Ghitulescu Mihai - Idei Si Istorii 12x19 DTP

Mihai Ghițulescu
IDEI & ISTORII

Cartea mea despre cărțile altora
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GHIŢULESCU, MIHAI
Idei & istorii : cartea mea despre cărţile
altora / Mihai Ghiţulescu. - Craiova : Aius, 2018
ISBN 978-606-562-743-7
82.09
ISBN 978-606-562-743-7
Mihai Ghițulescu
IDEI & ISTORII

Cartea mea despre cărțile altora
2018
Cuprins
Notă, autocritică, mulțumiri / 7

Amor și politică în Franța / 9
Aproapele străin, țiganul / 13
Trei despre comunism: o prostie criminală / 17
România Alinei Mungiu-Pippidi / 21
Istoria agresivă. O carte despre cum aș fi putut
fi alt om / 25
Schimbătoarea istorie a ilegaliștilor / 29
Facebook: „simț enorm și văz monstruos” / 33
Din istoria corupției românești: Gavrilă, peștele regal / 39
Intelighenția colț cu Rusia / 43
Să nu vorbim despre Lucian Boia, să vorbim
despre români! / 49
Mizeria țăranului român... de pe vremuri / 55
Războiul, patria și ardelenii / 60
De ce o Cronică de Cotroceni? / 66
Lumea lui Bulă: de la Vladivostok la Zidul Berlinului / 70
Națiune și ideologie / 76
Legionarii, priviți de aproape / 81
Ferdinand al României / 86
„Munca cu femeile” și „promovarea femeilor” / 90
Vremea fanarioților / 96
Booia despre Emineeescu / 102
O carte mișto despre o chestie nașpa / 106
Mic tratat anti-nostalgie sau Caiet de seminar / 112
Kaplan despre România / 118
În căutarea României. Apă, foc... / 124
Români la studii în străinătate. De la „primăvara
popoarelor” la „toamna nazistă” / 130
Începuturile democrației ca la Ploiești / 136
Fotbalul cel de toate mințile / 142
O istorie a „frontului istoric” românesc scrisă de
un italian care a făcut un doctorat în Suedia / 148
5 | Mihai Ghiţulescu
Un nou Carol I / 154
Din subterana comunistă interbelică / 160
Pentru cine vrea un doctorat / 166
Grila Tiei / 172
Balcanii au murit, trăiască Balcanii! / 178
Spionajul românesc – dincoace de legendă / 184
Europa – din Dunăre în Dunăre / 190
Grecii, comunismul și românii (I) / 196
Grecii, comunismul și românii (II) / 202
România altsfel / 208
Ion Rațiu, „a fascinating young man” / 214
Pamflete și pamflețe / 221
Corneliu Zelea Codreanu sau despre gogoașa mistică / 227
Nuanțe de populism / 233
Ion Rațiu: „e o nevoie naturală pentru mine
să mă afirm ca român” / 239
Zelea Codreanu – „ecranul cu multe fețe” / 245
Cartea de tinichea a unui Centenar ratat / 251
Cerceii Duduii, cerceii Coroanei, cerceii poporului / 257
Țărani și cetățeni / 263
Despre elite: individual și în gașcă / 269
Omul nostru de la Londra / 275
Idei & Istorii | 6

Notă, autocritică, mulțumiri
Am adunat aici multe din textele publicate

în Ramuri și Mozaicul în ultimii cinci ani. Am zis
Idei & Istorii, după titlul rubricii din Ramuri.
Nu e narcisism, nu e pomană de viu. Am
făcut asta dintr-o frustrare. Nu am reușit și nu
reușesc mare lucru, așa că măcar textele astea
să(-mi) rămână strânse. De multe nu prea sunt
mulțumit. Uneori am fost prea al dracu’, alteori
am fost prea moale. Uneori am fost prea încâlcit,
alteori am fost prea ca pe uliță. Oricum, mă
reprezintă. Dacă cineva mă găsește reprezentativ
pentru ceva, pe cuvânt, nu-i treaba mea. Am fost
mereu sincer, fără „sincerități de o clipă”.
Le mulțumesc celor care au scris cărțile
despre care am scris, le mulțumesc celor care
mi-au citit și/sau îmi vor citi măcar un rând. Le
mulțumesc celor cu care pot vorbi despre cărți.
Îi mulțumesc X.N., pentru că acum aproape un
deceniu m-a pus să scriu la gazetă. Le
mulțumesc celor trei G. de la Ramuri, G.C.,G.G.,
G.N., pentru că mi-au făcut loc printre literați.
Îi mulțumesc dlui N.M. pentru că, încă o dată,
m-a pus între coperte. Le mulțumesc alor mei.
GRAND MERCI, M......., PARCE QUE...!
M.G.
Amor și politică în Franța
Valérie Trierweiler, Merci pour ce moment,

Éditions Les Arènes, Paris, 2014, 320 p.
Românii sunt enervant de disonanți. Când le

convine (adică au chef de văicăreală) spun „ca la
noi la nimenea”. Când trebuie să găsească o scuză
pentru ceva despre care știu clar că e rău/ urât/
fals, zic „las’ că așa e peste tot” sau măcar „și în
alte părți” sau „și la case mai mari”. Evident că e
așa: pe alocuri românii sunt „altfel”, pe alocuri
sunt „la fel” sau măcar asemănători cu alții.
Numai că ei nu își dau bine seama unde și cum
sunt „altfel” sau „la fel”. Nu o nimeresc mai deloc.
Nici nu ar avea cum – și, sincer, nici nu cred că îi
interesează – de vreme ce nu se prea uită la alții.
Subiectele externe își găsesc greu loc pe „agenda
publică”. M-a surprins, de exemplu, cât de puțin a
prins aici chiar și ditamai chestiunea de „tradu-
cere în amor”, încheiată cu „răzbunare teribilă”,
care îl privește pe însuși François Hollande.
Despre ce e vorba? Stimabilul François
Hollande – Président de la République, socialist
și tată a patru copii, dintr-o union libre cu
Ségolène Royal (mamă a patru copii din aceeași
union libre, socialistă, prezidențiabilă învinsă de
Sarkozy în 2007) – avea, oficial din 2007, o legă-
tură cu Valérie Trierweiler (după numele soțului
lăsat), mamă a trei copii, jurnalistă la Paris
Match. În 2012, când François a ajuns la Élysée,
Valérie s-a văzut instalată în aile madame, ca
première dame cu drepturi depline, chiar dacă
niște americani mai hâtri i-au zis first girlfiend.
Toate cât de cât bune și frumoase, până când prin
Paris a început să umble vorba că le Président are
ceva cu actrița Julie Gayet. Doar bârfe până în
ianuarie anul ăsta, când, în Closer, a apărut o
fotografie cu François, pe scuter (cu casca regula-
mentară), livrând des croissants, la ceas de dimi-
neață, la domiciliul numitei artiste. Aici m-aș
întoarce puțin pe-acasă pentru niscaiva comen-
tarii cu președinți, loganuri și disonanțe româ-
nești. N-o fac! Are cine! Revin! Pentru Valérie au
urmat: depresie, internare, tratament și un comu-
nicat de presă de la Élysée, care anunța că le
Président „met fin à la vie commune qu’il
partageait avec Valérie Trierweiler”. Povestea se
cam uitase până la începutul lui septembrie, când
au apărut semnale că, în câteva zile, l’ex-première
dame va publica o carte de amintiri.
Și a publicat-o. Se numește Merci pour ce
moment (pentru explicația titlului trimit la
Google) și este, en americain, un kiss-and-tell
story. Povestește cum s-au cunoscut cei doi, cum
au fost prieteni, apoi mai mult, cum el fost tandru
la început, apoi tot mai distant și, în final, cum
spun unele femei că sunt toți bărbații (nu, nu
copii!). Nu ascunde nici cum, în lunile din urmă,
printre treburi de stat și întâlniri de gradul 0, le
Président o asalta pe doamnă cu mesaje de
reconquête. Povestea este – scuzați cinismul! –
cam banală. Doar personajele sus-puse o fac cât
de cât spectaculoasă. În plus, François iese mai
șifonat decât alții tocmai pentru că, în ochii
franțujilor, n-avea deloc aer de crai; le părea, așa
cum l-a numit chiar Valérie pe vremuri, „anor-
malement normal”. Dar marea lovitură nu e asta.
Idei & Istorii | 10

Autoarea descrie un Président seniorial, în
contrast cu imaginea de socialist pe care s-a
străduit să și-o creeze și, mai ales, cu… femeia de
lângă, fiică de „grand invalide de querre” dintr-o
„zone à urbaniser en priorité”, care a tras din
greu să-și facă o carieră și să-și crească băieții,
care nici azi nu e chiar asigurată material, dar se
implică de bunăvoie în tot felul de acțiuni de
binefacere. El e un om de familie bună, care nu
știe ce-s grijile și nu poate comunica cu oamenii
în suferință. Crede că familia ei e „pas jojo”.
Partea care a creat maxim de vâlvă este urmă-
toarea: „En réalité, le Président n’aime pas les
pauvres. Lui, l’homme de gauche, dit en privé «
les sans-dents», très fier de son trait d’humour”.
Sincer, nu înțeleg ce i-a surprins atât de tare pe
franțuji, că doar la ei și pentru ei s-a inventat, cu
decenii în urmă, expresia gauche caviar.
La data când citiți aceste rânduri, cartea se
va fi vândut în peste 500.000 de exemplare (un
câștig pentru autoare de cam 1,5 milioane de
euro). A bătut deja toate recordurile. Impactul
arată că au și franțujii disonanțele lor. Prin presă,
comentatorii au subliniat evidența, anume că e
cartea unei femei rănite, scrisă din libido (Michel
Onfray), că e o „veangeance (carabinée)” (Alain
Duhamel) și altele asemenea. Potrivit unui sondaj
din septembrie, 51% dintre votanți cred că Valérie
Trierweiler n-a avut dreptate să spună atât de
mult, iar 61% că răzbunarea publică nu e „digne
d’une première dame”. În paralel, un barometru
Ipsos arată că Hollande, oricum foarte impopular,
„subit un choc” (Le Point), ajungând la doar 13%
popularitate (reducere de 4%, dar de 12% în
rândul electoratului socialist), cu 83% opinii
defavorabile (din care 50% foarte defavorabile).
Cum ar veni, „ea face rău, dar bine-i face!”. Ca de
atâtea ori în ultima vreme, Marine Le Pen pare să
se erijeze cel mai bine în vox populi (nu săriți!), că
doar de-aia a obținut 25%. Ea se declară „pas
sensible à la souffrance de la femme, lorsqu’elle
est exprimé publiquement sous la forme d’une
vengeance”. Cartea e „un déshonneur pour la
France [...], qui touche autant celle qui parle que
celui dont elle parle”. Amestecând particularul cu
politicul (cum au mai făcut-o, de altfel, implicată
fiind și Ségolene Royal), Hollande și Trierweiler
se află într-un „concours d’indécence”.
De ce ar face bine românii să se uite la
scandalul ăsta și la altele mai mult sau mai puțin
asemenea? Păi, dacă tot ne plac bârfele, măcar să
le alegem cât mai cu ștaif! Apoi, pentru că bună
parte din învârtelile politice de pe la noi sunt – se
poate observa destul de ușor – modele franțu-
zești, bâlcite românește și livrate ca originalități
(cam ca formatele de emisiuni tv). Ca român, a fi
cu un ochi pe actualitățile din Franța înseamnă a
te feri de manipulare.
(Ramuri, nr. 10, 2014)
Idei & Istorii | 12

Aproapele străin, țiganul
Condiția romă și schimbarea discursului,

volum coordonat de Vintilă Mihăilescu, Petre
Matei, Ed. Polirom, Iași, 2014, 223 p.
Dacă vă zgârie pe ochi/urechi cuvântul

țigan nu e grav. Rănile vi se vor închide chiar
citind cartea despre care vă voi vorbi în
continuare. Se numește Condiția romă și schim-
barea discursului (volum coordonat de Vintilă
Mihăilescu și Petre Matei) și reunește studii/
eseuri asupra unor aspecte particulare ale vieții
comunităților țigănești.
Deși, pe parcursul cărții, diverșii autori
folosesc frecvent denumirea politică de rom, e cât
se poate de clar că nu despre romul în general
este vorba, pentru că romul în general nu există
(încă?). Sigur, se poate spune același lucru și
despre țigan. Eu prefer totuși denumirea asta
veche, larg autoasumată, exprimând o realitate
socială comună tuturor comunităților, ce ține mai
curând de raporturile lor cu exteriorul (aceasta e,
în fond, „condiția romă”), decât de ceea ce le leagă
între ele și, cu atât mai puțin, de conștiința a ceea
ce le leagă. Pretinsul etnonim rom e, în schimb,
târziu, doar parțial asumat și veleitar. El nu vrea
să desemneze o realitate, ci să creeze impresia
unei realități și apoi, dacă se poate, realitatea
însăși. Gadje și elitele naționaliste rome le-au zis
cum le-au zis iar ei, țiganii, au acceptat eventual
etichetele, dar nu mai mult: „gaborii au fost întot-
deauna percepuți ca țigani, iar până acum aceasta
nu a produs o solidaritate generalizată cu celelalte
grupuri desemnate la fel. În cazul lor, putem chiar
constata că prezența de douăzeci de ani a «pro-
blemei rome» pe scena publică românească și
europeană nu a făcut altceva decât voința lor de
se delimita de cei pe care societatea majoritară îi
percepe ca fiind «frații lor etnici»” (Martin
Olivera, p. 41).
Cititorul, chiar neinițiat și neinteresat de
antropologie, poate găsi în carte destule pican-
terii, precum semnificația paharelor în cadrul
comunităților de cortorari (Cătălina Tesăr) sau
semnificațiile corpului și ale veșmintelor feminine
(„fustele ambivalente” care „propagă impuritatea,
dar sunt și o protecție împotriva impurității”, p.
85) la căldărari (Iulia Hașdeu). Atrag atenția în
special asupra capitolului „Cum a devenit țiganul
bau-bau?” (Petre Matei), o excelentă analiză a
modului în care imaginea „țiganului ca hoț de
copii” este folosită de părinți ca „mijloc pedago-
gic, bazat pe frică” (p. 152). Dincolo de consi-
derațiile privind „bau-bau-ul generic”, încadrarea
țiganului între „fațetele bau-bau-ului”, formele de
folosire ale „mijlocului pedagogic” ș.a., merită
reținută întrebarea: „nu cumva acest bau-bau
etnic, ținând de folclorul copilăriei, acum inspi-
rând teamă doar copiilor (preponderent), nu este
o replică palidă a unei frici cândva împărtășită și
de către adulți”? (p. 165).
Dar marea întrebare a cărții e alta: „sunt
romii o «minoritate etnică»?”. În primul rând,
trebuie constatat că, în ultimele decenii, se
încearcă promovarea unui naționalism rom, care
să creeze o națiune romă. Nu e prea multă noutate
aici; așa s-au creat, în urmă cu un secol - două, și
celelalte națiuni. Se acreditează ideea unei origini
Idei & Istorii | 14
comune, se adoptă simboluri (imn, steag etc.), se
lucrează pentru standardizarea limbii (Olivera, p.
35). Și ceea ce adesea părea vechi de când lumea
poate să nu fie decât o „reinventare recentă”, după
cum știm din istorie și o constată azi cercetătorul,
în cazul gaborilor: „acești «romi autentici și
tradiționali» și-au reinventat, fără doar și poate,
tradițiile, cel puțin partea vizibilă a lor (costum,
activitate profesională și, ceea ce este semnificativ,
chiar și etnonimul), de-a lungul ultimilor patru-
zeci de ani” (Olivera, p. 37). Aparent, singura lipsă
ar fi legătura cu un teritoriu (sau chiar cu
teritoriul, în general). De la Max Weber încoace,
mulți consideră că aceasta e principala caracte-
ristică a romilor. În realitate lucrurile sunt mult
mai complicate: construirea unui meta-grup se
dovedește extrem de dificilă (e oare posibilă?),
discontinuitea teritorială fiind, fără discuție, un
impediment obiectiv, dar nu singurul. Avem „zeci
și zeci de «etnii rome» diferite și tot atâtea
«minorități naționale» potențiale (Olivera, p. 37)”.
Înțelegem de ce antropologul „se află într-o poziție
inconfortabilă”: constatările sale intră în conflict
cu „discursul susținut de cei care se exprimă în
numele «obiectului său de studiu»” (Olivera, p.
44). Etnografia e o frână uriașă pentru „unificare”.
Diversitatea țiganilor împiedică unitatea romilor.
Situația actuală e perfect rezumată de Vintilă
Mihăilescu, în introducere: „«problema romă» se
pune în prezent mai mult în termeni de identitate
politică unitară decât de identități sociale diverse
și de recunoaștere a primeia mai mult decât de
cunoaștere a celor din urmă” (p. 26). Dacă țiganii
nu sunt toți la fel, de ce le spunem într-un fel și de
ce, de multe ori, fiecare grup în parte acceptă
eticheta? Pentru că, totuși, au ceva în comun și
anume „condiția” de care am vorbit mai sus:
identitatea lor sfidează terțul exclus, „ea nu este
pur și simplu A, ci opusă lui non-A, este totodată
și acest non-A” (p. 25). Ei sunt ca gadje și, în
același timp, non-gadje.
Nu mai e chiar surprinzător să spunem că
toți suntem, într-un fel, țigani. Nu chiar toți, ci
est-europenii și mai ales românii. Se vede foarte
bine din capitolul final, pe care Vintilă Mihăilescu
l-a rezervat manelismului și manelelor. În
această ordine, pentru că, deși denumit după
genul muzical/textual, fenomenul social le-a
inspirat, nu a fost generat de ele. După o nuanțată
discuție despre „de ce (nu) ne plac manelele”,
concluzia e că manelismul este foarte grav
„tocmai pentru nu poate fi mutat pur și simplu în
grădina țiganului, ci este în grădina noastră, a
tuturor, este un fenomen structural al societății
românești postsocialiste, care nu mai poate fi
ocultat la nesfârșit prin mitologizarea umorală a
manelelor – adică a efectelor și nici măcar a
cauzelor. Nu este deci rentabil să-i urâm, pur și
simplu, pe țigani…” (p. 220).
(Ramuri, nr. 12, 2014)
Idei & Istorii | 16

Trei despre comunism:
o prostie criminală
Pleșu, Liiceanu, Patapievici, O idee care ne

sucește mințile, Editura Humanitas, București,
2014, 151 p.
O cărticică roșie, lucioasă, pe care scrie

„Pleșu, Liiceanu, Patapievici” trebuie să fie o
manevră de marketing editorial marca Liiceanu –
Humanitas. Răsfoim, vedem că cei trei și-au pus
laolaltă texte mai vechi despre comunism – fix
când, în febra aniversării/ comemorării nr. 25,
toată lumea trăncănea despre asta – și ne con-
vingem că așa e. De aici încolo, fiecare vede
lucrurile cum îi convine. Eu le văd destul de bine.
Mă bucur că a existat o astfel de idee comer-
cială pentru că ideile morale/politice din carte mi
se par sănătoase și utile și, prin urmare, zic că
trebuie să fie cât mai larg răspândite. Despre ce e
vorba? Despre faptul că lumea încă se mai agață
de comunism, că încă mai crede, în ciuda istoriei,
că în el există ceva bun. Și – vai, vechea discuție!
– nu putem să nu constatăm că, cu excepția unor
excentrici, toți cred – sau măcar se comportă ca și
când ar crede – că extremismul de dreapta este
rău-punct. Ideea-umbrelă a tuturor textelor reu-
nite este aceea a „noii cortine de fier a memoriei”
sau a „memoriei divizate” a Europei. „Toate cele
trei contribuții sunt solidare în credința că
problema memoriei comunismului este problema
centrală a unificării conștiinței europene”, spun
Autorii. De acord! E clar că istoriile diferite au
dus la memorii diferite. Dar mai trebuie spuse
câteva lucruri. În primul rând, că nazismul a fost
o experiență comună, cvasi-unanim condamnată,
chiar dacă de pe poziții diferite, chiar divergente.
Apoi, metafora „cortinei de fier” nu e chiar
potrivită în cazul ăsta: avem totuși de-a face cu un
transfer de mentalitate, în special dinspre vest
spre est, ceea ce face ca memoria și ideile unora
să se impună, parțial, asupra altora. Oricum,
vedem că memoria esticilor este fragilizată, chiar
fără influențe exterioare, din cauza nostalgiilor
care o rod. În sfârșit, „unificarea memoriei” în
sensul dorit nu se poate face decât printr-un
proiect larg asumat. Or, chiar dacă „memoria
comunismului” „e încă flotantă și bântuie ca un
strigoi Europa”, în ziua de azi sunt alți „strigoi”
care bântuie mai abitir și e greu de crezut că
occidentalii își vor bate capul cu al nostru. „Ce e
de făcut?”, (se) întreabă Andrei Pleșu. Și imediat
adaugă: „Răspunsul meu e defetist. Nu e nimic de
făcut.”. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să
tăcem. Dimpotrivă! Ce e de făcut e să vorbim. Nu
e chiar puțin lucru. În fond, nici ceilalți nu (mai)
fac altceva și regimurile comuniste s-au înteme-
iat, în bună parte, pe vorbe. Crimele și-au avut
originea în vorbe.
Cei trei autori au tonuri, stiluri și „metode”
diferite. Toți spun însă, într-un fel sau altul, că
ideologia comunistă este rea, din punct de vedere
intelectual și moral. Nu o idee bună prost
aplicată, așa cum tot auzim, ci, funciarmente, o
prostie criminală. Dezinvolt, ca de obicei (măcar
în public), Andrei Pleșu o spune cel mai clar: „o
idee se validează prin rezultatele ei” și, dacă nu dă
rezultate bune, nu e o idee bună, ci o utopie sau o
iluzie. Mai departe, extrăgând cu o precizie de
biopsie citate din clasici, ne arată „în ce măsură
Idei & Istorii | 18

violența este o componentă structurală a gândirii
comuniste”. Într-o asemenea măsură încât, dacă
o dăm la o parte, în șandrama nu mai rămâne
nimic cât de cât solid.
Gabriel Liiceanu este cel mai cu viscerele pe
pământ, și pe pământ românesc. Ia comunismul
la modul personal. Pare ușor, dar ia să ne gândim
câți mai sunt capabili să „simtă” astfel azi? De aici
și nostalgia care… bântuie și ea. Din multele pe
care le spune, merită reținut „sofismul celor cinci
moduri de producție”. Cu toate pretențiile deter-
ministe, comunismul nu rezultă de nicăieri, el are
nevoie să fie construit: „spre deosebire de orân-
duirile precedente, crescute în chip natural una
din alta, comunismul apare ca un «artefact»”. Și
mai e ceva, de fapt, marea parșivenie: pentru a
rezista, cât de cât, economic, comunismul are
nevoie de „rudimentele unei piețe libere”, de
„elementele capitalismului pe care afirmă că l-a
distrus «definitiv»”. Nu e nicio filosofie. E
suficientă istoria, de la NEP-ul leninist până la
China actuală, via Iugoslavia titoistă ș.a.
H-R Patapievici suferă la rândul său, dar își
exprimă oful uzând de varii referințe intelec-
tuale. Este cel mai preocupat de „problema
asimetriei de percepție între fascism/nazism și
comunism” și reușește să identifice măcar o
parte din motivele ei. Este remarcabil cum
descrie „marele dar otrăvit pe care societățile
totalitare l-au făcut societăților libere”, adică
omul… să-i zicem post-totalitar sau, mai pe
șleau, românul de azi: un „tip de cetățean emo-
țional debalansat, comportamental impredicti-
bil” care „are ca primă opțiune ocolirea sau
încălcarea regulilor”.
Nu-mi fac prea mari speranțe că opiniile
celor trei vor avea cine știe ce ecou și, cu atât mai
puțin, priză la public, cu toată manevra de marke-
ting de care vorbeam. Dar, măcar pe câțiva tot îi
vor pune pe gânduri. Mi-ar părea rău ca ideile să
fie „receptate” prin haloul negativ pe care, în
ultimii ani, o tabără politică s-a ostenit să-l
deseneze celor trei intelectuali (îmi erau, vai, mai
simpatici cei care îi acuzau de „boierie a minții”!).
Și chiar dacă nimeni nu percutează, rămân
vorbele lui Arthur Koestler (citate de Patapievici):
„ne trădăm în fața istoriei dacă vom continua să
nu denunțăm ceea ce trebuie denunțat”.
(Ramuri, nr. 1, 2015)
Idei & Istorii | 20

România
Alinei Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan

Arachelian, Tranziția. Primii 25 de ani, Editura
Polirom, Iași, 2014, 365 p.
Îmi pare rău ori de câte văd că o persoană

pe care o cunosc și apreciez din scrisuri are
parte de o imagine aiurea, creată după atitu-
dinile sale de la televizor. Îmi vine mereu să
întreb: ce știe ea lumea asta de își dă cu părerea
atât de ușor? Cam așa stau lucrurile în cazul
Alinei Mungiu-Pippidi, unul dintre puținii
români de la care, cu ani în urmă, eu și destui
alții ca mine am putut afla, cât de cât, ce și cum
cu știința asta zisă politică. Noi cei care am
întâlnit-o în cărți nu aveam cum să nu o admi-
răm. Restul, care o știu de pe sticlă, s-au împărțit
după cum i-au tras slăbiciunile politice. Pe mulți
i-a iritat aplombul cu care combate domnia sa.
Nu au înțeles că susține idei, nu persoane sau
partide, de unde și impresia că e schimbătoare.
Românii confundă ușor consecvența în gândire
cu oportunismul. Așa e pe aici cultura politică,
leagă cu totul de oameni. Aud adesea: cum e
posibil ca acum să fii cu X și apoi contra lui? Păi
e posibil – chiar indicat – dacă X își schimbă
opiniile. O spun hotărât: AMP are o cauză, iar la
politicieni se raportează numai prin prisma ei.
Și celor care mă cred și celor care nu le
recomand dialogul cu experimentatul jurnalist
Vartan Arachelian. Aici, AMP are ocazia să se
exprime mai pe românește decât în lucrările
științifice și mai pe larg decât în publicistică și în
aparițiile tv. În plus, critica social-politică se
împletește cu biografia, ceea ce face ca atât
cauza, cât și atașamentul față de ea să apară mai
evident. Valorile și scopurile sunt clare, chiar
dacă greu exprimabile din cauza zdrențuirii
cuvintelor. AMP crede în ceea ce înseamnă civili-
zația occidentală. Vrea ca România să ajungă cât
mai aproape de nivelul țărilor vestice. Și pentru
asta face tot ce poate, de pe vremea când,
psihiatru la Iași, se chinuia să îi convingă pe
tineri că aspirina nu e anticoncepțional, până
azi, când, profesor de tranzitologie la Berlin, se
chinuie să îi convingă pe politicieni că ea nu
elimină corupția.
Imediat după cele din decembrie ’89, a lăsat
medicina pentru a face presă. Presă din aceea
care le dădea bătăi de cap lui Ion Iliescu & co.
De-ar fi putut face mai mult! A urmat marea
întâlnire cu marele Ghiță Ionescu, care a
transformat-o din ziarist în politolog. Replicile
sunt memorabile: „Eu nu știu cum ai ajuns tu
așa deșteaptă… Ești foarte deșteaptă, dar nu ai
formația care trebuie… Tu trebuie să faci un
doctorat în științe politice”. Memorabilă e și
reacția Monicăi Lovinescu: „A pus Ghiță mâna
pe tine, da’ Ghiță te nenorocește!” (pp. 144-145).
Nu. N-a nenorocit-o pentru că nu i-a distrus
spiritul combativ. Trecerea la cariera academică
nu a însemnat abandonarea acțiunii civice. A
lucrat pentru schimbarea din 1996, a condus
apoi știrile de la TVR, producând o mică revo-
luție. Dar nu a durat! Nici nu avea cum! Din nou
cercetare, universități străine și o privire perma-
nentă asupra statului și a societății românești.
Idei & Istorii | 22
Prin Societatea Academică Română, a tot încer-
cat să miște lucrurile în direcția în care toți spun
că o doresc. A reușit destul de puțin, dar
semnificativ, pentru că cei mai mulți doar spun.
AMP e critică nu doar cu „adversarii”, ci și cu
foștii și/sau potențialii „aliați”. Pe destui dintre
cei din urmă îi găsește lipsiți de pregătire, de tărie
etc. și, mai ales, deplânge faptul că, odată intrați
în pâine, au tendința de a prelua apucăturile pe
care, din opoziție, le blamaseră. Lui Traian
Băsescu – căci, în ultimii ani, despre el au fost
toate vorbele – îi recunoaște eficiența și realizările
în unele materii (în special în reformarea
justiției), dar îi și critică multe atitudini și acțiuni,
din cele despre care am auzit, zi de zi, la televizor.
Un mod mai bun de a te pune rău cu toată lumea
nici că se putea găsi! Chiar o spune, când vine
vorba de al doilea referendum pentru demitere:
„Am fost singurul fraier din România care s-a dus
și a declarat că a votat contra, nemulțumind
ambele părți.” (p. 288).
Deși vede că nu are cu cine, AMP nu renun-
ță. Ar fi și greu și păcat, acum, când vede că –
după aderarea la UE în care s-au pus atâtea
speranțe – românii adaptează și perpetuează prea
multe din vechile metehne. „Suntem într-un cerc
vicios. Eu am sperat – și alții ca mine – că noi am
creat un cerc virtuos; în clipa în care am intrat în
UE, am sperat că această alegere va duce dintr-un
lucru bine făcut într-altul [la vremea dialogului,
în august 2014, lozinca încă nu era în vogă, n.
M.G.]… Dar lucrurile nu merg de la sine.” (p.
317). Marea problemă autohtonă este una de
morală. Imaginea e sumbră: „ăia cumsecade și
cinstiți au cam pierdut peste tot și canaliile au
câștigat, iar șefii, nu știu cum se face, dar întot-
deauna erau de partea ăstora mai răi. Probabil că
partidele acestea merg pe principiul selecției
naturale! Prădătorul cel mai mare este cel mai
potrivit să fie în vârf și el selecționează doar
prădători. Mereu s-a întâmplat așa.” (p. 283).
Românii par să nu își dea seama că, pentru a
ajunge așa cum pretind că vor să fie, trebuie să se
și comporte într-un anumit fel. Nu doar „clasa
politică” e vinovată pentru starea țării. „Și
societatea este. Lumea acceptă, nici o constituție
nu te poate proteja de relele obiceiuri.” (p. 288).
Una peste alta, imaginea României ulti-
milor 25 de ani este de un cenușiu cu ceva irizații
roz. Schimbări în bine au fost, dar parcă prea
puține și prea lente. Suntem încă în plină
tranziție sau chiar în revoluție. AMP amintește
că Tocqueville spunea despre Revoluția de la
1848 că „e aceeași pe care am văzut-o când eram
mai tânăr, în 1830, și prin care părinții mei au
trecut în 1789”; căci revoluțiile nu se încheie
decât atunci când vechea elită este înlocuită cu
totul. „La noi e la fel. Revoluția a început în
1989. Lovitura de stat a început și s-a consumat
atunci. Revoluția a început și va mai dura.” (p.
101). Sfârșitul nu se vede cu ochiul liber.
(Mozaicul, nr. 1, 2015)
Idei & Istorii | 24

Istoria agresivă.
O carte despre cum aș fi putut
fi alt om
Simona Preda, Patrie română, țară de

eroi!, prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura
Curtea Veche, București, 2014, 441 p.
Îmi aduc aminte adesea de învățătoarea care,

în urmă cu un sfert de secol și mai bine, ne împuia
căpșoarele cu tot felul de bazaconii. Nu mare lucru,
chestii cu cotropitorii turci, nemți, unguri etc., cu
trecutul glorios, cu marii, vitejii, supercalifra-
gilisticii strămoși. Ne învăța să răcnim din bojogi
Un cântec istoric, de parcă ne-ar fi furat cineva
mingea de fotbal și luptam să o recuperăm. Părea
convinsă de ceea ce făcea. Era, mi-am dat seama
mai târziu, o victimă, dar una care făcea, la rândul
ei victime. Norocul meu a fost că, detestând
(probabil ereditar!) vorbăria patetică, nu m-am
lăsat sedus. Până la urmă, cred că aș fi cedat, dar
de... să zicem că vremurile au fost bune cu mine.
Am fost la un pas de a fi alt om, unul care,
probabil, n-ar mai fi scris aici și acum.
Am luat foarte (!) personal cartea Simonei
Preda despre cum le-a fost livrată „Istoria”
copiilor în timpul regimului comunist. Deși are
ca nucleu o teză doctorat despre literatura isto-
rică pentru copii, lucrarea merge mult mai
departe și caută să prezinte toate aspectele vieții
sociale unde se pot găsi fărâme de istorie. Și are
material, căci „preocuparea pentru istorie – ca
instrument de forjare a omului nou – a constituit
una dintre constantele regimului comunist” (p.
354). Vorbește despre organizația de pionieri cu
toate activitățile și butaforiile sale, despre pro-
gramele școlare de istorie și limba română,
locurile de pelerinaj, revistele pentru copii,
modelele sovietice, cultul personalității, Daciada,
Cântarea României și multe altele. Dacă e ceva
de reproșat, e tocmai această dorință de exhaus-
tivitate care face, de multe ori, prezentarea
nesistematică, lasă doar atinse aspecte impor-
tante (de exemplu, deși menționate frecvent,
Povestirile istorice ale lui Dumitru Almaș nu
sunt deloc analizate), predispune la divagații
contextuale și la colportări de truisme și preju-
decăți (Ceaușescu nu a fost chiar original în
crearea Șoimilor patriei, iar vizita asiatică nu
trebuie absolutizată ca factor determinant al
schimbării de curs din 1971). De aici și dificul-
tatea de a formula niște concluzii clare și inedite.
Materia e împărțită în funcție de cele două
epoci și paradigme. Cea dintâi (până spre 1965),
zisă internaționalistă, este cea a frăției cu „popo-
rul sovietic” și toate ale sale, a odiosului copil
Pavlik Morozov și a Zoyei Kosmodemianskaya
(mit incredibil de fecund, deloc studiat la noi!), a
lui Așa s-a călit oțelul (N. Ostrovski), dar și a lui
Mitrea Cocor și Nicoară Potcoavă (nu mai zic cine
le-a scris!) sau a Negurei (Eusebiu Camilar).
Vedetele autohtone proveneau din istoria recentă
(atunci): ilegaliști reali sau fictivi („tipul ilega-
listului român este adaptat după cel al luptătorului
bolșevic”, p. 181), eroii Vasile Roaită, Ilie Pintilie
sau Filimon Sîrbu. Faza a doua e cea a lui
Ceaușescu. Se renunță la bot-în-botul româno-so-
vietic, se trec mai în spate ilegaliștii și se pun în
lumină cei mai cei „regi” daci și domni medievali,
Idei & Istorii | 26
care îl anunță, cum pot și ei, pe marele conducător
ale epocii. Românii devin primii din lume la mai
toate categoriile, mai ceva decât chinezii. Este ceea
ce se numește protocronism, definit foarte
inspirat de autoare ca „prezentificare a faptelor
istorice” (p. 51). Până la urmă, tot cuvintele lui
Ceaușescu redau cel mai bine concepția epocii:
„Noi, comuniștii, suntem continuatorii a tot ceea
ce are mai bun poporul român...” (p. 225). Cu
mica precizare că tot ei, comuniștii, au stabilit „ce
are mai bun poporul român”!
Spre finalul regimului, „această istorie
romanțată, ușor digerabilă, total neproblemati-
zantă și nu în ultimul rând glorioasă, devenise
agresivă prin repetitivitatea discursului și dozele
servite cu promptitudine aproape zilnic în toate
mediile” (p. 297).
Oricare a fost politica istoriei de-a lungul
celor 45 de ani, scopul a fost același: crearea
omului nou. E firesc să ne întrebăm în ce măsură
a reușit. Desigur nu atât cât și așa cum și-a dorit.
Regimul nu a creat obediența deplină față de
„statul omniprezent”, nu a eludat din conștiințe
„ideea de împlinire individuală” (p. 20), că altfel
nu ar fi căzut. Simona Preda vorbește de „o
saturație față de istorie” (p. 298) și de „antipatia
populației față de conducerea politică” (p. 93).
Just! Dar dincolo de starea din 1989, lucrurile
trebuie nuanțate. Comunismul a creat (și) în
ceea ce privește raportarea la istorie un mutant.
Un om nu atât de nou cât ar fi dorit, dar, oricum
foarte durabil și procreativ, dovadă că eli-
minările și revizuirile imediat postdecembriste
nu au adus o schimbare esențială. Ele au vizat în
special aspectele vădit marxist-leninist-ceaușiste
și prea puțin pe cele sulfuros-naționaliste.
Românilor le vine încă greu să creadă că dacii nu
au creat o super- civilizație sau că Mihai Viteazul
nu a fost un luptător pentru unitatea națională.
Omul nou e încă rezistent la reînnoire. Vechea
paradigmă a fost spartă, dar destule bucăți din
ea mai stau în picioare.
(Ramuri, nr. 2, 2015)
Idei & Istorii | 28

