Smerenia mărturisitorului.

Demostene Andronescu și reeducarea de la Aiud

„În ziua de 29 mai 1961, ora 12, deținutul Andronescu Demostene, secția 2, camera 212,
condamnat la 20 ani M.S., a comis următoarele: a șters varul de pe ușa camerei și a dat cu săpun
pentru a putea scrie diferite inscripții, care erau scrise în limbă străină. Pentru această abatere
propun să fie pedepsit 6 zile izolare cu regim sever”.
În peisajul memorial(istic) anti-comunist, Demostene Andronescu e un „caz” paradoxal:
în timp ce își dă măsura capacității analitice, utilizând surse documentare diverse pe care le
integrează propriei experiențe concentraționare, redactând una din cele mai importante lucrări
dedicate reeducării de la Aiud, Demostene Andronescu vorbește prea puțin despre sine. Publicată
mai întâi în serial, între 1993-1995, în periodicul sibian Puncte Cardinale, lucrarea Reeducarea
de la Aiud avea să cunoască două ediții ulterioare, îmbunătățite deopotrivă sub aspect
documentar și stilistic, la editurile Christiana (2009) și Manuscris (2018). Istoric de formație,
Demostene Andronescu își dă măsura priceperii profesionale, oferind publicului o grilă de
lectură coerentă asupra unui subiect vast, imposibil de cuprins în toate detaliile și implicațiile
istorice și umane. De altfel, autorul nu-și propune să epuizeze subiectul, nici măcar să-l descrie
în amănunt, ci tratează marile teme, oferind o viziune unitară asupra reeducării: autori
(conducerea PCR, MAI, Securitatea, colonelul Crăciun); metode (izolare, presiune psihologică,
urmărire, demascări, procese-publice); scopuri (neutralizarea organizației legionari și
compromiterea deținuților prin participarea la reeducare); figuri eroice (George Manu și
Alexandru Ghica).
Astfel, deși memorialist citit și citat de majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de
represiunea comunistă, pentru a-l cunoaște pe Demostene Andronescu trebuie să apelăm la alte
surse, iar raportul de pedeapsă, menționat mai sus, ne oferă o imagine, stângace și lacunară,
asupra destinului martiric al acestuia.
Născut în 1927 (Panciu, jud. Putna – Vrancea, de azi), Demostene Andronescu ia contact
cu politica în 1947, când, în contextul intensificării rezistenței față de instaurarea comunismului,
se înscrie în FDC, organizația de tineret a Mișcării Legionare. Din cauza acestei afilieri politice
avea să fie arestat în 1952, pe când era student la Facultatea de Istorie din București, eliberându-
se în 1955, după un periplu prin închisorile Jilava și Gherla. După eliberare s-a înscris la
Facultatea de Filologie Clasică, unde-l cunoaște pe Marcel Petrișor, cel care-i va rămâne prieten
apropiat întreaga viață. Alături de acesta, Demostene Andronescu a fost arestat în noiembrie
1956, în contextul noii represiuni inițiate de Securitate pentru a anihila posibilele influențe ale
revoluției maghiare.
Cercetările penale asupra grupului au fost conduse de temutul Gheorghe Enoiu, locțiitorul
șefului Direcției Anchete Penale a MAI. Deși dosarele Securității nu redau torturile anchetelor,
ne putem da seama de violențele extreme la care a fost supus Demostene Andronescu analizând
două declarații consecutive date în fața lui Enoiu. Dacă în 11 noiembrie 1956, chiar în ziua
arestării, Demostene Andronescu declară „că nu a desfășurat nici un fel de activitate
contrarevoluționară alături de Marcel Petrișor”, cinci zile mai târziu, pe 16 noiembrie, acesta își
schimbă declarația, afirmând ceea ce dorea Enoiu să audă. Faptul că declarația este dată sub
presiune, sau doar semnată de Demostene Andronescu, se reflectă și în limbajul utilizat, care
respectă frazeologia comunistă.
Condamnat, în mai 1957, la 20 de ani de muncă silnică, Demostene Andronescu ajunge,
după un periplu prin Jilava și Uranus, la Aiud. Începând din 1959, o dată cu numirea colonelului
Crăciun la conducerea penitenciarului, în Aiud începea procesul reeducării, prin care Securitatea
urmărea „restructurarea politică și morală” a deținuților legionari. Pentru reușita acestui proces,
în care s-a folosit de uzura fizică și psihică a deținuților, regimul a investit major, deopotrivă sub
aspect instituțional, uman, logistic și ideologic. Astfel, cel puțin sub aspect politic, reeducarea a
„reușit”, cea mai mare parte a deținuților asumându-și desolidarizarea de trecutul legionar și
încadrarea în noua ordine socială.
Poziția demnă exprimată „oficial”, în cadrul ședințelor de club, este dublată de atitudinea
fermă exprimată în celulă și notată cu fidelitate de un informator: „El spunea că nu mai este
legionar, însă rămâne un mare adversar al comunismului. […] Mi-a spus că el este naționalist,
dar nu vede în asta suprimarea celorlalte naționalități conlocuitoare, nici măcar suprimarea
drepturilor politice. […] Am discutat despre morală. Eu am afirmat că morala nu aparține unei
religii, ci ea s-a născut din necesitatea oamenilor de a trăit în comunitate. Mi-a răspuns că nu este
de acord cu mine și că părerea lui este că omul se naște cu anumite principii morale care-i sunt
sădite în suflet de divinitate”.
Pentru atitudinea sa din reeducare, Demostene Andronescu avea să fie inclus de colonelul
Crăciun pe lista finală a celor 200 de deținuți considerați capabili să reia activitatea contra-
revoluționară, imagine care s-a transpus și în caracterizarea făcută de același Crăciun și care
deschide dosarul de urmărire informativă post-detenție a lui Demostene Andronescu, urmărire a
Securității care a continuat până la sfârșitul anilor `80.