Părintele Benedict Ghiuș și taina Rugului Aprins

Calendarul memoriei ni-i descoperă zilele acestea pe mărturisitorii Rugului Aprins, de

la a căror arestare în noaptea de 13-14 iunie 1958 se împlinesc 59 de ani, dar mai ales pe
părintele Benedict Ghiuș, membru marcant al Rugului Aprins și una din figurile martirice ale
temnițelor comuniste, care a trecut la Domnul pe 12 iunie 1990.
Trăirea lui Hristos în veacul totalitarismelor
Fenomenul Rugul Aprins, un șantier de cercetare atât de drag celor care studiază
trecutul recent al Bisericii, reprezintă expresia fidelă a conflictului dintre stăpânitorii veacului
și cei care și-au asumat deplin trăirea în Hristos. Rugul Aprins și destinul martiric al
părintelui Benedict Ghiuș ne vorbesc deopotrivă despre încercările de renaștere ale
monahismului românesc la mijlocul secolului trecut, despre căutările isihaste din vatra
Antimului, despre intelectuali și clerici pe drumul căutărilor spirituale, despre suspiciunea
permanentă cu care puterea politică se raportează la viața spirituală autentică, despre credință
ca formă tăcută de rezistență față de comunism, despre interpretarea ideologică a trăirii în
Hristos ca activitate politică dușmănoasă și în final despre martirajul pentru Hristos în
temnițele comuniste.
Născut în 1904 în Domnești, Vrancea, părintele Benedict Ghiuș, pe numele de botez
Vasile, studiază teologia la București și Chișinău pentru ca apoi să beneficieze de o bursă la
Strasbourg, de unde se întoarce cu un doctorat în teologie.
După un periplu ca prefect al Internatului Teologic din Cernăuți și profesor la
Seminarul din Bălți, părintele Benedict se refugiază în București după cedarea Basarabiei în
1940. Frământările lăuntrice îl aduc alături de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei și alți
intelectuali aflați în căutarea isihiei. Astfel, în prima săptămâna a postului Maicii Domnului,
în paraclisul palatului mitropolitan din Cernăuți, participă împreună cu Sandu Tudor,
Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica,
H.H. Stahl, Petre Manoliu, pr. Nicolae Popescu, la un program intens duhovnicesc, sub
numele de „Șapte zile de priveghere”, o prefigurare a Rugului Aprins de la Antim.
Tot în 1943 părintele Benedict este ales ca episcop de Hotin, dar la intervenția puterii
politice, alegerea lui este invalidată. Pretinsa acuzație de legionarism, din partea unui regim
care i-a adus el însuși la putere pe legionari în septembrie 1940, n-a reprezentat decât un
pretext, care masca suspiciunea pe care un regim autoritar o manifesta față de un spirit viu,
deopotrivă cultural și duhovnicesc. Contactele părintelui Benedict Ghiuș cu legionarismul au
fost superficiale și pot fi circumscrise spiritului unei epoci dominate de căutări spirituale.
Cartea „Înnoiește, Noule Ierusalime”, semnată împreună cu călugării Antim Nica, Ioil Babaca
și Nicodim Ioniță” a reprezentat strigătul profetic al unor monahi conștienți de criza prin care
trecea Biserica și nicidecum un manifest politic, cu atât mai puțin unul de nuanță legionară.
Rugul Aprins de la Antim
În tranziția dominată de confuzii și fantasme politice de la finalul cel de-al doilea
război mondial, pelerinii pe calea isihiei din vara lui 1943 se reîntâlnesc la Antim, unde
înființează „Asociația Rugul Aprins al Maicii Domnului”, impulsionați fiind și de întâlnirea
cu Ioan Culâghin, călugăr de la Optina refugiat în România în timpul războiului și care a adus
cu sine tradiția isihastă a călugărilor ruși. Astfel, serile duhovnicești de la Antimul păstorit de
părintele Vasile Vasilache deveniseră expresia cea mai înaltă a căutărilor spirituale,
deopotrivă intelectuale și isihaste, ale unor personalități care doreau să se zidească lăuntric
într-o Românie aflată pe drumul comunizării.
Tăvălugul istoriei nu putea ocoli cenaclul duhovnicesc din care făceau parte Sandu
Tudor, Benedict Ghiuș, Al. Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gh. Dabija, Paul
Sterian, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac alături de alți trecători prin ctitoria Sf.