Schimbătoarea istorie
a ilegaliștilor
Adrian Cioroianu (editor), Comuniștii

înainte de comunism: Procese și condamnări
ale ilegaliștilor din România, Editura Univer-
sității din București, 2014, 420 p
Mi-a duc aminte când, echipați în bluzițe

oribil de sintetice și portocalii, ne-au dus la
Muzeul Muncitorilor Ceferiști și Petroliști. Am
zbierat atunci: „Aici nu sunt săbii și puști!”. Ce
muzeu mai era și ăla? Apoi, am crezut că
vânzoleala tv din dimineața lui 22 e un film cu
ilegaliști. Cu ilegaliști din ăia simpatici, ca Amza
Pellea sau Ilarion Ciobanu, oamenii „pâinea lui
Dumnezeu”, chiar dacă Dumnezeu nu exista.
Ilegaliștii au fost, multă vreme, cam toată istoria
interbelică, după care au fost expulzați din ea cu
totul. După ce s-a zis că au construit o țară, s-a
trecut la minimalizarea maximă: au fost puțini,
au acționat în subteran, nu au reușit nimic. Cu
toții au fost, mai mult sau puțin, ficțiuni
propagandistice. Dar, vreme de cam două
decenii, mai nimeni nu s-a preocupat de raportul
dintre ficțiune și realitate.
„Nu lua și tu de bun chiar tot ce se vorbește
acum!”, mi-a spus, când eram student, un distins
istoric care, pe vremuri, se ocupase de „mișcarea
muncitorească”. Am început atunci să-mi dau
seama că, și aici, dracul e în nuanțe. Și nuanțele
au început să apară, ușor-ușor, prin diverse
studii, referința rămânând, după cum o recunosc
mai toți cercetătorii, cartea lui Stelian Tănase,
Clienții lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine
(Humanitas, 2005).
Recentul volum Comuniștii înainte de co-
munism... reunește sub coordonarea lui Adrian
Cioroianu o serie de „studii de caz”. Ne sunt
prezentate biografiile interbelice (cu accent pe
procesele politice) ale unor personalități de prim
rang ale comunismului românesc: Vasile Luca
(Liviu Pleșa), Gheorghiu-Dej (Elis Neagoe-
Pleșa), Ana Pauker (Dumitru Lăcătușu), Nicolae
Ceaușescu (Cristina Diac), a unuia secundar,
Petre Constantinescu-Iași (Adrian Cioroianu) și
a unuia foarte puțin cunoscut, Petre Gheorghe
(un caz extrem, întrucât a fost executat în timpul
războiului) (Mihai Burcea). Pe lângă aceștia, în
povești apar numeroși alți ilegaliști, de la vedete
istorice până la unii de care n-a auzit nimeni.
Chiar simpla înșiruire a acestor actori și
figuranți este un argument suficient pentru
respingerea minimalizărilor și necesitatea unei
„revizuiri istoriografice”. Adrian Cioroianu con-
chide că „tot acest ansamblu al procesului de
stânga” (vădit comunist sau camuflat în antifas-
cism) „a fost în permanență minoritar în
discursul public al României interbelice”, „dar a
fost sesizabil mai activ decât spune legenda
dominantă astăzi” (p. 167). Să ne gândim numai
că politicienii români erau sincer speriați de
pericolul comunist (Argetoianu vorbea chiar de
un „Paukerism” cu priză la mase, p. 210) sau de
intensa reflectare în presă (de toate orientările) a
proceselor în care erau implicați comuniștii, în
special a celor de la Craiova (1934 și 1936).
Apropo de acestea, ele au fost strămutate aici,
într-o urbe cu muncitorime puțină la vremea
respectivă, tocmai pentru că, la București,
Idei & Istorii | 30
autoritățile intuiseră pregătirea unor manifestări
de masă care ar fi obstrucționat justiția. Justiția
însă s-a obstrucționat oricum singură: e impre-
sionantă frecvența erorilor de procedură care
atrăgeau casarea hotărârilor, dar nu și achitarea
acuzaților. Funcționarea defectuoasă este
explicabilă (și) prin faptul că, în condițiile cvasi-
permanentei și generalei „stări de asediu”,
justiția era realizată de instanțe militare.
Dar cine erau comuniștii interbelici? În
ciuda propagandei și a istoriografiei, prea puțini
lideri erau proletari. Nu Vasile Luca (ascensiunea
acestuia chiar e explicată prin faptul că era unul
din puținii muncitori), Gheorghiu-Dej sau
Ceaușescu reprezentau comunistul tipic, ci, mai
degrabă, profesorul Constantinescu-Iași. Deși cu
siguranță partizană, nu e complet lipsită de
relevanță caracterizarea pe care un ziarist-martor
la procesul de la Craiova o făcea acuzaților
(printre care și celebrii Ana Pauker, Alexandru
Drăghici și Alexandru Moghioroș): „O adunare de
«doamne» și «domni», proletari de lume bună,
veniți, parcă, la un five-o’clock, costume croite de
măsură, tunsori și coafuri impecabile, fața
strălucind de curățenie, vestimentație, în general,
mai mult decât decentă, chiar elegantă” (p. 219).
Se observă diferențe mari între rolurile
jucate efectiv de diversele personaje și cele din
biografii și din istoria oficială. În ilegalitate,
Vasile Luca a fost mai important decât Dej, ca să
nu mai vorbim de micul Ceaușescu. Ca de atâtea
ori însă, cei mai puternici au scris istoria astfel
încât să își legitimeze/consolideze puterea. Dej
s-a descris ca erou al grevei de la Grivița (1933)
deși „nu el fusese cel care coordonase din punct
de vedere politic protestele ceferiștilor […] și nici
nu fusese acela care organizase efectiv grevele”.
Mai mult, activitatea sa este apreciată drept
„minoră, el fiind practic necunoscut de către
ceferiștii de la Grivița”. Aparatul de propagandă
pe care îl controla a minimalizat tot mai mult
rolul celorlalți lideri, „ajungându-se în situația
ca, în anii ’60, să nu mai fie menționată nominal
nicio altă persoană” (p. 123). Un caz interesant
este și cel al lui Constantinescu-Iași care, în
1934, când a fost arestat, a negat hotărât aparte-
nența la PCdR pentru ca, după 1945, să solicite
recunoașterea calității de membru de partid încă
din 1920 (deci cu un an înainte de înființarea
oficială). Cererea, respinsă constant în vremea
lui Dej, va fi acceptată (începând cu 1921) după
instalarea lui Ceaușescu la conducere.
Trecutul rămâne același! Istoria se schimbă!
Idei & Istorii | 32

Facebook: „simț enorm
și văz monstruos”
Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de

narcisism, Editura Humanitas, București, 2015,
173 p.
Dacă începeți să citiți acest text sperând să

aflați cine știe ce picanterii psiho-sociologice sau
istorice despre Facebook, opriți-vă acum! Și nu
mergeți nici la volumul comentat pentru asta!
Sigur că ele există, dar contează cel mai puțin...
De cum am văzut cartea lui Teodor
Baconschi am știut că, dacă voi scrie despre ea,
titlul va fi cel de mai sus. E sugestivă sintagma
„Fabrica de narcisism”, dar nu aș fi avut nevoie
de ajutor ca să mă prind cam cum stau lucrurile.
De ce un conservator ar scrie despre o chestiune
de actualitate dacă ea nu l-ar irita, dacă nu ar
„simți-o enorm” și nu ar „vedea-o monstruos”?
Știu, ca un conservator ce mă aflu și eu, cam
care sunt nemulțumirile și temerile oamenilor –
nu neapărat (conștient/ declarat) conservatori și
nu neapărat cu pretenții intelectuale – în pri-
vința noului. Sunt totuși mereu atent la ele, în
căutare de nuanțe.
Titlul e destul de înșelător. Nu e vorba doar
despre Facebook, ci despre „revoluția IT&C” în
general și, de fapt, despre lumea de azi și… de
mâine. Cartea se situează în linia trasată, în
mainstream-ul editorial autohton, de Omul
recent a lui H.-R. Patapievici (Humanitas, 2001)
și de Sfârșitul Occidentului? a lui Lucian Boia
(Humanitas, 2013). Ca și dl Patapievici, dl
Baconschi (se) întreabă „ce se pierde atunci când
se câștigă ceva?” (p. 13). La cel dintâi, răspunsul
era „ceva superficial se câștigă în timp ce altceva
profund se pierde”, cu îndemnul „fiți moderni,
dar nihil sine Deo”. În cazul de față, ni se spune că
„am dat naștere unei lumi care răstoarnă valorile
pentru a le reinventa fără rost” (p. 173).
Asemenea dlui Boia, dl Baconschi vede destui
„factori de slăbire a identității occidentale”
(migrația, armele nucleare, relativizarea valorilor
ș.a.) și propune o strategie salvatoare: „singura
cale viabilă MI SE PARE [s. M.G.] a fi legată de
reasumarea (da, critică, dar credibilă și vie) a
valorilor trecutului nostru comun” (p. 164), în
care creștinismul e... totul. Autorul o spune clar
de la început, iar o reiau convins: „Pentru
Occident, civilizația nu poate fi concepută în afara
Narațiunii evanghelice”. Adevărul creștin, chiar
dacă nu e „demonstrabil experimental”, e cel
„grație căruia au căpătat corp toate valorile
noastre definitorii” (p. 11). A nega asta înseamnă
a nega istoria toată, în toate formele în care a fost
scrisă. Or, și aici mă arăt eu conservatorism,
„aiasta nu se poate”. Trecutul ne arată că, oricât
ar încerca să o rupă unii cu ea, lumea revine – e
adevărat, de multe ori, grav debusolată – la tradi-
ție. Cum, necum, revine! Am văzut asta și după
experiențele totalitare, darămite acum când ata-
curile dinspre lumea occidentală la adresa tradi-
ției sunt, asemenea valorilor vânturate pe
Facebook, „exclusiv retorice” (p. 63). Știu că
vorbele nu sunt chiar lipsite de forță, că altfel la
început n-ar mai fi fost Cuvântul, că ele modifică,
dar acum nu par să distrugă. Parafrazez maha-
laua și zic: „tradiția nu e moartă, tradiția se
Idei & Istorii | 34
transformă!”. Și s-a mai transformat de nu știu
cât ori, fără să fie măcar în pericol de a muri,
chiar dacă și cei care o adorau și cei care o urau
au declarat-o moartă.
Cum să ajungi la astfel de discuții când e
vorba de Facebook? Cum să alături, într-o carte,
patristică, Hobbes, Rousseau, Nietzsche ș.a. cu
emoticoane, abrevieri, selfie-uri ș.a.? Pare ciudat
să le pui unele lângă altele chiar ca să le opui. Și
totuși există o noimă! Mă bucur că există pentru
că ne arată că în mintea noastră e loc pentru
toate, oricât ar fi de diferite. Noima stă, după
mine, în acel „mi se pare”. Atâta timp cât putem
spune „mi se pare”, suntem bine. Dlui Baconschi
și multor altora (câteodată, și mie) li se pare că
transformarea de azi (care e dincolo de orice
dubiu și din care WWW-ul, în general, și
Facebook-ul, în special, fac parte) e cea mai cea
mai din toate timpurile. Cea mai rea: toate relele
„sunt PARCĂ [s.M.G.] mai active ca oricând” (p.
142); „accelerarea istoriei a dus la intensificarea
viciilor” (p. 143). Dar istoria s-a intensificat
continuu și parcă nu a fost din ce în ce mai rău,
oricât s-ar fi lamentat unii în diversele epoci.
Dacă ar fi așa, n-ar avea rost să ni se spună azi că
„până la finețurile metadiscursive” (p. 136)
trebuie rezolvată problema „fracturii digitale”,
adică trebuie extins accesul la virtual. Repet, de
multe ori mi se pare și mie că lumea (mi) se
schimbă într-un mod neplăcut, chiar înspăi-
mântător. Dar atunci mă gândesc că toate noile
generații din istoria pe care o știu cât de cât – de
la bonjouriști până la Facebook, via hippie – au
fost acuzate de (mai) bătrânii vremurilor lor că
duc lumea de râpă. Și nu au dus-o. De ce să
credem că marea cădere se va produce de data
asta? Apropo, românii „Generației PRO” nu sunt
cei născuți după 1989, ci adolescenții anilor ’90.
Mi se pare mult prea mult să vorbim despre o
„prăpastie” între ei (valabil și pentru cei mai
tineri) și „trecutul de orice fel” (p. 114). Săriți
binișor de 30 de ani, cei din generația PRO sunt
oameni ca toți oamenii (corporatiști, zgârietori
la gazetă, faianțari pe cine știe unde) și au
început și ei să aibă nemulțumiri legate de
„copiii din ziua de azi”, care, la rândul lor – fac
pariu! – vor vorbi la fel.
Senzația marii căderi există, nu e greu pus
pe piloni intelectuali, dar totuși nu cred că se va
întâmpla. Pot fi de acord că „Revoluția IT&C are
proporții de epopee”, că ne schimbă „însăși
sintaxa mentală” (p. 76). Dar de ce trebuie să ne
fie fixă sintaxa asta? Omul se schimbă perma-
nent. Devine poate altfel de om, dar nu subom,
supraom, neom. Nu a trecut multă vreme de
când marele Giovanni Sartori, în al său Homo
videns (Humanitas, 2005), ne spunea cât de
mult și de rău ne va schimba televiziunea. Azi,
copiii dlui Baconschi „nu consumă televiziune –
care li se pare un mijloc de comunicare
anacronic”. Și tot ei, inițiați de mici în virtual,
sunt lucizi, știu că „pe FB se intră, nu se stă”.
Ajuns în acest punct, autorul vorbește și despre
„nevroza mea legată de șocul dintre cultura
înaltă [...] și forța gregară a culturii junk” (p.
116). Nevroză e mult spus... I-aș zice, mai „corect
politic”, disconfort mental... Șocuri sunt de când
lumea, numai că azi cele două paliere intră tot
mai des în contact, grație „democratizării”. Cei
care multă vreme au stat în afara culturii, au
acum parte de ceva. Ni se vorbește de „apariția
maselor la suprafața istoriei” (p. 35). Dincolo de
„finețuri”, cred că întotdeauna cei mai mulți au
fost proști. Sunt în continuare, dar cred că mai
Idei & Istorii | 36
puțin proști decât înainte, deși prostia lor e mai
vizibilă. Deștepții sunt tot puțini, dar parcă mai
mulți și mai... deștepți.
Și haideți să vorbim pe șleau despre
Facebook! Eu unul nu am cum să nu fiu de acord
cu multe constatările dlui Baconschi. De multe
ori, mi se pare chiar că spune truisme – e ade-
vărat, în formulări memorabile. Sigur că marea
rețea de socializare e un spațiu al bârfei, al
defulării, al vedetismului de o clipă, al zgomo-
tului haotic, al mistificării prin „make-up digital”
(p. 76). Aproape sigur că „în spațiul eteric al FB,
valorile sunt exclusiv retorice” (p. 63), că atitu-
dinile sunt mimate, că „cetățenia digitală e
masturbatorie” (108). Promotorii înțelepciunii
facebookiene sunt niște „Zarathustra de aparta-
ment” (p. 97), care au și ei iluzia autorității prin
rostirea aiurea. Recunosc că mă număr printre ei
și, din click în click, am aflat că și dl Baconschi,
chiar dacă amândoi suntem mult sub nivelul
unor Tony Poptamas, Radu F. Constantinescu
ș.a. Bâlciul ăsta e, cu siguranță, în toate părțile,
dar parcă mai îmbâlcit pe aici, că de... „societatea
noastră virtuală e oglinda celei reale” (p. 49), al
cărei tip uman îl reprezintă „arivistul semi-urba-
nizat, necioplit și agresiv” (p. 57), un „precipitat al
național-comunismului” (p. 57). Că așa stau lu-
crurile va recunoaște însuși arivistul precipitat,
bineînțeles, arătând spre cei din juru-i.
Nu sunt deloc sigur că „nu te poți îndrăgosti
de cineva dacă îl vezi într-un selfie […] pentru că
acea imagine sugerează autosuficiența, închi-
derea, indisponibilitatea dialogică” (p. 74). Cred
că e suficient să luăm în calcul și „autoironia”
pentru a deveni vulnerabili, oricât am fi de
mofturoși altfel. Nu comentez părerile despre
„noul Big Brother mondial”: „când accesul la
Internet va fi literalmente global, întreaga
omenire va trăi «în pielea goală»” (p. 133).
În final, cum să nu fim de acord cu cineva
care vorbește despre necesitatea educației uma-
niste? E evident că un om care nu are de-a face
cu cărțile „riscă să nu filtreze suficient oferta” (p.
117) de pe Facebook sau din afara lui. Dar ce e
nou aici? Să nu ne amăgim că în trecut oamenii
citeau și azi nu o mai fac pentru că se pierd în
virtual. Cei mai mulți nu au citit nici din
Erasmus, nici din Pascal, nici din Creangă. Și cei
mai mulți nici nu o vor face. Mulți nu au citit
niciodată nimic. Azi citesc cartonașe cu citate
din Coelho. Poate, totuși, e ceva în plus. Singura
mea temere e să nu ajungă să creadă că asta e
cultura mare. Aici au intelectualii o treabă. În
rest, lumea rămâne lume, elitele rămân elite, iar
cu Facebook-ul... rămâne de văzut cum rămâne.
(Ramuri, nr. 3, 2015)
Idei & Istorii | 38

Din istoria corupției
românești: Gavrilă,
peștele regal
Aurelian Chistol, Generalul Gabriel

Marinescu. Între lege și fărădelege, Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, 356 p.
Dintotdeauna mi-au stârnit curiozitatea

numele din listele găsite prin cărțile de istorie:
soldați, revoluționari, membri de comitete și
comiții ș.a. Unele au (sau, cel puțin, capătă în
mintea mea) sonorități speciale care le fac de
neuitat. M-am gândit adesea la câte un personaj
și la modul în care l-au perceput unii istorici sau
istoriografia în general: nu suficient de important
pentru a-l scoate în față, dar nici de trecut
complet cu vederea; numai bun de pus pe-o listă.
Câteodată am impresia – și cred că sunt destui
asemenea mie – că multe nume nu înseamnă
nimic în afara listelor în care sunt prinse. Îmi
trece repede; trebuie să însemne. Printre listele
cele mai celebre se află și așa-zisa Camarilă regală
a lui Carol al II-lea, iar printre membrii ei, Gabriel
(zis adesea Gavrilă) Marinescu, prefectul Poliției
Capitalei și, pentru scurtă vreme, ministru.
La curs, când înșir camarilarzii, după
Marinescu adaug „peștele regal” și zăbovesc un
pic. Povestesc ceea ce știm de la câțiva memo-
rialiști, în frunte cu marele Argetoianu, anume
că (și cum) prefectul de poliție gestiona dara-
velile regale cu diverse prostituate agățate la ceas
de seară de pe stradă sau chiar ducea fete în
alcovul din Palat.
Biografia realizată de universitarul piteș-
tean Aurelian Chistol aduce multe detalii noi.
Per ansamblu, mie mi se pare o pledoarie pentru
acceptarea evidenței: orice personaj istoric are
multe laturi, nimeni nu e exclusiv bun sau rău,
chiar dacă binele sau răul dau mereu (pe drept
sau pe nedrept) rezultanta istorică. Pentru
neutri, dacă ar exista, istoria n-ar avea probabil
loc nici măcar în liste.
De bine nu prea s-a zis în cărți despre
Gavrilă Marinescu, până acum. Băiatul dintr-o
familie modestă (dar din care, se pare, toți cei
trei fii au ajuns generali, iar doi dintre ei,
miniștri) a devenit un ofițer apreciat (potrivit
caracterizărilor superiorilor), avansat de câteva
ori „la excepțional”. În război, a cerut ca bata-
lionul său să pornească atacul de la Mărăști și a
ajuns apoi și la Chișinău, și la Budapesta. Dacă,
cum, cât s-a apropiat de prințul Carol e greu de
spus. Au fost o vreme colegi de unitate și, cum
erau cartofori notorii, nu e exclus să fi „pierdut”
vremea împreună. În lipsă de informații certe
însă, autorul nu merge prea departe pe această
linie. În anii ’20, și-a continuat cariera, ajungând
colonel. În anii Regenței, s-a arătat filocarlist,
deși relațiile sale cu prințul exilat sunt neclare.
Cert e că a comandat unul din regimentele care
l-au însoțit pe Carol la revenirea în București, iar
la trei zile după Restaurație a fost numit prefect
de poliție.
A devenit rapid foarte apropiat de Rege
(după cum se vede chiar din Însemnările
acestuia), după mulți, cel mai fidel și mai price-
put dintre sfetnici. O dovadă ar putea fi că, în
1934, când Titulescu a condiționat rămânerea în
Idei & Istorii | 40
guvern de îndepărtarea unor personaje din
Camarilă, potrivit însemnărilor lui Grigore
Gafencu, Carol a ținut la Gavrilă mai mult decât
la oricine, numindu-l „garda mea personală” (p.
188). Ca prefect a făcut multe. S-a luptat cu
infractorii de drept comun, dar și cu legionarii și
comuniștii (a comandat dispozitivul de la Grivița,
în 1933). S-a ocupat de fluidizarea traficului, a
înființat prima școală de șoferi. A patronat
construirea unei cazărmi a gardienilor publici
(1932) și a unui Palat al Poliției Capitalei (1937).
În 1938, a organizat la București Congresul
Comisiei Internaționale de Poliție Criminală.
Avansat general și numit subsecretar de stat, a
primit pentru o săptămână Internele, conducând
masacrarea legionarilor, după asasinarea lui
Armand Călinescu (21 septembrie 1939). A fost
numit apoi în fruntea unui nou minister, al
ordinii publice, ceea ce l-a nemulțumit. Era, în
formularea Regelui, „marele maher al polițiilor”
(p. 235). În tot acest timp, a fost un împătimit și
un susținător al sporturilor: a organizat o cupă
de rugby care i-a purtat numele, a prezidat
clubul de fotbal Venus și chiar FRF (funcție
păstrată și după căderea în dizgrație). Pe lângă
toate acestea, a făcut bani prin orice mijloace, a
strâns avere și l-a alimentat pe Rege.
În ceea ce privește păcatele lui Gavrilă,
Aurelian Chistol nu aduce prea multe informații
noi. Nu are material nici să confirme, nici să
infirme etichetele puse de-a lungul vremii, așa că
le preia pur și simplu. I s-a zis „prototipul ofițe-
rului activ, carierist, afacerist” (Zaharia Boilă, p.
96), „unul dintre cei mai mari pungași, pe care nu
îl întrece decât regele Carol” (un subordonat citat
de Ioan Hudiță, p. 176), „borfaș de junglă” (ziarul
Dreptatea, p. 193). Chiar Regele nota, la îndepăr-
tarea sfetnicului: „Pare-se că jaful patronat de el
la Poliție a depășit orice măsură [s. M.G.]” (p.
247). Surprinde încrederea biografului în memo-
rialiști și în special în Argetoianu, considerat,
parțial just, „opinie autorizată”. Pentru confir-
marea „verosimilității consemnării” acestuia e
invocat Armand Călinescu (p. 170), deși mai apoi
ni se spune că între el și Gavrilă a existat o
oarecare râcă. În schimb, are – și pe bună drep-
tate – rețineri în privința mărturiilor lui Șerban
Milcoveanu (care spune că asasinarea lui Duca
s-a făcut cu știința lui Gavrilă și a Regelui),
aducând ca dovadă a subiectivității sale o caracte-
rizare dură pe care i-o făcea prefectului. Ca și
când ceilalți l-ar fi vorbit de bine! Oricât de
complicate ar fi lucrurile, e clar că Florin
Constantiniu avea dreptate să vorbească despre
„instrumentul regelui pentru «le sales besognes»”
(p. 204).
Activitatea lui Gabriel Marinescu o reflectă în
mic pe cea a patronului său. Și-a construit chiar un
mic cult al personalității în mediile pe care le
controla. O gazetă a poliției scria: „Gavrilă nu este
numai diminutivul de mângâiere al unui nume
respectat. Este un simbol” (p. 165).
Căzut deja de aproape un an în dizgrația
Regelui (în principal din cauza apropierii de un
alt proscris, Max Aușnit), după plecarea aces-
tuia, Gavrilă a fost prins de legionari – se pare că
atunci când încerca să treacă ilegal în Iugoslavia
–, închis la Jilava și asasinat, alături de alți foști
demnitari, în noaptea de 26-27 noiembrie 1940.
Sic transit gloria mundi!
(Mozaicul, nr. 3-4, 2015)
Idei & Istorii | 42

Intelighenția colț cu Rusia
Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit,

trăiască Rusia!, traducere de Lucia Postelnicu
Pop, Editura Artemis, București, 2010, 239 p.
Alain Besançon, Sfânta Rusie, traducere
din franceză de Vlad Russo, Editura Humanitas,
București, 2013, 165 p.
Jean des Cars, Saga dinastiei Romanov. De
la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea, traducere
de Ileana Cantuniari, Editura Corint, București,
2014, 399 p.
Rusia... Mi-au trecut, de-a lungul vremii,

destule prin minte despre ea. Copil fiind, imediat
după zaveră, auzeam peste tot cât e de urâtă și de
rea. Când în școala noastră s-a creat o clasă de
engleză, nu era loc decât pentru o „elită”; „plebea”
avea să mai rămână o vreme la... rusă. Selecția s-a
făcut printr-o probă la... franceză. Nu mă puteam
gândi atunci la Tolstoi! A rămâne la rusă – ni se
spunea acasă – însemna ratarea vieții. M-am mai
dezmeticit în adolescență, după ce am văzut filmul
Zoya (după un roman de Danielle Steel). Am
început apoi cu istoria & politica și gândurile mi
s-au încâlcit. Mai rău în ultimii ani! Cum scrierile
s-au înmulțit până când au ajuns maldăr prin
hypermarket-uri, m-am simțit adesea intrigat.
Ultima oară, recent, când am început să citesc
Saga dinastiei Romanov, a lui Jean des Cars.
Enervant de prolificul autor de literatură cu
subiect istoric a scris acum o poveste cu ruși, care
începe înainte de anul 1000 și se încheie cu
„momentul marii iertări”, în 2008. Recomand!
Dar nu povestea m-a împins să scriu aici, ci
cuvântul înainte, „În căutarea trecutului pierdut”.
Era să spun că aici e vorba despre Rusia de azi.
Dar nu, e Rusia de ieri sau de acum câteva zile,
căci cartea a apărut în franțuzește în 2010. Sunt
lucruri pe care le-au mai spus și alții, dar, acum,
dat fiind felul scriiturii, mi se pare că ele au șansa
să ajungă mai ușor la un public larg.
Deși nu spune numai lucruri bune despre
Rusia lui Putin, una peste alta des Cars creează o
imagine nu neapărat pozitivă, dar atrăgătoare,
oricum mai bună decât cea a vesticilor care cred
că „Putin este diavolul deghizat în autocrat”. Am
citit de mai multe ori, pentru a fi sigur că nu-mi
scapă antifraza. Nu cred să-mi fi scăpat. Azi,
șochează, încă de pe prima pagină, opinia (repet,
din 2010) că „expansionismul sovietic a dispărut
ca și Cortina de Fier. Putin nu este nici Molotov,
nici Brejnev, după cum nu este nici stafia lui
Stalin” (de Cars, 9). El a „început o muncă de
titan […] pentru a readuce la viață statul rus” și a
reușit: „se poate vorbi de o veritabilă restaurație,
ba chiar de o reconstrucție a autorității publice”
(de Cars, 12-13). În ceea ce privește politica
externă, ea „poate părea brutală în ochii demo-
crațiilor adormite de confortabila și molatica
viziune europeană care s-a strecurat în veșmintele
învechite ale naționalismului. Moscova își apără
interesele. Putem înțelege acest lucru cercetând o
hartă: vom avea o lecție de geopolitică” (de Cars,
15). Bine, bine... Dar apărarea intereselor face ca
acțiunile să nu mai poată fi considerate brutale?
Înțeleg că scriitorul-istoric nu avea experiența
Crimeea-Ucraina, dar Transnistria și Georgia
erau suficiente măcar pentru a îndemna la
reținere. Și „după trezirea statului, urmează
Idei & Istorii | 44
trezirea – mai surprinzătoare – a patriei mamă”.
Lui Putin i se recunoaște „un curaj rar, fără
precedent: cel care constă în a privi istoria în față.
În bloc. Ce este bun și ce este rău”. Simt nevoia
unui emoticon de „LOL”, căci același autor care
ne spune că Rusia actuală „nu mai ezită să
amestece cu aceeași fervoare amintirile despre
Rusia de dinainte de Revoluție și cele despre
URSS”, citează din Putin, care cerea ca noua
istorie „să-i facă pe tineri mândri de țara lor” și să
se înceteze „să se mai impună rușilor un senti-
ment de culpabilitate” (de Cars, 16-17). Vasăzică,
ideea e de a privi întreaga istorie pentru a alege
din ea tot ce cultivă impresia grandorii, fără nicio
teamă de contradicții. Reabilitarea cu pompă a
familiei imperiale și cea a lui Stalin pot sta bine la
un loc. Churchill spunea (citat trunchiat chiar pe
coperta cărții lui de Cars) că „Rusia e o șaradă
învăluită în mister în interiorul unei enigme”.
Deși recunosc asta, intelectualii occidentali au
mereu impresia că pot pătrunde șarada, că pot
privi Rusia în față, deși chiar ei admit că Rusia nu
are o față, nici măcar fețe, ci numai colțuri. Fraza
„a apărut un adevăr: dacă Uniunea Sovietică era
un sistem, Rusia rămâne o civilizație” (de Cars,
23) m-a trimis cu gândul la cea căreia Jean de Cars
îi dedică lucrarea: Hélène Carrère d’Encausse,
cel mai vechi, mai harnic și mai priceput istoric al
Rusiei din Europa actuală.
În cartea sa din 2010, venerabila cercetă-
toare se întreba dacă mai e cazul să ne temem de
Rusia. Și răspundea, dar nu prea clar. De fapt, se
întreba dacă „în loc să ne temem de Rusia”, nu
„ar fi timpul să încercăm să o înțelegem, să
înțelegem că, împărțită între două lumi, această
țară imensă se identifică totuși cu Europa și că
tot cu Europa vrea să-și împartă în continuare
destinul?”. Și adăuga: „Aici ne revine și nouă
datoria de a contribui la clarificarea lucrurilor”
(Carrère d’Encausse, 225). O dată în plus, istoria
a contrazis previziunile (chiar dacă mascate în
interogație) ale istoricului. Ne aflăm, mai degra-
bă, în fața unei mostre de wishful thinking.
Întrebarea importantă e, după mine: care noi?
Noi, europenii? Sau noi, intelighenția europeană?
În fond, totul se reduce la a doua variantă.
Intelighenția a vorbit permanent despre o
presupusă particularitate a Rusiei și a rușilor,
despre faptul că la ei totul e la fel și totuși altfel, că
„sufletul rus” e așa și pe dincolo (în contradicție
cu amintirile românilor). Pentru asta, asamblează
colțișoare din tot ce pot percepe, învăluindu-le
într-o aură de măreție. Acest lucru convine de
minune „Rusiei”, căci și ea face același lucru. Așa
se arată și propriilor cetățeni și celorlalți. Vrea să
fascineze cu orice: Ecaterina cea Mare și Elena
Lenina, Dostoievski și Limonov, Borodin și
Vîsoțki, vodka și matrioșka, vintage-uri țariste și
sovietice. Toate sunt menite să creeze impresia că
„Rusia e o civilizație”. La câte contradicții se pun
laolaltă, e greu să convingi. Dar nu contează...
Alain Besançon îl cita pe Putin, care la rândul său
cita un poet de secol XIX: „În Rusia nu poți decât
să crezi” (Besançon, 83). Tot el, surprindea,
printr-un citat din Dostoievski ceea ce „Rusia”
vrea să inducă: „Noi avem geniul tuturor
popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc;
așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi
nu ne puteți înțelege” (Besançon, 81). Concluzia
sa, în linia marchizului de Custine și a lui Jules
Michelet, e că, de fapt, civilizația rusă, așa cum se
prezintă, e un imens „palat al iluziilor și al
mirajelor” (Besançon, 143), dar... „Inteligența se
Idei & Istorii | 46

rătăcește mai lesne când e mânată de simpatie”
(Besançon, 144).
Besançon e poate cel mai cunoscut, dar nu
singurul cu astfel de idei. Hélène Carrère
d’Encausse o citează pe Lila Șevțova, care vor-
bește despre „pretenția eronată” a Rusiei „de a
oferi o civilizație alternativă la lumea occiden-
tală”, pentru că, rupându-și legătura cu cultura
tradițională, se află „într-un stadiu de civilizație
nedefinit” (Carrère d’Encausse, 224). E un lucru
observat de mult: oricât de sclipitoare ar fi cultura
rusă „înaltă”, rusul de rând, dincolo de pro-
paganda care i se oferă, e vulnerabil în fața
culturii pop occidentale, mai atrăgătoare și mai
digerabilă.
Marea eroare a intelighenției europene preo-
cupate de subiect vine din credința că poate
desluși „Rusia”. Or, nu degeaba Andrei Pleșu
numea „rusești”, marile întrebări fără răspuns.
Am spus deja, jocul cu bucățelele în căutarea unui
tot merge mână în mână cu insidiosul soft power
rusesc; se cultivă fascinația europenilor față de
„Rusia” și bizara lor toleranță față de acțiunile
concrete ale Rusiei. Și hai să zicem că „șarada” ar
fi spartă… Cu ce ar ajuta asta la rezolvarea proble-
melor contemporane? Nu căutăm oare prea mult
spiritul, când e vorba de chestii geopolitico-
economice? Chiar considerate în termeni hun-
tingtonieni (ca tensiuni sau conflicte între
civilizații), violențele pot fi gestionate altfel decât
pragmatic?
În final, îndrăznesc să spun direct: (prea)
mulți s-a înșelat de-a lungul vremii, inclusiv
nesecatul izvor de citate, Winston Churchill.
După mine, marea minciună rusească e tocmai
inducerea ideii că „Rusia” e o enigmă impene-
trabilă. Atâta vreme cât rușii sunt mândri de
„enigma” lor, iar vesticii se chinuie să îi dea de
cap, Kremlinul își pune în practică planurile pă-
mântești. Pot fi acuzat de conspiraționism, dar
am de partea mea un gânditor de ștaiful lui Alain
Besançon. Și, oricum, în materia asta, nu se
poate decât specula...
(Ramuri, nr. 4, 2015)
Idei & Istorii | 48

Să nu vorbim despre
Lucian Boia, să vorbim
despre români!
Lucian Boia, Cum s-a românizat România,

