoscută, Pr.

Daniil Sandu Tudor a avut un traseu biografic bogat în încercări. A fost
prins în vârtejurile veacului al XX-lea, dar s-a implicat activ, mai ales în
prima parte a vieții, și în spațiul public. Totdeauna a mers pe drumul cel
mai greu, niciodată nu a fost căldicel, chiar și atunci când, poate, a greșit.
Cercetări viitoare care vor avea șansa și, uneori, dezavantajele, distanței
în timp și spațiu vor clarifica cu siguranță bună parte din controversele
încă existente în viața acestui martir creștin ortodox român.
În urma modestelor noastre eforturi de cercetare, suntem încre-
dințați că avem de-a face cu o personalitate departe de a fi histrionică,
așa cum l-au zugrăvit și neprietenii, dar, uneori, și acțiunile perso-
nale riscante. În pofida accidentelor de parcurs, viața și opera Părin-
telui Daniil sunt încununate de bucuria martiriului pentru Hristos.
Părintele Daniil Sandu Tudor a fost un om simultan și profund atașat
și culturii universale de amplă respirație, și Bisericii nedespărțite,
dar – dincolo de opera sa scrisă, dintre care Acatistele îl așază între
marii scriitori mistici ai literaturii române – lucrarea sa fundamentală
rămâne întemeierea Rugului Aprins ale cărui ecouri mai stăruie încă
și astăzi în inima mare a Bisericii.

443