Curs – Omiletică – Pr.

Popovici Dănuț

C3 - Temeiuri ale propovăduirii în Biserica

Ortodoxă
Studiul omiletic presupune cunoașterea corectă a temeiurilor propovăduirii în Biserică. În lumina
acestor temeiuri care sunt biblice, patristice și canonice, preotul predicator va cunoaște atât exigențele misiunii
sale preoțești cât și pericolele așa-zișilor prooroci mincinoși.
Cunoscând aceste temeiuri, preotul sau viitorul preot își însușește principiile după care el însuși va
trebui să predice. El va înțelege că predica nu este doar un singur act de vestire ci este un univers al descoperirii
Logosului Dumnezeiesc.
Prin actul propovăduirii, Logosul se descoperă mereu lumii, de aceea predica nu este un singur produs
al rațiunii umane, ea rămâne, indiferent de timp, o paradigmă a dialogului dintre Dumnezeu și om.

1. Temeiuri Biblice

Sfânta Scriptură abundă în descrieri privitoare la misiunea predicatorului. Acest lucru se întâmplă
nu doar în Noul Testament ci și în Vechiul Testament.
Vechiul Testament conține informații foarte bogate și prețioase cu privire la persoana și rolul
predicatorului, mediator al cuvântului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, predica a avut ca temei porunca
lui Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nyssa spunea că: ”Porunca era o lege de viață care cerea omului să nu
moară.”
Predicatorul vechi-testamentar era o persoană responsabilă, era trimisul lui Dumnezeu ca să
vestească. Discursurile aveau un caracter sapiențial și moral.
În Noul Testament, predica dobândește noi valențe. Aici predica are rolul de a ne apropia de persoana
lui Hristos și mai puțin un rol eminamente moral. În Noul Testament, predica dobândește perspectiva
dialogului deplin între Dumnezeu și om, înțeles ca un dialog între tată și fiu. Întreaga activitate predicatorială
a Mântuitorului se bazează pe dialogul desăvârșit dintre Tatăl și Fiul.
Din activitatea Mântuitorului se înțelege că predica este mijlocitoarea credinței dar și reper sacru al
misiunii Bisericii în lume.
Viitorul predicator are datoria sacră de a cunoaște Dumnezeiasca Scriptură în mod cât mai amănunțit,
nu doar pentru a tâlcui corect cuvintele ei, ci și pentru a pune în lumină temeiurile propovăduirii creștine.

2. Temeiuri Patristice

Încă de la început, între viața Bisericii și Predică, s-a instituit o legătură organică, legătură produsă de
lucrarea Duhului Sfânt. Darul vorbirii a fost înțeles, încă de la început, ca o harismă deosebită a Sfântului
Curs – Omiletică – Pr. Popovici Dănuț

Duh. Vorbirea, predica, propovăduirea, rămâne o preocupare primordială încă din vremea Sfinților Apostoli
și aceasta o vedem în Fapte 6,2, când Apostolii zic: ”Nu este drept ca, noi, lăsând deoparte Cuvântul lui
Dumnezeu, să slujim la mese.”
Predica a fost cel dintâi mijloc, nu numai de vestire a Evangheliei ci și de expunere a credinței creștine.
Sfinții Părinți și-au asumat această responsabilitate a predicării în împrejurări grele, nedespărțind niciodată
cuvântul euharistic de cuvântul propovăduit.
În oratoria patristică nu era o preocupare pentru a teoretiza și generaliza regulile oratorice ale predicii,
ci s-a urmărit mai degrabă trăirea adevărului prin predică și prin mărturisire.
Părinții Bisericii au arătat că predica este o dimensiune esențială a slujirii preoțești. Ei spun că, cel care
predică, nu predică pentru cinstea pe care o dobândește de la oameni, ci spre slava lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți spun că responsabilitatea preotului, manifestată prin predică, se arată atât în raport cu
Dumnezeu cât și în raport cu semenii.
Față de Dumnezeu, predicatorul are datoria să păstreze nealterată învățătura Bisericii și să o predice
neîncetat, iar față de semeni are datoria să-i scoată din întunericul necunoștinței și să-i călăuzească la lumina
adevărului.
Despre puterea predicii, Sfântul Ioan Gură de Aur a scris următoarele: ”Preoții nu au decât un singur
mijloc, o singură cale de vindecare, anume învățătura cu cuvântul, adică predica. Aceasta este
instrumentul, aceasta este hrana, aceasta este cel mai bun aer. Aceasta ține loc de medicament, aceasta
ține loc de bisturiu, aceasta ține loc de cauterizare. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie
neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu e în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte.
Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit. Prin predică smerim sufletul îngâmfat. Prin predică tăiem ce-i
de prisos. Prin predică împlinim cele de lipsă. Prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la
însănătoșirea sufletului.”
Predica noastră de astăzi trebuie să fie în duhul celor îndemnate de marele orator al Bisericii, Sfântul
Ioan Gură de Aur.
Predica nu este un element facultativ din misiunea preotului, nu este o anexă, ci predica rămâne cea
mai puternică armă cu care predicatorul zdrobește puterile întunericului.

3. Temeiuri Patristice
Părinții Bisericii au stabilit norme canonice foarte severe, referitoare la misiunea predicatorială.
Amintim câteva referințe canonice esențiale:
- Canonul 58 Apostolic spune că: ”Preotul care nu predică să se afurisească și care persistă
în nepăsare, să se caterisească.”
- Canonul 19 al Sinodului VI Ecumenic;
- Canonul 64 Trulan interzice laicului să predice;
- Canonul 70 Trulan interzice femeilor să predice.