Editura Humanitas, București, 2015, 138 p.
Am știut că Lucian Boia are de gând să scrie

această carte, de când l-am auzit spunând apăsat,
în toiul dezbaterii despre România altfel, că
„statul național unitar” România (Mare) a fost
mult mai puțin românesc, etnicește vorbind,
decât România Mică (Vechiul Regat). O spune din
nou, mai apăsat, acum, adăugând: „S-ar zice că
tocmai relativul deficit de omogenitate națională
a îndemnat la folosirea unui termen menit să-l
compenseze” (pp. 53-54). E o constatare –
scuzați! – la mintea cocoșului, dar un subiect prea
bun pentru un public (mai) larg. Nu avea cum să-l
lase deoparte.
O spun direct: recenta carte nu aduce nimic
nou pentru istorici și nici măcar pentru pasio-
nații mai aplicați. Datele sunt destul de clare și
destul de ușor găsit. Asta a fost direcția:
România – care, imediat după 1918, avea aproa-
pe o treime din populație minorități etnice – s-a
„românizat” continuu, ajungând azi mai „româ-
nească” decât oricând de la Marea Unire încoace.
S-a omogenizat ca urmare a mai multor procese
(dorite sau nu de conducători): asimilare (prin
diverse mijloace: educație, industrializare, urba-
nizare ș.a.), schimburi de populație, emigrație
ș.a. Nu e o excepție, toate statele au avut
tendința de a se „naționaliza”, chiar dacă unele
nu au reușit, iar câteva nici nu au supraviețuit.
Impresia eșecului – cultivată de naționaliști – a
existat și în România interbelică și – hai să recu-
noaștem! – există, la unii români, și azi. Mai
sunt oameni care cred că pe aici sunt încă prea
mulți „neromâni” și/sau că ei au un rol prea
mare în politică, economie, cultură etc. Lucian
Boia spune clar că nu e așa: „Sintagma din
Constituție, stat național unitar, a ajuns să fie
aproape adevărată” (p. 126).
Lucrurile astea trebuie spuse. Mi-ar plăcea
să nu fie așa, dar e. Mi-ar plăcea ca ele să fie
general acceptate și să putem trece dezinvolt
peste. Istoricii le știu, dar parcă ezită să
vorbească. Lucian Boia, nu. Într-un fel, nu e bine
că le zice chiar domnia sa. Dat fiind modul în
care e perceput, există riscul ca spusele să-i fie
considerate ori „dezvăluiri senzaționale”, ori
„acțiuni anti-românești”, după predispoziția
fiecăruia. Nu e cazul. Nu e mai nimic specta-
culos/scandalos în carte. Merită citită, cu toate
slăbiciunile ușor sesizabile. Subiectul, oricât de
superficial ar fi fost tratat, necesită atenție.
Ca un pariu, cred că pot face un inventar al
pasajelor care, rupte din context, pot scandaliza:
în România antebelică, ruralul era aproape
integral românesc, „orașele însă (acolo unde se
fabrică modernitatea românească), sunt multiet-
nice și multiculturale” (p. 24); „În logica de
astăzi, Dobrogea [în 1878, n. M.G.] […] s-ar fi
putut constitui într-un stat aparte, cu profil
predominant islamic (așa cum s-au petrecut
lucrurile recent în Bosnia și în Kosovo)” (p. 26);
„în logică finlandeză, maghiara ar putea fi limbă
oficială în România” (p. 57); „fapt este –
Idei & Istorii | 50
detașându-ne de interpretările simpliste – că și
maghiarii, nu numai românii, pot invoca drep-
turi asupra Transilvaniei. Drepturile românești
sunt mai consistente […], dar nu exclusive” (p.
96). La acestea se adaugă unele momente în care
autorul pare luat de val și dă faptelor prea mare
anvergură. Eu unul nu pricep de ce e „de-a
dreptul senzațională” (p. 71) – iar, două pagini
mai la vale, devine „faimoasă” – o circulară din
1923 prin care ministrul instrucțiunii îi soma pe
învățătorii basarabeni să nu mai folosească
limba rusă în școli. La izul senzaționalist mai
contribuie și aparatul de marketing, care, pe
coperta a IV-a, vorbește, pentru România Mare,
de „o diversitate de naționalități ca niciunde în
Europa”. Se vede clar –și din carte, și din afara ei
– că nu a fost așa. Spun doar: RSCS/Iugoslavia.
Mă aștept ca vorbele de mai sus să
declanșeze – pentru a câta oară? – un val de ata-
curi împotriva lui Lucian Boia: de la faptul că, pe
pagina 105, face două greșeli de datare (nici
Regiunea [Mureș] Autonomă Maghiară nu a
dispărut, nici PMR nu a fost redenumit PCR în
1966) („atâta lucru nu știe!”), până la filonul
italienesc din ascendența domniei sale („nu
român, de-aia...”). Dar astea sunt prostii! Dacă e
ceva de reproșat, e vorba de aerul improvizat al
cărții, cam prea „eseistic” pentru gustul istori-
cilor, accesibil, dar și posibil derutant, pentru
restul lumii.
Și mai e ceva foarte important! Deși opiniile
lui Lucian Boia cu privire la „națiune” și
„naționalism” sunt știute de mult, discursul său
actual e, pe alocuri, ambiguu, iar ambiguitatea
ilustrează dificultățile de a opera, „nenaționalist”,
cu conceptele de „etnie”, „națiune”, „naționa-
litate”. E greu, recunosc, să rămâi consecvent în
concepția civică/ politică/ voluntaristă/ franceză
despre națiune. „Simplificând puțin conceptele,
am spune că etnia e un dat natural, iar națiunea, o
construcție politico-ideologică” (p. 131). Rezon, de
la mulți citire, dar în altă parte ni se spune că
„identitatea etnică sau națională nu ține de
biologie, ci de cultură” (p. 36). Mai la mijloc, când
vine vorba de limbă ca marcă a apartenenței
etnice: „până la urmă, opțiunea culturală nu e mai
puțin semnificativă decât originea” (p. 45); limba
e „caracteristica principal a etniei” (p. 131). Cred
și eu că „un român rusificat […] deja este rus, nu
mai e român” (pp. 49-50) și că „bulgăroii” și
„grecoteii” lui Eminescu „mai toți deveniseră
români și erau considerați ca atare”, „indiferent
de proporția de «sânge străin»” (p. 34). În veacul
fanariot, elitele românești ajunseseră să aibă „o
proporție însemnată de sânge grecesc”, două
rânduri mai sus vorbindu-se de o „simbioză
socială și culturală româno- grecească” Aș părea
prea chițibușar dacă aș încerca un inventar al
cazurilor în care (nu) sunt puse între ghilimele
cuvintele „sânge” și „etnie”. Nu știu ce relevanță
are, dacă adoptăm logica franceză a națiunii, că
Mihai Viteazul era „fiul unei grecoaice”. Singurul
rost ar fi să lovească în naționalismul etnicist, dar
mi se pare o lovitură cam puerilă.
Îndrăznesc să spun că aceste inconsecvențe
nu sunt o problemă individuală. Oricum, impresia
mea e că, vorbind despre Lucian Boia, ne înde-
părtăm de subiect, anume românii și româ-
nizarea.
Pentru mine, partea cea mai interesantă, pe
care aș fi dorit-o mai dezvoltată, se referă nu la
românizarea etnică, ci la cea strict culturală, cu
două componente: (1) atenuarea diferențelor
culturale dintre regiuni (încă vizibile!); (2) trans-
Idei & Istorii | 52
formarea românilor, din punct de vedere cultural,
în ceea ce sunt ei azi. În fond, orice națiune ajunge
într-un fel anume, scăpând, mai mult sau mai
puțin, intențiilor statului care a construit-o. Nu mă
încumet să înșir ce nu e bine azi cu românii.
Fiecare dintre noi poate întocmi liste lungi. E clar
însă că ce nu e bine (ca de altfel și ce e bine) vine
din istorie și nu are nimic de-a face cu biologia – o
spun eu, pentru că Lucian Boia nu o mai repetă
explicit de data asta. Și în istoria asta contează
mult, pe lângă altele, experiența comunistă, care a
continuat omogenizarea etnică, a distrus respectul
pentru proprietate, i-a „insularizat” pe români,
oferindu-le, în faza finală, naționalism ca paliativ
pentru lipsa de libertate. România interbelică,
oricât de bântuită de obsesii etniciste, a fost o
Românie deschisă… Până și naționaliști maniaci
aveau surse intelectuale (și nu numai!) occidentale.
Era, e adevărat, un Occident care se cam
îndepărtase vremelnic de valorile care îi sunt
asociate în mod tradițional. Dar era ceva… o
circulație. România comunistă era o Românie
închisă (întrecută în ermetism doar de Albania).
Naționalismul a ajuns să colcăie în sine.
Sigur, se poate spune că acest de discuții
despre cum sunt românii și de ce nu au dus
niciodată la nimic. Oricum, la nimic bun! Așa e,
ori pentru că nu au fost luate în serios – vorbim
și noi să treacă vremea! – ori pentru că au picat
în extreme: autoflagelare sau împăunare, nu
neapărat sincere și mereu păguboase.
Lucian Boia e optimist moderat. Vede în
alegerea ca președinte a unui cetățean român de
etnie germană o posibilă „ilustrare a unor
eventuale mutații petrecute în societatea
românească” (p. 137). În primul rând, ar putea fi
o depășire a naționalismului etnicist – deși
recunoaște că „neamțul” a fost mereu în imagi-
narul românesc minoritarul (cel mai) bine privit.
Apoi, speră în formarea unei „mase critice” care
va crea „o societate mai ordonată, mai corectă și
mai eficientă” (138). Parcă e un indiciu prea slab,
mai ales dacă ne gândim de câte ori, numai în
postcomunism, speranțele au rămas speranțe.
(Ramuri, nr. 5, 2015)
Idei & Istorii | 54

Mizeria țăranului român...
de pe vremuri
Constantin Bărbulescu, România medicilor.

Medici țărani și igienă rurală în România de la
1860 la 1910, Editura Humanitas, București,
2015, 356 p.
Printre multele retorici care mă irită e și

aceea cu „Bunicu-meo a fumat, a băut, a trăit 90
de ani și a muncit din greu la câmp până în
ultimele zile!”. Concluzia imediată, trasă de nu
știu unde, e ceva de genul: „Da, dar a mâncat
numai chestii sănătoase și a făcut mișcare!”. Mai
nimeni nu se gândește că acest „tataie”, chiar dacă
a existat, nu trebuie luat drept arhetip al țăranului
de altădată. Nu trebuie să știi multă istorie ca să
vezi că nu e așa. Una peste alta, de bine, de rău,
speranța de viață a crescut continuu în ultimele
secole. La fel de enervante mi se par și aran-
jamentele istorico-estetice de tip „muzeul satu-
lui”, niște (neo)sămănătorisme care îi fac pe
țărani, cu toate ale lor, să pară obiecte de vitrină.
Eu unul, în ciuda tuturor idilismelor (divers
motivate ideologic) care mi s-au livrat de la
grădiniță până azi, nu am avut niciodată o
imagine prea roză a ruralului din trecut, chiar
dacă nu am decât informații sporadice despre
„realitatea” satelor românești din secolul al
XIX-lea și primele trei sferturi ale celui următor.
Îmi place să spun că, dacă ar fi fost să mă nasc
100 de ani mai devreme, mi-ar fi plăcut să fiu mai
degrabă boier („proprietar”) decât țăran („locui-
tor”), cu riscul de a fi fost „cosit” la 1907 și rămas
în istorie ca „ciocoi”.
Când am dat peste cartea lui Constantin
Bărbulescu, m-au cuprins rapid trei rușini: (1) că
nu am știut până acum despre autorul clujean și
preocupările sale; (2) că nu am știut câți și cât
studiază în România istoria medicinei și a igienei
publice; (3) că, deși m-am plimbat destul prin
colecția de monitoare oficiale, nu mi-a trecut
niciodată prin minte să arunc măcar o privire
peste rapoartele sanitare publicate acum un secol
și mai bine. Dar de... de acestea am aflat; mă
gândesc cu groază de câte nu oi avea încă habar.
România medicilor... descrie lumea rurală a
României moderne, așa cum rezultă din scrierile
medicilor epocii (rapoarte, broșuri, memoria-
listică ș.a.). Cine erau ei? Medici de plasă („talpa”
sistemului sanitar, cei care intrau în contact
direct cu țărănimea), medici primari de județ,
medici de regiment, medici de spital sau, la vârful
ierarhiei, membri ai Consiliului Sanitar Superior,
aceștia din urmă, cu nume și avere, permițându-și
chiar să opereze în ambulatoriu. Medicul de rând
o ducea greu și își făcea greu meseria din cauze
materiale (număr mare de comune arondate,
distanțe mari, drumuri impracticabile), dar și...
spirituale: reticența țăranilor față de medicina
modernă (cât era ea – e de notat episodul din
1857, când, la o transfuzie de sânge realizată de
Carol Davilla, au murit atât donatorul cât și
primitorul, p. 68), capriciile agenților admi-
nistrativi la cheremul cărora se aflau și care
adesea îi sabotau. De aceea, tinerii se fereau să
ajungă sau se grăbeau să scape din posturile de
medici de plasă. În mentalul colectiv al epocii,
Idei & Istorii | 56

alegerea profesiei de medic de către tinerii din
familiile boierești era o decădere.
Mai toți medicii scriau că starea igie-
nico-sanitară a țărănimii era jalnică și, de ici de
colo, ne dăm seama că nici cea din orașe nu era
departe. Țăranii trăiau înghesuiți în case mici
(cele mai multe, bordeie), rău aerisite și, iarna,
rău încălzite, cu ferestre „minuscule, fixe,
acoperite cu unicele materiale translucide aflate
la îndemâna țăranului – vezica urinară a porcului
sacrificat la Crăciun (țipla) sau o simplă hârtie
unsă cu ulei” (p. 115). După dr. C.I. Istrati, trăiau
„în condiții mai rele ca zulușii” (p. 98). Mâncau
mămăligă și diverse vegetale puțin hrănitoare.
Carne, foarte rar și gătită foarte simplu. Erau,
cum ar veni, „vegetarieni fără voie” (p. 135). Zilele
de post însumau cam jumătate din an și, după
cum nota Ion Ionescu de la Brad, „și când
mănâncă de dulce, el tot mai mult postește în
înțelesul popoarelor occidentale; căci el mănâncă
ouă, lapte și brânză. Cu un ou muncitorul nostru
face un prânz” (p. 124). Nici nu prea se spăla
țăranul, ba chiar după unii, nu se spăla deloc. Iată
ce scria dr. I.C Drăgescu: „Sunt oameni care fug
de apă, care în toată viața lor nu s-au scăldat
decât o dată: la botez. Țăranul de obicei nu face
baie decât atunci când din întâmplare cade în apă
[…]. Unii nu se spală decât o dată pe săptămână,
duminica, dar și atunci dau cu puțină apă pe
obraz și pe mâini” (p. 81). Rezulta „un miros
miasmatico-empyreomatico-alcoolic” (p.79). Căci
peste toate astea se adăuga și consumul de alcool,
discutabil după rapoarte și care ar merita, zic eu,
o tratare distinctă. Problema alcoolismului pare,
privind retrospectiv, „o frică socială cumulativă”,
care nu a putut fi „dominată prin măsuri norma-
tive și raționale” (p. 185). Consecința generală era
proliferarea bolilor de tot soiul – în special a pela-
grei – și mortalitatea ridicată – în special cea
infantilă.
Constantin Bărbulescu e un cititor extrem de
atent la tonul scrierilor. Nu se mulțumește să ia
de bun ce zic medicii de rău despre țărani. Vrea să
vadă și cum și de ce zic astfel. Unii autori, în
special din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
arată o compasiune creștinească, alții, mai târzii,
„în spiritul ideologiei cuceritoare a progresului și
a științei” (p. 98), sunt disprețuitori. Pentru unii
medici, țăranul e un rudimentar, o brută, o
creatură nu departe de animal. Pentru alții, mai
ales de la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu
afirmarea autohtonismelor de varii nuanțe, țăra-
nul e „bunul român”, care cândva a avut o soartă
mai bună (nu se spune când și cum), iar acum e
îndobitocit. „Discursul medical” e „perfect ideo-
logic” (p. 84). Chiar dacă autorul crede că faptul e
clar azi, eu zic că e (încă) mare lucru ca istoricii,
oricare le-ar fi obiectul de studiu, să îl sesizeze și
să îl accepte.
Una peste alta, imaginea e grotesc-terifiantă
și, din câte am observat, asta au reținut mai toți cei
care au scris despre carte. Cercetătorului actual îi e
imposibil să realizeze o analiză sistematică, pentru
că documentele sunt foarte diverse și, de multe ori,
imprecise și contradictorii. E greu de crezut că
tabloul e rupt de realitate, dar el trebuie pus bine în
epocă, adică analizat prin raportare la paradigma
de gândire a epocii, la „naționalismul ambient în
care plutesc personajele noastre” (p. 56).
Descrierile sunt însoțite de o teamă manifestă de
„degenerare a rasei românești”, a „ființei națio-
nale”. Aparent, după cum o recunoaște și
Constantin Bărbulescu, degenerarea nu e decât o
temă printre altele. De fapt, ea e determinantă:
Idei & Istorii | 58
„teama de degenerare a rasei este generatoare de
discurs medical” (p. 222). Nu atât starea de fapt
stârnea teama, cât aceasta din urmă împingea spre
„catastrofism”. Era un fel de ipohondrie națională.
După ce a parcurs vasta „literatură”, autorul e
capabil să sesizeze „nesinceritatea” unora dintre
scrierile cercetate, tendința lor de a crea impresia că
anumite cazuri extreme constituie „țăranul generic”
(p. 330). E de apreciat disponibilitatea de a
recunoaște deschis asta. Introducând o atenuantă,
într-un fel se autosabotează; reduce din „senzațio-
nalismul” propriului discurs. Nu ne rămâne decât
să sperăm și într-o bună credință a cititorului. Să
nu sărim acum să înnegrim de tot istoria și nici să
nu-i dăm în cap istoricului pe motiv de blasfemie!
Intervalul dintre Unirea Principatelor și
Primul Război Mondial „reprezintă o perioadă
fastă în evoluția României modern”, cu toate
realizările mult clamate, dar asta nu trebuie să ne
facă să ignorăm realitățile neplăcute de la baza
societății și nici „fantasmele negative ale
progresului”, pentru că ele „sunt la fel de reale ca
orice fapt social și trebuie tratate ca atare, iar
evoluția României moderne nu poate fi înțeleasă
făcând abstracție de ele” (p. 218).
Scuzați, vă rog, încheierea „de compunere”!
România medicilor… este una dintre cele mai
frumoase cărți pe care le-am citit în ultimii ani,
chiar dacă prezintă lucruri urâte. În stadiul actual
al istoriografiei românești, e importantă și pentru
ceea ce (re)aduce în atenție, dar mai ales pentru că
ilustrează un mod rațional, nepărtinitor, degajat de
tratare a documentelor. Și asta în condițiile în care
pasiunea istoricului Constantin Bărbulescu pentru
ceea ce studiază poate fi sesizată pe fiecare pagină.
(Ramuri, nr. 6, 2015)

Războiul, patria și ardelenii
Ioan Bolovan, Primul Război Mondial și

realitățile demografice din Transilvania. Familie,
moralitate și raporturi de gen, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, 207 p.
De vreun an și ceva, istoricii și nu numai, de

la noi sau de aiurea, vorbesc și scriu intens despre
Primul Război Mondial. Nu că nu ar fi și destule
cercetări și sinteze serioase, dar, cel puțin pentru
publicul larg, apar multe „contribuții” festivist-
comemorativ-senzaționaliste.
Prefer să mă țin la distanță. Încă de pe
vremea vechilor manuale și a Povestirilor isto-
rice, îmi displac războaiele, în special cele două
mari. Recunosc că și la cursuri am tendința de a
le expedia. Nu prea înțeleg de ce lumea e
interesată de detaliile diverselor lupte. Care e, în
fond, plusul de cunoaștere? De ce, pentru
admiterea la facultate, a trebuit să știu datele, pe
stil nou și pe stil vechi, de la Mărăști, Mărășești
și Oituz? Am avut mereu impresia că modelul
consacrat de expozeu, dincolo de consemnarea
efectivelor, a morților și a răniților, ignoră
oamenii cu toate ale lor, omenești.
Pe lângă subiectul „război”, mai e un motiv
pentru care existau mari șanse să nu mă apropii
de recenta carte a unuia dintre puținii specialiști
români în demografie istorică, profesorul
clujean Ioan Bolovan: Transilvania. Și în cazul ei
am o oarecare reținere – pe care, în discuții
particulare, o observ și la alți „regățeni”. Mi se
Idei & Istorii | 60

pare că suntem incapabili să prindem, cât de cât,
cum au stat lucrurile acolo. Pentru perioada
anterioară Unirii, reducem totul la „chestiunea
națională” românească (Pronunciament, Memo-
randum, pasivism, activism etc.), iar pentru cea
de după, tratăm provincia la grămadă cu
celelalte, existând pentru mulți teama, conști-
entă sau nu, că relevarea vreunei particularități
ar pune în pericol integritatea actualului „stat
național unitar”. Studiile de istorie locală ale
transilvănenilor au, de multe ori, la sud și est de
Carpați, un aer exotic, fiind primite cu senti-
mente amestecate. La fel stau lucrurile, probabil,
cu receptarea oricăror istorii locale în celelalte
părți ale țării, dar Transilvania e... Transilvania.
Mi-a atras atenția mai întâi partea finală a
cărții, „În loc de postfață”, o reacție amplă și
sistematică la Primul Război Mondial..., a lui
Lucian Boia. Este una din puținele polemici
serioase (o alta a venit, cu ani în urmă, tot de la
Cluj: Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și
miturile, Univers Enciclopedic, 2002), pentru că
argumentele țin, în primul rând, de istorie, nu de
ideologie. De acest gen de intervenții chiar e
nevoie. Discursul dlui Boia nu trebuie nici
preluat, nici respins a priori; autorul nu trebuie
nici adulat, nici anatemizat, cum se întâmplă cel
mai adesea. Trebuie discutat punct cu punct,
pentru a vedea ce (nu) susține factual. Trebuie,
oricare ar fi miza: „științifică, profesională” sau
„pur comercială”, așa cum suspectează profeso-
rul Bolovan (pp. 149-150) și cum – hai să recu-
noaștem! – de multe ori e greu să nu suspectezi.
În ultima variantă însă, argumentele nu sunt
suficiente pentru a-l „neutraliza” pe Lucian Boia;
e nevoie și de o vizibilitate puternică, greu de
obținut de către un autor care nu are intenția „de
a frapa/șoca publicul iubitor de istorie” (p. 150).
Lucian Boia (și cu asta îl las în afara
prezentei discuții) și Ioan Bolovan au ceva foarte
important în comun: dorința de a apropia isto-
riografia românească de cea vestică. O transpun
însă diferit în practică. Istoricul clujean, bine
racordat la Occident (fapt observabil din
referințele de subsol), aduce subiecte și, firește,
metode (încă) noi pe aici. În cazul de față, se
apleacă asupra problemelor demografice ale
provinciei (cu date statistice privind zona
intra-carpatică, Transilvania propriu-zisă) și a
unor aspecte din viața cotidiană a oamenilor din
tranșee și a celor de acasă, din „frontul intern”.
Sunt probleme care, cu câteva excepții, „au
rămas în general în afara cercetării istorice din
România” (p. 17), care privilegiază „perspectiva
bătăliilor și a implicațiilor militare inerente” sau
pe cea „a eforturilor politico-diplomatice”, adică
exact perspectivele despre care spuneam că
m-au îndepărtat de „război”.
Cartea e greu de rezumat pentru că e foarte
densă. Imaginea Transilvaniei în război e bogată
în detalii. Atâta vreme cât istoricul se ferește de
generalizări și simplificări, nici nu are cum să fie
altfel. Aspectele sunt de multe ori aparent
contradictorii. De exemplu, cum se raportau
românii la război? În toamna lui 1914, armata
austro-ungară număra circa 500.000 de români,
care fuseseră îndemnați chiar de liderii lor
politici și religioși (ortodocși și greco-catolici)
„să rămână loiali împăratului și să se înroleze în
număr cât mai mare” (p. 27). După unele
mărturii, au existat chiar zeci de mii de ardeleni,
plecați în Regat, care s-au întors pentru a se
pune la dispoziția KuK. Asemenea naționaliștilor
Idei & Istorii | 62
din alte zone, și românii „au privit războiul ca un
factor care în final putea conduce la o rezolvare
internă amiabilă în politica conflictelor națio-
nale” (p. 30). Pe de altă parte, încă din vara lui
1914, s-a înregistrat o intensificare a emigrării
clandestine (eliberarea pașapoartelor era sus-
pendată) la sud de munți. Un istoric care ar avea
ceva „de demonstrat” ar reține doar unul dintre
aspecte. Apoi, ca în orice război, statul a luat
măsuri împotriva unor grupuri: de la început au
fost arestați sau internați în lagăre numeroși
români și sârbi din zonele de frontieră. Sigur că
aceștia au fost victime, dar măsurile autorităților
nu trebuie privite dintr-o perspectivă națio-
nalist-îngustă. După cum precizează autorul, ele
s-au înscris „în tactica generală adoptată de
statele beligerante în timpul oricăror conflicte
armate” (p. 45). Intervenția armatei române, în
vara lui 1916, a determinat evacuarea unui
număr destul de mare de maghiari și de sași (în
special elite), dar și un nou val de arestări,
internări, procese ale românilor acuzați de
trădare. Retragerea trupelor române, după doar
câteva luni, a fost însoțită de un proces de
refugiere în Regat a multor transilvăneni (după
unele estimări, circa 80.000) și urmată de alte
represalii ale autorităților „chezaro-crăiești”.
Starea de război a afectat, evident, și
mișcarea naturală a populației. Analiza datelor
din anii 1913-1918 duce la concluzia că reducerea
populației Transilvaniei trebuie atribuită „nu atât
unei crize acute de mortalitate, cât reducerii
drastice a ratei natalității” (p. 65). Și nu putem
separa problema natalității de cea a nupțialității.
Nu doar că a scăzut numărul căsătoriilor, dar se
constată și alte transformări: creșterea numărului
de căsătorii palungame (în care unul dintre soți a
mai fost căsătorit), creșterea vârstei de mariaj la
femei, creșterea numărului concubinajelor (tole-
rate silențios de biserică) ș.a.
În aceste condiții, era firesc ca autoritățile să
încurajeze procrearea. „Propaganda pronatalistă
a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse și bine
dirijate”, constată profesorul Bolovan (p. 92).
Numai că nici aici lucrurile nu au fost simple.
Războiul a adus și o sporire gravă a relațiilor
extraconjugale. Bărbații erau singuri pe front,
femeile singure acasă. Prima consecință a fost,
normal, răspândirea bolilor venerice. Trebuiau
luate măsuri. Reținem aici doar că a fost adoptat
un Regulament al prostituției pe frontul sud-estic
(care vorbea de „lupta bărbatului contra femeii”)
și că soldaților le-au fost distribuite „pachețele
virale”, cuprinzând obiecte de igienă și protecție
sexuală. Văzând faptele, nu trebuie să surprindă
aprecierea că „«meritul» Primului Război
Mondial este acela că i-a familiarizat în masă pe
bărbați cu folosirea prezervativului” (p. 86). Mai
mult, se pare că din această epocă datează și con-
diționarea încheierii căsătoriei de prezentarea un
certificat medical. Rămâne de cercetat cum
modul de viață din timpul concentrării a afectat
„comportamentul moral și matrimonial după
încheierea războiului” (p. 82).
Studiul îmbină foarte bine analiza datelor
statistice cu mărturiile, extrase din memoria-
listică și din corespondența păstrată la Serviciul
Județean Cluj al Arhivelor Naționale. Se constată
de aici cât de grea era viața soldaților (contrar
celor vehiculate de propagandă) și a consoartelor
lor, obligate să suplinească deficitul de forță de
muncă, măcinate de probleme afective și/sau
biologice. Concluziile nu pot fi decât complicate.
În Transilvania, ca peste tot, războiul a produs nu
Idei & Istorii | 64
doar mutații politice, economice, sociale, ci și
„cultural-mentale”. Au fost atinse relațiile patriar-
hale, „autoritatea absolută a bărbatului” a fost
fisurată, raporturile de gen au început să fie
regândite. Chiar dacă se apreciază că, după
război, „mutațiile” au fost șterse (pp. 122-123), e
greu de crezut că ele nu au produs efecte pe
termen lung. Apare recurent în carte ideea
caracterului contradictoriu al războiului: a
bulversat și, în același timp, a fortificat căsătoria
ca instituție și raporturile familiale.
Nu am nici un cuvânt pentru a caracteriza
tonul discursului. Ioan Bolovan nu are nici
antipatica afectare „națională”, observabilă uneori
la ardeleni, nici la fel de antipatica detașare (ușor)
disprețuitoare, observabilă adesea la cei ce se vor
„emancipați” (hélas, mă includ!). Încearcă să
reconstituie realități, fără să le plângă, fără să le
judece. Pentru unii, a vorbi despre strămoșii
prinși între două patrii și având, și ei, compor-
tamente „lumești”, poate părea o blasfemie. Nu! E
o istorie!
(Ramuri, nr. 7, 2015)
De ce o Cronică de Cotroceni?
Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni,

Editura Polirom, Iași, 2015, 320 p.
Scriu despre cartea Adrianei Săftoiu când

focul de paie s-a stins. Și fumul și mirosul s-au
cam dus. În ziua apariției, am avut ceva deranj.
Vuia Facebook-ul, am primit și câteva telefoane.
Din varii zone, unii voiau să știe ce cred. Chiar și
câțiva studenți s-au chinuit să formuleze între-
bări. A doua zi, Cronica de Cotroceni nu se mai
găsea prin librării, am auzit. Câțiva insistenți s-au
oferit să-mi procure un exemplar. Din felul cum
se discuta, îmi dădusem seama repede că nu mă
interesează. Pe seară am primit (forward la
forward la forward...) un pdf. L-am lăsat acolo.
Am început să fiu cât de cât interesat în
săptămânile următoare, când am văzut că mai
mulți oameni pe care îi apreciez au scris despre
carte. Mai întâi a contat textul profesorului
Vintilă Mihăilescu din Dilema veche (Google, vă
rog!). Domnia sa vorbise și la lansare. Am simțit
complezența, dar mi s-a părut că, totuși, Cronica
ar putea fi așa ceva-ceva... Determinantă a fost
întâlnirea cu Xenia Negrea, care mi-a făcut câteva
comentarii, fugind pe scări. I-am citit apoi textul
în Prăvălia culturală, „Însemnări despre mai-
danul alandala” (Google, din nou!). Am zis, în
sfârșit: hai să citesc și eu!
Am citit greu. Recunosc, în mai multe rânduri
am adormit (o dată chiar în soare) cu nasul în
Idei & Istorii | 66

ecran. Pe ultima sută de pagini, am început să
scrolluiesc tot mai repede și nu pot spune că nu
m-am bucurat când am ajuns la Index. Sunt mare
amator de picanterii și nu sunt prea pretențios. Nu
mă așteptam la cine știe ce delicii. Mai toți comen-
tatorii au reținut cam aceleași episoade care nu
m-au impresionat: retragerea lui „dragă Stolo”,
„bilețelul roz”, efectul Elenei Udrea asupra lui
Silvio Berlusconi. Sincer, maximum de picanterie
din toată cartea mi se ospățul din avionul prezi-
dențial, în momentul când a venit vestea cu jurna-
liștii ostatici în Irak: „Generalul Bădălan se laudă
cu conservele de fasole și ceapă pe care le are cu el
și anunță o masă copioasă. Se aprind luminile.
Într-adevăr, conservele sunt reale și ceapa la fel. Ca
la popotă. Sună telefonul.” (pp. 180-181). În rest,
Traian Băsescu – căci, hai să recunoaștem, despre
el e vorba, el a vândut cartea – așa cum ni-l imagi-
nam cu toții. Chipul său este cel creat de media
„anti-băsiste”. E adevărat, mai puțin hidos, ceva
mai uman, dar în fond același. Nu a făcut el chiar
tot ce au zis Antenele că a făcut (vezi episoadele cu
plânsul, cu pumnul în copil ș.a.), dar a făcut, după
fosta sa consilieră, destule nefăcute. Vorba profe-
sorului Mihăilescu, multe evenimente „s-au întâm-
plat din întâmplare”. E firesc însă să ne întrebăm și
cât poate (can & may) să spună Adriana Săftoiu.
De câteva ori, a zis și de bine despre Băsescu.
Rețin: „În timpul vizitei în S.U.A din 2005, Traian
Băsescu a întins o hartă strategică la poalele celui
mai puternic om din lume, George W. Bush, și i-a
arătat cu degetul de ce pentru România e
importantă Republica Moldova, atât de aproape de
Transnistria și de controlul rusesc. Despre
Moldova nu cred că au vorbit mulți președinți de
stat în Biroul Oval. Băsescu a făcut-o, cu devota-
ment pentru cauză” (p. 150). Bine iese și din
relatarea ceremoniei de la Moscova, de sărbă-
torire/ comemorare a 60 de ani de la sfârșitul
războiului, în care personajele sunt Bush, Putin
și... Regele Mihai (pp. 288-289). „Băsiștii” ar mai
putea găsi și flutura câteva pasaje. „Anti-băsiștii”
s-ar întreba, nu fără temei, care au fost „cauzele”
bunelor lui Traian Băsescu. În general, după cum
scrie „cronicara”, cam tot ce a făcut el a fost
interesat. Dar asta nu surprinde. Nu cred că se
gândea cineva că președintele a fost ferm convins
de necesitatea condamnării comunismului. Nu, a
făcut-o ca să dea bine. Sau că dădea multe parale
pe intelectualii care ajunseseră să îl adore. S-a
folosit, cel mai adesea, de oameni, situații etc. Și
uite așa ajungem la profilul moral/ psihologic. E
evident că Băsescu are profil de politician și că
profilul de politician e simpatic numai în filme,
pentru omul de rând. Megalomania, autorita-
rismul, ambiția și orgoliul uriașe, mitomania etc.
pot fi ușor observate și nu au cum să placă. Nu e
nevoie de citate din Pascal de Sutter (Acești nebuni
care ne guvernează, Tritonic, 2008).
Mi-e greu să cred că Adriana Săftoiu nu știe
că noi știam ce ne-a spus domnia sa (inclusiv
despre marele rol al mass-media în politică).
Atunci de ce ne-a mai spus? De acord cu Xenia
Negrea și în dezacord cu Vintilă Mihăilescu! Cartea
nu e o cronică. Nu consemnează sistematic fapte,
ci ne plimbă încoace și încolo. A „legat eveni-
mentele într-un joc al memoriei” în care a „urmărit
o diacronie a relevanței” (p. 7). Hmm... despre
memorie și relevanță cred că e mult de vorbit. Mă
depășește! Xenia spunea că totul e „o serie de
enervări pe care le poate avea cineva de pe lângă
putere”. Sigur, nervii (în sensul cel mai larg și
vulgar) au contat. Dar par niște nervi bine oblojiți.
Textul pare scris cu mare grijă, de un lucrător
Idei & Istorii | 68
într-ale comunicării publice, cum chiar e dna
Săftoiu (nici un pic de ironie!). Chiar ne spune că
unele povești sunt „eliberate de tușa personală a
jurnalului” din care le-a extras. Dar, după mine,
eliminarea „tușei personale” aduce un deficit de
credibilitate. La fel și încercarea de a da textului un
aer ușor savant prin citarea unor autori, aleși cam
alandala și unii cam... fumați (nu e cazul celui
amintit). Și dacă tot a populat subsolurile cu
op.cit.-uri, putea indica și paginile. Altfel, n-au haz.
Ce a vrut Adriana Săftoiu cu Cronica? Mai
întâi, mă gândesc la un scop curat, pur comercial.
Băsescu (se) vinde, așa că a vrut să dea lumii o
carte cu el ca personaj principal. Cât mai merge!
Dar nu mă pot opri cu gândurile aici. Poate mai e
ceva. În ciuda distanțării, asocierea Băsescu-
Săftoiu persistă în mentalul colectiv. Sunt încă
multe întrebări! Nu cumva fosta consilieră dorește
să rezolve o dată pentru totdeauna problema asta?
Zic și eu. Daca e așa, după mine, de data asta, nu a
reușit. Nu fac procese de intenție, dar nici să nu se
aștepte cineva să percutez la astfel de manevre!
PS. Am câteva dorințe/curiozități: (1) Aș

vrea să citesc integral Caietul albastru, jurnalul
pe care se bazează Cronica. (2) Aș vrea să apuc
să văd cum vor fi receptate Cronica și Caietul de
către istoricii de peste 20, 30, 50 de ani. (3) Aș
vrea să știu cine e „Semete”, numit și „timpanul
SRI” (p. 179). (4) Aș vrea niște lămuriri cu
privire la fragmentul: „masoneria pe care la
începutul mandatului [s. M.G.] o considera un
loc de joacă pentru unii care își imaginează că ei
conduc lumea. Nu avea nici un respect pentru
aceste morfologii obscure” (p. 148).
(Mozaicul, nr. 7-8, 2015)

