Intelectualii închisorilor comuniste.

Studiu de caz:

Constantin Noica și Nicolae Steinhardt

Pentru a înțelege motivele persecuțiilor și încarcerărilor suferite de intelectuali în

perioada comunistă cel mai bun punct de plecare este anul 1848. Karl Marx și Friedrich Engels
publică Manifestul partidului comunist, împărțind grupurile sociale pe baza unui singur
considerent, și anume cel economic. „Muncitorii nu au patrie” 1, adică niciun fel de rădăcină,
nicio apartenență sau individualitate, definitorie fiindu-le doar poziția în ecosistemul economic.
De asemenea, victoria proletariatului nu se rezumă doar la acapararea capitalului și mijloacelor
de producție, aceasta implică atât anihilarea celorlalte clase, cât și „ruptura cea mai radicală cu
ideile tradiţionale”2. Astfel, întreaga istorie și cultura produsă de-a lungul veacurilor este pătată
de „antagonisme de clasă”3, automatisme inculcate adânc în „conștiința socială” 4 – sintagmă ce
precede „inconștientul colectiv”5 al lui Jung, dar care se poate interpreta, in grosso modo, în
același fel – aceste antagonisme dispărând odată cu amintirea asupririlor, deci odată cu întreaga
cultură produsă de vreo clasă exploatatoare.

O scurtă radiografiere a ideologiei comuniste ne ilustrează, așadar, unul dintre motivele

„epurării” intelectuale/ culturale ce a avut loc și pe teritoriul României, în special în timpul
administrației Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuși, nu este singurul motiv. Un regim totalitar
trebuie să dețină controlul, să asigure iluzia siguranței pentru cei ce respectă regulile și să
îndepărteze orice suspiciune cum că ar fi ilegitim. Crearea unui climat ideologic „pur” devine
crucială și pentru Partidul Comunist Român. Stabilitatea a fost asigurată prin dizolvarea
celorlalte partide politice, prin întemnițarea intelectualilor – persoane ale căror idei puteau agita
masele sau cel puțin întrerupe procesul îndoctrinării – și prin introducerea cenzurii.

1
K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 29
2
K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 30
3
K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 30
4
K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p.30
5
C. G. Jung, Opere complete, 1, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Editura „Trei‟, 2003, p. 54
 Încarcerarea intelectualității a fost, cred eu, una dintre mariile ironii ale istoriei naționale,
comuniștii alimentând, fără ca măcar să-și dea seama, principiul hegelian al istoricității (teză –
antiteză – sinteză).

Primul intelectual pe care îl vom cerceta este Constantin Noica. Filosof și scriitor, acesta
devine, în urma detenției, unul dintre cei mai mari gânditori români. Doctor în filosofie, el apucă
să studieze sub Martin Heidegger, de unde și înclinația către fenomenologie, respectiv ontologie.
Primii săi ani de activitate în domeniu nu rodesc lucrări notabile. Noica ezită, parcă, să se afirme,
timp în care reprezentanți ai generației sale precum Eliade și Cioran își făceau loc pe scena
culturii europene.

Din păcate, însă, Constantin Noica alege să stea în țară după instaurarea regimului
comunist, fiind silit de către autoritățile socialiste la domiciliu forțat (arest la domiciliu) pe o
perioadă de nouă ani (1949- 1958) în localitatea Câmpulung–Muscel. Deși îngrădit, Noica își
trasează direcția filosofică tocmai în această perioadă, dând o atenție deosebită lui Goethe și
lucrării sale Faust. În 1958, este arestat pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” 6 și
condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care execută doar șase, fiind eliberat în 1964.

Încarcerat la Jilava, Noica își povestește experiențele și trăirile în cartea Rugați-vă pentru
fratele Alexandru, un jurnal de închisoare ce dezvăluie realitatea cruntă a procesului de reeducare
desfășurat de comuniști. Bătăile și condițiile inumane de trai nu erau, însă, singurele dificultăți
ale filosofului; dintre toate, lipsa sensului îl durea cel mai tare, impresia că trăiește într-o anexă a
istoriei, captiv într-o iregularitate temporală: „ - V-au bătut, nu-i aşa? / - Da, consimt eu după o
ezitare, dar… / - Dar e fără importanţă, ştiu, întregeşte el. Totuşi, de ce v-au bătut? / - Asta şi
vroiam să spun; m-au bătut fără motiv.” 7 Privat, astfel, de orice simț al utilității, Noica își
ajustează perspectivele, uneori chiar pe moment, lucru care îi permite să supraviețuiască și chiar
să se dezvolte intelectual: „ușa se deschide larg şi gardianul aduce o găleată cu apă murdară și
două cârpe mari de sac «Spălaţi pe jos», ordonă el. Mă avânt să iau una din cârpe şi încep să frec
febril cimentul de pe jos. […] e vorba acum de ceva adânc uman: munca de sclav. Şi totuşi, nu-
mi pare chiar o muncă de sclav să speli podeaua celulei tale. Este muncă şi asta şi are în ea ceva

