SCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

FENOMENUL PITEŞTI ŞI ARHIPELAGUL GULAG

– ANALIZĂ COMPARATIVĂ –

IVAN AURELIA–VALENTINA
AN II, SP, GRUPA II

Proiect realizat în cadrul cursului de Politică Românească

2009-06-07
CUPRINS:

- Rezumat abstract

- Introducere

- Descrierea contextului

- Importanţa fenomenului Piteşti pentru comunism

- Mecanisme punitive

- Arhipelagul Gulag

- Analiză comparativă între cele două fenomene

- Concluzii

- Bibliografie
REZUMAT ABSTRACT

În această lucrare îmi propun să studiez comparativ metodele

punitive din România din timpul fenomenului Piteşti si cele din U.R.S.S.,
în special referitor la Arhipelagul Gulag. De ce mi-am ales această temă?
Pentru că am considerat că reprezintă printre cele mai importante
momente ale comunismului şi, în plus, această parte şocantă a realităţii
de atunci este astăzi deseori ignorată.

INTRODUCERE
Mi-am ales sa prezint această temă deoarece fenomenul de la Piteşti „ nu este un simplu
accident in desfasurarea actiunii de distrugere a României. Acolo au fost experimentate
mecanismele-cheie, psihologice si sociologice, ale sistemului comunist, ale societatii
socialiste multilateral dezvoltate”1. De asemenea, urmaresc prin această lucrare studierea
diferitelor modele de comportament in inchisorile din România şi din U.R.S.S. pentru a
analiza efectele comunismului asupra societăţii.

DESCRIEREA CONTEXTULUI
Din cele patru formaţiuni de partide: ţărănesc, comunist (înfiinţat în 1921), liberal
şi social-democrat, a câştigat alegerile în 1946 partidul comunist, denumit Partidul
Muncitoresc Român (PMR), în timp ce Petru Groza era prim-ministru. Tot atunci s-a
insturat şi dictatura proletariatului, adica muncitorii, ce au instalat noua democraţie
populară, transformându-ne în Republica Populară România. Aceştia aveau ca principiu
„totul în mâinile poporului” şi nu aveau încredere în vechii proprietari. Astfel, în 1946 s-a
instituit naţionalizarea, adică toate instituţiile s-au trecut în subordinea statului. Poliţia
cea veche a fost înlocuită în 1948 cu Miliţia Populară şi Securitate şi apărau cuceririle
PMR. Forţele Militare erau alcătuite din cadre noi, adică muncitori şi ţărani. O parte din
societate, si anume forţele reacţionare din ţară, ce cuprindeau intelectualii, studenţii,
muncitorii, foşti soldaţi şi ofiţeri luptau împotriva taberei comunismului. Aceşti
intelectuali care luptau făţiş împotriva noii orânduiri (profesori, doctori, preoţi şi studenţi)

1
Bacu Dumitru, 1991, „Memoria Gulagului Romanesc”, editura Atlantida, p. 7
au început să fie prigoniţi, urmăriţi, arestaţi şi trimişi în închisori cu regim special de
reeducare, fiind declaraţi duşmani ai statului. Atunci s-au produs printre cele mai mari
orori în România penitenciarelor. Este important de menţionat că Gh. Gheorghiu Dej a
fost secretar general al PMR din 1945 până în 1954, apoi ca prim secretar al CC PCR, din
1955 şi până în 1965, iar în 1962, şi că noi, cu ocazia colectivizării, am devenit Republica
Socialistă România. O dată cu venirea lui Ceauşescu la putere, au fost graţiaţi şi
amnistiaţi majoritatea deţinuţilor politici printr-o lege, între anii '64-'65.
România practic înconjurată de neprieteni a fost silită, după cum se ştie, să
cedeze Rusiei Sovietice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord,
iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea regelui Carol al II-lea şi, în condiţiile
dictaturii mareşalului Ion Antonescu, subordonarea politică, economică şi militară a ţării
către Germania nazistă. Angajându-se într-un război, care la început părea menit să redea
patriei Basarabia şi Bucovina răpite de sovietici, ţara noastră a fost treptat antrenată într-
o aventură militară fără nici o şansă, împotriva colosalelor forţe militare ale coaliţiei
antihitleriste, totul soldându-se, după imense sacrificii umane şi materiale, cu actul de la
23 august 1944, care a marcat începutul celei mai întunecate epoci din istoria modernă a
ţării. Astfel, în primele zile de după 23 august 1944, au avut loc şi primele fapte de
genocid: capturarea unui număr important de prizonieri (aproximativ 100 000 de militari
şi civili) pe frontul de la Iaşi, deşi ostilităţile dintre români şi sovietici (ca urmare a
declarării stării de armistiţiu) încetaseră, iar armata noastră nu numai că încetase să opună
rezistenţă ruşilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, împotriva germanilor. În
ceea ce ne priveşte, apreciem că această acţiune a fost o represiune în masă, petrecută pe
teritoriul ţării noastre, împotriva unei armate care nu mai opunea rezistenţă, ci, practic,
devenise aliată.2
În Rusia se întâmpla mai devreme decât la noi echivalentul fenomenului Piteşti,
însă la un nivel mult mai drastic. După revoluţia din 1917, în Rusia au venit la putere
bolşevicii. S-au ridicat numeroase proteste în rândul populaţiei, mai ales pe vremea lui
Stalin. Acesta încerca prin regimul comunist o reideologizare a maselor. Un moment-
cheie ar putea fi acela când am pierdut Republica Moldova, pentru ca, pe aceia care
luptau împotriva comuniştilor îi trimiteau în lagare, împreună cu intelectuali şi studenţi.