Lumea lui Bulă: de la
Vladivostok la Zidul Berlinului
Ben Lewis, Istoria comunismului prin

bancurile epocii, traducere din limba engleză de
Mihai-Dan Pavelescu, Meteor Publishing,
Cu umorul, la români, treaba stă cam ca și cu

sarmaua. Au impresia că le e specific(ă). Nu e greu
să dovedești că nu e așa, dar e aproape imposibil
să-i convingi, chiar dacă dau din cap aprobator.
Nu-s românii singurii fixiști. Am auzit că, la o
paranghelie studențească internațională, niște
polonezi au sărit la bătaie ca să-și apere monopolul
zacuștii. Am văzut un distins intelectual franțuz
stângist care putea să jure că brânza a ajuns
pretutindeni pe filieră franceză. Doar mergând pe
autostrăzi poți observa că și ungurii, și slovacii și
cehii mai au un pic și își pun gulaș pe drapel. Cam
așa și cu umorul. Mulți cred că sunt singurii care îl
au și, eventual, alții îi copiază fără stil. Românii îi
tot dau înainte cu „hazul de necaz” și „țara tristă
plină de umor”. Ca Bulă pare să nu fie nimeni. De
fapt e: tot Bulă, cu nume diferit sau fără nume în
alte părți, bătute și ele de comunism. Ieșise chiar
un banc, cam nereușit, pe tema asta: Bulă trebuie
să fi fost bulgar, că, dacă ar fi fost polonez sau
sovietic, l-ar fi chemat un pic altfel.
Un jurnalist britanic, Ben Lewis, s-a apucat
să caute ce și cum cu umorul din timpul regimului
comunist. A făcut mai întâi un documentar pen-
Idei & Istorii | 70

tru BBC, Hammer & Tickle (2006), apoi a
publicat o carte cu același titlu, în 2008. Tradu-
cerea românească din 2015 a păstrat doar
subtitlul. Deși Lewis nu-l pomenește pe Bulă (în
Index, locul său ar fi fost între Bukovski și
Bulgakov), el e prezent pe aproape fiecare pagină,
anonim sau cu diverse nume de rus, evreu,
german, maghiar, polonez etc. Pot fi acuzat de cel
mai stupid naționalism, dar cred că britanicul ar
trebui chestionat în privința acestei lacune, așa
cum și el a chestionat atâta lume, pentru docu-
mentarea altfel foarte densei lucrări.
Cartea e (și) o colecție de bancuri (anekdot,
cum ziceau rușii), dar nu una seacă, cum au fost
atâtea în ultimul secol. Bancurile sunt puse mereu
în poveste. Sunt prezentate întâlnirile cu diverși
foști oficiali comuniști (printre care și Paul
Niculescu-Mizil), ziariști, artiști, disidenți/ opo-
zanți (printre care Lech Walesa), (presupuși)
specialiști occidentali sau estici în umor. E și o
carte de istorie, un instrument ajutător pentru
istorici și o bună inițiere în istoria comunismului
pentru publicul larg occidental și pentru publicul
tânăr răsăritean. Are și o fărâmă de roman de
amor. Sunt foarte tari fragmentele în care autorul
își dă proba propriei măiestrii de umorist:
scenariul unui episod pilot dintr-un sitcom cu
sovietici, numit Familia Zimpsonovici, visul
participării la un concurs de cultură generală
alături de Marx și Stalin ori episodul în care
jurnalistul britanic îi bombardează cu bancuri pe
sărmanii trabantiști (nostalgici sau neocomuniști)
est-germani.
Acestea fiind zise, e evident că autorul nu are
pretenții științifice. Și e bine că nu le are; i-ar fi
distrus cercetarea. Are însă o rigoare pentru care
poate fi invidiat de mulți istorici și sociologi. Și
mai are o igienică sensibilitate la nuanțe. Urmă-
rește, așa cum am fi fost cu toții tentați, câteva
ipoteze: (1) bancurile politice din timpul
comunismului au reprezentat un tip nou și clar
conturat; (2) ele au atacat un sistem lipsit de
umor sau care a propagat un umor jalnic; (3)
răspândirea de bancuri politice era considerată
subversivă și aspru pedepsită; (4) bancurile au
contribuit la prăbușirea comunismului.
Pentru verificarea lor a parcurs numeroase
colecții de bancuri, publicate, în general în
Occident, pe parcursul secolului al XX-lea. A
călătorit prin multe state ex-comuniste europene
(par să nu îi fi scăpat decât Bulgaria și spațiul
iugoslav) pentru a purta conversații și a cerceta
arhive. Nu s-a oprit doar asupra umorului de
opoziție, ci și asupra celui cu voie de la stăpânire:
reviste satirice, spectacole de stand-up, show-uri
tv etc. Pentru comparație, a încercat să vadă cum
au stat lucrurile înainte de comunism, în Rusia
țaristă, și mai târziu, în Germania nazistă și în
zonele ocupate de aceasta.
Au ieșit la iveală multe lucruri, dar nu
neapărat acelea la care autorul și publicul s-ar fi
așteptat. Din fericire, Lewis are o sănătoasă
educație liberală: „Acolo de unde veneam eu, lipsa
de convingeri era una dintre convingerile cele mai
ferme” (p. 158). Altfel, ar fi existat riscul să
abandoneze totul, nemulțumit, sau să își „aran-
jeze” concluziile. Nu face nici una, nici alta. Ne
arată că multe bancuri din vremea comunismului
au fost, de fapt, adaptări ale unora mai vechi și că
ele au trecut apoi de la o epocă la alta și de la o
zonă la alta, cu eventuale schimbări de ambient și
de personaje. Decelează câteva categorii tematice:
bancuri cu ideologia, cu conducătorii, cu nivelul
de trai, cu birocrația etc. Precizare esențială însă:
Idei & Istorii | 72
„Concentrarea întregii puteri politice și econo-
mice în mâinile statului și tentativa acestuia de a
direcționa activități artistice au însemnat că orice
banc care critica viața într-o societate comunistă
era de facto despre comunism” (p. 338). Chiar și
când se afirma doar ca un mic pervers,
hărțuindu-și profesoarele și colegele, Bulă lovea
în regim. Această „omogenitate unică” (p. 24) ar fi
o particularitate a bancurilor din comunism. O
alta ar putea fi strategia lor (poate părea exagerat,
dar autorul vorbește de un „proiect satiric colectiv
unic”, p. 190): au „folosit logica statului pentru a-i
discredita ideologia”. De aici și un algoritm:
„bancul comunist este obsecvios la un capăt, mult
mai ambiguu la mijloc și antagonist la capătul
opus”; „în frazele de început, bancurile simulau
fidelitatea și entuziasmul pentru comunism”, dar
alături exista „o critică ulterioară sau simultană,
care utilizează frecvent limbajul și legitimările
sistemului” (pp. 190-191). Evident, o teorie
„atotcuprinzătoare” e imposibilă.
Cercetătorul a schițat și o periodizare: o
„epocă de aur” a satirei, tolerată sau chiar
încurajată de regim în anii ’20, urmată de
reprimarea ei, în anii ’30; o înflorire a bancurilor
după moartea lui Stalin, o „epocă de aur” în anii
’60 și o „stagnare” a lor în ultimul deceniu
brejnevian. „În 1979 epoca bancurilor părea să se
fi încheiat” (p. 262), scrie la un moment dat
Lewis, pentru ca, mai apoi, să-și dea seama că „în
anii 1980, bancurile s-au bucurat totuși de o
revenire. Nu pentru că ar fi apărut multe bancuri
noi, ci pentru că bancuri vechi erau spuse în
locuri noi, oficiale și publice – televiziune,
conferințe de presă și summituri” (p. 337). Cel
mai mare colportor a fost Ronald Reagan
(recomand o căutare în Youtube), dar, după unele
„surse”, nici Gorbaciov nu a fost insensibil. Grație
bancurilor a avut, se pare, revelația că regimul pe
care l-a preluat în 1985 era „de tot râsul” și
trebuia reformat.
De-a lungul deceniilor, autoritățile comu-
niste s-au raportat în mod diferit la bancuri și la
umor în general. În unele perioade, cei care
glumeau cu „cele sfinte” erau pedepsiți. Dar
aceste perioade nu au fost prea numeroase și nici
îndelungate, numărul victimelor nu a fost prea
mare (raportat la total) și nici măsurile, prea
dure. În general, s-a umblat cu avertismente, inti-
midări, șantaje. Cercetătorul britanic, încălzit cu
scrierile hard de istoria comunismului, lasă de
câteva să-i scape semne de dezamăgire. Atitu-
dinea comuniștilor a fost ambiguă: au tolerat
bancuri, mai ales din acelea cu „multe înțelesuri
posibile”, deci care nu erau frontal anticomuniste.
În același timp, au cultivat un umor oficial, de
calitate, care, chiar dacă limitat tematic (evident
nu putea ataca ideologia ori pe liderii marcanți)
se apropia, uneori până la suprapunere, de cel
neoficial, bancurile. „Am crezut că puteam estima
ce era interzis și ce era permis, dar am fost nevoit
să renunț, fiindcă n-am putut stabili un sistem
precis de măsură” (p. 207). Istoriografia clasică
primește o lovitură destul de tare într-una din
ideile sale de bază: regimul comunist a fost nu
„omnipotent”, ci „imprevizibil”; „era înspăimân-
tător, însă nu din motivele pe care le sugerează
istoricii în general” (p. 150).
Marea curiozitate a lui Ben Lewis este
dacă/cum au contribuit bancurile la prăbușirea
șandramalei comuniste. Pe parcursul cercetării, el
s-a văzut aruncat încoace și încolo între cele două
„școli”, minimalistă și maximalistă. Prima spune
că bancurile au reprezentat o modalitate de rezis-
Idei & Istorii | 74
tență, „de contracarare a propagandei și păstrare
a adevărului”. În linie freudiană, ele nu puteau
oferi mai mult decât „un moment de satisfacție
personală”. În varianta comuniștilor/ nostalgi-
cilor, bancurile au funcționat ca supape ale
nemulțumirilor, contribuind astfel la supravie-
țuirea regimului. Așa s-ar explica relativa tole-
ranță. Autorul nu ia deloc în discuție – deși, în
câteva rânduri, se apropie de ea – posibilitatea
lansării/ dirijării bancurilor chiar de către auto-
rități. Maximaliștii, orwellieni, văd în fiecare
glumă o lovitură, care, alături de altele (de orice
alt fel), poate duce la cădere. Evident tentat de
maximalism, Ben Lewis s-a declarat de multe ori
blocat, dar a perseverat. A tot căutat stabilească
vreo legătură cauzală între umor și mișcările din
1989-1991 și nu se poate spune că a reușit. Ideea
pe care o lansează este că bancurile l-au convins
pe Gorbaciov că regimul era o „absurditate”,
motiv pentru care nu a mai reprimat revoltele,
așa cum o făcuseră predecesorii săi în 1956 sau
1968. E o ipoteză foarte îndrăzneață, îmbrăcată
într-o concluzie (prea) cuminte, astfel: „Bancurile
au «dărâmat» comunismul în sensul că au fost
intrinsece criticării comunismului, fiind împărtă-
șite în cele din urmă de conducători și cetățeni și
ducând la prăbușirea sa” (p. 338).
(Ramuri, nr. 8, 2015)
Națiune și ideologie
Emanuel Copilaș, Națiunea socialistă.

Politica identității în Epoca de Aur, prefață de
G.M. Tamás, IICMER, Editura Polirom, Iași, 2015,
334 p.
Națiunea e o vorbă. Dar e o vorbă mare,

mare cât să ne cuprindă pe toți. Care noi? Care
toți? Care națiune? Sunt întrebări care îmi vâjâie
prin cap de când am început să mă apropii de
așa-zisele științe așa-zise politice. Atunci, erau
destul puține scrieri și aveam acces la și mai
puține. S-au înmulțit, s-au mai tradus, s-a extins
internetul; eu tot nu am ajuns la niște răspunsuri
clare. M-am cumințit însă și am încetat să le mai
caut cu îndârjire. Azi pot spune, câteodată,
„Dumnezeu știe!”, chiar dacă nu cred că
Dumnezeu a făcut națiunile, ci oamenii. Mă gân-
desc mereu la ce-a zis Ernest Gellner: „Omul
trebuie să aibă o naționalitate așa cum trebuie să
aibă un nas și două urechi […] Toate acestea par
evidente deși, vai, nu sunt adevărate. Dar un
aspect esențial, sau poate însuși miezul problemei
naționalismului, este cum au ajuns acum să pară
atât de evident adevărate”. Mă bucur să văd că se
cercetează „cum au ajuns”. Am trecut de faza
geloziilor. Și mă mai bucur să pot aprecia puncte
de vedere cu care nu percutez ideologic. Asta în
condițiile în care, de multe ori, nici măcar nu le
respect pe altele care ar trebui să îmi convină.
Idei & Istorii | 76

Politologul timișorean Emanuel Copilaș –
una dintre cele mai coerente și pertinente voci
românești de stânga – a scris o carte despre
„națiunea socialistă”, despre acea „normativitate
agresivă menită să circumscrie integral și
permanent câmpul discursivității” (p. 106), prin
care regimul comunist din România care a
încercat să le inducă „subiecților” săi ideea că
sunt într-un anumit fel și, mai ales, că trebuie să
se comporte într-un anumit fel. Greu de spus
cum, dincolo de lozinci și de pretenția supunerii
totale. Într-adevăr, „capacitatea persuasivă a
naționalismului are prea puțin de-a face cu
rațiunea” (p. 289). Au rămas în urmă o grămadă
de ambiguități foarte evidente și dăunătoare în
societatea românească de după ’89. Cred că starea
oricărei societăți/națiuni e rezultatul trecutului.
In cazul românesc, nu putem explica totul prin
cele întâmplate în perioada 1945-1989, dar putem
explica mult, mai ales că, în a doua jumătate a
intervalului, a fost recuperată într-o combinație
nouă destulă istorie mai veche. România lui 2015
are încă prea mult din România lui 1989. Înclin să
cred și eu că „aceste ambiguități nici nu vor fi
elucidate vreodată” (p. 289), dar sper totuși că vor
putea fi minimizate și neutralizate.
Melanjul discursiv oficial al regimului ceau-
șist – zis, cel mai adesea, „național-comunism” –
e numit de autor „naționalism pseudo-hege-
monic”, pentru că a încercat fără succes să devină
„un discurs, dacă nu unanim, atunci cel puțin
general acceptat”, să convingă „populația de
universalitatea sa, fie ea limitată la granițele țării,
de identitatea deplină de valori, interese și
modalități de acțiune prezumtiv existentă între
politic (partid) și socialul permanent traversat și
acaparat de tendințe individualiste…” (p. 157).
Efectele pe termen lung ar putea fi considerate o
răzbunare a eșecului.
În prezentarea zbaterilor naționaliste,
Emanuel Copilaș a abordat numeroase aspecte
legate de politica internă și externă, economie,
cultură, viață cotidiană. Nu se poate spune că sunt
lipsite de importanță, dar, pe alocuri, lasă impresia
că se îndepărtează de subiect. E clar că, în
regimurile totalitare, totul are (și) funcția de
discurs identitar, dar parcă ar fi fost necesară o
mai puternică focalizare pe discursul hard.
Remarcabilă mi se pare redarea modului în care
preluarea puterii i-a îndepărtat pe comuniști de
idealurile revoluționare: „Dimensiunea statală a
regimului o atrofia progresiv pe cea partinică, nu
involuntar sau indirect, ci prin însuși mecanismul
său intern” (p. 160). Se poate vorbi de o „natură
duală, schizoidă chiar, a regimurilor leniniste” (p.
180), de o „dualitate contradictorie partid-stat” (p.
289); „cele două se confundau administrativ, dar
ideologic nu” (p. 180). Oricât s-au lăudat, comu-
niștii nu au reușit – nici nu aveau cum – să creeze
un tip nou de stat, așa că s-au mulțumit cu o
cosmetizare a celui „burghez”. De aici, „un
palimpsest al contradicțiilor” în care „pletora
revoluționară avea ca pandant negativ imobilismul
administrativ” (p. 180). În noile condiții, discursul
inițial nu prea mai avea cum să țină, așa că s-a
operat o infuzie de naționalism. Numai că nici de
data asta revoluționarii nu au putut revoluționa,
folosind tot material „burghez”, înzorzonat cu ceva
piese de retorică marxistă.
Emanuel Copilaș este un bun cunoscător al
teoriilor cu privire la naționalism, ca și al gândirii
marxiste și leniniste. Numai că ele nu prea îl ajută
în tentativele explicative. Cercetătorul avansează
unele distincții, care par să rezulte mai degrabă
Idei & Istorii | 78
din atașamentul său față de teorie/ideologie decât
din empirie. Mai întâi, ne spune că măsurile
dejiste împotriva „alogenilor” sunt explicabile
politic/pragmatic și nu etnic/naționalist. Cred că
e prea complicat pentru a spune una sau alta. Nu
insist, rețin doar propoziția lui Dej către
Pătrășcanu: „Fiecare din noi avem o țârucă de
șovinism” (p. 115). Mai importantă mi se pare
aserțiunea că național-comunismul („o convin-
gere profundă a conducerii PCR”, p. 155) a fost
„cum nu se poate mai diferit de naționalismele
xenofobe și exclusiviste ale ideologiilor aparți-
nând dreptei radicale” (p. 156) („naționalismele
clasice, provenite din dreapta spectrului poli-
tico-doctrinar, conservatoare și fasciste sau
fascizante”, p. 153) și că, în ciuda asemănării și
apropierii crescânde, nu s-a confundat niciodată
cu ele, păstrându-și „în permanență o identitate
ideologică distinctă” (156). După mine, asta riscă
să compromită chiar ideea de ideologie. Argu-
mentația e destul de fragilă. Naționalismele zise
clasice sunt, e adevărat, paseiste, valorifică
agrar-patriarhalul, dar nici cel al lui nea Nicu nu
era lipsit de bojdeuci, marame, dârli-dârla. O fi
fost el „naționalismul pseudo-hegemonic” „ferm
prospectiv”, dar nici „Reich-ul de 1000 de ani” nu
se referea la Otto cel Mare. Asupra distincției
„integrativ-represiv”-„exclusiv represiv” nu mai
zic nimic. Și chiar acceptând toate aceste dife-
rențe, ar fi ele suficiente pentru a da o „identitate
ideologică”? Nu țin de circumstanțe și/sau de
manifestare? În fond, cu toată „impresionanta
diversitate de forme” (p. 288), cât de diferite între
ele pot fi naționalismele primordialiste?
Din fericire, se poate polemiza mult. O dată în
plus, gura păcătosului (Vasile Vaida, ilegalist ajuns
ministru) adevăr grăiește: „Chestiunea aceasta
națională e așa gingașă, că depinde fiecare cuvânt
cine-l spune și cu ce accent” (p. 115).
PS. (1) Nu știu cum să iau includerea lui

Marx & Engels (inclusiv Manifestul partidului
comunist, e adevărat, ediția din 2006, cu
comentarii) în categoria „Lucrări și articole
științifice”, alături de scrierile unor Cioran, Goga
sau… Eminescu. (2) Nu știu cum să iau frecventa
asociere a conservatorismului cu fascismul.
Idei & Istorii | 80

Legionarii, priviți de aproape
Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară.

Activismul fascist în România interbelică, tradu-
cere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom,
Colecția „Studii românești”, Iași, 2015, 286 p.
Am zis de mai multe ori că, dacă aș fi trăit

în interbelic, cred aș fi devenit, până la urmă,
legionar (cum am zis și că, sub Ceașcă, poate aș
fi fost turnător). O zic și acum, chiar dacă risc să
intru în coliziune cu legea nr. nușcât. Apropo,
îmi pare rău că se întâmplă să scriu despre
legionari acum, când lumea nu s-a oprit din
trăncănit despre interzicerea a nușce, dar nici
nu-mi vine să las deoparte cartea lui Roland
Clark, doar pentru a evita cine știe ce asocieri.
Revin! Văzând câți au tras pe ei cămașa verde, în
anii ’30, și știind cum reacționez când vine vorba
de înregimentări, cred că m-aș fi lăsat. Greu, dar
m-aș fi lăsat, așa ca să nu zică cei din jur că sunt
mereu pe contre și de… ca să pot scrie și eu pe
ici-colo, să ajung/rămân în vreun post, să văd
dacă e cum se zice, că femeilor le plac unifor-
mele. Nu aș fi palpitat prea tare (nici nu aș fi
avut la ce!), așa că nu aș fi tras nici în jug, nici în
piept pentru mișcare, dar nu exclud ca, la
îngrămădeală, să-mi fi scăpat, uneori, mâna din
cot, cu tot disprețul pentru cei care ar fi făcut
(cel puțin) la fel. Nu te uita chiorâș, cititorule, că
nici de domnia ta nu bag mâna în foc că ai fi
rămas necolorat!
Acestea fiind zise, e clar că m-am întrebat ce
o fi însemnat, cum o fi fost să fii legionar. Cărțile
m-au ajutat și nu prea, căci istoricii au, de obicei,
o perspectivă macro asupra Legiunii/Gărzii/
Mișcării; se preocupă mai ales de politică și
ideologie. Cele mai multe din mărturiile citite sau
auzite, chiar când statutul de legionar al vorbito-
rului era dublat de cel de fost deținut politic,
m-au iritat prin emfază și lozincărie (cei mai
simpatici mi-au fost cei care au recunoscut că au
aderat pentru că le-au plăcut marșurile, cântecele,
uniformele). Ele spuneau mai multe despre
efectele convertirii decât despre convertire. Oi fi
eu în stare de multe, dar nu cred că aș fi putut
vorbi așa. Clark m-a ajutat să înțeleg cam cum stă
treaba, scriind, pe urmele antropologului Peter
Stromberg că „poveștile despre convertire, în loc
să reprezinte un eveniment petrecut în trecut, sînt
mai curând schimbarea pe care doresc să o
relateze” (p. 262), „că fiecare poveste despre
convertire este simultan o apologie cu scopul de a
reuni atât vorbitorul, cât și publicul său într-un
grup...” (p. 263). Și m-a mai ajutat să înțeleg și
altele sau mi-a confirmat bănuieli.
Cartea lui Roland Clark (Assistant Professor
of History at Eastern Connecticut State
University), apărută chiar în 2015 la Cornell
University Press, privește „fascismul «de jos»”,
după cum sună textul de prezentare al editorului
american. E așadar mai degrabă despre legionari
decât despre legiune (mai mare ca număr de
membri raportat la totalul populației decât
NSDAP și PNF-ul italian, la preluarea puterii, p.
18), despre legionarism, mai degrabă ca activism
și mod de viață, decât ca ideologie. Am observat
că unii istorici și nu numai se simt lezați chiar de
folosirea termenului fascism. Li se pare prea
Idei & Istorii | 82
mult. Trebuie însă spus că, dincolo de asemă-
nările evidente cu celelalte mișcări, după cum
observa autorul, legionarii români și-au asumat
deschis eticheta de fasciști.
Chestiunile urmărite de cercetătorul ame-
rican nu sunt tocmai acelea care îi atrag pe
cercetătorii români. Deși vorbește despre ideo-
logie, adeziunea intelectualilor, asasinatele cele-
bre, alegerile din 1937, nu asupra lor insistă. Nu
vedetele legionare, cu excepția inevitabilului
Corneliu Zelea Codreanu, umplu paginile, ci
oamenii de rând (studenți, muncitori, țărani,
preoți ș.a.), al căror număr a crescut continuu, de
la numai 20, la înființarea Legiunii (1927) (p. 79),
la peste 270.000, zece ani mai târziu (p. 167).
Organizați în cuiburi și cetățui (pentru femei), ei
mai aveau alături și grupările de tineret, „Frății de
Cruce” și „Mănunchiuri de Prieteni”.
Mai întâi au fost mișcările studențimii
ultranaționaliste din anii ’20, haotice, antisemite,
violente, aflate sub patronajul Ligii Apărării
Național-Creștine, a lui A.C. Cuza. În 1927, din
Ligă s-a desprins Legiunea Arhanghelului Mihail,
care a dus-o greu la început, dar a ajuns înflo-
ritoare în deceniul următor. Se poate observa și o
oarecare coagulare ideologică, dar mai ales o inten-
sificare a propagandei. Organizarea a devenit tot
mai riguroasă, mișcarea ajungând să semene cu un
stat în stat, unul în care căpitanul dicta, prin
„circulările” sale, comportamentul tuturor.
Sunt prezentate manifestațiile legionare de
tot felul, cu regia și butaforia lor (uniforme,
steaguri, cântece etc.), conflictele frecvente (cu
autoritățile, cu inamicii politici, cu presupușii
trădători), campaniile de racolare de la orașe și
sate, campaniile electorale, activitățile sportive
(cultul „masculinității musculoase”, p. 188),
taberele de muncă pentru lucrări de interes public
sau doar legionar (Casa Verde ș.a.), strângerea de
fonduri, „comerțul legionar/creștin”, persecuțiile
din anii 1938-1940 și, în final, uriașa fărădelege
din vremea „statului național legionar”. Multe
lucruri nu au nici în clin nici în mânecă cu mistica
discursului. Sunt cât se poate de lumești, de multe
ori, mărunte și ilare. Iată, de exemplu: „În 1938, un
legionar a fost arestat după ce a străbătut tot satul
său căutând oameni dispuși să-i vopsească în
verde cămașa. Poliția a confiscat cămașa cu pricina
și a putut să-i dovedească vina, deoarece cămașa
era încă albă sub etichetă” (p. 184).
Zelea Codreanu, oricât ar fi pozat în creatură
divină, se comporta ca un politician cinic și ca un
afacerist capabil să scoată bani și din piatră seacă.
Le modera sau le ațâța supușilor elanurile revolu-
ționare, în funcție de interesele de moment. Nu
era insensibil la succesele electorale. În ciuda
răcnetelor anticomuniste, avea față de muncitori
o atitudine comunistoidă cu altoi ultranaționalist.
Ciocanul a rămas, dar secera a fost înlocuită cu...
crucea. A creat chiar sindicate legionare. Comic e
că, înaintea sa, LANC înființase un „sindicat
pentru ospătarii fasciști” (p. 100). Îi acuza pe
evrei de tot răul din lume, dar nu avea o problemă
să primească donații de la numiții Kaufmann,
Auschnit și Shapiro (p. 180). Făcea chetă pentru
a-și achiziționa un automobil și își forța adepții să
cumpere materiale de propagandă; le cerea
bărbaților să strângă fier vechi (pp. 178-179), iar
femeilor să fabrice și să vândă mărțișoare (p.
185). Totul pentru mișcare!
Pestrițul tablou e realizat de Clark prin
extragerea din arhive românești (în principal
CNSAS) și americane, presă, memorii și mărturii
a numeroase cazuri particulare. Nu i se poate
Idei & Istorii | 84
reproșa însă generalizarea abuzivă. Nu forțează
inducția. Dimpotrivă, subliniază diversitatea:
„Legiunea a adus laolaltă indivizi unici, la fel cum
o persoană cu schizofrenie încorporează mai
multe voci și identități într-un singur trup” (p.
257). Organizarea remarcabilă nu a reușit să
omogenizeze. Totuși, ea, mai mult decât ideile,
s-a dovedit definitorie pentru mișcare. „Activi-
tatea practică” a pus în umbră săraca „ideologie
abstractă”: „Se depuneau mai multe eforturi
pentru tipărirea și distribuirea literaturii legio-
nare decât pentru scrierea ei, iar construirea de
drumuri și luptele cu jandarmii spuneau mai
multe despre valorile legionare decât cuvintele
rostite de majoritatea propagandiștilor” (p. 257).
Ar fi păcat ca această carte să fie primită cu
țâfne de genul: „Ce știe americanul ăsta, care mai
e și tânăr, despre istoria noastră?”. Uite că,
studiind aplicat, a ajuns să știe! Sigur că, pe
alocuri, discursul său are un aer naiv, pare că nu
prinde nuanța (despre micile erori factuale nu are
rost să vorbim). Dar asta li se întâmplă și români-
lor, când vorbesc despre alte istorii. Li se întâm-
plă mai tuturor istoricilor când încearcă să se
exprime general despre istoria lor. Eu am adesea
senzația asta când citesc tratate sau manuale: mi
se pare lucrurile nu stau chiar așa, chiar dacă
mi-e greu să spun concis de ce. Și poate mai e
ceva. Poate suntem cam rupți de lume, poate că
nu acceptăm o perspectivă comparativă, o grilă de
interpretare cu care se operează în Occident.
Poate! Oricum, o privire din exterior, dacă este
detașată, e întotdeauna binevenită. Lucrurile nu
par mereu cum vrem să pară
(Ramuri, nr. 9, 2015)
Ferdinand al României
Scrisorile Regelui Ferdinand I al României,

vol. I, stabilirea textului, note și studiu intro-
ductiv de Sorin Cristescu, prefață de Sorin Liviu
Damean, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2015, 452 p.
Am fost tentat să dau acestui text titlul

„Ferdinand, soțul Mariei”. În ultimii ani, ea,
Regina, este vedeta. Avem reeditarea Poveștii
vieții mele, cele trei volume ale Jurnalului de
război, plus studii și scrieri de popularizare, plus
Cotroceni, Bran, Balcic, plus Facebook, plus... El,
Regele, tinde să fie redus, în imaginarul public, la
statutul de consort. Lucian Boia vorbea despre
„un rege slab și o regină puternică”, în Suveranii
României... Mulți români gândesc așa și nu se
poate spune că nu au dreptate. Dar nici că au! Am
renunțat la titlul inițial nu din teama de
blasfemie, ci pentru că aș fi căzut, cu toată ironia,
în păcatul pe care îl observ la alții. Și apoi, vreau
să insist asupra Regelui, nu a omului.
I s-a zis „cel loial/leal” sau „întregitorul”, din
motive știute de toată lumea. Formulele însă n-au
rezistat prea bine. E adevărat, a bătut peste ele și
vântul comunist. Mulți istorici, dintre cei care știu
bine dedesubturile, spun, în urma unor memo-
rialiști și în special a lui I.G. Duca, că a fost inteli-
gent, dar slab, timid, ezitant. Alții, mai galanți,
preferă clișeul eufemistic „monarh/rege constitu-
țional”, adică unul care nu s-a băgat în treburile
guvernării, asemenea celor doi Caroli, ci i-a lăsat
Idei & Istorii | 86
pe politicieni să-și vadă de ale lor. Se induce însă
impresia că nu e vorba de o opțiune, ci, pur și
simplu, de neputință. Ferdinand apare ca o mari-
onetă în mâinile trio-ului Maria, Barbu Știrbey,
Ionel Brătianu, cel din urmă devenit, după Primul
Război Mondial, un factotum politic. Ca de obicei,
lucrurile nu au cum să fie atât de simple. E nevoie
de nuanțe care complică discursul, dar clarifică
imaginea. Și din recentul volum de Scrisori se
văd, pentru cine vrea să le vadă, destule nuanțe.
Profesorul Sorin Cristescu, care, ani buni,
s-a ocupat de Carol I, lăsând în urmă lucrări
solide, a publicat acum, într-un prim volum, 237
de scrisori ale lui Ferdinand, la care se adăugă
câteva fragmente și ciorne. Majoritatea textelor
sunt traduse din germană. Au ca destinatari
membri ai familiei (unchiul Carol I, fratele Carlo
ș.a.), politicieni, ofițeri ș.a. Au fost scrise între anii
1875, când încă nu se știa că va deveni prinț
moștenitor, și 1924, când era deja de 10 ani Rege,
trecuse prin situații cumplite (personal și ca șef
de stat) și, zic eu, înțelesese bine ce și cum cu
politica românească. De unde până mai ieri, deși
aflate la Arhivele Naționale, erau inaccesibile
celor mai mulți istorici, din cauza limbii și a
scriiturii, azi sunt la îndemâna oricui și ar fi păcat
să nu fie citite. Felul în care arată textele e
rezultatul uneia dintre cele mai complexe munci
pe care o poate face un cercetător. Despre
utilitatea ei, ce să mai vorbim?
Picanterii sunt din belșug. Nu ele mă inte-
resează aici, dar nu pot să nu semnalez schimbul
de scrisori de amor dintre prințul moștenitor și
Elena Văcărescu (pe limba lor, Tagi Guangi și
Moloch), din 1891. Și din patriotism local și
pentru că vrem să fim Capitală Europeană a
Culturii, iată ce îi scria lui Carlo, în octombrie
1890: „Oriunde m-am uitat am găsit Craiova mai
europeană și mai occidentală decât celelalte
orașe românești. Într-o seară am fost și la teatru,
dar am urmărit mai puțin piesa și jocul
actoricesc și mai mult cucoanele, firește, și pe
parcursul spectacolului care a fost destul de
lung, am putut face acest lucru în deplină tihnă;
nici lor nu le-a displăcut. Erau printre ele și
unele frumoase de tot”.
După cum am zis, merită atenție Regele
Ferdinand, conducătorul României Mari, o țară
care, aproape peste noapte, își dublase populația
și suprafața, în care țăranii primiseră pământ și
drept de vot și în care partidele politice se
înmulțiseră incredibil. Preocuparea față de noua
politică se vede din scrisorile către politicieni, dar
mai ales din cele către rude, în care, pe lângă
chestiunile personale, vorbea și despre ce-l rodea
ca Rege. „...Exceptându-i pe liberali, Parlamentul
este compus în cea mai mare parte din oameni
noi și lipsiți de experiență din toate părțile
României Mari”, îi scria, în decembrie 1919, fiicei
sale (nu zic nimic mai mult!) Mignon, după ce îi
povestise despre alegeri și schimbări de guvern.
Se afla într-o dilemă: să devină, precum unchiul
său, „un maestru la categoria suveranilor
constituționali care știe la momentul potrivit ce
partid să cheme la guvernare” sau să se reducă la
un rol decorativ à l’anglaise. Ar fi preferat, se
pare, a doua variantă, dar realitatea l-a împins
spre prima. Scrisoare nedatată (toamna 1919 sau
primăvara 1920) cu destinatar necunoscut: „Nu
aș dori – deși mă voi vedea poate silit – să dau
instituțiunei Coroanei un caracter mai activ decât
ar fi nimerit în viața normală constituțională”.
Divizarea sistemului de partide și pericolele înce-
putului anilor ’20 (iredentismul și comunismul)
Idei & Istorii | 88
l-au făcut să caute instalarea unui guvern stabil și
puternic. „Hotărât să mențin un regim consti-
tuțional, pentru a face să funcționeze acest regim,
trebuie să-i asigurăm guverne care să dispună de
unitate de conducere, de acțiune, de experiență și
spirit de autoritate” (septembrie 1924). Putea asta
altcineva decât Brătianu? Greu de crezut și riscant
de încercat, așa că a fost Brătianu. Încă din aprilie
1923 scrisese unui apropiat, Nicolae Mișu: „Aș
vrea să mențin guvernul Brătianu atâta vreme cât
consideră dumnealui că poate domina situația”.
Cerea să se comunice aceasta unui ministru
(Alexandru Constantinescu-Porcu) aflat în con-
flict cu șeful său, încheind: „Consider că este
inutil ca Brătianu să ia la cunoștință acest
demers”. Nu sună a discurs de om slab.
Și pentru că, în istorie ca și în politică,
judecăm prea ușor, după aparențe, iată ce îi
spunea unui aspirant la funcția de Ministru al
Curții, despre care era evident că lucrează pentru
și în numele Regelui: „Executarea cu loialitate a
instrucțiunilor mele trebuie făcută cu un tact
foarte delicat, care să nu pună în discuție
persoana regelui și veți prezenta întotdeauna
acțiunea dvs. ca fiind determinată de propria dvs.
inițiativă, cu excepția anumitor cazuri, când voi
considera eu că trebuie pusă în evidență
intervenția mea directă”. Retras nu înseamnă
(întotdeauna) slab!
„Munca cu femeile” și
„promovarea femeilor”
Luciana M. Jinga, Gen și reprezentare în