6
B. Pădurean, 2017 (11 dec.), „Pagina de istorie: Arestarea lui Constantin Noica pentru «uneltire contra orânduirii
sociale»”, în RFI România (Radio France Internationale), ediție online, accesată la data de 29 mai 2020, la adresa:
https://www.rfi.ro/politica-99881-pagina-de-istorie-arestarea-constantin-noica-uneltire
7
C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, 2008, p. 4
bun, regenerator. În lipsa de sens în care ne-au aruncat ei […] orice muncă utilă este
binecuvântată.”8

Pentru Constantin Noica, întemnițarea nu a fost o experiență a izolării, a carcerei. El

povestește cum în interiorul penitenciarului Jilava, în aceleași camere în care erau închiși, exista
o foarte activă viață intelectuală. Împreună cu ai săi colegi de celulă (printre care se numărau
teologi, doctori, ingineri ș.a.m.d.), filosoful întreține un fervent proces de cunoaștere: „Se învaţă
orice, cu pasiune: anatomie elementară, fizică, istorie, teologie, dar mai ales limbi străine.” 9 Este
întrebuințat, de asemenea, termenul „conferință”; deținuții își luau responsabilitatea de a prezenta
subiecte sau teme, care mai apoi ajungeau discutate de întreaga celulă. Imaginea aceasta spune
multe despre nivelul cultural și personalitățile celor deținuți. Ei au ales să-și ascută mintea,
indiferent de circumstanțe, au ales să opună rezistență prin singurul mod în care puteau: să-și
păstreze și să-și îmbogățească bagajul cultural, nedându-se bătuți în fața tiraniei ideologice.

Din însemnările sale reies, de asemenea, aprinse discuții pe marginea existenței,

interpretări și reinterpretări ale unor mari opere (Don Quijote, Faust, Republica etc.), dar și
încercarea acelor minți de a înțelege regimul comunist, de a afla ce își dorește și mai ales care-i
vor fi efectele asupra sufletului omenesc. Astfel, observăm că reeducarea gândită de comuniști
nu a avut efect în rândul intelectualității românești, ba chiar dimpotrivă, a întărit legăturile
acestor oameni cu o cultură interzisă ideologic.

Aflăm, totodată, și de tacticile pe care regimul comunist le utiliza în scopul reeducării

intelectualilor români: „[…] în aparenţă reeducarea era foarte blajină, în fond era gravă pentru
conştiinţa oamenilor. Li se dădeau unele cărţi pe linia realizărilor regimului, li se proiectau filme
de propagandă, ba chiar, spre sfârşit, unii erau scoşi cu autocarele, câte o dimineaţă întreagă şi
duşi să vadă unităţile industriale, noile cartiere din oraşe sau gospodăriile de stat de la țară.” 10
Aceste strategii vedem, însă, că nu au funcționat. Noica iese din închisoare cu un nou suflu,
începând să se afirme atât în domeniul filosofic, cât și în cel lingvistic. Lucrările sale de după
1964 dovedesc rezistența culturii înalte în fața barbarismului ideologic implementat de
comuniști. Mai mult, el își asumă rolul de pedagog, pregătind următoarea generație a filosofilor

8
C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, 2008, p. 9
9
C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, 2008, p. 27
10
C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, 2008, p. 57
români, printre care se numără Liiceanu, Pleșu, Sorin Vieru și alții. Moare în 1987, lăsând în
urmă o impresionantă bibliografie, învingând astfel regimul de care a fost persecutat.

Cel de-al doilea intelectual pe care îl vom avea în vedere este Nicolae Steinhardt. Evreu
convertit la ortodoxism, Nicu-Aurelian (după numele de la naștere) experimentează o adevărată
renaștere spirituală, facilitată, pare-se, de regimul comunist. Este arestat în anul 1959 și acuzat de
aceeași infracțiune ca prietenul său Constantin Noica: „uneltire împotriva orânduirii sociale”.
Primii ani ai sentinței și-i petrece la Jilava, unde are parte și de botezul ortodox, fiind transferat
ulterior la Gherla.