Antim Ivireanul, și astfel în 1948 este desființată Asociația Rugul Aprins. Părintele Benedict
Ghiuș este chemat pe patriarhul Iustinian la slujirea de vicar-patriarhal, în 1949 fiind numit și
stareț al Mănăstirii Antim, dar regimul comunist refuză numirea, invocând aceleași pretexte
politice, dublate de activitatea „dușmănoasă” în cadrul Rugului Aprins. Pentru a-l feri de
urmărirea Securității, patriarhul Iustinian îl trimite pe părintele Benedict profesor la
Seminarul Neamț, de unde se întoarce în 1955 ca slujitor la Catedrala Patriarhală.
După eliberarea din prima detenție a părintelui Daniil Sandu Tudor, 1950-1952,
membrii Rugului Aprins reînnoadă firul întâlnirilor, de data aceasta într-un cerc mai restrâns,
întâlnirile având loc la mănăstirea Plumbuita, unde se afla părintele Sofian Boghiu, sau acasă
la Alexandru Mironescu.
Rugăciunea inimii ca „dușman al poporului”
Urmărirea informativă a Securității, dar mai ales procesul lotului Rugului Aprins, ai
cărui membri au fost arestați în vara lui 1958, ne dezvăluie modul cum regimul comunist
interpreta într-o cheie rudimentar ideologică căutările isihaste de la Antim. Limbajul de lemn
al dosarelor, în care totul devine „activitate dușmănoasă”, „pregătire legionară”, „recrutarea
de elemente în vederea îndoctrinării”, „comentarii dușmănoase la adresa regimului”, nu-i
doar un rumeguș ideologic, ci reprezintă expresia fidelă a războiului deschis pe care
totalitarismul comunist îl declarase lui Dumnezeu și implicit slujitorilor săi cei mai fideli.
Ideea că rugăciunea inimii este „contrarevoluţionară” şi poate constitui o veritabilă
armă de luptă împotriva regimului o regăsim deosebit de sugestiv în următorul extras dintr-un
proces verbal de interogatoriu, care redă în frazeologia Securității depoziția martorului:
„Rugăciunea inimii reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi
dăunătoare actualului regim prin aceea că cei ce ajungeau să practice această rugăciune în
mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune.
Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate, în special de cea
politică, pentru ca pentru început să avem cât mai mult timp liber. În afară de aceasta, treptat,
treptat deveneam nişte oameni foarte mistici şi chiar fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat
siliţi să ne retragem la mănăstire.” Înţelegem, astfel, că îndemnul biblic „Rugaţi-vă
neîncetat!” devenea faptă penală, condamnabilă ca „activitate dușmănoasă”, pentru care
membrii Rugului Aprins au primit ani grei de închisoare. Ni se dezvăluie astfel adevărată față
a politicii religioase a regimului comunist, care nu accepta decât o manifestare formală a
credinței și penaliza în forme radicale trăirea spirituală autentică în Hristos.
Condamnat pe 8 noiembrie 1958 la 18 ani muncă silnică, părintele Benedict Ghiuș
trece prin închisorile Jilava, Aiud (1959-1962), Salcia, pentru ca în 25 iunie 1964 să fie
eliberat de la colonia de muncă Ostrov, din Delta Dunării. În temnița Aiudului, unde este
închis alături de majoritatea membrilor Rugului Aprins și unde suferă moarte martirică
părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Benedict se întâlnește cu un alt izvor de viață
duhovnicească, aflat în căutarea rugăciunii inimii, reprezentat de „Grupul Misticilor” ce-și
avea obârșia în Aiudul perioadei antonesciene.
Mărturia tăcută a credinței
După eliberare, părintele Benedict este rechemat de patriarhul Iustinian la Catedrala
Patriarhală, care și-a asumat deschis „reabilitarea și protejarea” celor care suferiseră în
închisori. În sfertul de veac până la căderea comunismului, deopotrivă la Patriarhie sau la
Mănăstirea Cernica, părintele Benedict a fost urmărit îndeaproape de Securitate. Experiența
isihastă a Antimului, pe care părintele Benedict o reactualiza în prezența sa cotidiană intra în
conflict în ochiul vigilent a rețelei informative, care-l suspecta că vrea să „introducă o
atmosferă de misticism în catedrală, prin faptul că rostește încet și stins rugăciunile.”
Un astfel de agent, favorabil de această dată părintelui, ne-a lăsat poate cea mai fidelă
caracterizare monahului asumat, a cărui viață a fost o mărturie deplină a trăirii și jerfei pentru
Hristos: „Nu trebuie uitat niciodată că dânsul [Benedict Ghiuş] este prin excelenţă un adânc
trăitor al valorilor spirituale, un om permanent în rugăciune, este un „isihast”, un practicant
autentic şi sincer al rugăciunilor interioare.”