România comunistă 1944-1989, IICMER, Editura
Nu mai știu cum o chema, îi zic Măria! Era

ceva neam cu ai mei și tataie povestește că lumea
îi spunea „Măria deputata”. „Cum să-i spună,
dacă era deputată?”. Mi se părea fabulos, în
agitații ani ’90, când am auzit asta, că, în anii
’50-’60, o tanti dintr-un sat sau dintr-o mahala
putea ajunge deputat. Fie și de raion, cum aveam
să-mi dau seama apoi. Am rămas cu o oarecare
curiozitate în ceea ce privește „femeile sub
comunism”. Nu atât de mare cât să mă apuc să
scotocesc după informații, dar suficientă cât să
citesc orice studiu care îmi pică sub ochi. Și mă
și tentează să scriu despre ce citesc, deși îmi pot
ieși vorbe. O singură dată mi-a sunat telefonul în
miez de noapte din cauza a ce am scris și atunci
am fost trimis la plimbare pe motiv de miso-
ginism. Scrisesem ceva de genul: „În România,
femeile au primit drept de vot când el nu mai
conta nici pentru bărbați”.
Când zicem „comunismul și femeile”, toată
lumea se gândește la tovarășele Ana Pauker și
Elena Ceaușescu. Mai știutorii își amintesc și de
Suzana Gâdea, Lina Ciobanu, mulțimea de Ane și
Anete etc., dar masa „Măriilor” rămâne în uitare.
Și e păcat pentru că au o istorie bogată, pe care
Idei & Istorii | 90
acum tânăra cercetătoare Luciana Jinga s-a stră-
duit să o reconstituie cât mai în detaliu. Dincolo
de titlul corect politic și academic, cititorul nu se
împiedică în carte de paraponul și de jargonul de
plastic al „studiilor de gen”. Chiar dacă e vorba
despre femei, cartea rămâne una de istorie și atât.
E de admirat atenția permanentă pentru instituții
și statistici și inapetența pentru filosofare.
Regimul comunist din România, asemenea
celui sovietic și a tuturor celorlalte, și-a propus
scoaterea femeilor din casă și aducerea lor în
viața socială. De ce a vrut asta? Discuția e prea
vastă și complicată, iar apelul la ideologia
fondatoare și la retorica puterii e de prea puțin
folos. Comuniștii aveau nevoie să controleze
totul și tot ce rămânea în casă era greu de
controlat. Până la urmă, grija pentru mobilizarea
femeilor a venit din dorința de a distruge viața
privată. Calea de urmat erau, chipurile, „munca
eliberatoare” și cooptarea în aparatul de partid și
de stat. Pe lângă transformarea în muncitoare și
comuniste, femeilor li se cerea, după 1966, să
devină și „mai mame” decât înainte.
Pentru toate acestea, nu erau suficiente
politicile de stat. Era nevoie și de cadre organi-
zatorice. În comunism, omului nu i se cerea doar
să accepte sau să susțină regimul, ci să și adere
la el, să devină, într-un fel sau altul și cel puțin o
dată „membru”. Pentru „munca cu femeile”,
conducerea partidului a creat de-a lungul vremii
mai multe structuri. A funcționat mai întâi
(1945-1948) o Uniune a Femeilor Antifasciste
din România, în care „elementele burgheze” erau
încă dominante, motiv pentru care a fost etiche-
tată drept organizație „coconetului” (p. 69). Au
urmat o unire a tuturor organizațiilor de femei
într-o Federație Democrată a Femeilor din
România și constituirea, în 1948, a unei organi-
zații de masă unice: Uniunea Femeilor Demo-
crate din România. Dar până să se ajungă la o
formulă mulțumitoare a mai durat; s-au înființat
și desființat un Comitet al Femeilor Democrate
și o secție a Comitetului Central pentru „munca
de partid în rândul femeilor”. Abia în 1958 s-a
constituit Consiliul Național al Femeilor, care a
dăinuit până în 1989. Avea o organizare pira-
midală, proceduri precise de funcționare și
participa la alegerile pentru Marea Adunare
Națională, sub egida FUS/FDUS, alături de
PMR/PCR, UTM/UTC și celelalte „organizații de
masă și obștești”. Cu toate acestea, s-a aflat sub
controlul direct al liderilor partidului. Este
relevant modul în care a fost desemnată Ana
Mureșan în fruntea CNS (1978), prin votul…
Comitetului Politic Executiv (pp. 130-131). Cu
același prilej, a avut loc o scenă surprinzătoare:
Elenei Ceaușescu i s-a propus „președinția de
onoare”, dar a refuzat. Ieșind din cadrul strict al
subiectului, aceste exemple și alte câteva sunt
ilustrative pentru modul în care funcționau
mecanismele de putere de la vârful partidului,
care privite mai cu atenție arată un pic altfel
decât în imaginarul comun actual.
Per ansamblu, după ce a pornit în forță la
instaurarea regimului, în anii ’50, „discursul
oficial privind prezența femeii ca actor politic a
fost lipsit de consistență”, „Gheorghe
Gheorghiu-Dej nu a mai vorbit public despre
implicarea femeilor în viața politică, referirile
sale la populația feminină a țării, cu prilejul
congreselor PMR, conținând de obicei referiri
punctuale la cifra femeilor intrate în producție și
prognoza acestui fenomen pentru intervalul
următor” (p. 200). După venirea lui Ceaușescu și
Idei & Istorii | 92
mai ales din anii ’70, „munca cu femeile” și
pentru „promovarea femeilor” a cunoscut un
nou avânt. În iunie 1973 a avut loc o plenară a
CC „cu privire la creșterea rolului femeii în viața
economică și socială a țării”, la care secretarul
general a proclamat: „Femeia trebuie să-și
găsească locul, așa cum îl are în producție, în
toate funcțiile de conducere, în raport cu
capacitatea, cu posibilitățile sale reale. În ceea ce
privește capacitatea politică, intelectuală, nu
există nici o deosebire” (p. 202). Până în 1989,
ca mai peste tot în blocul comunist, politicile
egalitare au fost intensificate. S-a elaborat un
nomenclator al profesiilor care puteau fi ocupate
de femei, numărul lor crescând nu doar în
domeniile tradiționale, ci și în unele masculine
(vezi „femeia buldozerist”, p. 240). În funcțiile
de decizie, au rămas totuși marginale. S-au
stabilit cote de reprezentare (nu doar pe sexe, ci
și pe categorii profesionale) în organele locale și
centrale de partid și de stat. În partid, ponderea
femeilor a crescut de la 9%, în 1949, la 21%, în
1965, și 36%, în 1989 (deși Ceaușescu ar fi
dorit-o ridicată la 50-51%) (p. 259). La nivelul
organelor de conducere au rămas subrepre-
zentate (cu excepția membrilor supleanți ai CC
unde, din 1985, au depășit 40%) (pp. 260-265).
Merită reținut că, după excluderea Anei Pauker
(1953), nicio femeie nu a mai ajuns membru prin
al Secretariatului (organul cel mai restrâns și, de
multe ori, cel mai puternic).
Evoluția față de anii ’40 este evidentă, dar
asta nu spune nimic. Lumea nu a stat în loc
nicăieri! Comparația cu lumea liberă nu își are
rostul. Comunismul iese global rău, punct!
Evaluarea politicilor comuniste autohtone
trebuie făcută cu un ochi pe politicile celorlalte
partide comuniste și cu altul pe efectele lor în
epoca postcomunistă. Luciana Jinga, spre deose-
bire de mulți alți istorici, a înțeles acest lucru și a
pus cazul românesc în context. Ca în toate
problemele, modelul a fost URSS, ai cărei lideri
„cu excepția introducerii unui principiu de cotă,
nu au făcut eforturi pentru a promova femei în
poziții cu prerogative decizionale importante” (p.
193). Femeile au reprezentat forța de muncă
principală în domeniile „tipic feminine” (învăță-
mânt, sănătate ș.a.), dar nu au avut „o activitate
militantă demnă de remarcat”. Despre țările
vecine aflăm că au aplicat riguros cotele de
reprezentare (Ungaria, Bulgaria), că au stimulat
intrarea pe piața forței de muncă, dar nu și
implicarea politică (Polonia, Cehoslovacia) sau
invers (Iugoslavia) (p. 194). România, în ciuda
creșterii ponderii forței de muncă feminine în
anii ’70-’80, a rămas în urma celorlalte (în
URSS, s-a ajuns la 51%) (p. 231). În schimb, s-a
remarcat prin coerență și constanță în „pro-
movarea și aplicarea principiului de repre-
zentare bazat pe cote de gen”, ceea ce ajutat-o să
treacă de pe ultimul loc, la începutul anilor ’70,
pe primul loc, în 1989, ca pondere feminină în
partid (p. 259). Această discrepanță arată tocmai
forțarea participării politice a femeilor. Situația
nu prea bate cu premisa autoarei că „natura și
calitatea intrării populației feminine în viața
activă au influențat direct participarea în
funcțiile de decizie la nivel politic” (p. 229).
Caracterul artificial al creșterii e dovedit și de
scăderea rapidă și durabilă odată cu organizarea
de alegeri libere. Ce rămâne din „munca cu
femeile” a regimului comunist? După cum se
remarcă în finalul cărții, „accesul egal la educație
și intrarea pe piața activă” (p. 299). E o realizare,
Idei & Istorii | 94

trebuie să recunoaștem. Dar nu pot să nu mă
întreb dacă, și în această privință, lucrurile nu ar
fi ieșit mai bine într-un stat democratic și liberal.
Doar întreb.
P.S. O notă specială despre politica prona-
talistă a regimului: a fost cel mai mare eșec,
pentru că ambițiile au fost foarte mari.
Interzicerea avorturilor, în 1966 a făcut din
„practica avortului clandestin” „normalitatea
societății românești comuniste și a și atras un
număr mare de cereri de avort legal (p. 139). În
plus, a provocat o creștere a ratei abandonului
(p. 144). Una peste alta, „după un prim boom
demografic la sfârșitul anilor 60, indicele
demografic în România comunistă a fost, în
ciuda tuturor măsurilor restrictive, în descreș-
tere continuă până la căderea regimului comu-
nist în decembrie 1989” (p. 142).
(Ramuri, nr. 10, 2015)
Vremea fanarioților
Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și

desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții
cotidiene în societatea românească 1750-1860,
Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, vol. I
Biserici, ceremonii, războaie, Editura Humanitas,
Există vremuri ale unor teme de cercetare

și/sau creație. Nu au datele unei mode; pur și
simplu, așa se întâmplă. Anul ăsta mi se pare că
a fost vremea fanarioților. Au fost Manuscrisul
fanariot al Doinei Ruști și Aferim-ul lui Radu
Jude, Patimă și desfătare… a Constanței
Vintilă-Ghițulescu, Bucureștiul fanariot al lui
Tudor Dinu și am mai văzut pe polițele fizice sau
webice alte câteva cărți, mai de underground
academic.
Ca să nu mă ridic prea mult deasupra san-
dalei (o fac oricum coborând spre o epocă la care
nu mă pricep), nu mă opresc decât asupra
cărților de istorie. M-ar fi tentat să zic câte ceva
și despre film și despre roman – că doar de la
Agopian, nu de la manualul de istorie, mi-a venit
pofta de a citi despre chestii cu iz fanariot. Dar
mi-e să nu ajung la urâcioase vorbe între artiști
și istorici, despre ce și cum esteticul, „adevărul”
istoric, verosimilul și alte cele. Aștept vremuri
când și unii și alții vor avea mai puțină încredere
în cele le trece prin cap.
Idei & Istorii | 96

La început, m-am gândit „ce ghinion și pe
oamenii ăștia să le iasă cărțile așa… de un leat”,
deși mi-era destul de clar că editorul nu își
sabotează două apariții de un astfel de nivel. Deși
privesc diferit, Constanța Vintilă-Ghițulescu și
Tudor Dinu, văd lucrurile asemănător și cumva –
scuze de clișeu! – complementar. Impresia unui
slab inițiat în epocă e că ei se confirmă. Nu prea
văd, deși diavolul e mereu în nuanțe, surse de
polemică.
Ambele subtitluri sunt modeste. Lucrurile
zise „mărunte” au fost tratate multă vreme drept
mărunte – și, dacă nu ignorabile, oricum, de
amintit în treacăt – de către istorici, dar sunt
multe și, în fond, ele reprezintă viața. Prea
ne-am obișnuit cu istoria devitalizată! „Biserici,
ceremonii, războaie” nu spune totul despre cele
povestite în Bucureștiul fanariot; lasă deoparte
tot ce ține de geografie, topografie, demografie,
feluritele construcții civile și, din nou, viața
propriu-zisă a politiei Bucureștilor, care răzbate
mereu în poveste, oricare ar fi subiectul urmărit.
C.V.-G. lucrează ca un arheolog. Strânge
informațiile cu grijă, ca pe niște cioburi, și le
analizează în parte. Când poate, le lipește pentru
a o obține o o bucată mai mare. Când nu, nu,
avansând uneori ipoteze. T.D., dimpotrivă, pare
să-și fi propus să topească toate informațiile de
care dispune într-o narațiune fluviu. Frumos e că
într-o parte nu se simte lipsa de închegare, așa
cum în cealaltă nu se simt lacunele. Imaginea e,
în ambele cazuri, de un pitoresc neforțat.
C.V.-G. ne petrece pe la casele, mesele și
chiar „umblătorile” tuturor, și mai cu ypolipsis și
mai fără: boieri, popi, prostime de tot soiul
(țărani, orășeni, soldați ș.a.). Ne spune ce
mâncau, ce beau, ce fumau, cum pierdeau vre-
mea, cum mureau. Lumea e pestriță, diferențele
sunt mari. La un capăt se află boierii care
„mănâncă mult și des: de patru ori pe zi și vreo
zece-douăsprezece feluri de bucate la fiecare
masă, ultima fiind servită cu puțin înainte de
miezul nopții” (p. 33). La celălalt, sărmanii,
țăranii, „mămăligarii”, care, după ce că nu prea
au ce pune pe masă, nici „nu sunt prea inventivi
în pregătirea hranei” (p. 25). Până la urmă,
vorba ceea: „țiganu mănâncă când are, românu
când e foame și boieru când vrea bucătaru” (p.
23). Timpul și-l ocupau diferit: cei mulți
munceau pământul, unii își țineau comerțul pe
ulițe și poduri, alții trebăluiau pe la curțile celor
puțini care trăiau „dulcea sastiseală” și aveau
parte de ziafeturi și preumblări. Două chestiuni,
care apar recurent, în poveste, mi-au rămas
întipărite în minte. Mai întâi... apa. Apa de băut,
de gătit, de spălat. După ce au luat-o direct de la
Dumnezeu, adică din Dâmbovița, eventual cu
mijlocirea sacagiilor, din secolul al XVIII-lea,
bucureștenii au început să o ia de la Vodă, prin
olane și cișmele. Încă neterminata alimentare cu
apă reprezintă, nu se poate nega, o parte impor-
tantă a modernizării românești. Dar apa a fost și
sursă de necazuri: inundații, molime, murdalâc.
În al doilea rând, mă tot gândesc la mirosurile
amestecate. Doar noxele trebuie să fi lipsit din
spațiul românesc de acum două-trei secole. În
rest: plante, mâncăruri, cafele, tutun, mizerii,
„duhuri mirositoare”. Notez câteva titluri: „Arome
și dresuri”, „Halene și miresme”, „Miresme și
mirosuri”, „Mirosuri, duhori, putori”.
Despre apă vine vorba și la T.D, care dedică
subcapitole rețelei hidrografice, băilor publice
(turcești) și „cișmelelor pentru astâmpărarea setei
bucureștenilor”. Dincolo de utilitar și pitoresc,
Idei & Istorii | 98
partea rea e reținută și aici: „apa stătătoare
căpăta, mai cu seamă în anotimpul estival, un
miros greu, sub efectul căldurii ce accelera
descompunerea materiilor organice”, așa că
„plângerile cu privire la aerul nesănătos și miro-
surile pestilențiale constituiau un laitmotiv în
mărturiile vizitatorilor Bucureștiului” (pp. 19-20).
T.D ne plimbă prin case chiar pentru a
vedea cum arătau casele. Reconstituie pe baza
descrierilor de epocă și a constatărilor arheo-
logilor imaginea curților domnești și boierești
(case mari, cu etaj – piano nobile), casele de
târgoveți (negustori) și „umilele adăposturi ale
bucureștenilor de rând” (de fapt, niște case
țărănești, puse „în cuprinsul politiii” sau în
afară, determinând extinderea sa). Descrie și
hanurile, de tip caravanserai, atât de frumos
încât mi s-a făcut dor de singurul pe care l-am
văzut, cel al lui Manuc, din buricul actual al
Bucureștiului. Multele și pompoasele ceremonii,
religioase și/sau politice (primirea domnilor,
reconfirmarea domniei, învestirile dregătorilor,
vizitele străinilor ș.a.) dau impresia unui tablou
– scuzați, din nou, clișeul! – suprarealist.
Ultimul capitol al Bucureștiului fanariot e o
prezentare concentrată a războaielor ruso-
austro-turce și a răzmerițelor dintre 1716 și 1821.
Pe lângă că strică probabila impresia de
farniente permanent, arată confruntările din
trecut altfel decât în cvasi-generalizatul stil – nu
știu cum să-i zic mai bine și mai scurt – „Sergiu
Nicolaescu”. Merită o atenție specială zavera de
la 1821, pusă în lumini bine temperate, care ar
trebui să îi inhibe, măcar puțin, pe cei dornici
morțiș să-l facă pe „Domnul Tudor” să arate
într-un fel sau altul.
Una peste alta, până să intre pe culoarul
occidentalizării (delimitat cam ca albia
Dâmboviței vechi), lumea românească nu a fost
nici numai „patimă”, nici numai „desfătare”. Dar,
tind să cred că, pe termen lung, și „desfătarea” a
avut efect de patimă.
De ce să citească aceste două cărți un
nepreocupat de istorie – sau de bucata asta de
istorie? De ce să caute prin gazete textele C.V.-G.
(T.D. e, din păcate, mai retras, dar poate așa îi
șade bine unui clasicist!)? În primul rând, de
fun. Nu doar că subiectul e simpatic, dar și
scriitura e cel puțin agreabilă. Se adaugă și
expresivitatea involuntară a surselor de epocă,
folosită de cei care le citează. Recunosc că îmi
propusesem să sar peste capitolul în care T.D.
vorbește despre lăcașele de cult (nu doar
ortodoxe); nu am curiozități legate de arhi-
tectura ecleziastică și de „programele icono-
grafice”. Am ajuns să citesc cam fără să-mi dau
seama. Cei doi autori nu „literaturizează”, dar
scapă cu totul de metehnele – cât pe ce să-mi
spulbere interesul pentru istorie – ale celor mai
mulți dintre istoricii (răs)copți din copilăria sau
adolescența mea. Vorbesc normal când spun o
poveste. Mi-a venit, de mai multe ori, în ultimii
ani, să zic ce-a zis Barbu/Barbilian la apariția
Crailor de Curtea-Veche. Acum chiar se potri-
vește: „prostescul nostru scris se căftănește”.
Vine apoi chestia identitară. La întrebarea
„unde s-au dus, când au apus, anii de sus ai
gloriei lor?” (trecem peste mitul păcătos și
păgubos al haiducilor!), se poate răspunde
simplu: în noi, în felul nostru de a mânca, de a
vorbi, de a umbla, de a ne aranja spațiul public și
cel privat, de a ne uita la străini etc. Ca toate
epocile, a lăsat să se evapore destule, dar a și
Idei & Istorii | 100
lăsat destule, amestecate în calabalâcul nostru
cultural. Fizic, nu a rămas mare lucru. E chiar
surprinzător cât de multe din construcțiile
fanariote au căzut încă din secolul al XIX-lea. La
fel de surprinzător e însă cât de multe chestii
spirituale, să le zicem apucători, au rămas
până... mâine, cel puțin. Mă gândesc dacă nu
cumva fanariotismul și comunismul sunt epocile
cu cele mai adânci urme culturale la nivel de
masă, cele două modernizări strâmbe, cu efect
de frână pentru modernizarea dreaptă sau
asimptotica sincronizare cu Vestul. Oare românii
de azi nu sunt niște ipochimeni, poleiți un pic
nemțește, tencuiți tovărășește și poleiți din nou,
euroatlantic, după 1989? Chiar dacă exagerez, e
clar că o lectură lucidă a secolului al XVIII-lea
atrage atenția și asupra „greierilor, puricilor,
păduchilor” (C.V.-G.) de azi și poate... poate
împinge la o mică deparazitare.
(Ramuri, nr. 11, 2015)

Booia despre Emineeescu
Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul

absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Editura
Humanitas, București, 2015, 218 p.
Lucian Boia nu putea să îl ignore și să stea

liniștit. (Și) Eminescu e un subiect prea bun. Mă
mir că i-a venit rândul abia acum. Îmi permit să
mă bag în discuția asta, asupra căreia mulți
amici literatori își vor revendica exclusivitatea,
pentru că „nu e o carte (decât tangențial) despre
Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor
poetului, un tablou sintetic al mitologiei emi-
nesciene” (p. 6). Nu despre scriitor și ziarist, ci
despre „poetul național” (mă mir că nu i-a venit
vreunuia ideea să îl scrie în constituție sau i-o fi
venit și nu știu eu!), „românul absolut”,
„Luceafărul...”, judecătorul suprem etc., etc. Nu
despre Eminescu, ci despre Emineeescu.
Cui i se pare că e ușor să scrii o carte de
genul ăsta, că iei de la unul, de la altul câte un
citat, legi cu niște exclamații, interogații, vorbe
seci și dai la tipar, ar fi bine să încerce și să vadă
dacă îi iese ceva inteligibil. Fără pic de ironie,
cred că e nevoie de mult antrenament – de
experiența unui vechi profesor de istoriografie.
„Tablou sintetic”, deși clișeu, e bine zis. În
două sute de pagini, povestea merge de la în-
ceputul anilor 1870, când Maiorescu îl găsea pe
poet „așa de puțin format” (p. 7), până în epoca
noastră postdilemică, când mitologiile se bat
între ele pe un fond de largă și, zic eu, sănătoasă
indiferență. Numai că, dacă nu e dublată de
oarecare știință și luciditate, indiferența poate fi
un teren bun pentru mituri nesănătoase. De
aceea, e bine să afle cât mai mulți ce s-a spus
de-a lungul vremii despre antume, postume,
publicistică, amorul cu Veronica, boală, moarte.
Cum i s-a reproșat „neglijența formei”, pesimis-
mul, dezinteresul pentru problema națională,
cum i s-au inventat scrisori, cum i-au scris
interbelicii „vieți romanțate”, cum l-au redus
staliniștii la câteva versuri din Împărat și
proletar, cum a citat însuși Ceaușescu partea
hard din Doină... Cum, cum, cum...
În ansamblu, unuia care, după „scandalul”
Dilema, s-a mai gândit la Eminescu, chiar dacă
nu a parcurs toată scriitura secolului trecut,
cartea nu îi spune mare lucru. Era clar că așa au
fost lucrurile, că omul nostru a fost tratat diferit,
că miturile i s-au construit cu suișuri, coborâșuri,
contradicții, invenții, obturări. Totuși, nu exista o
sinteză accesibilă a acestora și nu are rost să îi
argumentăm necesitatea. Plus, e o lectură reco-
mandabilă tuturor celor care (mare parte a
românilor), deși s-au învățat să spună că „istoria
slujește politica”, le vine greu să accepte că istoria
se schimbă. Acum pot vedea cum se schimbă, nu
întotdeauna ca urmare a unei voințe clare.
Problema nu e doar Eminescu; e și Boia.
Dacă volumul ar fi fost scris de altcineva, dacă
l-aș fi scris eu (și Humanitas mi l-ar fi publicat),
receptarea ar fi fost alta. Sigur, unii mi-ar fi
reproșat că n-am citit sau n-am reținut tot;
câțiva literați mi-ar fi contestat puținele și
măruntele aprecieri estetice. M-ar fi înjurat toți
cei menționați în subsolul paginii 195 și mai ales
cei nemenționați. Vreo doi-trei s-ar fi luat de
mine pe stradă. Dar, una peste asta, cartea ar fi
fost bine primită, considerată utilă și poate de
câteva ori premiată. Dar nu am scris-o eu, a
scris-o Lucian Boia, în jurul căruia s-au creat, ca
și în jurul lui Eminescu, mituri. E Booia, e „de-
molatorul de mituri”, pentru unii sclipitor,
pentru alții abject. Receptarea va fi, evident, mai
complicată, căci nu se va vorbi atât despre
Emineeescu, cât despre Booia.
Ei bine, trebuie spus că „demolatorul” se
arată destul de moderat, uneori chiar ezitant. O
oarecare pornire (pour les connaisseurs) se
simte în capitolul despre comemorarea de la
Academie. În rest e foarte grijuliu. Nu îi convine
discursul (mai) dur al contemporanului Dan
Alexe (p. 180). Sesizează „beția de cuvinte” și
„beția de idei” la uitatul (dacă va fi fost știut
vreodată) G. Munteanu, dar evită să o semnaleze
la Călinescu sau (hai să îmi pun și eu lumea în
cap!) la... Noica. Mai mult, ca și când ar fi vrut să
nu-și scoată vorbe, la întrebarea „Ce îl distinge
pe Călinescu printre confrații săi, critici și
istorici literari, altminteri, mulți dintre ei, de
valoare incontestabilă?” răspunde, în siajul lui
Nicolae Manolescu: „Explicația, aceasta e: a avut
geniu” (p. 108). O fi avut!
Interesant și simpatic mi se că Lucian Boia
ezită să vorbească deschis și mai în detaliu
despre problema antisemitismului, a xenofobiei
lui Eminescu (se poate scuza că nu problema în
sine l-a interesat, ci receptarea ei). Mai întâi, a
scris așa: „Că Eminescu a fost antisemit e greu
de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i
defini corect atitudinea, este că n-a avut o
antipatie anume față de evrei, iar motivația lui
nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur
de ordin economic și politic” (p. 58). Recunosc
că m-am enervat. Pe lângă faptul că asta nu e în
niciun fel o atenuantă, chiar se poate arăta ușor
că „motivația lui prezintă...”. Mai încolo, după ce
ne spune că și Călinescu a zis ceva asemănător,
notează antifrastic: „Antisemitismul justificat
economic ar fi așadar mai puțin antisemitism”
(p. 131). Și mai încolo: „Adevărul e că, dincolo de
apropierile identificabile, nu se poate pune
semnul egalității între atitudinile naționaliste,
xenofobe, antisemite ale secolului al XIX-lea și
cele, mult mai radicale, și cu consecințele
știute...” (p. 173). Sigur că nu se poate, dar e clar
că atitudinile își merită etichetele? Așa zice și
Manolescu, citat peste câteva pagini (p. 183). De
acord că „problema delicată nu este însă atât
dreptatea sau nedreptatea pe care le-ar fi avut
Eminescu în epocă, ci întrebarea dacă, gândind
așa cum a gândit, mai poate fi astăzi un model
de referință” (pp. 188-189). E într-adevăr deli-
cat. E necesar să recunoaștem cu tărie cum a fost
Eminescu, fără să facem din explicații scuze.
Altfel, xenofobia lui, justificată într-un fel, va fi
invocată în sprijinul xenofobiei de azi, justi-
ficată, chipurile în alt fel. Bine ar fi fost să nu fi
ajuns la astfel de discuții. Bine ar fi și să scăpăm
de ele.
În final, Lucian Boia e optimist moderat:
„Va veni poate vremea când vor obosi și cei
care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât
de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui
originară”, aceea de „mare poet romantic”,
„singurul nucleu cu adevărat autentic” (p. 216).
Cred că nici domnia sa nu crede asta; e doar o
formulă de încheiere echilibrată.

O carte mișto despre
o chestie nașpa
Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri

românești, Editura Humanitas, București, 2015,
354 p.
Chiar foarte mișto (din romanès, nu din

nemțescul mit Stock)! Niște prieteni ar merge
până la „cea mai mișto ever”! Zicând asta (de fapt,
nezicând nimic!) risc să-l enervez pe autor și să
văd, pe propria-i pagină de Facebook, un text
despre cât de prost sunt, câtă treabă n-am cu
limba română, câte și mai câte... Dar nu va fi așa...
Iată cum îmi închipui eu treaba: stăm la o
masă cu pahare care nu rezistă pline și vorbim
tâmpenii despre zavera de-afară. Printre noi e și
Dan Alexe, care tocmai a povestit niște chestii
despre originile caucaziene ale lui Prâslea,
despre varianta sârbească a maistorului Manole
și despre „societatea homosexuală inițiatică” a
Călușarilor. Nu pricep băieții mare lucru, dar
râd, îl privesc cu respect și încearcă să se bage în
seamă. Omul pare smart și e umblat prin
Afganistan, prin Cecenia, prin nu mai știu cum îi
zice... Tare, bro/bre! A fost și la Athos, cu Gigi
Becali! Și sare unul cu dume de intelec-
tual-vagabond la el la bloc să pună o întrebare
afirmativă despre daci: cât de șmecheri erau ei,
ce vână aveau ei, cum sunt ei tăticii lumii întregi,
dar clar și legitim numai ai noștri (?). Cum care
noi? Păi, noi românii ăștia care suntem cei mai
bazați și cei mai fraieri. Lui Alexe îi sare țandăra
și începe să-și scrie cartea, cu voce tare, în fața
noastră.
Vorbește și el despre noi, un noi nederanjant
pentru că e clar: vorbitorii de română. Amicul
care l-a pornit e un dacopat, un adept (nu știe el!)
al „ridicolei și nocivei teorii ultranaționaliste,
neo-protocroniste, cea care proclamă superio-
ritatea metaistorică a dacilor și anterioritatea
limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu
știm mai nimic despre limba dacilor, aceștia
nefolosind scrierea) în raport cu latina” (p. 50).
Beleaua e că nu e un caz rar, sunt tot mai mulți;
ca toți sectanții umblă să facă prozeliți. „Teoria”
lor e un amestec de prostii cumplite, care nu ar
merita atenția dacă nu ar trece, pentru mulți,
drept superdeștăpciuni. Alexe demontează toată
șandramaua în câteva pagini, introducând doar
niscaiva logică în poveste. Știe că dacopații ăștia,
ca toți -pații, au țeasta groasă și tare – să nu le
intre nimic, să nu le iasă nimic. Au o incredibilă
rezistență la logică („Logica nu funcționează cu
cei care vor să creadă asemenea mituri”, zice când
vine vorba de mitulețul țiganilor mâncători de
lebede, p. 254). Așa că îi bombardează cu o
mulțime demonstrații istorico-lingvistice, fiecare
un show intelectual foarte mișto. Aflăm despre
legăturile profunde și încâlcite ale românei cu
albaneza (până și întru-ul lui Noica e geamănul
mai mic al ndër-ului albanez, p. 154), ce a luat și
ce a dat româna din/în Balcani și nu doar, că
particularitățile de limbă sunt particularități de
gândire, că romanès a dat cuvinte destule (unele
fundamentale: mișto, nasol, nașpa) în română și
a răzbătut și în engleză (pal, pattern). Bucuresci
s-a citit mereu București și nu are nicio treabă cu
niciun cioban. Cuvintele care exprimă toate cele
dintre picioarele românilor și ale româncelor au și
ele etimologie, nu au ieșit dintre picioare. Neamț
și găgăuță sunt neamuri semantice. Una peste
alta, românii ies protocroniști, numai că nici în
asta nu sunt originali și nici măcar cei mai tari
(vezi și subcapitolul „Poetul național”, p. 336).
Albanezii, bulgarii, macedonenii, georgienii ș.a.
au și ei rătăcirile lor, mai puternic strigate prin
Occident decât ale noastre. „Demența proto-
cronică” e „boala națiilor mici” (p. 103).
Dan Alexe pare să știe multă lingvistică și îi
mai și merge mintea repede. Are momente când e
fast and furious. E logic ce spune, dar nu știm noi
să spunem dacă e și corect. Sigur se vor găsi
destui care îl vor acuza că nu are treabă cu
lingvistica (cum îi acuză și el pe unii, chiar
persoane-mit), că blufează, că e vândut iudeo-tali-
banilor, bla, bla. Pot băga mâna în foc că niciunul
dintre cei în care dă tare nu poate răspunde
decent.
Nu dă tare în toți românii. Numai în
dacopați și în protocroniștii hard. Ăștia sunt
rătăcitorii cu pași mari. Restul rătăcim minia-
tural, fiecare în felul lui și unii în toate felurile. O
face și o recunoaște și Dan Alexe. Pentru noi, are
lovituri mai ușoare, zgârieturi sau chiar mân-
gâieri. Se ia de miturile culinare românești (avem
borș și mujdei, so... we rulll!), politice, de Vamă,
Ikea, manele, degetele de la picioare, tehnicile de
agățat. E firesc să ne plimbe atât, pentru că vrând
să scrie un „manual al rătăcirilor noastre”, omul
nostru a trebuit să ducă o muncă de „cartograf
cultural”. Harta culturală nu are contururi fixe, ca
aia fizică, și nu stă în cui. Nu poate fi înghesuită
sau lăbărțată între Nistru și Tisa, nici între
Zamolxe și Daniel (the Happiest), nici între
Eminescu și Cărtărescu. Uneori o ia prin milenii
până în India sau Africa, alteori stă o clipă pe
plajă sau la volan. Merge de la Eliade și Culianu la
cocalarul de la masa noastră, din peștera de la
Lescaux până la șosetele mele desperecheate.
Valabil nu doar la noi: „Harta reală a conti-
nentului e mai complicată decât cea cu care am
fost noi obișnuiți” (p. 299)
Dan Alexe vorbește mișto despre ceva
nașpa: felul de a fi al românilor. Știu că fiecare o
spune, dar îi vine greu să accepte, când o aude de
la altul. E nașpa! Există un „complex național de
inferioritate”. „Nivelul cel mai de jos al acestui
complex ne e accesibil tuturor în cotidian când
călătorim. La nivel superior e de ajuns să vezi
slugărnicia politicienilor români prin Parlamentul
European sau aiurea față de cel mai amărât și
insignifiant coleg occidental” (p. 282). Avem și o
evidentă hedonofobie (dă, Doamne, să nu fie
[prea] bine!), cu „posăceala” ca „marcă facială
națională” (p. 296). Ca orice complex de inferio-
ritate, se manifestă adesea invers, ca împăunare
superioară (mai ales între noi și ai noștri).
„Ideologia dacopaților obsedați de superioritatea
semidivină a rasei lor” și de „continuitatea din
preistorie încoace […] până la cultura de masă de
azi” e manifestarea cea mai dură. Pe lângă ea,
avem împăunări cu volume diferite: de la
apărătorii Europei creștine, trecând prin scur-
tarea războiului al doilea, negarea balcanității și
„fandoseala” mitteleuropeană, până la damblaua
cu olimpicii români și, mai larg, cu câtă școală se
face (chiar dacă nu se mai face ca pe vremuri) în
România, damblaua cu țoalele „de firmă” etc.
Lui Dan Alexe i se va reproșa sigur frivoli-
tatea, subiectivismul, faptul că nu-și temperează
nervii și adjectivele. Plus, limbajul „licențios” și
„blasfemia națională”: cum să spui, domne, că
suntem „un popor de găinari”? Chiar și „în sensul
bun, pour une fois” (p. 267), căci nu am dezvoltat o
mafie adevărată, ca alți balcanici. N-oi fi eu fix pe
aceeași lungime de undă cu autorul, dar prostioa-
rele astea nu țin. Mi se pare însă că, luat de val, se
apropie câteodată prea mult de genul de discurs pe
care îl blamează. Poate nu prind eu antifraza tot
timpul. E clar zâmbetul când spune că „pelasgii nu
puteau fi albanezi, pentru că de fapt erau daci” (p.
107) sau că „Roma a fost de fapt fondată de
gruzini” (p. 109). Dar nu e mereu așa. Evident,
detestă biologismul, crede că națiunile sunt con-
structe istorice, culturale: „o populație se definește
prin limbă și cultură, nu prin ADN” (p. 80). Totuși,
complexul de inferioritate „e adânc înscris în
AND-ul națiunii, face parte din codul-sursă, din
algoritmul de bază al sufletului românesc” (p.
282). Offf, și sufletul… Câteva pagini mai încolo
„sufletul” i se pare o parte a unei formulări cu
„dramatism muieresc” (p. 289). Când vine vorba, o
dată, de mișto… zice „ca și cum ar fi mai nobil ca
un cuvânt să fie împrumutat din nemțește, nu din
țigănește” (p. 235). În altă parte, găsește dovada
„că oamenii nu au putere asupra limbii și că ea este
cea care ne vorbește” (p. 183). Totuși, constată
americanizarea forțată „englezind și sărăcind
tocmai acea limbă presupusă a fi un tot organic și
armonios”, limbă care, în plus, „s-a țigănit atroce
în lexic și sintaxă” (p. 9). Mai încolo, „ajungem la
felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin
vocabular” (p. 28). Apropo, suntem avertizați că
țigan e peiorativ-rasist: „chiar dacă țiganii și-ar fi
zis țigani pe limba lor (ceea ce nu e cazul, ei spu-
nându-și romi), apelativul țigan tot ar fi inaccep-
tabil, pentru că ei îl resping, dată fiind încărcătura
lui emoțională în alte limbi” (p. 257). Acceptabil
sau nu, apare des în carte. Mișto nu-i place de nicio
culoare. Nici cacao: „Spuneți că s-a făcut de căcat.
Avem o limbă dârză, iar căcat este, de asemenea,
un latinism viguros” (p. 181). Eu chiar spun, dar
nu recomand, căci mă gândesc că vigurosul
latinism are și el „încărcătura lui emoțională” în
limba asta dârză.
Ce-mi place e că Dan Alexe arată, în multe
locuri, că e deschis la discuții. Zice, chiar dacă
pare că dă cu parul. În final, avertizez asupra
unui posibil efect pervers al cărții. Destui o vor
citi și o vor aprecia. Sunt sigur. Mulți vor avea
impresia că e vorba despre toți ceilalți, nu despre
ei. Despre mine e sigur. Apoi, nu e exclus să o
aprecieze din masochism: ce mișto că suntem
nașpa! Bașca, îi poate ajuta pe masochiști să își
descopere noi puncte dureroase. Astfel,
Dacopatia… ar ajunge să cultive hedonofobia.
Vroiam – da, da, chiar vroiam – să mai spun
câteva lucruri, dar nu mai am spațiu.
(Ramuri, nr. 12, 2015)