2
Raportul Tismăneanu pp.158-9
IMPORTANŢA FENOMENULUI PITEŞTI PENTRU COMUNISM
De ce capătă o importanţă deosebită întâmplările de la Piteşti pentru comunism?
În primul rând, toate acţiunile de torturare ale deţinuţilor în închisori porneau prin ordin
de la ruşi. Încă de la transformarea armatei şi poliţiei dupa modelul lor, putem realiza
copierea fidelă a modelului acestora. Astfel, „în frunte cu Nikolski, general, comandant
suprem al Securităţii româneşti timp de 16 ani, Securitatea a pus la punct un plan pentru
lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, slujindu-se de un nucleu de
deţinuţi, conduşi de Eugen Ţurcanu”3.
Fenomenul Piteşti a reprezentat un instrument de încercare a implementării
ideologiei comuniste în rândul celor care se manifestau împotriva acesteia, o extindere a
ideilor acesteia la nivel cât mai larg. Cu atât mai important este că, de la această idee s-a
ajuns la fapte anormale, precum genocidul :”O faptă intenţionată cu caracter de genocid o
reprezintă torturarea şi întemniţarea în condiţii de exterminare a deţinuţilor politici, în
închisori şi lagăre de muncă.”4

MECANISME PUNITIVE
În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea
închisorii organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea
acestora fiind studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în
perioada 1940-1948. Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de
„reeducare” denumită „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În
partea a doua a anului 1948, Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate
legionară şi participant la „reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se
declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea
şi propune radicalizarea acţiunii. În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava
la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră
la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu
directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform
instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nikolski, adjunct al ministrului de
3
Ierunca Virgil, 1991, „Fenomenul Piteşti”, editura Humanitas, Bucureşti, p. 11
4
Goma, Paul, “Gherla”, editura Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 19
interne, acţiunea intră într-o fază violentă. Momentul care marchează începerea torturilor
bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în
încăperea „4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de
„reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi
refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din
priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de
partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva
ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”, transformându-i pe
toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei.
„Operaţiunea 4 Spital” – seria I, a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani.
Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva
torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător
declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”.
Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la
Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor
celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia,
Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”). La 25 ianuarie 1950
urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi Gheorghe Boldur Lăţescu,
care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Ţurcanu
(fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte şi alte serii, în mai
toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin tortură, căreia i-au
fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost
schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alxandru Bogdanovici,
primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea
lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie
1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată
cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în anul
1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu,
„operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa. La Gherla,
reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul
demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile
ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri
s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor. Fenomenul Piteşti s-a extins,
în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia
Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de
tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele închisori (Târgu Ocna) au reuşit să
se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Piteşti şi Gherla. E greu de
stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi
supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că, în
primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute
în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus. Anchetele prin care au trecut
torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a atinge însă nivelul de maximă
bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20 septembrie 1954, la
Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care cuprinde 22 de
acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare”, „crimă
împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele Tribunalului Militar,
prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în şedinţa din 10
noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte. La data de 17 decembrie 1954 sunt
executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot.
În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în timp
ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în
„muncă silnică pe viaţă”. În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al
„reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în
închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a
sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi
inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost
organizat din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse
între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună cu 6 alţi deţinuţi politici
consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt literalmente zidiţi în
celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8 dintre ei, din cauza
tuberculozei şi diareei deshidratante.5