Jurnalul fericirii este opera de căpătâi a lui Nicolae Steinhardt, o lucrare cu adevărat
spectaculoasă și unică în literatura română. Carte a formării unei conștiințe, Jurnalul îmbină
elemente autobiografice din timpul încarcerării politice, cugetări teologice pe un fundal extrem
de candid, critica unor curente/ teze filosofice și însemnări de o spiritualitate transcedentală.

Cenzura nu a lăsat aceste manuscrise să vadă lumina tiparului, ele fiind publicate abia
după căderea regimului comunist. Brutalitatea descrisă în anumite paragrafe lasă perplex până și
cel mai cinic cititor, dezvăluind realitatea macabră a închisorilor comuniste. Astfel, regimul se
afla în pericolul de a crea martiri, lucru ce nu avea vreodată să-l permită.

În scopul corectitudinii și veridicității istorice, trebuie menționată afinitatea lui Steinhardt

pentru mișcarea legionară: „La Jilava, pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată
cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi
naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat
să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.)” 11. Observăm, așadar,
alinierea paradoxală a unui evreu român la ideologia legionară, fapt întărit de asocierile și
legăturile făurite în perioada detenției politice: „Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază,
un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru)”12.

Ca și în cazul lui Noica, Nicolae Steinhardt și-a continuat activitatea intelectuală cu

ajutorul colegilor de celulă, aceștia sporindu-și capitalul cultural prin discuții, prelegeri și

11
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 33
12
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 40
schimbul neîncetat de informații. Credința și oamenii din jur, mărturisește el, au făcut această
experiență suportabilă.

Unul dintre cele mai cutremurătoare paragrafe din Jurnalul fericirii relatează situația pe
care Nicolae o găsește la Gherla:

„Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare. Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau
născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte
torturi atât de ţicnite şi de întortocheate. Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecât
după aceea o stacană mare cu apă rece. Căţărări cu unghiile pe ziduri. Metanii, neîntrerupt, până
la leşin. Excremente mâncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănânce pe ale sale.)
Mâncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu
uşa, fireşte, zăvorâtă. Preoţi siliţi să facă onanie. Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4
a.m. şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas. Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m.
la 12 p.m. timp de două luni. Trei alarme pe noapte. La darea alarmei, deţinuţii se bagă sub paturi
cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un
lichid alb care se întăreşte pe loc făcând o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să
cureţe crusta în mai puţin de un ceas, când vine inspecţia să constate dacă totul luceşte bec.” 13

Această realitate este puțin spus cruntă. Totuși, spiritul lui Steinhardt s-a dovedit mai
puternic decât orice tortură, mai rezistent decât sadismul torționarilor. Toate aceste circumstanțe
și condiții au creat, fără voie, personalități, minți și opere transcedentale.

Nicolae Steinhardt este eliberat în anul 1964, alege să urmeze calea monahală,
călugărindu-se. Își continuă activitatea literară, filosofică și eseistică, redactând printre altele,
Jurnalul fericirii. Moare în 1989, lăsând în urmă un adevărat exemplu al moralității și iubirii
creștine.

În încheiere, aș vrea să revin asupra ideii de „ironie a istoriei”. Am văzut mai sus cum
administrația comunistă a încercat să distrugă orice rămășiță a unui trecut dominat de exploatarea
clasei proletare. Cultura burgheză, fiind o ramură ce perpetuează automoatisme nesănătoase din
punct de vedere ideologic, a fost supusă „epurării” sau reeducării. Totuși, această tactică nu a
funcționat, ba dimpotrivă, a sporit – în cazurile discutate aici – necesitatea producerii unei culturi

13
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 66
ce nu ținea cont de afinitate politică sau clasă, hrănind, cred eu, izvorul creativ al unor
intelectuali.

BIBLIOGRAFIE:

 Jung, C. G., 2003, Opere complete, 1, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Editura

„Trei‟, București
 Marx K., Engels F., 1962, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, București
 Noica, C., 2008, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, București
 Pădurean, B., 2017 (11 dec.), „Pagina de istorie: Arestarea lui Constantin Noica pentru
«uneltire contra orânduirii sociale»”, în RFI România (Radio France Internationale),
ediție online, accesată la data de 29 mai 2020, la adresa: https://www.rfi.ro/politica-
99881-pagina-de-istorie-arestarea-constantin-noica-uneltire
 Steinhardt, N., 2008, Jurnalul fericirii, Polirom, Iași