Mic tratat anti-nostalgie sau
Caiet de seminar
Ioana Pârvulescu (editor), Și eu am trăit în

comunism, Editura Humanitas, București, 2015,
408 p.
La câte cărți de aduceri aminte despre

comunism am văzut și la câte povești am auzit, nu
mă așteptam să mă mai impresioneze vreuna. Și
iată că m-a impresionat Și eu am trăit în
comunism, construită de harnica și isteața
doamnă Ioana Pârvulescu (I.P.) din 360 de
povestioare scrise (unele special pentru cartea
asta; altele, evident, nu) de 95 de oameni, cu
vârste între 34 și 92 de ani (în 2015) și cu rosturi
diverse în comunism și după. Recunosc: sunt
subiectiv. Am impresia că e o carte (și) despre
mine, (și) despre părinții și bunicii mei, deci tot
despre mine. Am vârsta celei mai tinere dintre
autoare, eram mic în ’89, dar mă simt și eu un om
din comunism, poate pentru că cei șapte ani de
acasă au fost atunci/acolo. Poate! Oricum, tot
gândindu-mă de ce mă simt așa, mi-am dat
seama că pe tataie, care avea vârsta mea din ’90
când s-a pornit războiul, îl percep ca pe unul din
Moromeții I, nu II. Acum, am văzut că un domn
născut în 1932 se regăsește printre „tinerii formați
în interbelic” (p. 153). Se pare că raporturile
dintre cronologie și istorie – ca să nu mai zic de
memorie – sunt tare încâlcite.
Oamenii au scris fiecare despre ce au vrut și
editoarea a ordonat fărâmele de memorie
„tematic”, alcătuind un „desen coerent, un adevărat
roman al comunismului” (p. 11). Tabloul pare plin.
Nu mi-am dat seama câte au rămas pe dinafară,
decât când, după ce am trecut pe la serviciu, munci
patriotice, cozi, administrație, școli, spitale etc., am
ajuns la capitolul „Diverse”. Evident, bucățile
rămase aici și-ar fi putut găsi ușor loc în diverse
secțiuni anterioare. Plasarea lor separată, la final,
mi se pare că vrea să sugereze că povestea rămâne
deschisă, să arate cât de puțin se poate spune
despre viața în comunism, chiar atunci când se
spune mult.
Unele povestioare sunt simple flash-uri
despre chestii banale, dar de... „în comunism,
banalul e cel spectaculos lucru”, zicea I.P (p. 10).
Altele sunt adevărate piese de proză scurtă, care
cred că ar putea fi dezvoltate, fără să treacă prea
mult în ficțiune, în romane, piese de teatru etc.
Pentru că nu doar comunismul îmi bântuie
identitatea, ci și Craiova, menționez micul text al
doamnei Mirela Cioabă despre vizitele „unei figuri
oarecare”, colonelul Vâlceanu, la Teatrul Național.
Mi-l și imaginez pășind pe o scenă cuprinsă „de o
agitație bizară” (pp. 169-170).
România din „vremea tuturor spaimelor” (p.
363) apare ca o lume în care o femeie și-a ținut
ore multe copilul (al ei, nu o „adopție de scurtă
durată” [p. 331], cum am fost și eu) ca să cumpere
în final ceva ce nimeni din casă nu mânca (p.
146); o fetiță plângea pe rupte că taică-său (Dan
C. Mihăilescu) nu avea să-i dea bani când se
băgase brânză (p. 143); alți copii băgau ca sparții
în ei ouă până li se îngălbeneau ochii, pentru că
(doar) asta găsiseră „la liber” (p. 330); unui
intelectual (Gabriel Liiceanu), cineva îi făcea
cadou o ceapă, pe care o gătea cu „venerație” (p.
321); un student stătea două zile la coadă la... Cel
mai iubit dintre pământeni (p. 140). Într-un oraș
minier existau „vaci maidaneze” (p. 133). O școală
întreagă își înceta cursurile ca să crească viermi
de mătase în clase (p. 210). Un mare istoric literar
(Z. Ornea) își pălmuia fiul, pentru că nu pricepuse
cui poate spune bancuri (p. 356). Niște chirurgi
degerau în sălile de operație, un doctor fura
calorifere (p. 298), un director de spital murea
pentru că i se refuzase dializa (p. 284). Unii
bărbați se matoleau cu „frecție Diana”, de la
farmacia non stop (p. 333), iar alții stăteau
noaptea, pe ploaie, în pădure, ca să vadă un meci
„pe unguri” (p. 363). Și totul părea să se încheie:
pe 21 decembrie 1989 era lume strânsă în Piața
Palatului, iar păzitorii regimului își făceau treaba.
Numai că la un magazin din apropiere s-a băgat
ciocolată. Firesc: „în piață se trăgea, istoria era pe
cale să se schimbe, dar lumea a năvălit la coadă la
ciocolată” (p. 338).
După mine, ăsta a fost un semn clar că nu
totul avea să se încheie, nu dintr-odată. Era de
așteptat că multe dintre cele strânse sub numele
de „comunism” să mai supraviețuiască prin cei
care le trăiseră. Dar mai mult de un sfert de secol,
poate jumătate, poate un secol întreg, poate...?
Aici e partea importantă. Cartea asta nu se citește
(nu trebuie să se citească) doar de loisir – ca
Amintirile colonelului Lăcusteanu, ca Bucureștii...
lui Bacalbașa etc. Există o explicație, o dă chiar
I.P.: „Uitarea a început imediat ce comunismul a
căzut”, mulți dintre cei de azi „s-au născut în altă
lume, «pe altă planetă»”, „în curând toate aceste
detalii vor dispărea cu desăvârșire și nu se va mai
ști cum a fost cu adevărat” (p. 9). Uitarea e
omenească și, știm, în unele cazuri e sănătoasă.
Nu și când uităm un rău care încă există, când
uitându-l, îl perpetuăm. Mi-ar plăcea să pot crede
că, dacă uităm de boală, ne însănătoșim, dar am
văzut de prea multe ori că nu e așa. Și mai e ceva...
Ne e vorba doar de simpla uitare. „Imediat ce
comunismul a trecut”, a început la mulți un proces
mental în care se combină memoria (capricioasă)
cu un imaginar compensator, defulator, răzbu-
nător, într-un fel sau altul. Unul din rezultate este
prea des întâlnita nostalgie. Românii nu sunt
originali aici decât, poate, prin amploarea feno-
menului. Purtăm încă în noi, toți cei atinși mai
mult sau mai puțin, ceva din comunism și, de la
noi, au ajuns să poarte și cei născuți „în altă lume”.
Nici ei nu sunt imuni la nostalgie, iar în cazul lor e
mai periculoasă. Cred că pentru unul care a trecut
o dată prin foamete e suficientă o zi de replay
pentru a-și reveni în fire. Unul care trece pentru
prima dată rabdă mai mult, are speranța mai
viguroasă.
Aparent, e clar de ce ne e utilă cartea asta.
I.P. o spune poate cu prea mult elan: numai
cunoscând viața cotidiană – care „dă seama de
reușita sau eșecul unei lumi, unui sistem, unei
vieți” – putem afla „adevărul despre istorie” (p.
7); „singurul vaccin împotriva molimelor istorice
rămâne cartea” (p. 12). Bine ar fi să fie așa! Eu
sper că pentru cei gâdilați (cel puțin) de
nostalgie, lectura va fi măcar o baie rece.
Aduceți-vă bine aminte și terminați cu prostiile!
Pentru cei tineri, debusolați sau preabusolați, e
un ajutor pentru a pricepe ce și cum. E un
excelent auxiliar al cărții de istorie. E nevoie de
amândouă. Am observat că numai din manual/
curs sau numai din povestirile „ălor bătrâni”,
tinerilor nu li se leagă în cap multe lucruri.
Trebuie însă avut mereu în vedere că e o carte de
memorie, nu de istorie, nu că prudența nu ar fi
necesară oricum.
Cartea în ansamblu creează o imagine a
vieții în comunism, dar nu toate textele o fac,
oricum nu în mod egal. De aceea, eu nu aș zice ca
I.P, că „autorul acestui volum e colectiv” (p. 10), ci
că volumul are aproape 100 de autori. Oamenii
țin minte lucruri diferite și în mod diferit. În
unele cazuri, prezintă experiențe și trăiri
personale ca și cum ar exponențiale pentru
regim/ epocă. În altele, prezintă aspecte expo-
nențiale, dar pe care nu le-au trăit direct, le sunt
cumva induse, le știu din istorie și au impresia că
și le aduc aminte. Apoi, amintirile nu trebuie
generalizate: dacă de multe ori se întâmpla așa,
nu înseamnă că de multe alte ori nu se întâmpla
altfel. Am un exemplu! Găsim în carte o tonică
poveste despre un băiețel care a stat la coadă la
ceva, cu bunica lui, până și-a pierdut răbdarea: „
– Maia, dar eu nu pot să aștept! Lumea a început
să râdă și s-au auzit glasuri din spate care au zis:
– «Tânărul» nu poate să aștepte, faceți-i loc să
treacă în față!”. A fost o „coadă înțelegătoare” (pp.
143-144). Am stat și eu, o dată, cu mamaie, la
coadă la lămâi; când ne-a venit rândul, coada a
făcut scandal ca vânzătoarea să nu ne dea cât
pentru două persoane, deși alții luau, chiar și cu
copii de împrumut (cum mai eram și eu uneori).
Mi-a rămas în minte fraza: „Ești prea bătrână să
fie copilul tău!”. Au fost cozi și cozi...
Mare lucru ar fi să putem pune întâmplările
pe categorii, să vedem ce a fost posibil numai
aici și atunci, ce e posibil și azi, aici, pentru că nu
am scăpat cu totul de trecut, ce e posibil oriunde
și oricând etc. E greu. Pentru asta trebuie să
întoarcem fiecare situație pe toate părțile.
Una peste alta, cartea are o omogenitate, un
fir, un cheag. Nu se simte pic de nostalgie. Toate
textele bat spre cenușiu, dar, cu puține excepții,
nu omit razele de lumină. Lasă binele, cât a fost
el, să se vadă printre răul de ansamblu; nu
încearcă să le separe și cu atât mai puțin să le
opună. Comunismul nu a fost o Arcadie, cum a
zis că vrea să fie, dar, de vreme ce am scăpat, în
bună măsură, și îl putem vorbi de rău, nu a fost
nici Hades. Mi se pare că totul e în fraza: „Și eu
am trăit în Arcadia comunistă, și eu încerc să mă
vindec de ea. Și cred că, trăind și vorbind, și eu
i-am învins, nu numai ei pe mine” (p. 346).
PS. I.P. anunță precaut în Prefață: „Cartea

aceasta nu conține ideologie și nu pornește de la
premise politice” (p. 10). Suspectez aici o fobie
de ideologie, destul de larg răspândită, care nu e
altceva decât o traumă a (post)comunismului.
Ideologia aia i-a făcut pe mulți să nu mai
suporte ideea de ideologie. Nu insist! E impo-
sibil să vorbești despre ceva social și să te rupi de
ideologie, chiar dacă ea e greu de pus sub un
nume sau chiar de exprimat în vorbe. E ca și
când am spune că un aliment fără „chimicale” nu
are chimie.
(Ramuri, nr. 2, 2016)

Kaplan despre România
Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor.

O călătorie în istorie, traducerea: Diana Grad,
Editura Antet, București, 2008, 271 p.
Robert D. Kaplan, In Europe’s Shadow. The
Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through
Romania and Beyond, Penguin Random House,
New York, 2016.
Nu știu cum să abordez subiectul, așa că o să

povestesc. Am aflat de noua carte a lui Robert
Kaplan în urmă cu o lună și ceva, când Foreign
Policy a publicat un extras, despre „Paradoxul
Antonescu”. Între timp, In Europe’s Shadow… a
apărut în Statele Unite, s-a și tradus în germană
(atât știu, atât zic), iar În umbra Europei... e în
pregătire la Humanitas. Evident, nu am avut răb-
dare și am început să scotocesc net-ul după
preview-uri gratuite. Am citit destul și credeam
că pot scrie o cronică, dar mi-am dat seama că,
înainte, trebuie să mă întorc la lucrarea din 1993,
Balkan Ghosts... (apărută în România în 2008).
Mi-a fost greu să o fac. Citisem atunci într-un loc
și într-o perioadă pe care aș fi vrut să le uit și,
vorba recentă a lui Kaplan, „a book can connote
the place where in was read better than an old
photograph can”. Cu greu am recitit, dar am
alunecat ușor și spre alte surse indicate de autor.
Când am revenit în 2016, mi-am dat seama că
trebuie să scriu un intro la cronica propriu-zisă.
Va veni și ea, cât de curând, după o (re)lectură
mai apăsată, în română.
Cine e Robert D. Kaplan? Lumea zice că e
„bestselling author” a 16 cărți de călătorie și
relații internaționale și unul din cei „Top 100
Global Thinkers” identificați de Foreign Affairs.
E ceva, dar „decorațiile” astea nu spun nimic
despre ceea ce face Kaplan și de ce e important
pentru „noi”. Eu zic că e un jurnalist american
preocupat, printre multe alte, de Europa de Est,
mai ales de Balcani și mai ales de România. Dar e
un jurnalist care crede că jurnalismul nu este în
mod necesar „a traditional system in its own
right”, că, dincolo de ceea ce investighează ei
direct, pentru a înțelege lucrurile, jurnaliștii (de
cele mai multe ori, „ultimate empiricists”) trebuie
să se aplece și asupra istoriei, filosofiei, sociolo-
giei, literaturii etc. Ar fi fost clar că e așa, chiar
dacă autorul nu ar fi spus-o deschis acum.
Reporting-ul lui Kaplan despre „noi”, esticii, a
fost și este foarte important pentru „ei”, vesticii.
Era printre puținele surse de informații directe.
Pe bună dreptate zice el că România era o
„half-forgotten country”, chiar în condițiile Răz-
boiului Rece, care a reprezentat o „golden age for
Western embassy reporting”. Aici se pot găsi
destui care sesizeze zgomotos unele erori sau
imprecizii factuale, dar eu zic acestea sunt
insignifiante. Ce scrie Kaplan e poate mai im-
portant pentru „noi”, căci introduce nuanțe care
pot ajuta la descâlcirea imaginarului nostru
identitar. Obsedați de „noi” și de cum ne percep
ceilalți, e bine să aflăm verde în față cum ne
percep ceilalți.
Oricât am vrea să vedem partea rea, Kaplan
zice, în fond, de bine. Chiar dacă povestește
destule negre – și imaginea generală e cenușie –,
nu se vede nicăieri intenția de a denigra sau de a
acuza, ci doar de a înțelege , de a deplânge, de a
atrage atenția. Fantomele Balcanilor e o lungă
călătorie pe tărâmurile care „necesită dragoste
pentru obscur”. Începe din Austria, trece prin
destul de austriecele Slovenia și Croația, prin
Bosnia situată „dintotdeauna la ani-lumină dis-
tanță de Zagreb”. Belgradul e deja, pentru unii, nu
prea iubitori, „lumea a treia”. Dar de... Balcanii cu
totul „au fost adevărata lume a treia cu mult
înainte ca mass-media occidentală să lanseze
termenul”. România... „este o amestecătură foarte
originală: o populație care pare italiană, dar are
expresia țăranilor ruși; un fundal arhitectural
care amintește adesea de Franța și de Europa
Centrală; servicii și condiții fizice care seamănă cu
cele din Africa”. Să nu sărim! E vorba de România
anilor ’80 și a începutului anilor ’90. Ce rețin eu
din ce a reținut Kaplan e mirosul greu, dar nu
peste tot. Americanul nu devine sclavul unei
impresii generale, poate sesiza diferențele. Din
nou o spune clar în cartea din februarie 2016:
„when you have a ready quote in your head for
every new vista before your eyes, you can no
longer see clearly”. A văzut Bucureștiul, câmpia
Bărăganului, Delta, Moldova românească. Ele
i-au compus România imaginară... Idilica
Bucovină era altceva. Transilvania era și ea alt-
ceva: un „far istoric al Occidentului și Europei
Centrale”. Numai că Sibiul „nu părea să se afle în
Transilvania, căci nu avea nici caracteristici
românești, nici ungurești”. Semăna mai mult a...
Nürnberg. Timișoara i se părea „orașul român cel
mai puțin românesc”.
Trecerea spre Bulgaria e categoric o trecere
spre mai bine. Se vede chiar din condițiile de
călătorie cu trenul. Kaplan s-a declarat îndră-
gostit de Bulgaria, cu toate păcatele ei. Și, în
final... Grecia, față de care are o atitudine „mai
obsesivă”, care îl ajută să facă o distincție esen-
țială. Vede, pe de o parte, o Grecie, „deosebit de
balcanică”, cel puțin în anumite perioade, iar pe
de altă parte, una (care se vrea) deosebită de
Balcani, acea Grecie considerată „locul de naștere
al culturii și sistemului de valori occidentale” și
care „va exista întotdeauna, dar n-a existat
niciodată”.
Drumul prin regiune se lungește mult
pentru că, încercând să înțeleagă ce vede, ce
aude, ce simte, ce miroase, călătorul face multe
ocoluri în timp. Coboară în Evul Mediu, revine
în actualitate, coboară în interbelic și tot așa...
Sincer, deși are capitolul cel mai întins din
Fantomele Balcanilor, nu România mi s-a părut
preocuparea predilectă a lui Kaplan. Am avut
impresia că i-a acordat atâta atenție doar pentru că
e o „țară mare” în Est. Simplific, bineînțeles, dar nu
am suficient spațiu pentru a-mi exprima senzația.
Am fost surprins mai întâi să văd o carte a
lui Kaplan numai despre România, iar apoi am
fost surprins de multe dintre cele scrise acum.
Totuși, senzația dinainte nu mi-a dispărut de tot.
Îmi place și sunt de acord cu descrierea României
anilor ’80: „a very Latin style of tyranny, a blend
of Josef Stalin and Juan Perόn”; „Ceaușescu’s
national Stalinism was a Kremlin-approved
substitute for Soviet military occupation”. Dar tot
nu îmi vine să cred că ea l-a „both baffled and
fascinated” mai mult decât Iugoslavia, Bulgaria
sau Grecia. Mi se pare că interesul special pentru
România a apărut mai târziu și, voluntar sau
involuntar, Kaplan încearcă să îl antedateze.
Prima parte din In Europe’s Shadow e un fel de
prequel al Fantomelor Balcanilor. Aflăm un
Robert D. Kaplan care făcuse o călătorie rapidă
prin Balcani la începutul anilor ’70, dar, în 1980,
având dublă cetățenie, era înrolat în trupele
israeliene și lucra și ca freelancer american.
Interesul pentru Balcani i-a venit citind cartea
unui canadian, H. Gordon Skilling, The Govern-
ments of Communist East Europe (Crowell,
1966). În 1981, cum a scăpat de stagiul militar, a
pornit spre... România, aleasă, evident, pentru că
era singurul stat comunist care păstra relațiile
diplomatice cu Israelul. Știa de la bun început că
va încălca interdicția de a păși în țările vecine,
folosind pașaportul american.
Ce altceva putea vedea un american în
România lui Ceaușescu decât o lume în
„black-and-white”? Răul era evident: „the facts
alone were sufficient to communicate the extent
of the nightmare”. Kaplan a fost și e foarte atent
la fețele oamenilor. În Bucureștiul tăcut, ele l-au
făcut „instinctually aware of all the history I had
missing the last half decade”. Trei decenii mai
târziu, avea să observe că „history is never so
real as candlelit faces of Romanian at Easter”.
Ceea ce a văzut i-a fost suficient pentru a-și
da seama că e rău, dar nu și pentru a pricepe răul:
„understanding it would require years of study
and reading that would take me beyond Romania
itself”. Deci în Balcani... România a devenit astfel
„my master key for the Balkans”.
In Europe’s Shadow e o nouă călătorie prin
România, o călătorie mai lungă, mai atentă. Nu
mai e călătoria unui freelancer care vrea, în
primul rând, să afle lucruri și să le transmită, ci a
unei autorități occidentale în materie de Balcani,
care deja „depressed an American president”. În
plus, cele două decenii care despart cărțile, la cât
sunt de pline de evenimente și energii, repre-
zintă o uriașă sursă de interpretări istorice.

Aștept cu nerăbdare apariția traducerii ro-
mânești. Aștept cu teamă reacțiile românilor. O
mare eroare ar fi să i se strige lui Kaplan că nu știe
sau că nu înțelege,
Va urma !
(Ramuri, nr. 3, 2016)

În căutarea României.
Apă, foc...
Robert D. Kaplan, În umbra Europei. Două

războaie reci și trei decenii de călătorie în
România și dincolo de ea, traducere din engleză de
Constantin Ardeleanu și Oana Celia Gheorghiu,
Am așteptat febril apariția traducerii în

română a noii cărți a lui Robert Kaplan. Am fost
aproape de a rata acest număr din Ramuri. Când
am pus mâna pe carte, am început să citesc într-un
galop care nu prea mă caracterizează, ajutat
probabil de faptul că știam în mare textul în
engleză. Nu pot spune că îmi pare rău, dar nici că a
meritat. Prima constatare e că multe dintre cele
care inițial mi s-au părut spectaculoase, acum
parcă sunt banale. Am, recunosc, o problemă
românească: „simț enorm” referirile din exterior la
România. Și nu am numai eu problema asta. O văd
des în spațiul public. De câte ori nu se iscă focuri
de paie când se află că nu știu cine, de nu știu
unde, a zis nu știu ce despre țărișoară și poporaș?
Sigur, asta vine, ca multe altele, dintr-un complex
al nebăgării în seamă.
Departe de mine gândul să minimalizez ce
zice jurnalistul american, să mă prefac că nu mă
interesează, să zic că americanul nu știe/nu
pricepe (mai) nimic despre România. O vor spune
alții, care probabil vor striga și că americanul e
„de fapt” evreu, ceea ce explică... Mi-e și groază să
mă gândesc ce ar putea explica după unele minți
de români verzi. Eu zic că Robert Kaplan știe și
înțelege destule... De aici până la aprecierea lui
Dennis Deletant că el „înțelege ca nimeni altul
România contemporană” e cale lungă. Îmi dau
seama că dă bine să pui un asemenea citat pe
copertă, dar nu e bine să îl iei în serios. Dacă ar fi
așa, ar însemna că restul lumii nu pricepe o boabă
despre „România contemporană”.
În umbra Europei e o scriere eterogenă și
destul de dezordonată. Vorbește despre câte în
timp și spațiu și alunecă de la una la alta pe câte
o firavă idee, senzație, amintire. Uneori, deși
evident cele povestite au o legătură cu România,
nu e deloc clar care e legătura. Lucrurile apar în
carte cam așa cum îi trec prin cap unui om
preocupat de un subiect. Uneori, autorul pare
dornic pur și simplu să spună ce a mai gândit
sau descoperit, chiar dacă nu (i) se leagă. Ca să
fim cât de cât sistematici, să zicem că în carte se
amestecă relatări de călătorie (observații și
convorbiri cu diverși localnici), plonjări în istorie
și considerații privind situația actuală a Europei
de Est.
Relatările sunt cele mai plăcute, deși, pentru
cine a parcurs Fantomele Balcanilor și, poate, La
est spre Tartaria (cărți la care se face frecvent
trimitere), déjà vu-ul e la tot pasul. După ce a
călătorit prin România în anii ’80 și la începutul
anilor ’90, Kaplan o face din nou în 2013 și 2014.
E clar că, deși a spus de mai multe ori că ziaristul
nu trebuie să se lege afectiv de ceea ce vede, el s-a
legat de România. E clar că e dragoste și, ca în
orice dragoste, percepțiile sunt capricioase.
Găsește Bucureștiul mult schimbat în bine: „un
oraș cu atât de multe cafenele, florării, și librării
nu putea fi decât civilizat”. Vede, totuși, că
„acestor noi cafenele din București le lipsește
eleganța subtilă – și mai ales intimitatea – celor
din Europa centrală”, ele nefiind „o consecință
firească a trecutului” (p. 75). E dezamăgit că
orașul în ansamblu nu e „un simbol a ceva”,
„reprezentativ pentru o epocă istorică impor-
tantă”. Trăiește „de la o zi la alta, acumulând
elemente disparate”, devine un „amestec etero-
clit”; dar astfel capătă o „față umană”. Una peste
alta, în 2013, „din fericire orașul nu mai avea
nimic arhetipal” (pp. 77-78), cum avusese în anii
’80. La Iași, ceea ce „în 1990 avea o aură pur și
simplu deprimantă și decadentă, acum era pur și
simplu neutru”. Observă „stilul pseudoeuropean
pe care-l găsești pretutindeni” și crede că „orașul
lui Cuza e încă în curs de modernizare, o victimă a
geografiei dificile a României” (pp. 190-191).
Trece prin Bărăgan, „esența minimalistă a
Valahiei” (p. 128). În „câmpia mohorâtă și plină
de hârtoape a Olteniei” (noi știm că nu chiar!), dă
peste un Scornicești „mai urât decât Bârladul”,
plin de „structuri de fier vechi și blocuri asemenea
unor cazărmi, patrulate de capre și de câini
vagabonzi” (pp. 157-158). La Chișinău, „blocurile
de locuințe din perioada sovietică s-au ițit ca niște
dinți îngălbeniți”; doar „unele străzi mărginite de
tei dădeau orașului un aer maiestuos de lume
veche care îmi amintea de Pușkin” (p. 226). La
Bălți, „atât de urât era totul, încât mi-a trecut prin
cap imaginea unor dinți stricați” (p. 237). Întors
dincoace de Prut, „îmi venea să sărut pământul”,
căci România avea acum un aer european, oricât
ar părea ea „înapoiată și orientală dacă o privești
dinspre Occident și chiar din Polonia” (p. 246). În
drumurile sale, ziaristul american a stat de vorbă
cu multă lume, oameni de rând, dar și „intelectuali
publici” (Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici
ș.a.) și oficiali (Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor
Ponta, Mircea Geoană, George Maior ș.a.). Din
relatările discuțiilor cu cei nominalizați, nu se des-
prinde, aparent, nimic surprinzător pentru cei care
le cunosc discursul public.
România i se pare lui Kaplan, preluând for-
mula unui alt vizitator din anii ’80, P.L. Fermor,
„cea mai idiosincratică societate pe care a
cunoscut-o vreodată” (p. 99). Încearcă să o înțe-
leagă și să o explice și altor occidentali. Îi e greu și
recunoaște: „Dilema este cum să generalizezi fără
a merge prea departe, dar să descrii totodată cu
sinceritate ceea ce ai trăit – și să tragi concluzii –
fără să te lași intimidat de o posibilă sancțiune
morală. N-am reușit acest lucru până acum și
m-am străduit ani de zile să găsesc echilibrul
corect. Și sunt tot mai nesigur pe măsură ce
îmbătrânesc...” (p. 100).
Jurnalistul american e convins că studiul
istoriei ajută la înțelegerea prezentului. Își dă însă
seama (privind orientările României și Ungariei
din vremea Războiului Rece și de azi [2014]) că
„trecutul nu este un ghid tocmai sigur pentru
prezent și viitor” (p. 304). Nu tocmai sigur, dar
ajută. Cu o condiție, pe care nu pot s-o exprim
mai clar de atât: să știi să lucrezi cu trecutul.
Istoria, chiar dacă nu e nici chirurgie, nici ceasor-
nicărie, are nevoie de niște abilități. Nu știu cum
se dobândesc, dar mi se pare că Robert Kaplan nu
le are. Discursul său istoric are un aer naiv, în
primul rând pentru că e prea încrezător în ceea ce
spune, deși a avut acces la surse puține (ce e
publicat în engleză) și discutabile. Apoi, alege din
trecut multe și diverse pe care, pe românește, le
pune „cu furca” într-o carte. Prin Moldova „cu
crame, prisăci și ferme de animale”, zărește „niște
cai frumoși” și precizează: „Caii moldovenești
erau foarte apreciați de turcii otomani, care au
reprezentat principala putere imperială în
Moldova și Țara Românească vreme de mai multe
veacuri...” (p. 139). Urmează cam șase pagini de
istorie a otomanilor, întrerupte de sosirea la
Focșani, „un orășel tipic pentru noile realități
moldovenești” (p. 146) și, destul de repede, la
Bârlad, cu „un centru al orașului încă nedefinit”
(p. 148), de unde alunecă puțin la A.I. Cuza și
apoi la Gheorghiu-Dej, de fapt la o istorie simpli-
ficată a comunismului românesc, bazată pe
două-trei cărți, altfel respectabile. De la Iașiul de
azi pică la România lui Antonescu. Transilvania
l-a tras spre „alte aspecte geografice, imperiale,
strategice și chiar filozofice” (p. 258). Urmează
câteva pagini despre istoria Habsburgilor, ceva
despre Metternich și direct Pilsudski, cu al său
Intermarium (la care se face referire frecvent în
carte). După o discuție cu șeful SRI despre
acțiunile lui Putin, „m-am întors cu Iulian Fota
la biroul lui de la Cotroceni, construit de Carol I
în stil neobrâncovenesc...”. După un paragraf cu
„holurile arcuite”, biserica nouă, Cantacuzini,
Ceaușescu, intră în scenă „trupul mic și fragil”
(p. 216) al lui Traian Băsescu și se revine la
subiectul Rusia.
Publicul occidental larg nu are cum să
înțeleagă prea multe din În umbra Europei...
Poate fi doar o lectură exotică. Românilor nu are
cum să le lămurească mare lucru cu privire la ei
înșiși, dar lectura e necesară; îi poate ajuta să își
mai lămurească singuri câte ceva, văzând cum
sunt percepuți din exterior, ce atrage atenția, ce
fascinează, ce enervează la ei, cum își explică
România unii care – vorbă veche! – nu sunt
români de profesie.

Partea cea mai importantă a cărții e însă,
după mine, în plan secund. Autorul trage un
semnal de alarmă cu privire la pericolul care
planează asupra Republicii Moldova și a
României. Semnalul e important pentru că vine
într-un moment în care occidentalii par să fi uitat
de Rusia lui Putin și privesc – e de înțeles – în
alte părți, dar și pentru că Robert D. Kaplan e
destul de influent la Washington. Printre peisaje
și povestiri istorice, el spune și că Rusia face
„achiziții” în Estul Europei, că se teme că
„Moldova va deveni în scurt timp un subiect fier-
binte de știri”, că „lipsa de acțiune [nu neapărat
militară, n. M.G.] a Occidentului implică niște
costuri umane incalculabile” (p. 245). Foștii sau
actualii oficiali români citați sunt conștienți de
lucrurile astea. Kaplan chiar crede că problemele
din Ucraina a contribuit la „maturizarea clasei
conducătoare din România” (p. 287). Și mai crede
că „un regim Orbán sprijinit de Rusia poate,
teoretic, să provoace tulburări anti-românești în
rândul minorității maghiare din România” (p.
304). Nu e însă „teoretic” că „pentru ca Iașiul
să-și revină și să triumfe cu adevărat asupra
trecutului, Republica Moldova […] ar trebui să
intre și ea în normal. Ceea ce e puțin probabil cât
timp Rusia rămâne un stat neliberal”.
Cu toate criticile pe care i le-am adus, pot
băga mâna în foc că Robert D. Kaplan e un
liberal convins și nu e deloc amator de conspi-
raționisme/catastrofisme.
(Ramuri, nr. 4, 2016)

Români la studii
în străinătate.
De la „primăvara popoarelor”
la „toamna nazistă”
Irina Nastasă-Matei, Educație, politică și

propagandă. Studenți români în Germania
nazistă, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca;
Editura Eikon, București, 2016, 370 p.
Oricât de greu le-ar veni multora să accepte,

istoria modernă și contemporană a românilor se
reazemă, ca toate istoriile, pe o mulțime de mituri.
Cel al studiilor în străinătate ale elitei românești
este printre cele mai durabile și mai insidioase.
Aparent marginal, el e foarte important pentru că
are de-a face direct cu transferurile culturale,
esențiale pentru transformarea României, în toate
epocile. Ca orice mit, are o componentă reală –
românii au umblat și umblă mult pe la școli, prin
Europa – și, ca orice mit, s-a născut și trăiește din
numeroase omisiuni și închipuiri. Numai dacă
auzim formule precum „auditeur libre”, „bon pour
l’Orient” sau „doctorat d’université”, ne dăm seama
că discuția e mult mai lungă și mai complicată
decât am fost lăsați să credem.
Fenomenul de peregrinatio academica nu a
fost complet ignorat de istoricii români, dar nici nu
a ajuns în mainstream-ul istoriografic. Personal,
am avut idee, până de curând, doar de contribuțiile
domnilor Lucian Nastasă și Laurențiu Vlad. Am
fost și sunt bucuros că am aflat – noroc cu
Facebook-ul, că a început să circule mai bine
informația și în mica noastră comunitate
academică – de cartea tinerei cercetătoare Irina
Nastasă- Matei despre migrația studențească
dinspre România spre Germania lui Hitler.
M-am bucurat și mai mult să văd că
demersul autoarei excede considerabil cadrul
anunțat în titlu. Printr-o excelentă (și absolut
necesară) punere în context a temei centrale de
cercetare, a reușit o veritabilă istorie a migrației
academice românești, cu informații numeroase
despre situația generală europeană. Se vede ușor
că munca a fost grea. În România, s-au putut afla
destul de puține informații și acelea, de multe ori,
disparate și/sau imprecise. Noroc cu accesul la
surse vestice, în special germane! Deși lucrarea
abundă în date cantitative, cercetătoarea nu s-a
oprit la ele, ci a căutat mereu să depisteze
„mecanisme, motivații și efecte ale plecării
tinerilor din România la studii” (p. 15). A analizat
atât realitățile și politicile din România, cât și pe
cele din țările de destinație (în special Germania).
Rezultatul e o „o imagine atât cantitativă, cât și
calitativă” (p. 330), o imagine în mișcare, cu
lumini și umbre, cu nuanțe multe, schimbătoare
și adesea contrastante, din care se vede – e încă
nevoie să atragem atenția – că istoria politică nu
înseamnă doar istoria instituțiilor și a jocurilor de
la vârf, că istoria ideilor nu e doar istoria
filosofiei, că relațiile internaționale nu sunt doar
relațiile politice și economice interguvernamen-
tale. Educație, politică și propagandă... e o
istorie – printre atâtea altele posibile – a ideilor
politice puse în practică.
Românii, ca și ceilalți est-europeni, au
început să meargă în număr mai mare la univer-
sitățile vestice din secolul al XIX-lea. La 1848, se
înființa deja o Association générale des
étudiants roumains en France (p. 45). Tinerii
plecau să învețe, să obțină o diplomă sau doar
„de agrement”, dar, oricum, călătoria le aducea
un avantaj social la revenirea acasă. Se bucurau
de bune tratamente în țările-gazdă, atâta vreme
cât nu făceau concurență autohtonilor, caz în
care acestea luau diverse măsuri prohibitive.
Destinația predilectă a fost Franța, cu cea mai
ridicată creștere a numărului și a ponderii
studenților străini. Germania a cunoscut și ea o
ascensiune continuă până la izbucnirea Primului
Război Mondial.
În primii ani după război, Franța a continuat
să reprezinte principalul pol de atracție, iar
Germania s-a văzut, și din punct de vedere
academic, izolată. A recuperat însă rapid printr-o
bună politică de atragere a studenților străini
(instituții celebre precum DAAD și Institutul
Humboldt datează din anii ’20), dar și cu ajutor
financiar american, ajungând în 1925 la nivelul
din 1914, care a reprezentat totodată și maximul
interbelic. Cuvintele directorului Institutului Ger-
man pentru Străini din acea vreme spun totul:
„Fiecare student străin aduce în Germania o
bucată dintr-o cultură străină și ia înapoi cu el
acasă o bucată din cultura germană. Prin
eforturile noastre trebuie nu să-l împiedicăm, ci
să-l promovăm din toate punctele de vedere” (pp.
115-116). Studenții români au reprezentat, la
finele deceniului al treilea, unul dintre primele
trei grupuri, alături de polonezi și bulgari. Totuși,
numărul lor era redus față de Franța, în principal
pentru că Germania nu a recunoscut, până la
începutul anilor ’30, diplomele românești de
bacalaureat și licență.