5
Raportul Tismăneanu pp. 162-163
 Pe scurt, mecanismele punitive constau în :”a face din deţinuţi călăii fraţilor de
suferinţă, a nu îngădui ca celula să fie un loc al solidarităţii, al odihnei interioare, al
refacerii morale. A distruge forţele psihice ale prizonierului, obligându-l nu numai să
inventeze crime, nu numai să repete la nesfârşit lucruri în care nu crede, dar şi să devină
călăul celorlalţi”.6

ARHIPELAGUL GULAG
Iată ce îşi aminteşte E. Doiarenko despre anul 1921: sala de aşteptare a arestaţilor
de la Lubianka, patruzeci-cincizeci paturi de lemn, toată noaptea sunt aduse întruna
femei. Nimeni nu ştie pentru ce este acuzat, senzaţia generală era că se arestează fără
motiv, în toată încăperea doar o singură femeie ştie de ce se află acolo - este o membră a
partidului eserilor. Prima întrebare a lui lagoda: „Aşadar, pentru ce sunteţi aici?". Adică
să spui tu însuţi, să le dai o mînă de ajutor la confecţionarea propriului tău dosar. Şi oare
în decurs de atîtea decenii nu ne-am obişnuit cu ideea că de acolo nu se întoarce nimeni?
în afară de mişcarea înapoi, scurtă şi făcută cu bună ştiinţă, din anul 1939, doar foarte
rare povestiri poţi auzi despre eliberarea unui om ca rezultat al anchetei. Timpul destinat
anchetei nu era folosit pentru descurcarea delictului, ci, în nouăzeci şi cinci la sută din
cazuri, pentru a -l obosi, a -l extenua, a -l vlăgui pe cel anchetat şi a -l aduce în stare să
dorească să fie tăiat cu toporul, numai să se termine mai repede. încă din 1919, metoda
principală de anchetă era: pistolul pe masă.Aşa se desfăşura nu numai ancheta politică,
dar şi cea de drept comun. Pistolul stă ameninţător pe masă, uneori este îndreptat asupra
ta, iar ancheta torul nu se oboseşte să inventeze motivul pentru care eşti acuzat. Şi
interogatoriile de noapte erau cele mai importante în 1921. Şi tot atunci se puneau în faţă
farurile automobilului. La Lubianka, în 1926 (mărturia Berthei Gandal) se folosea
sistemul de încălzire Amosov, pentru introducerea în celulă a aerului rece ori puturos. Şi
mai era o celulă căptuşită cu plută, care nu avea aer şi era încălzită la maximum. Vasili
Alexandrovici Kasianov, participant la răzmeriţa din 1918 de la Laroslav, povestea că o
asemenea celulă era încinsă pînă ce prin porii corpului ţîşnea sîngele; observînd asta prin
vizor, supraveghetorii îl puneau pe deţinut pe targa şi îl duceau să semneze procesul-
verbal. Sunt cunoscute procedeele „fierbinţi" ale perioadei „de aur", în Georgia, în 1926,