Ajungând la perioada aflată în centrul
cercetării (anii 1933-1944), lucrurile par să se
complice. Irina Nastasă-Matei ar fi putut foarte
bine să se limiteze la consemnarea creșterii
numărului și a ponderii studenților români în
Germania și la o descriere generală a politicii
regimului nazist în materie de învățământ
superior. La câte se știu azi în România despre
această chestiune, toată lumea ar fi fost mulțu-
mită. Nu a rezistat însă tentației de a căuta
„logica din spatele acestor schimburi academice,
precum și interesele celor două state de a
încuraja migrația studențească dinspre România
spre Germania, care nu erau nici pe departe doar
de natură culturală sau științifică” (pp. 15-16).
Nu erau nici măcar în primul rând de natură
culturală și științifică, ci politică și ideologică.
Regimul lui Hitler a trecut rapid la o germa-
nizare asiduă, populând planurile de învățământ
și cercetare cu „pseudoștiințe”. Studenții, cei
germani ca și cei străini, nu erau „doar ținte ale
propagandei național-socialiste, ci și mijloace ale
acesteia” (p. 165). Ceea ce se aprecia la ei era
orientarea politică, nu cunoștințele sau capaci-
tățile intelectuale (deși, în logica rasistă, acestea
erau prezumate din originea etnică). Dar nici
România nu era departe. Autoarea analizează
pertinent – chiar dacă riscă să stârnească reacții
ostile – atât naționalismul de stat, cât și
radicalizarea tineretului în perioada interbelică.
În cea dintâi privință, găsește că „miza auto-
rităților nu era crearea unor instituții
performante sau a unor elite competente,
universal recunoscute, la nivelul celor din
Occident, ci crearea unor instituții și elite
naționale, cât de cât performante, dar neapărat
autohtone, românești și îndeosebi creștin-orto-
doxe” (p. 66). Cât despre orientarea tineretului
spre extrema dreaptă, ea ar fi pornit din
asocierea stării economice precare cu complexul
de inferioritate față de minoritățile etnice
suprareprezentate în mediul universitar (pp.
92-93). Rezultatul a fost că „în anii ’20-’30 ai
secolului trecut, România era una dintre țările
cu cel mai acut naționalism” (p. 108), adică un
loc numai bun să-i furnizeze lui Hitler „ținte” și
„mijloace de propagandă”.
Atunci când, în 1933, „toamna” uniformelor
maro s-a instalat în Germania (vezi p. 144),
universitățile au fost suspuse imediat transfor-
mării. Numărul studenților a intrat în declin
rapid, din cauza atitudinii regimului față de evrei
și femei, dar și a politicii de planificare a
numărului de absolvenți, pentru prevenirea
șomajului (p. 166). S-a încurajat, în schimb,
sosirea studenților străini, prin intermediul
cărora se dorea contracararea propagandei
britanice și franceze. Odată cu orientarea
economică spre estul european, Reich-ul a vizat
și o intensificare a cooperării „academice”.
În 1935, printr-o anexă la tratatul comer-
cial, s-a stabilit că anual, un număr de 650 de
români vor primi din partea Reich-ului avantaje
financiare pentru efectuarea de studii la
universitățile sau școlile tehnice germane (p.
221). Alte acorduri aveau să fie semnate în anii
următori, culminând cu Convenția din 1942.
Numărul studenților plecați în Germania a
crescut în anii războiului ajungând în 1941-1942
la 1136 din care 518 erau etnici români și 618
etnici germani (p. 275). În paralel, firesc, a
scăzut dramatic prezența românească în centrul
academic tradițional, Franța. Trebuie precizat că
marea majoritate a celor primiți la studii nu
primeau bursă (aceștia erau doar 30-40 anual)
(p. 270), ci doar avantaje la procurarea valutei
(așa-numita „valută avantajoasă”) și, eventual,
scutiri de taxe. Celor care urmau un ciclu de
studii complet li se adăugau alții primiți doar pe
durată medie (un an) sau scurtă (școli de vară,
organizate pe bază de reciprocitate).
Fidelă regulii autoimpuse de a nu se limita
la furnizarea de informații cantitative, în finalul
cărții, autoarea a inclus câteva studii de caz ale
unor studenți (printre care însuși Cioran) care
au urmat studii în Germania nazistă și un capitol
aparte dedicat celor care au avut „un destin
aparte”: studenții evrei.
Evenimentele care au urmat au făcut ca anii
de strânsă cooperare academică româno-germană
să nu lasă urme vizibile în cultura și în politica
românească. A fost prima din perioadele excep-
ționale ale peregrinatio academica românești,
orientată tradițional spre Occidentul liberal.
Următoarea avea să vină peste mai puțin de un
deceniu, odată cu „moda” studiilor în URSS.
Cartea Irinei Nastasă-Matei e, fără doar și
poate, o apariție foarte importantă în spațiul
academic românesc, atât în sine, cât și pentru că
poate stimula noi cercetări în materie. Prin
subiect și prin modul de abordare, cred și sper că
poate stârni interes și acolo unde românii mai
pleacă încă la studii.
(Ramuri, nr. 5, 2016)

Începuturile democrației
ca la Ploiești
Silvia Marton, „Republica de la Ploiești” și

începuturile parlamentarismului în România,
Deși am auzit de nu știu câte ori de originile

ceferiste ale „întoarcerii ca la Ploiești”, în mintea
mea rămâne legată de „vesela republică
podgoreană” din „Boborul” lui Caragiale,
„Republica de la Ploiești”, care a dăinuit cam trei
sferturi din ziua de 8 august 1870. Așa întoarcere
nu s-a mai văzut în toată vremea cât politica
românească a semănat – sau măcar a căutat să
semene – cu cea vestică.
Nu se poate zice că Republica lui
Candiano-Popescu nu a rămas în istorie. Ba
chiar a prea rămas, dar ca „un alt nume dat
eșecului comic, grandomaniei asociate unui
proiect pueril și nepotrivirii mijloacelor cu
scopul idealizat”, după cum bine constată Silvia
Marton în deschiderea cărții (p. 9) pe care i-o
consacră în întregime. A fost nevoie de ceva timp
până să își dea cineva seama că I.L.C avea
dreptate: „mărirea și importanța statelor nu se
judecă după extensiunea și durata lor, ci după
rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care
l-au jucat în complexul universal”. Trebuie deci
ca un „istoric conștiincios” să se aplece serios
asupra strâmtei și scurtei republici, pentru a-i
căuta rolul în „complexul universal”, așa cum era
el imaginat de românii epocii, și în mersul
politicii românești.
Despre ce e vorba? În 1870, nemulțumiți că
fuseseră trecuți în opoziție, liberalii radicali
(„roșiii”), I.C. Brătianu, C.A Rosetti, Eugeniu
Carada ș.a. au țesut o conspirație pentru schim-
barea regimului. Revoluția trebuia pornită simul-
tan în mai multe orașe valahe, dar, din motive
care numai contează, a pornit numai la Ploiești,
pe 8 august, când încă nu se luminase. Omul zilei
a fost căpitanul în rezervă Alexandru Candiano-
Popescu (un destul de cunoscut politician și
publicist „roșu”), care a anunțat „boborul” urbei
că, la București, principele Carol a fost detronat,
s-au instituit o regență și un guvern provizoriu,
iar el a fost numit prefect al județului Prahova. Se
pare că s-a lăsat cu „Ura!”. Ploieștiul era cunoscut
ca bastion al radicalilor. Tărășenia a durat numai
până spre seară, când guvernul a intervenit și
conspiratorii (din Ploiești și nu numai) au fost
arestați. Nu au stat mult nici la închisoare, pentru
că au fost achitați de o curte de jurați din
Târgoviște și și-au continuat activitatea politică,
fără a mai ajunge vreodată la asemenea excese.
„Abordarea tragicomică” e imposibil de depă-
șit. Oricât ar fi încercat cercetătoarea să
reconstituie sobru evenimentele, gândul cititorului
tot fuge la Caragiale. Nu poți să nu zâmbești când
afli că niște zavergii cheflii adorm lângă
telegrafistul ostatic, lăsându-i timp să-l trezească
din somn pe primul-ministru (Manolache
Costache Epureanu), pentru a-i transmite ce se
întâmplă (pp. 38-39). Anecdota nu poate fi ocolită,
dar nu ea contează. Silvia Marton nu și-a propus să
scrie o istorie a faptelor, ci una a ideilor, chiar dacă
ele aparțineau unor oameni ai faptelor.

„Revoluția” ploieșteană nu e ruptă din
context, așa cum se întâmplă de cele mai multe
ori, nu apare ca o întâmplare izolată, ci,
dimpotrivă, ca „apogeul militantismului politic și
electoral” al „roșiiilor” (p. 176). Acest militantism
trebuie cercetat mai mult decât faptele zilei de 8
august. „Republicanismul” este mai important
decât „Republica de la Ploiești”.
Arheologia ideilor liberalilor radicali e o
treabă dificilă. Silvia Marton a studiat multele
lupte electorale (concentrându-se asupra celor din
Prahova) din perioada 1866- 1870, toate marcate
de „influența morală” (p. 192) a guvernului care le
organiza. Asta însemna că „guvernul care
organizează alegerile folosește acțiunea agenților
săi electorali și a administrației locale ca să fie ales
candidatul partidei guvernamentale” (p. 238).
Evident, după fiecare scrutin venea un val de
proteste. A urmărit și „lupta parlamentară”, vastă,
zgomotoasă și marcată de o „nestatornicie concep-
tuală” (p. 241). Dar cea mai importantă pentru
surprinderea ideilor „roșii” este publicistica. Aici se
vede cel mai bine că gândirea liberală românească
nu a fost nici pe departe atât de liniară/ unitară pe
cât pare din istoriile evenimențiale. Se poate
observa un radicalism de ansamblu, dar unul
polifonic. Nu putea fi „omogen și fix” pentru că nici
„modelul” francez, atât de invocat, nu era așa, plus
că receptarea se făcea – cum altfel? – „în funcție de
nevoile și grilele de lectură ale elitelor românești”
(p. 18). Există diferențe de idei, sau cel puțin de
retorică, de la un politician la altul și, mai ales, de
la o conjunctură la alta. Avem „întoarceri ca la
Ploiești” încă dinainte de 1870 (când pe la Ploiești
încă nu se întorcea trenul). Exemplele sunt
numeroase. Să luăm cazul republicanismului/
antidinasticismului!
„Roșiii”, deși republicani, au susținut ve-
nirea lui Carol I și nu s-au manifestat vădit
împotriva sa atâta vreme cât situația politică le-a
fost favorabilă; radicalizarea a început după
îndepărtarea lor de la guvernare, în 1869. Abia
de acum se vorbește, pe un ton tot mai ridicat,
de necesitatea înlăturării principelui, ajungân-
du-se la conspirație și la evenimentele de la
Ploiești. După eșecul mișcării, discursul se
schimbă din nou, radicalii încearcă să se
disculpe, să nuanțeze, chiar să nege ceea ce
spuseseră clar mai înainte. Autoarea a surprins
perfect situația: „Din mișcarea proteiformă și
ambiguă a ideilor de stânga și socialiste din
Franța, muntenii formulează propria lor sinteză
eclectică” (p. 110). „Republicanismul” lor repre-
zintă o „o nebuloasă conspirativă și o identitate
politică incertă” (p. 109).
Despre vedetele liberale, I.C. Brătianu și
C.A Rosetti, istoricii au vorbit mult. O face și
Silvia Marton, dar, în cazul său, meritorie este
atenția acordată lui Eugeniu Carada și, mai ales,
lui Alexandru Candiano-Popescu. De obicei,
acesta din urmă e reținut vag și ironic, strict
legat de episodul Ploiești: „Pe urmele lui
Caragiale, nici istoriografia nu i-a rezervat un
tratament mai serios, reducându-l la rangul de
personaj pitoresc și neglijându-l” (p. 21). Acum,
ni se arată și un publicist aprig și prolific,
ilustrativ pentru gândirea și retorica „roșie” a
epocii: „Eugeniu Carada, C.A. Rosetti și
Românul nu sunt niciodată atât de expliciți în
scris precum este Alexandru Candiano-Popescu
în Perseverența și în Democrația, cu privire la
republică și la atacarea persoanei prințului” (p.
122). Merită semnalat un text de-al său din
martie 1870, care pare o prefigurare stilistică a
celebrului „Baroane” al lui Arghezi: „Cum,
Regime? Te-am adus în țară prin contrabandă;
erai flămând ca un șoarece gol pușcă și noi te-am
săturat și te-am înțolit...” (p. 87). Evident,
„Regimul” purta numele conducătorului său.
Chiar urmărind discursul public al lui Candiano
putem sesiza o serie de schimbări ideologice/
retorice cu privire la regimul politic și, personal,
la principele Carol: după ce în primii ani a fost
moderat, din 1869 a început atace dur, pentru ca
în 1871, fără a-și nega republicanismul, să-și
declare fidelitatea față de Constituția din 1866
(p. 271). După mai bine de două decenii, ajuns
general și aghiotant regal, avea să scrie, în
Amintiri din viața-mi, că mișcarea din 1870 nu a
fost de fapt îndreptată împotriva lui Carol, ci a
conservatorilor aflați atunci la guvernare (p. 96).
Curat ca la Ploiești! De altfel, și „vulgata liberală”
de după Primul Război Mondial va prezenta
evenimentele din 1870 altfel. Ajuns „partid
istoric”, mândrindu-se cu multe realizări (prin-
tre care Independența), PNL nu mai putea recu-
noaște că fondatorii săi se ținuseră de revoluții.
S-a zis că manifestațiile împotriva lui Carol au
fost pornite de partizanii moldoveni ai lui Cuza
și că radicalii munteni – I.C. Brătianu, în special
– au încercat chiar să le calmeze (p. 166).
Cartea Silviei Marton reușește să pună bine
în epocă episodul „Republicii de la Ploiești”, să
arate că el e manifestarea cea mai pregnantă a
unui curent politic destul de puternic și de vizibil
în primii cinci ani de monarhie constituțională.
Mai complicate sunt lucrurile în ceea ce privește
efectele acestei perioade – în special ale momen-
tului 8 august 1870 – asupra politicii românești
din deceniile următoare. Pe bună dreptate, au-
toarea apreciază că, după 1871, „Regimul intră în
faza sa de consolidare...” (p. 14). Dar care e
„Regimul”? Se poate spune că „anii 1866-1871
reprezintă pași spre învățarea parlamenta-
rismului și spre concilierea cu instituțiile
monarhiei constituționale”, chiar dacă „nu se
aclimatizează parlamentarismul englez” (p.
172)? Iată cum e descris „parlamentarismul
românesc”: „Parlamentarii fac guvernele și ale-
gerile, principele păstrează doar [s. M.G.]
libertatea de a numi șeful Consiliului de
Miniștri, care organizează apoi alegerile legisla-
tive” (p. 14), uzând, bineînțeles, de toată
„influența morală” de care e capabil. Unde e
parlamentarismul? După mine, efectul perioadei
și al momentului e tocmai îndepărtarea defini-
tivă de parlamentarism, asumarea de către
principe/rege a rolului de „pivot al puterii”. El va
fi cel care face și desface guverne, nu parla-
mentul. Se creează, într-adevăr, „un acord destul
de larg împărtășit asupra procedurilor
(ne)constituționale [s. M.G.] și asupra institu-
țiilor” (p. 14). Un acord ciudat! Când sunt în
opoziție, mai toți politicienii condamnă
implicarea monarhului în formarea guvernului
(formule ca „guvern personal” și „regim perso-
nal” vor apărea frecvent); apoi, sunt aduși la gu-
vernare de către monarh, își fac majoritatea și
asta li se pare normal. Ce e constituțional pentru
mine e neconstituțional pentru adversarul meu,
dar merge... Pentru politicienii români, efectul
crizelor de la început a fost cutumizarea
întoarcerilor ca la Ploiești. /
(Ramuri, nr. 6, 2016)

Fotbalul cel de toate mințile
Christian Koller, Fabian Brändle, Goal! A

Cultural and Social History of Modern Football,
translated by David S. Bachrach, The Catholic
University of America Press, Washington, D.C.,
2015, 352 p.
A mai trecut un Campionat European și,

dincolo de plimbatul mingii prin iarbă, lumea
s-a putut convinge – dacă mai era nevoie – că
fotbalul este „profund integrat în contextul
societal” (p. 2). Oricât am trăncăni despre
globalizare ori despre cosmopolitizarea echi-
pelor, e clar că „sportul este teatrul în care
naționalismul popular se manifestă” (p. 140), iar
„legătura dintre naționalism și fotbal e o poveste
universală de succes” (p. 4). Cu ani în urmă,
crezând că necăjesc un coleg albanez, l-am
întrebat de ce mai țin ei echipa națională, dacă
oricum nu se califică nicăieri, niciodată. Parcă
avea răspunsul pregătit: „Ca să ne batem cu
grecii!”. E clar că istoria fotbalului nu trebuie
tratată (doar) ca un inventar de date, faze și
nume. Ceea ce se întâmplă pe teren n-ar avea
nicio noimă dacă nu ar radia în afara lui.
Istoricii Christian Koller și Fabian Brändle, de
la Universitatea din Zürich, au publicat încă din
2002 o „istorie culturală și socială” a fotbalului,
dar ea nu a devenit cunoscută în lume decât după
ediția americană din 2015 (cu adăugirile impuse

atât de întâmplările fotbalistice, cât și de
cercetările întreprinse în ultimul deceniu).
Povestea începe de la mijlocul secolului al
XIX-lea și ajunge până în preliminariile pentru
Euro 2016, urcând și coborând în timp pentru a
surprinde diverse aspecte particulare. Vasta
anecdotică are rolul de a ilustra două chestiuni
generale: profesionalizarea și comercializarea
fotbalului și rolul său în crearea sau consolidarea
de solidarități, loialități și, prin urmare,
identități colective diverse.
Până acum aproape două sute de ani, a
existat un joc care cu greu poate fi numit fotbal,
un joc de gloată, practicat în borough-urile
britanice. Reguli nu existau, juca cine voia, pe
unde putea. Standardizarea a început în
perioada 1840-1860, când fotbalul a fost intro-
dus în colegiile aristocratice, fiecare stabilindu-și
propriul regulament. În scurt timp, colegiile s-au
pus de acord, conturându-se două sporturi
distincte: fotbalul modern (având la baza regu-
lamentul de la Eton College) și rugby-ul. Inițial
un sport al elitelor – considerat manifestarea
prin excelență a „masculinității” (fizice și
morale) britanice –, fotbalul a atras rapid masele
muncitorești și a cunoscut o răspândire incre-
dibilă. Nu doar că a început să se joace din ce în
ce mai mult, dar a și devenit principala
„ocupațiune mintală” a oamenilor de rând. După
cum observa un reporter al începutului de secol
XX, „cel mai bun lucru în privința fotbalului era
că le dădea muncitorilor ceva despre care să
vorbească” (p. 2). Eric Hobsbawm l-a numit
„lingua franca a discursului între bărbați” (p.
50), la colț de stradă sau în pub. Vulgarizarea a
determinat însă reorientarea celor dintre

categoriile superioare către alte sporturi: rugby,
cricket, polo etc.
În alte părți ale lumii, jocul s-a răspândit tot
pe filieră britanică, direct (precum în America
Latină, Germania, Austro-Ungaria) sau prin
intermediari. Două aspecte merită subliniate.
Poate părea ciudat că în zonele cele mai legate
cultural de Marea Britanie (Africa de Sud,
Australia, Noua Zeelandă, India) fotbalul nu a
devenit „sport rege”. Totul se explică dacă ne
gândim că britanicii prezenți acolo la sfârșitul
secolului al XIX-lea aparțineau acelor categorii
care se reorientaseră spre alte sporturi. Apoi, e
cvasi-necunoscut rolul de releu al Elveției. Ea a
cunoscut fotbalul înaintea celorlalte țări conti-
nentale, grație legăturilor comerciale intense cu
britanicii și a prezenței numeroase a acestora.
Rapid, elvețienii l-au difuzat în alte zone în care
au ajuns și ei cu afaceri. Nu e nevoie să spunem
decât că FC Barcelona și Internazionale Milano
au fost fondate de elvețieni.
Auzim des microbiști seniori care suspină
după fotbalul de amatori de altădată. Sigur că în
ultimele decenii s-au produs schimbări mari,
fotbalul nu mai e ce a fost, dar, dacă ne uităm în
istorie, de amatorism cu adevărat nu putem
vorbi decât în faza de început, academică și
aristocratică, a jocului. Cum și-a câștigat rapid
un public foarte larg, el a devenit „industrie” și
jucătorii, aducători de bani, nu puteau rămâne
animați de idealuri. Au început să fie plătiți, să
trateze fotbalul ca pe un full-time job, deci au
devenit profesioniști, în ciuda opozițiilor și chiar
a sancțiunilor de tot fel. În motherland, au
protestat elitiștii (gentlemen amateurs) care
vedeau în profesionalizare o pervertire; au
organizat chiar competiții alternative, dar după
câteva decenii a devenit clar că nu pot rezista
curentului. Germania a avut o serie de interdicții
sau cel puțin limitări legale până la începutul
anilor ’70. De multe ori însă, s-a practicat un
profesionism de facto mascat, numit de istorici
„shamateurism” (p. 90). La fel au stat lucrurile
în mai toate regimurile autoritare/totalitare.
Mussolini, Hitler, Stalin ș.a. au interzis formal
fotbalul profesionist, dar l-au tolerat. Pragma-
tismul a învins ideologia. Prefăcătoria este
ilustrată de următoarea situație: dacă un jucător
profesionist britanic avea un salariu apropiat de
cel al unui muncitor, un amator sovietic din anii
’30 câștiga de opt ori mai mult decât „colegii” lui
din industrie. E adevărat că, dacă devenea prea
popular, sportivul stahanovist risca să fie pus
sub acuzațiile politice ale vremii și... Un caz
special l-a reprezentat Austria interbelică: până
la Anschluss (1938), a urmat modelul britanic,
având un campionat profesionist. Așa se explică
succesele echipelor vieneze din anii ’20-’30, în
contrast cu ce reprezintă ele azi.
E evident, de la cel mai mic contact cu
fenomenul, că fotbalul creează solidarități. A
creat dintotdeauna, de la cele mici, de stradă,
cartier sau localitate, până la cele mari,
internaționale. Oameni care nu au prea multe în
comun ajung să se simtă frați pentru că țin cu
aceeași echipă. Hobsbawm spunea despre fotbal
ce se spune de obicei despre marile ideologii, că
e o „religie seculară” (p. 59). La început, a
funcționat ca o „ancoră locală” (p. 105) pentru
muncitorii veniți din toate colțurile regatului în
centrele industriale britanice. Foarte repede, a
devenit un mijloc de nation building pretu-
tindeni (inclusiv în URSS). Exemplele sunt
nenumărate. Meciul Elveția-Germania (Mare)
(4-1) de la Cupa Mondială din 1938 e considerat
„o forță catalizatoare în dezvoltarea unei iden-
tități elvețiene” (p. 160). Câștigarea de către RFG
a Cupei Mondiale din 1954 a însemnat, după mai
mulți istorici, o întărire a identității naționale, a
încrederii în sine a vest-germanilor. Stadionul
din Berna unde s-a jucat finala a devenit loc de
pelerinaj, vreme de aproape patru decenii, până
la demolare, când a apărut chiar ideea mutării
sale în Germania. În măsuri diferite, vedem
hipertrofierea „sentimentelor naționale” la toate
campionatele mondiale și europene.
Deși mai puțin vizibilă, există și o asociere a
fotbalului cu religia. Cazul cel mai sugestiv este
rivalitatea tradițională dintre cele două echipe
din Glasgow, Celtic și Rangers, cea dintâi
aparținând catolicilor de origine irlandeză, cea
din urmă, autohtonilor protestanți. Exemple
similare există în Irlanda de Nord, fosta
Iugoslavie ș.a. Se întâmplă frecvent ca grupuri
care se simt marginalizate să defuleze prin
fotbal: „dezavantajele politice și sociale sunt
compensate pe teren și după meci” (p. 148).
Stadioanele devin, în astfel de situații, „refugii
ale autonomiei politice” (p. 151).
Nu trebuie uitată nici solidaritatea „de
clasă”. Încercări de creare a unor echipe și
competiții „muncitorești”, ca alternativă la cele
„burgheze”, au existat în multe țări europene
(Marea Britanie, Germania, Austria ș.a.) și chiar
la nivel internațional. Succesul lor la public a
fost modest, eșuând în „dezideratul de a folosi
sportul pentru realizarea scopurilor luptei de
clasă socialiste” (p. 174). Comuniștii fie au
abandonat lupta, fie au ajuns să adopte stilul
„burghez”, continuând să îl blameze.

Toate regimurile autoritare/totalitare ale
secolului XX au avut o politică ambivalentă față
de fotbal. Au încercat să îl folosească pentru a-și
fideliza cetățenii și, în același timp, s-au temut de
potențialul său subversiv, date fiind „caracterul
autonom” și „relativa transparență a jocului”: „el
atrăgea masele pe stadioane, dar acestea nu
puteau fi controlate cu ușurință și meciurile erau,
într-un fel, în concurență cu evenimentele politice
de masă organizate de sus” (p. 200). Ambivalența
e poate cel mai ușor sesizabilă în Italia
mussoliniană, unde guvernul a încurajat de multe
ori fotbalul, a încercat să îl controleze, dar a și
inventat un sport alternativ similar, volata,
chipurile de origine romană (p. 221).
Fotbalul nu poate fi rupt de politică. Nu poate
și pace! Orice implică, într-un fel sau altul, grupuri
mari de oameni e politic. Raporturile dintre cele
două sunt foarte încâlcite și variază temporal și
geografic, așa că sunt imposibil prins într-una sau
mai multe scheme explicative. Fiecare caz trebuie
analizat separat. La modul general, nu se poate
conchide decât că „«regele fotbal a fost un
cameleon, capabil să îmbrace o mulțime de forme
culturale de masă în cele mai diferite tipuri de
sisteme politice, fie ele democrații liberal-capi-
taliste, state comuniste cu partid unic» sau
dictaturi de extremă dreapta” (p. 236).
(Ramuri, nr. 7, 2016)

O istorie a „frontului istoric”
românesc scrisă de un italian
care a făcut un doctorat în
Suedia
Francesco Zavatti, Writing History in a

Propaganda Institute. Political Power and
Network Dynamics in Communist Romania,
Södertörn University, Stockholm, 2016, 387 p.
Scuzați titlul à la Vișniec/Lagerlöf, dar nu

m-am putut abține. Despre asta e vorba: un
tânăr istoric italian, Francesco Zavatti, a susținut
la Universitatea Södertörn o teză despre scrierea
istoriei în România comunistă. Lucrarea a apă-
rut de curând în colecția „Södertörn Doctoral
Dissertations”, e disponibilă online (legal, un
simplu Google ajunge) și trebuie tradusă rapid
în română.
Avem deja numeroase contribuții serioase
pe acest subiect, de la memoriile unor Vlad
Georgescu, Florin Constantiniu, Apostol Stan
ș.a. până la studiile (mai) recente ale unor
istorici tineri (nu dau nume pentru că sigur aș
omite / destui). Nu strică însă să vedem lucrurile
și prin ochii unui vestic, care nu a avut de-a face
– nici direct, nici prin intermediari – cu mediul
pe care îl cercetează, care a fost „mânat în luptă”
doar de curiozitate. Atras de „complexitatea
relației dintre puterea politică și istoriografie”
(p. 23), Francesco Zavatti s-a aplecat asupra
estului comunist și a constatat că acesta nu a fost
un „monolit”, după chipul și asemănarea URSS.
E adevărat că țările Pactului de la Varșovia au
avut un parcurs similar, împărțit de autor în
patru etape: uniformitate, fractură, ruptură și
diversitate. Sunt sesizabile însă diferențe chiar în
vremea așa-zisei uniformități (înainte de 1953).
A ales România tocmai pentru că ea a fost mai cu
moț de la început până la sfârșit: mai întâi,
neavând cine știe ce experiență comunistă
locală, „a trebuit să își inventeze o istorie
pro-sovietică” (p. 40); după moartea lui Stalin a
reușit să șunteze destalinizarea pentru ca, în
1964, să producă „cea mai deschisă ruptură” (p.
43); în sfârșit, când toată lumea își bătea capul
cu reformarea comunismului, în România
funcționa un regim „național în formă, stalinist
în conținut” (p. 297).
Cum regimul avut mereu nevoie să se
(re)legitimeze, a folosit toate mijloacele pe care
le-a avut la dispoziție. Istoriografia a fost
considerată o „mașină de propagandă”. E clar că
puterea a încercat permanent și, de cele mai
multe ori, a reușit să controleze discursul despre
trecut, dar lucrurile nu aveau să fie atât de
simple. Aici e meritul lui Zavatti: atrage atenția
că dincolo de autoritate și de ideologie, au mai
contat și cele lumești, relațiile dintre persoanele
și grupurile implicate, cu dorința lor permanentă
de a acumula resurse materiale și simbolice. Așa
se face că, adesea, „lupta pentru resurse a fost
mascată într-o luptă pentru implementarea
politicii partidului” (p.139). Scopul declarat de
cercetător e de „a identifica rețelele și structurile
de putere care au determinat evoluția scrierii
istoriei în Institutul de Istorie a Partidului” (p.
101), instituție privită, pe bună dreptate, ca un
„loc de intersecție între istorici, propagandiști și
politicieni de partid, care se străduiau să
definească canonul istoriografic” (p. 23).
Istoricii au vorbit mereu de interesele de
grup și de raporturile dintre grupuri în interiorul
diferitelor structuri ale României comuniste, dar
abordările au fost, în general, rigide. Zavatti
avertizează că nu se poate vorbi de „loialități de
grup prestabilite” (p. 63). În primul rând pentru
că oamenii au acționat și individual, apoi pentru
că grupurile s-au aflat în permanentă reconfi-
gurare, în sfârșit, pentru că un indivizii puteau
face simultan parte din mai multe grupuri și le
puteau schimba frecvent. În Institut, ca de altfel
în toate structurile de partid și de stat, fluidi-
tatea afilierilor se vede cel mai bine în anii ’50,
când „luptau” nu doar „moscoviții” și „autoh-
tonii”, cum se reține de multe ori, ci și
„veteranii” și „tinerii”, „propagandiștii” și „isto-
ricii” etc. Chiar dacă, privind retrospectiv, Roller
apare ca un conducător autocrat al „frontului
istoric”, în epocă el nu a fost decât un concurent
pentru putere – e adevărat, o vreme, cu ascen-
dent asupra celorlalți – și, până la urmă, a
pierdut. În aceste condiții, chiar dacă era subor-
donat direct CC al PMR/PCR, Institutul de
Istorie a Partidului nu poate fi considerat o
„organizație de partid neproblematică” (p. 115).
Dincolo de efervescența sa internă, Institutul
de Istorie a Partidului trebuie privit el însuși, în
ansamblu, ca un/o grup/rețea în concurență cu
altele pentru supremația în „frontul istoric”. De la
început până la sfârșit, a existat o tensiune între
institutul partidului și cel al Academiei (din 1964,
Institutul „Nicolae Iorga”). De-a lungul vremii, au
apărut în cursă și alți competitori instituționali
(după 1970, Centrul de Studii și Cercetări de
Istorie și Teorie Militară) sau individuali (Ion
Popescu-Puțuri, Ilie Ceaușescu, inseparabilii
Mușat & Ardeleanu, Iosif Constantin Drăgan).
Sigur că rolul principal în stabilirea canonului
istoriografic l-a avut puterea politică, dar,
inevitabil, voința de sus a fost, voluntar sau
involuntar, alterată de ambițiile de jos.
Din păcate, autorul nu coboară pe texte
pentru a vedea concret și pe cât posibil punctual
cum politica și jocurile oamenilor au determinat
scrierea istoriei. Merită totuși notate episodul
raportului „Ștefan Mușat” din 1972 și cel al
eșecului sintezei de istorie a românilor care
trebuia publicată în 1980. Una peste alta, cartea
nu este despre felul în care s-a scris istorie, așa
cum ar părea din titlu, ci despre cei care au scris.
Cea mai importantă realizare a lui Zavatti
mi se pare modul în care prezintă jocul de-a
liberalizarea în România comunistă, de la
începuturile distanțării de sovietici până la
așa-zisa mini-revoluție culturală a lui Ceaușescu,
din 1971. Spune clar un lucru pe care și unii
istorici români au început să îl sugereze în
ultimii ani, dar care e încă departe de a fi general
acceptat, anume că Ceaușescu a continuat doar
aparent linia inițiată de Gheorghiu-Dej în plan
intern. De fapt, el a început încă din 1965 o „o
strângere a șurubului” care a dus treptat la
„tezele din iulie”. Acestea au reprezentat, fără
discuție, începutul unei noi epoci, dar nu au fost
nici pe departe o lovitură de teatru de inspirație
asiatică, ci, mai degrabă, apogeul unui proces
autohton. În prima jumătate a anilor ’60,
puterea politică, având nevoie urgentă de o
legitimare „națională” a acordat istoricilor o
oarecare autonomie, stabilind cu ei o relație
„simbiotică” (p. 188). În această perioadă,
istoricii de la Academie au avut rolul central în
istoriografie, cei de la partid trecând în plan
secund. Schimbarea a fost „capitalizată” de
Ceaușescu care însă, „dorind să obțină legiti-
mitate internă și internațională, fără a pierde din
suveranitate, […] a înțeles greșit funcționarea
esențialmente modernă a sistemului pe care îl
moștenise și a pus încă din 1965 bazele stagnării
regimului în anii ’70-’80” (p. 190). El „a răstur-
nat procesul început în 1959”, arătând prin mai
multe acțiuni că „primatul partidului nu poate fi
pus în discuție” (p. 213). În 1966, Institutul de
Istorie a Partidului a fost transformat în
Institutul de Istorie și Studii Social-Politice de
pe lângă CC al PCR, lărgindu-i-se competențele
și sporindu-i-se efectivele și resursele. Se pare că
Ion Iliescu (șeful Secției Propagandă, la acea
dată) a obiectat pe motiv că se crea un dublaj în
raport cu Institutul Iorga (p. 210). În fapt, după
cum se va vedea rapid, cel din urmă era trecut în
plan secund, IISSP devenind „institut priori-
tizat” (p. 213). În acest context, în 1967, a apărut
și celebra revistă Magazin Istoric, care sub
aparența sa inocentă și atrăgătoare servea
scopuri clare, fiind strict controlată de Secția
Propagandă. S-a dovedit un instrument foarte
eficient de insuflare a „atașamentului față de
valorile istorice” și, indirect, de legitimare a „in-
dependentului” Nicolae Ceaușescu și a politicii
sale. Se construia „național-comunismul”.
De la începutul anilor ’70, regimul a dege-
nerat continuu spre ceea ce se numește adesea
„sultanism”. Istoriografia a intrat și ea, mai ales
după Congresul al XI-lea (1974), într-o fază
neagră, fiind asaltată de protocronism, traco-
manie, cultul personalității și, nu în ultimul
rând, crearea unor veritabile structuri mafiote în
interiorul „frontului istoric”. Instituțiile, oricui
ar fi fost subordonate formal, au început să
conteze tot mai puțin. Cu toate privilegiile sale și
cu toate reproșurile făcute de istoricii
„academici”, IISSP a devenit un „jucător minor”
(p. 292). Producția istoriografică pare să fie, în
această perioadă, mai degrabă rezultatul aran-
jamentelor pe care diverși potentați le făceau sub
mantaua ideologiei oficiale. Nu cred că exagerăm
dacă îi numim pe Mircea Mușat, Ion Ardeleanu
și alți câțiva asemenea lor niște „gangsteri
istoriografici” (blocau apariții, furau textele
altora, lansau atacuri etc.). Astfel poate fi
înțeleasă intenția lui Ceaușescu de a face ordine
în „frontul istoric”, subordonând toate activi-
tățile unui nou Institut Central de Istorie
Națională. Nu se știe de ce nu a mai făcut-o.
Ne-am aștepta ca lucrarea lui Francesco
Zavatti să se încheie cu cele întâmplate în
decembrie 1989 sau în lunile următoare când
diverse structuri, printre care și IISSP, au fost
dizolvate. Ei bine, el are îndrăzneala să meargă
mai departe, până spre zilele noastre, urmărind
traseul postdecembrist al unora dintre istoricii și
propagandiștii despre care a vorbit mai înainte.
E ceva sămânță de scandal cartea asta. Așteptăm
traducerea!
(Ramuri, nr. 8, 2016)

Un nou Carol I
Sorin Liviu Damean, Carol I al României.

Un monarh devotat (1866- 1914), Târgoviște,
Editura Cetatea de Scaun, 2016, 390 p.
Mi-e aiurea, în general, să scriu despre

cărțile unor prieteni, neamuri, șefi, cumetri etc.,
dar uite că acum nu îmi e... Ba chiar am orgoliul
puțin dilatat că pot să prezint o carte despre care
mulți dintre confrații academici nu au (încă)
habar. Acum, când tastez, cartea e la tipar. Acum,
când dumneavoastră citiți, tocmai ce a apărut.
Profesorul Sorin Liviu Damean este unul
dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei
moderne a românilor (fapt ce poate confirmat de
oricare dintre ceilalți cunoscători) și, totodată,
unul dintre cei mai prolifici și mai bine receptați
autori de lucrări privind perioada dintre Unirea
Principatelor și Marea Unire. A debutat în 2000
cu Carol I al României (1866-1881) (Editura
Paideia) și s-a impus rapid în comunitatea aca-
demică. De atunci, grație numeroaselor retipă-
riri (chiar dacă nu au existat oficial alte ediții),
cartea a devenit cunoscută publicului larg. Fără
exagerare, azi e clasicizată. O citează Istoria
verde a Academiei, dar și copiii de liceu care
trafichează referate pe Internet. Pe surse, știu că
a fost și pirată la un moment dat, umplând
regretatele tarabe de la metrou.
În ultimul deceniu, Sorin Liviu Damean a mai
publicat România și Congresul de pace de la

Berlin (1878), Editura Mica Valahie, 2005),
colecțiile de documente Diplomați englezi în
România (Editura Universitaria, Craiova, 2008
-2009), volumul (coordonat) Evoluția instituțiilor
politice ale statului român din 1859 până astăzi
(Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014),
cursul, elaborat alături de Iulian Oncescu, O istorie
a românilor de la Tudor Vladimirescu la Marea
Unire (1821-1918) (Târgoviște, Editura Cetatea de
Scaun, 2015). De la un astfel de autor, așteptările
nu pot fi decât foarte mari.
Destulă lume spera la o continuare a cărții
din 2000, la un al doilea volum care să cuprindă
perioada dintre proclamarea Regatului și dispa-
riția Regelui. Sorin Liviu Damean propune mai
mult: o carte dedicată ansamblului vieții și dom-
niei celui născut Karl von Hohenzollern-
Sigmaringen și devenit, pentru totdeauna, Carol I
al României. E o biografie, dar nu doar o biografie.
E o imagine a unei țări într-o anumită epocă, cu
focalizare asupra personajului care o definește și o
denumește. În Un monarh devotat... rolul Prin-
cipelui/Regelui în evoluția statului și a societății
românești este mai bine evidențiat decât în Carol I
al României. Expresia „epoca lui Carol I” nu e o
metaforă sau o formă de așezare temporală facilă;
România anilor 1866-1914 a fost marcată mai
mult de conducătorul său decât de schelele insti-
tuționale și de crâmpeiele ideologice ale vremii.
Noua carte este rezultatul cercetărilor, dar
mai ales al reflecțiilor autorului, de la începutul
anilor ’90 până astăzi. Spune în Argument:
„Cititorul va regăsi în paginile cărții de față atât
idei ale noastre mai vechi, deja publicate, care au
trecut testul criticilor, cât și numeroase elemente
de noutate și, am spune noi, de interpretare”.
Este, probabil, cea mai personală lucrare de până
în prezent. Parcurgerea unui foarte vast material
bibliografic, edit și inedit, de epocă sau ulterior,
nu ar fi dus la un asemenea rezultat fără eforturile
istoricului de a-și clarifica sieși cum au stat
lucrurile. Așa a ajuns și la o altfel de abordare a
materiei – față de care unii istorici români au încă
rețineri. A renunțat la expunerea strict crono-
logică – mai comodă, dar mai puțin expresivă –
introducând și o ordine tematică. Sorin Liviu
Damean îl prezintă pe Carol I în cât mai multe
ipostaze: în familie (atât cea de origine, cât și cea
creată în România), ca tânăr ofițer și aristocrat
prusac, călătorind incognito spre România (cu o
reconstituire minuțioasă a drumului, pe baza
tuturor surselor disponibile) și, în sfârșit, ca
monarh. Dar și aici lucrurile sunt complicate și
istoricul trebuie să le ordoneze. A fi „monarh
constituțional” într-o țară est-europeană din
secolul al XIX-lea era altceva decât în Anglia sau
Belgia aceleiași epoci și cu totul altceva decât în
monarhiile contemporane. Riscul haosului sau al
autoritarismului era enorm. Carol a ales să
rămână „constituțional”, dar în felul său, fel pe
care Sorin Liviu Damean îl explică subtil, prezen-
tându-l defalcat. Avem, mai întâi, un „factor al
puterii executive și arbitru al vieții politice”, apoi
un comandant militar, „strateg al politicii
externe” și un promotor al modernizării econo-
mice și sociale. În niciunul dintre cazuri, nu avem
de-a face cu o evoluție liniară. Reconstituirea
dinamicii e o operațiune anevoioasă și dificilă,
care nu poate reuși decât unui autor care
cunoaște detaliile domniei, dar are și o viziune de
ansamblu: „În cei 48 de ani de domnie, monarhul
nu se va limita la un rol pasiv, decorativ, ci,
dimpotrivă, se va implica activ în diferite sfere de
activitate ale societății românești. În primul rând,
după o perioadă dificilă de instabilitate guver-
namentală și parlamentară, a reușit să introducă
stabilitatea internă și sistemul bipartidist în ceea
ce privește actul de guvernare, prin alternarea la
putere a liberalilor și conservatorilor, asumân-
du-și rolul constituțional de arbitru al vieții
politice”. Putem înțelege, la final, de ce, în epocă,
Carol a fost considerat „un maestru la categoria
suveranilor constituționali, care știe la momentul
potrivit ce partid să cheme la guvernare” (după
cum nota prințul moștenitor, Ferdinand, într-o
scrisoare). Mai târziu, avea să se constate că stilul
său a constituit „un model politic pentru monar-
hii din sud-estul european” (Elena Siupur). Dar și
aici e o nuanță foarte importantă, pe care autorul
o surprinde. Deși prin acțiunile sale s-a dovedit
original, în fond, Carol a fost atașat de modelul
parlamentar clasic, britanic, atât în ceea ce
privește sistemul de partide, cât și funcționarea
instituțiilor statului. Implicarea sa în viața poli-
tică a avut ca scop tocmai stimularea treptată a
constituirii unui astfel de „regim constituțional”,
evitând riscurile la care erau expuse democrațiile
tinere și fragile – se vede clar la celelalte state
balcanice. Din păcate, nu a apucat să-și ducă la
bun sfârșit opera. Sorin Liviu Damean conchide:
„Sistemul politic bipartidist din România nu va
supraviețui creatorului său, Carol I. Succesorul
său la Tron, Ferdinand I, nu va avea autoritatea
necesară pentru a-l menține, iar războiul mondial
va schimba din temelii vechea ordine: politică,
socială, economică, culturală etc. Acestea ne
permit să afirmăm că, din punct de vedere politic,
monarhul s-a identificat pe deplin cu un astfel de
model de sorginte britanică, benefic stabilității și
progresului țării”.