6
Ierunca Virgil, 1991, „Fenomenul Piteşti”, editura Humanitas, p.84
deţinuţilor li se ardeau mîinile cu ţigările; la închisoarea Meteh (din Tbilisi) îi împingeau
pe întuneric într-un bazin cu necurăţenii. Aici este o legătură foarte simplă: dacă trebuie
să învinuieşti cu orice preţ, înseamnă că ameninţările, violenţa şi torturile sunt inevitabile,
şi cu cît acuzaţia este mai fantastică, cu atît mai crudă trebuie să fie ancheta pentru a forţa
mărturisirea. Şi o dată ce cazurile umflate au fost dintotdeauna, atunci şi violenţa, şi
tortura au fost dintotdeauna, nu sunt apanajul anului 1937, ele sunt un indiciu îndelungat,
cu caracter general. torturile au fost încuviinţate începînd cu primăvara anului 1938.
Perioada celor mai crude interogatorii a fost mijlocul anului 1938. Dar începînd de la
sfîrşitul războiului şi în anii postbelici au fost stabilite prin decret anumite categorii de
arestaţi faţă de care se aproba dinainte o gamă largă de torturi. Aici intrau naţionaliştii,
mai ales ucrainenii şi lituanienii, şi mai ales în acele cazuri cînd exista sau se pre supunea
că există o structură clandestină şi trebuia extirpată pe de-a-ntregul, trebuiau obţinute
toate numele de la cei care fuseseră deja arestaţi. Schingiuirea planificată a milioane de
oameni se întreprindea totuşi pentru prima oară în istoria omenirii, şi Stalin, în pofida
puterii sale nemărginite, nu putea fi absolut sigur de succes. Efectuată pe un material
vast, experienţa putea să decurgă altfel decît pe unul de mai mici proporţii, în toate
cazurile, Stalin trebuia să rămînă imaculat, de o puritate angelică. Se cerea pur şi simplu
ca fiecare secţie de anchetă într-un termen dat să livreze tribunalului un anumit număr de
victime care au mărturisit totul. Se vorbea pur şi simplu că toate măsurile şi mijloacele
sunt bune, fiind îndreptate spre un scop înalt; că ni meni nu -l va trage la răspundere pe
anchetator pentru moartea unui inculpat;că medicul închisorii trebuie să se amestece cît
mai puţin posibil în mersul anchetei7. Ca o scurtă listă a torturilor ar putea fi rezumate
următoarele: nesomnul până dincolo de a extenua o persoană, injuriile, arderea cu ţigări,
turnarea în permanenţă pe corpurile deţinuţilor de acid sau apă rece, obligarea de a
recunoaşte acuzaţii false, umilirea, tulburarea minţii, intimidarea, minciuna, ameninţările,
asurzirea inculpatului, procedeul luminos, gâdilatul, obligaţia inculptului să stea în
genunchi sau în picioare, însetarea, privarea de somn, de căldură şi apă, boxa cu ploşniţe,
bătaia mai multe zile în şir, maşina de smuls unghii, cămaşa de forţă, fractura coloanei
vertebrale etc.

7
Soljeniţîn Alexandr, „Arhipelagul Gulag” editura Univers, 1998, pp. 71-105
ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE CELE DOUĂ FENOMENE
Fenomenul Piteşti a fost un precursor al gulagului rusesc. Ca puncte comune, cele
două tipuri de închisori au avut acelaşi scop, şi anume torturarea si îndoctrinarea forţată,
iar ca diferenţe le reprezintă modul de tortură, adică la Pitşti şi in general în închisorile
din România metodele punitive erau mai blânde, numai că :” În Arhipelagul Gulag, din
stepele ruseşti până în centrul Europei, peste tot unde s-a întins imperiul sovietic,
arsenalul cruzimii s-a dezvoltat ca într-un mediu natural. Peste tot au existat călăi sadici,
torturi de neînchipuit, false mărturisiri, tot atât de false procese, ucidere sistematică prin
tot felul de metode, de la inaniţie la schingiuiri. Dar nicăieri nu regăsim esenţa
„fenomenului Piteşti” care constă în transformarea sistematică a victimei în călău şi
dezagrgarea ei psihică prin schingiuirea deţinţilor de către alţi deţinuţi.”8

CONCLUZII
Printre cele mai importante rezultate ale acestei analize comparative între cele
două puncte de pedepsire a deţinuţilor, putem stabili efectele sistemului penitenciar
asupra societăţii şi anume: modificări ireversibile ale oamenilor, dezvoltarea spiritului de
masă, instaurarea sentimentului de frică permanentă, impunerea forţată a atitudinii loiale
faţă de regimul dictatorial, distrugerea completă a personalitaţii, reideologizare,
impunerea unui model de comportament de masă şi dezvoltarea culturii obedienţei.
„De fapt, adevăratul proces al reeducării de la Piteşti n-a avut încă loc şi nu va
avea atâta vreme cât nu va putea fi implicată răspunderea partidului comunist român, cât
nu va fi chemat la bara acuzării adevăratul vinovat: regimul comunist din România”.9

8
Ibid 6, p. 76
9
Idem 8
 BIBLIOGRAFIE:

• Bacu Dumitru, 1991, „Memoria Gulagului Romanesc”,

editura Atlantida

• Goma, Paul, “Gherla”, editura Humanitas, Bucuresti,

1990

• Ierunca Virgil, 1991, „Fenomenul Piteşti”, editura

Humanitas, Bucureşti

• Raportul Tismăneanu

• Soljeniţîn Alexandr, „Arhipelagul Gulag” editura

Univers, 1998