Lucrarea este, evident, (și) un omagiu adus
lui Carol I. Nu avea cum să fie altfel. Nu este însă
apologetică. Scopul e să îl arate pe Carol, nu să îl
laude pe Carol. Aparent paradoxal, un istoric
admirator declarat al personajului de care se ocu-
pă reușește să depășească mitul respectivului
personaj. Monarhul a fost totuși om (după cum
ținea el însuși să sublinieze într-o scrisoare către
soția sa), a suferit (fizic și sentimental), și-a
pierdut cumpătul, a greșit etc. Părțile mele prefe-
rate sunt tocmai acelea în care Principele/ Regele
nu mai apare chiar ca o întruchipare a răbdării,
echilibrului, simțului datoriei. În 1871, haosul
politic intern îl adusese la disperare și era cât pe
ce să abdice. Când a scăpat de asta, a venit un
necaz personal: moartea micuței Principese
Maria, în 1874, l-a bulversat, dar a trebuit să
treacă peste, să-și îndeplinească misiunea mai
departe. Câțiva ani mai târziu, simțind contextul
internațional favorabil obținerii independenței,
Carol a devenit surprinzător de precipitat. Un
diplomat francez nota, în 1876, „«limbajul său
împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela
al unui revoluționar», iar «mirajele Coroanei
României» îi «întunecă judecata»”. Criza interna-
țională a trecut cu bine pentru România, dar,
după un deceniu și ceva, a venit o criză familială,
mult mai gravă decât se reține de obicei. Chiar
mariajul regal a fost atunci în pericol. Ar fi fost o
pierdere asumată, un preț plătit pentru asigu-
rarea stabilității Dinastiei, adică a stabilității sta-
tului roman. „Acum mi se pare că trebuie să ai
grijă ca să nu mă pierzi tu pe mine”, îi scria Carol
Elisabetei. Profesorul Damean a înțeles că spu-
nând (și) astfel de lucruri (spuse deja, demult, dar
parcă uitate azi) nu îi scade anvergura istorică. Ar

fi bine să înțeleagă mai mulți istorici. Ar fi bine să
înțeleagă și cititorii...
Un monarh devotat... e o carte medie ca
dimensiuni, dar e o carte grea, chiar dacă nu pare.
Principalele sale trăsături sunt densitatea
conținutului și lejeritatea expunerii. În fiecare
frază stă multă cunoaștere pe care autorul a reușit
să o distileze. Aproape din fiecare frază se poate
porni o direcție de studiu, coborând într-o
bibliografie enormă, care în aparatul critic –
oricum bogat – e redusă la esențial.
Cu siguranță, și această lucrare a profesorului
Sorin Liviu Damean va deveni rapid o referință
pentru toți istoricii moderniști. Ea poate constitui,
în același timp, și o foarte bună introducere în
temă pentru publicul mai larg, românesc și nu
numai. Este genul de carte care, tradusă într-o
limbă de circulație internațională, se poate dovedi
inteligibilă și atractivă și pentru cei complet
neinițiați, apropiindu-i de istoria românilor.
(Ramuri, nr. 10, 2016)

Din subterana comunistă
interbelică
Mihai Burcea, „Apărând orânduirea de

stat”. Siguranța pe urmele lui Gheorghe Crosneff
în România interbelică, Editura Universității din
Istoria ilegaliștilor comuniști a fost istoria

României interbelice, atâta vreme cât ei sau
pretinșii lor urmași au condus România post-
belică. Subit, după decembrie 1989, a fost înlo-
cuită cu varianta mai credibilă și mai agreabilă a
istoriei monarhiei, a partidelor politice, a loisir-
-ului urban etc. Ceea ce fusese aproape totul a
devenit deodată aproape nimic. Multele minciuni,
invenții, exagerări cu care fusese împănată
istoriografia oficială au făcut ca totul să pară o
minciună. S-a instalat durabil mitul simplificator
și negaționist al celor 1000 de comuniști de până
la 23 august. Ca unul dus de câteva ori cu șoimii
patriei la Muzeul Muncitorilor Ceferiști și
Petroliști (Craiova), mi-a venit greu să cred, când
am crescut, că lucrurile alea n-au contat deloc.
Dar m-am luat cu altele... De câțiva ani, cerce-
tători cam din generația mea au început să scoto-
cească prin istoria comunismului românesc inter-
belic. E o recuperare, bineînțeles cu un discurs
clar diferit de cel(e) din urmă cu 3-7 decenii.
Vedem acum că ilegaliștii nu au fost nici atât de
mulți, mari și tari cum s-au dat ei, nici atât de
puțini, mici și slabi cum s-a zis în „post-
comunism”. Imaginea de ansamblu e a unei
istorii mai mici, subterane, care are prea puțin
de-a face cu istoria „mare”.
Mihai Burcea, un istoric tânăr căruia toată
lumea îi recunoaște abnegația și ascuțimea,
pătrunde adânc în subterană urmărind un
personaj, dar are grijă să identifice căile prin care
cei care o populau puteau, nu chiar rar, să iasă – e
adevărat, camuflați – la suprafață. Dată fiind
ocupația celui pe care îl studiază, istoricul pune
lumina pe mijloacele prin care comuniștii inter-
belici încercau să își transmită mesajele către un
public cât mai larg. Avem, pe de o parte, numărul
mare de publicații (de la fluturași la ziare și
broșuri) ilegale, tipărite în case conspirative și
distribuite clandestin, iar pe de alta, textele de
propagandă pe care comuniștii reușeau să le
publice în presa legală, „democrată”, stânga. E
vorba, în cazul din urmă, de cotidianele de mare
tiraj din Sărindar, Adevărul și Dimineața, dar și
de multe alte ziare pe care le editau legal, pentru
perioade mai lungi sau mai scurte, până când
autoritățile se prindeau ce și cum. În aceste con-
diții, devine clar și de ce o grupare mică, numeric
cel puțin, băga atâta spaimă în „stăpânire”.
Gheorghe Crosneff e azi aproape necunoscut
și nici în vremea comunismului nu a fost chiar în
prim-plan, deși figura pe listele eroi și câțiva
istorici s-au interesat de viața și activitatea lui. În
multe privințe, biografia sa e reprezentativă
pentru liderii comuniști din ilegalitate. Bulgar,
„mic-burghez” din Cadrilater, la scurt timp după
instalarea administrației românești a plecat la
studii la Sofia. Acolo l-a prins războiul, a făcut
școala de ofițeri și s-a înrolat în armata bulgară. A
luptat deci contra românilor. După încheiere,
întors în Caliacra natală, a colaborat asiduu la
ziarul comunist Pravda din Bazargic (azi
Dobrich) și a activat în cadrul unei organizații
„camuflat comuniste”, Prietenii naturii. A intrat
în vizorul Siguranței, care, neputându-l incri-
mina, l-a lucrat birocratic: în baza unei legi noi și
invocându-se înrolarea în armata bulgară, i s-a
refuzat cetățenia română și, în 1925, a fost
expulzat. În anii următori, s-a numărat printre
fondatorii Organizației Revoluționare Dobro-
gene și a umblat mult prin străinătate, asemenea
atâtor altor comuniști, cu însărcinări de la
Comintern. Siguranța a încercat în continuare să
strângă informații despre el; azi, istoricul ne arată
că nu erau tocmai exacte. Se știe că încă din anii
’20 era bolnav de tuberculoză. În 1931 a participat
la congresul al V-lea la PCdR de la Gorîkovo, dar
nu avem prea multe detalii despre asta.
La începutul lui 1935, a fost trimis în
România. Erau vremuri agitate în subterană: trei
tovarăși de seamă evadaseră din închisoarea de
la Craiova, chiar în primele zile de ianuarie;
peste jumătate de an, alții și mai de seamă (Ana
Pauker, Alexandru Moghioroș ș.a.) aveau să
„cadă”, adică să meargă la închisoare. Treaba lui
Crosneff era să pună la punct prima școală
ilegală de partid. După un an (mai-iunie 1936, se
pare) a fost numit în secretariatul din țară al
PCdR (alături, printre alții, de mult mai cunos-
cutul Constantin Pârvulescu), însărcinat cu
Agitprop-ul. Devenea astfel șeful întregii mași-
nării de propagandă comuniste din România, în
special al ziarului oficial clandestin, Scânteia.
Nu a rămas mult în funcție, dar Mihai Burcea
arată că a fost „o perioadă efervescentă în istoria
ilegalității PCdR” (p. 72). Realizările noului
secretar erau recunoscute în rapoartele interne:
„Scânteia a reușit în măsură însemnată nu
numai să apară la timp, dar să fie actuală și să
poată servi, într-o măsură oarecare, de material
de directive a [sic!] CC pentru activul lui” (p. 75).
Din exterior, Crosneff părea „monitorul Komin-
ternului în România trimis de Moscova ca să
îndrume și să controleze mișcarea anarhică din
țară” (p. 83).
În octombrie 1936, a căzut și el împreună
cu un grup (Nicolae Goldberger, Constantin
Pârvulescu ș.a.). La Jilava, a început să își
simtă din ce în ce mai tare boala și, când în
sfârșit conducerea închisorii a hotărât să îi
permită deplasarea la un spital, a murit pentru
că medicul a refuzat să îl trateze (6 februarie
1937).
Prin ceea ce a făcut în și pentru subterană,
personajul Crosneff ar fi fost îndreptățit la o
posteritate mai bună. N-a fost să fie. După cum
observă autorul, „căderea” grupului Crosneff-
Goldberger-Pârvulescu a fost foarte slab reflectată
în presă, atât în cea „democrată”, cât și în cea
„naționalistă și ultranaționalistă” (p. 135). Nu
există informații certe care să explice situația, dar
Mihai Burcea avansează câteva speculații perti-
nente, bazate pe context: în octombrie 1936, în
URSS începuse „Marea Teroare”, PCdR era bul-
versat de „căderile” repetate cu care se confrun-
tase, iar la vârful său existau unele tensiuni; nu
exclude nici posibilitatea unei înțelegeri între
comuniști și siguranță, în condițiile ascensiunii
rapide a extremei drepte. Această orientare a
obsesiei spre extrema dreaptă ar putea explica și
de ce ziarele favorabile regimului au preferat să
marginalizeze știrile cu/despre comuniști. Ideea
ar fi deci că Gheorghe Crosneff a „căzut” într-un
moment nepotrivit.

Dar marea ironie a soartei e că – oricum ar
suna – chiar moartea lui a survenit într-un
moment nepotrivit din punct de vedere
mediatic. În februarie 1937, întreg Bucureștiul
era preocupat de funeraliile pompoase ale
legionarilor Moța și Marin, morți în războiul din
Spania.
Ce a rămas în istoriografia oficială
comunistă despre Crosneff a fost bazat pe
povestirile postbelice ale tovarășilor săi,
Goldberger și Pârvulescu (care au susținut vari-
anta asasinatului în închisoare, nu pe cea a
morții din cauza condițiilor proaste de detenție,
pe care Mihai Burcea, pe bună dreptate, o dă ca
probabilă). Au fost diferențe de prezentare de la
o epocă la alta, de la internaționalism la
național-comunism. Nu se mai putea spune, din
anii ’60, că un „luptător de clasă” a fost și un
luptător împotriva României Mari (cum au fost,
de fapt, cei mai mulți, în interbelic). Treptat,
figura celui căruia nimeni nu îi nega statutul de
erou a trecut în umbră, apoi în uitare.
Istoricul Mihai Burcea dovedește mai multe
calități, între care, după mine, determinarea în
identificarea surselor este cea mai puțin
însemnată. Remarcabil mi se pare simțul său
critic. Nu ia nimic de bun, chestionează tot, nu
se resemnează/inhibă în fața caracterului oficial
al unor documente; nu crede până nu verifică.
Apoi, trebuie subliniată abilitatea cu care se
descurcă în hățișurile subteranei. Sigur, în
trecut, totul e încâlcit, dar rar se poate vedea
ceva atât de încâlcit precum rețelele comuniste
din interbelicul românesc. Încâlceala provine
aici din însăși natura mișcării. Acest fapt rezultă
chiar dintr-un raport intern, din 1936, pe care
autorul îl citează: „Numai sectarismul înrădă-
cinat [s. M.G] în partidul nostru ne-a împiedicat
pe noi să ne ocupăm mai înainte de această
celulă. Multe motive, dar mai ales motive de
ordin conspirativ care și ele sunt adesea în
munca noastră o expresie a sectarismului
nostru [s. M.G]” (p. 76).
Nu în ultimul rând, trebuie salutată ones-
titatea narativă. Cercetătorul nu a putut găsi
toate sursele pe care și le-ar fi dorit sau de care
ar fi avut nevoie. Sunt lucruri rămase nedes-
coperite sau neclare pe care ar fi putut să le
mascheze sau să le treacă cu vederea fără să se
prindă prea mulți. Mihai Burcea a preferat să
precizeze de fiecare dată golurile sau limitele și
să avertizeze asupra speculațiilor compensatorii
pe care le-a făcut. Lucrarea e ca o piesă
reconstituită, în care bucățile originale sunt clar
deosebite de cele adăugate pentru completare.
(Ramuri, nr. 11, 2016)

Pentru cine vrea un doctorat
Jonathan Grix, Demistificarea cercetării

postuniversitare. De la masterat la doctorat,
traducere de Nicolae Melinescu, Editura CA
Publishing, Cluj-Napoca, 2015, 128 p.
Mă pregăteam să scriu despre câte ceva din

vasta literatură consacrată în 2016 participării
politice, când mi-a ajuns sub ochi o cărțulie
despre noi, ăștia care ne batem capul cu chestii
academice. E o lucrare despre cum să cercetezi,
cum să scrii o lucrare științifică, cum să-ți
prezinți marfa. Mai sunt multe altele (autorul
indică o destul de vastă bibliografie), printre
care, mai cunoscute în România: Umberto Eco,
Cum se face o teză de licență (Polirom, 2006,
2014) și Septimiu Chelcea, Cum să redactăm…
(Comunicare.ro, 2008).
De data asta, avem în față gândurile unui
britanic, Jonathan Grix, profesor la School of
Sports, Exercise and Rehabilitation Sciences de la
University of Birmingham (nu că ar avea vreo
legătură cu subiectul, dar nu pot să nu mă gân-
desc că la aceeași universitate a predat și marele
cunoscător al lumii academice, David Lodge).
Grix e „unul din foarte puținii political scientists
care și-au îndreptat atenția către sport”, cum zice
prezentarea oficială, dar a scris destul și despre
„abilitățile și metodologia cercetării”.
Cartea își propune să clarifice câteva con-
cepte de bază, să dea câteva indicații minimale
și, în felul acesta, cum spune chiar titlul, să
demistifice, să arate că treaba cu cercetarea nu
stă (chiar) așa cum își închipuie cei mai mulți. E
vorba în principal despre doctorat (considerat,
englezește, postuniversitar, chiar dacă, sub im-
periul Bologna, e încadrat la universitar), dar
cam totul se potrivește cercetării în general. Cui
vrea să arate? În primul rând, celor care vor și
pot să facă o carieră academică pe bune (dar nu
știu clar de unde și cum să o apuce), care iau în
serios „fraza de intimidare din manualele
universitare […], care cere ca «lucrările să con-
tribuie substanțial la cunoașterea umană»” (p.
14). Apoi, mai mult printre rânduri, le vorbește
și celor care au impresia că academia e o mare
aflare în treabă, în care se pot băga și ei, de
dragul unui titlu de nu știu cum. univ. dr. Sigur,
în contextul de la noi, asta poate părea ches-
tiunea importantă/gravă, dar există și lumi mai
bune. Nu are rost să zicem nici „ca la noi la
nimenea”, nici „așa e peste tot”. E clar că și alții
au problema imposturii academice și e la fel de
clar că – în Occident cel puțin – ea nu are am-
ploarea de la noi.
De la bun început, Grix recunoaște că, în
Marea Britanie ca peste tot, „procesul doctoral a
fost birocratizat tot mai mult”. Citând un alt
britanic, Robert Cowen, constată că doctoratul
tinde să devină „un test al capacității individuale
de organizare și al capacității de organizării a
instituțiilor”, mai degrabă decât „ o probă a
puterii criticii intelectuale” (p. 8). Asta nu
înseamnă că activitatea academică în sine tre-
buie să preocupe mai puțin. Dimpotrivă!
Demistificarea… vorbește despre o mulțime
de lucruri, de la ontologia și epistemologia
cercetării, până la sfaturi aparent „la mintea
cocoșului”: nu întârziați la interviu, fotografiați
cărțile/documentele începând cu ultima pagină,
faceți cât mai multe copii după tot ce scrieți etc.!
E important ca astfel de lucruri să fie spuse/
amintite oricărui tânăr cercetător, care are
într-adevăr voința de a face o treabă temeinică,
dar pentru care „titlul de doctor poate să pară
învăluit în mister” (p. 8). Pentru ceilalți, care vor
doar să șunteze sistemul birocratic ca să-și zică
doctori, lucrurile astea oricum nu contează. Dar
dacă noi le avem clare în cap, dacă suntem
deplin și permanent conștienți de „natura
cercetării doctorale”, poate ne depășim mioritis-
mul și facem ceva pentru igienizarea sistemului.
Una peste alta, viziunea lui Jonathan Grix e
caracterizată de un formalism moderat, care mi
se pare atitudinea sănătoasă pentru orice
cercetător din sfera științelor sociale: aspectele
formale nu trebuie nici ignorate, nici fetișizate.
Numai că moderația e treabă grea. Trebuie
evitate atât fixismul sterilizator, cât și relati-
vismul rătăcitor/risipitor. Ambele sunt nu doar
păguboase epistemologic, ci și riscante moral,
căci pot încuraja impostura: dacă totul e un
șablon, oricine poate orice; dacă nicio regulă nu
contează, oricine poate orice.
În primul rând, pentru un tânăr cercetător,
e important să își facă planurile bine, să nu se
arunce ca musca în lumină. „Important este să
nu faceți doctoratul doar de dragul titlului”, scrie
Grix, „acesta poate fi impresionant […], dar nu
este și un motiv serios ca să studiați din greu
timp de trei ani” (p. 11). Pentru cei care chiar vor
să studieze, evident. Apoi, există riscul pomului
lăudat și al câinelui cu covrigi în coadă. Locul
trebuie ales cu grijă, să fie un centru de cercetare
activ în domeniu, cu cât mai mulți specialiști și
doctoranzi în domeniu. Cu toții suntem fascinați
de vedetele lumii academice, dar nu avem nicio
garanție că sunt cele mai bune variante pentru
coordonarea de cercetări. „Calitățile de coordo-
nator țin atât de natura profesională, cât și de
cea personală a fiecăruia” (p. 80). Cei mai cunos-
cuți pot fi și cei mai solicitați, cei mai distrași etc.
Plus că în relația unui începător cu cineva pe
care îl percepe ca pe o somitate există câteva
capcane: ucenicul ajunge să facă „munca coordo-
natorului” (sună cuiva cunoscut?) sau nu poate
aduce nimic original pentru că are „o lipsă
generală de încredere în propria judecată și o
încredere exagerată în cea a coordonatorului” (p.
13). Ca în multe cazuri, britanicul le poate părea
naiv românilor când apreciază că „relația docto-
rand-coordonator [s. M.G.] este, probabil, acea
componentă crucială a procesului de cercetare
postuniversitară: în mod categoric, ea este com-
parabilă cu stăpânirea instrumentelor și a termi-
nologiei” (p. 80). De câte ori, în România, coor-
donator nu înseamnă decât o semnătură și atât?
Despre instrumente și terminologie...
Sunt multe probleme în cercetare, pe care,
în general, nu le recunoaștem sau, oricum, nu le
rostim. Sigur, „conceptele sunt cărămizile din
care se construiesc teoriile, ipotezele, explicațiile
și prognozele”, dar se poate aluneca ușor în
„abuzul de concepte” (p. 36). O cercetare fără
metode, „indiferent de cât de liber ar fi ele
definite, este o contradicție permanentă” (p. 25),
numai că, dacă metodele nu sunt determinate de
întrebări reale, avem de-a face cu o meto-
dolatrie, adică o „preocupare pentru selectarea
și apărarea metodelor și excluderea substanței
reale a cazului relatat”, cum o descria K.F. Punch
(p. 29). Foarte adesea, vedem lucrări în care
partea teoretică e pusă în față doar pentru că
„așa se face”, fără să aibă legătură cu cercetarea
(dacă cercetarea există!). Grix spune pe șleau că
„nu există o acceptare unanimă a rolului teoriei
în cercetare” și dă un sfat, pe care eu îl simt ca pe
un răcnet: „nu folosiți teoria doar de dragul ei”
(p. 31)! Cred că discursul i s-ar fi complicat dacă
ar fi cunoscut situația românească și mitul tute-
lar „cu teoria stăm bine, practica de omoară”.
Tocmai pentru că știm că stăm rău cu practica,
exhibăm ca pe un zorzon teoria cu care pretin-
dem că stăm bine, când, de fapt, nu stăm deloc.
Am lăsat la final problema plagiatului
asupra căreia autorul se oprește puțin, dar care
pe noi ne arde rău. Din nou, românii pot găsi că
britanicul spune banalități/naivități. Recunosc
că nu poți să nu zâmbești când auzi că „plagiatul
reflectă un lucru de mântuială și eșecul în
îndeplinirea unor standarde bine stabilite în
viața academică” și o „încălcare a practicilor
nescrise care permit progresul vieții academice,
adică o desființare a încrederii dintre doctorand
și profesor și între doctoranzii înșiși” (p. 98).
Sunt tentat să spun că pentru a face un lucru de
mântuială, trebuie totuși să faci un lucru. Mă
abțin! Orice relativizare, în acest punct, mi se
pare catastrofală. Este exact cum zice Jonathan
Grix, oricât de prețioase ar părea formulările. Nu
e nimic de întors. Toleranță zero! /
Trebuie să fim atenți la un aspect, mult mai
important decât ne dăm seama în acest moment.
Grix nu spune doar „nu plagiați!”, ci și „există o
nevoie crescândă de protecție împotriva acuza-
țiilor de plagiat” și „ca să vă apărați în fața
acuzațiilor de plagiat, trebuie să...” (p. 99). Cel
pe care îl puteam lua drept naiv, apare acum
foarte smart: „explozia activităților generate de
web a sporit posibilitatea plagierii atât de mult
încât este foarte greu de apreciat”. În condițiile
astea, și acuzațiile se pot face mai lejer. Marea
problemă în mediul academic românesc este
extinderea practicii plagiatului. Imediat vine
însă vorbăria aiurea despre plagiat, aruncatul cu
acuze în toate părțile, juridicizarea discuției ș.a.
Or, prin asta nu facem decât să aruncăm în aer
fondul problemei, deci să acoperim plagiatele.
Dacă spunem despre orice că e plagiat, ajungem
în situația în care nimic nu mai e plagiat. Și
rămâne doctorat...
(Ramuri, nr. 12, 2016)

Grila Tiei
Trântind ușa, Cristian Pătrășconiu în dialog

cu Tia Șerbănescu, Editura Humanitas, București,
2016, 287 p.
Oricât n-ar suna, acesta cred că ar fi fost cel

mai bun titlu pentru dialogul dintre Tia
Șerbănescu și Cristian Pătrășconiu. Trântitul
ușii se aude de trei ori de-a lungul poveștii, dar nu
mi se pare prea important, raportat la ansamblu.
Momentele de pierdere a cumpătului sunt excep-
ții în viața și activitatea Tiei Șerbănescu. În
general, s-a ținut tare și a pus „totul în grilă”, o
grilă clară, chiar dacă nu ușor de definit. Zice:
„Am (sper!) luciditate, încerc să am bun-simț și
onestitate... Și nu judec oameni, ci fapte și vorbe
în funcție de acele repere ale grilei”, „în numele
logicii, al bunului simț, ca un jurnalist care
încearcă să-și facă meseria onest, cu puterile și
limitele sale” (p. 269). Mulți zicem... Remarcabil
la doamna Șerbănescu este că grila e observabilă
în tot ceea ce spune în carte și, gândindu-mă
înapoi, îmi dau seama că și în toate Bref-urile pe
care i le-am citit. Ca la toți jurnaliștii, vorbele sunt
fapte și, în cazul de față, datorită „grilei”, sunt
fapte bune, care au ținut cât de cât țara asta pe
calea occidentalizării.
Tia Șerbănescu scrie la ziar din 1968. Până în
1993 a fost la România liberă, apoi, până 1998, la
Cotidianul lui Ion Rațiu și, până de curând, la
Curentul. Scoasă de pe site în 2016, nu a mai putut

nici măcar să trântească ușa. Vreme de 25 de ani,
după Revoluție, a ținut rubrica Bref, cu texte mici și
tari, ca un ristretto, de regulă despre politică. În
lumea noastră plină de stele de bâlci, e un mare
ziarist nevedetizat. E adevărat că a și pus frâne
vedetizării, dar, oricum, nu cred că ar fi avut prea
mari șanse datorită/din cauza… grilei. „Mai mereu,
de fapt, m-am simțit ca și cum aș fi la margine, în
liga mică” (p. 240). Într-un fel, așa am simțit-o și
eu, simțind, în alt fel, că nu e așa. Mi-o amintesc, la
începutul anilor ’90, vorbind calm la televizor, când
toți zbierau. Normal că mi s-a părut anormală. A zis
ceva despre proprietate și mama i-a dat dreptate;
iar mama nu prea dă dreptate, ea nu e nicicum „de
la sine” (Tia Șerbănescu spune despre mama
domniei sale că era „monarhistă de la sine”, p. 33).
Din păcate, cât a mai scris la România liberă și la
Cotidianul, eu citeam Evenimentul zilei. Am desco-
perit-o abia în frumosul ziar care a fost Curentul
(pe hârtie). Nu prea se potrivește să spun că am
devenit fan, dar înțelegeți... Iată de ce, deși subscriu
la aprecierile lui Cristian Pătrășconiu, nu palpit la
repetatele declarații de iubire („Pe Tia o iubesc...”/
„O iubesc pe Tia...”) făcute unei persoane care tot
repetă că... mai bine mai ușor cu sentimentele în
viața publică (atenție, risc ridicat de schizofrenie!,
p. 218). Iar când am văzut titlul „Crucișătorul moral
al presei românești” mi-am adus aminte de un
coleg care l-a proclamat pe Eminescu „Tupolevul
culturii noastre”. Tocmai incredibila decență a Tiei
Șerbănescu predispune la o cădere în indecență
atunci când se vorbește despre domnia sa.
Cărțile de amintiri (dialogate sau nu) au de
multe ori un aer care nu-mi place. Mi se pare că
omul ori vrea cu orice preț să spună ceva și
înghesuie întâmplări reale sau închipuite, ori nu
vrea să spună nimic și plimbă vorbele tocmai
pentru a masca asta. La Tia Șerbănescu nu e așa.
Spune ce îi vine să spună și gata, așa cum, la
recomandarea Danei Dumitriu, a scris în jurnal,
ca să se descarce. Nu caută anecdota; ea vine când
e să vină. Avem secvențe memorabile cu perso-
naje politice, culturale sau inclasabile celebre: G.
Călinescu, Marin Preda, Adrian Păunescu,
Constanța Buzea, Octavian Paler, Ion Iliescu (cel
dinainte, cel de după – unii ar zice același), Emil
Constantinescu, Ion Rațiu, Monica Lovinescu,
Sorin Ovidiu Vântu ș.a. Rețin în special descrierea
fricii care a urmat descoperirii jurnalului intim de
către Securitate și episoadele – nu îmi vine să le
zic decât ilf-și-petroviene – cu Petre Mihai
Băcanu, care își flutura foaia tipărită ilegal, și cu
Emil Constantinescu, care își lăsa șoferul să
aștepte ore în șir în fața blocului. Pentru perioada
de după 1990, merită atenție portretul pe care i-l
face lui Ion Rațiu. După mitul negativ din primii
ani de tranziție, în jurul gentleman-ului
național-țărănist tinde să se creeze un tot mai
solid mit pozitiv. Cu grila din dotare, care nu
permite idealizări, Tia Șerbănescu îl face să arate
mai credibil: nici diavol, nici sfânt, ci politician.
Bine orientat, dar politician și... om de afaceri;
pragmatic, dar și cu o oarecare naivitate.
Deși cei mai mulți o cunosc din presa liberă,
în carte, Tia Șerbănescu vorbește mai mult despre
perioada de dinainte. Amintirile domniei sale
mi-au ajuns în mână exact când aveam impresia
unei crize a discursului despre comunismul
românesc, când mi se părea că o narațiune
coerentă despre regimul totalitar devine tot mai
puțin posibilă. Am mai câștigat un pic de spe-
ranță. Ceea ce spune atunci când Cristian
Pătrășconiu îi cere să explice comunismul mi se
pare acoperitor: „... mereu lipsea ceva – ceva fun-
damental”; existența „era mereu incompletă” (p.
150). Ce lipsea depindea, evident, de fiecare
individ în parte, dar și de „arbitrariul ca regulă”,
de „toanele ca principiu de apreciere” (p. 127);
„regula era că nu era nici o regulă” (p. 152).
Respinge categoric iluzia „izvorului curat al
comunismului” (p. 178). Pe sine se plasează cu
modestie în cadrul sistemului, ca unul dintre cei
mulți care se străduia să „subexiste”. Spre deose-
bire de cei mai mulți însă, Tia Șerbănescu a
înțeles bine ce a trăit, s-a „calificat” în comunism
și astăzi poate să îi prezinte „toate tertipurile” (p.
140), să surprindă mai mult decât alții din esența
lui negativă – singura lui esență. Și, îndrăznesc să
spun, spre deosebire de mai toți ceilalți, își con-
știentizează și și-a recunoscut public complici-
tatea: „Da, în toată minciuna din presa comu-
nistă, o parte îmi aparține și mie, n-am spus
adevărul până la capăt, am participat la diverse
partituri ale minciunii acelor vremuri, măcar prin
omisiune; lucrând în presă, am participat și eu la
minciuna colectivă și generală” (p. 170). Dar,
până la urmă, cine nu a participat? La nivelul de
jos, victimele propagandei ajunseseră și ele
complici. Așa traduc eu constatarea că dacă „te
duceai să stai de vorbă cu oamenii, să te
documentezi, ei vorbeau fix în stilul articolelor de
la ziar pe care le citiseră. Știau deja lecția” (p.
128). Și e o lecție pe care nu au uitat-o nici după
aproape trei decenii. Se vorbește în continuare
limbă de lemn și nu știu dacă e alt lemn. Avem
lideri „la fel de nesinceri și de forestieri” (p. 133)
și nici cetățenii nu sunt departe. N-aș paria pe
inocența niciunora, dar asta e altă discuție...
Grila o face pe Tia Șerbănescu să fie mai
mult sau mai puțin pe contre cu oricine. A fost și
în comunism (dovadă că Revoluția a prins-o
exclusă din presă) și după. E însă moderată în
autoapreciere: „E mult conformism în micul
meu nonconformism” (p. 32). O vorbă mare, pe
care aș vrea să mi-o amintesc ori de câte ori mă
supraevaluez!
Recunoaște și „binele” de atunci. Spune și
că a avut casă, mașină etc. A putut chiar merge
un pic în străinătate. Ca jurnalist la un organ
central (asimilat unui activist de partid) avea și
oarecare relații și influență, deci privilegii –
măcar cărți putea procura mai ușor decât alții.
Dar atâta vreme cât are în minte ansamblul,
binele nu poate fi considerat decât mărunt, mar-
ginal și fără legătură strictă cu natura regimului.
Cei care scapă din minte asta, alunecă în
așa-numita nostalgie: „Își «amintesc» doar eufo-
ria căpătării cartonului cu ouă, nu și umilința și
frigul îndurate pentru a le putea cumpăra” (p.
91). Cred că se poate vorbi de bine în timpul co-
munismului, nu de bine al comunismului.
Sunt tentat să-mi dau cu părerea și despre
stil, dar, ca neliterat, mă abțin. Oricum, era de
bine. Tia Șerbănescu spune de mai multe ori – și
nu pare să se alinte (e, în schimb, foarte sigură
pe statutul său de „cititor profesionist”) – că nu e
scriitor, ci jurnalist, că îi lipsește deschiderea de
prozator, că e „calată pe suprafețe mici”, ca un
fel de „sprinter al scrisului” (p. 242). Chiar
cartea aceasta pare făcută pe bucăți mici, de
unde, cred, și câteva erori de ghidaj ale
intervievatorului. Nu știu dacă are sau nu drep-
tate, dar oricum a scrie texte scurte și bune nu e
mai puțin lucru decât a scrie texte mari și bune.
Sunt mulți mari prozatori incapabili de „formule
concise”. Nu pot să închei fără a enumera câteva
expresii, dintre cele care dau farmec textului:
„cocoțat pe Revoluție” (Ion Iliescu, p. 122), „cei
care ieșeau din narațiune” (disidenții, p. 141),
„școala vieții de cadre” (p. 227), „ziarul meu
natal” (p. 279).
P.S. Nu, doamnă Tia Șerbănescu, vorbele

„Dar, gata, timpul meu a expirat. E vremea lor”
nu își au rostul. Asta înseamnă să vă îndoiți de
grilă. Timpul dumneavoastră e mereu, iar ei,
„corupții”, „acoperiții”, „veleitarii”, „inculții” nu
au o vreme a lor, ci doar parazitează vremurile
altora.
(Ramuri, nr. 1, 2017)

Balcanii au murit,
trăiască Balcanii!
Andrew Baruch Wachtel, Balcanii. O istorie

despre diversitate și armonie, traducere de
Cristina Ispas, prefață de Daniel Cain, Editura
Corint, București, 2016, 218 p.
Îmi umblă de mult prin cap un titlu:

Balcanii pe înțelesul românilor. Cartea despre
care scriu acum este un fel de Balcanii pe
înțelesul americanilor, dar, până la urmă, e cam
același lucru. De la 100 de kilometri distanță, nu
știm despre bulgari și sârbi mult mai multe decât
aliații de peste Ocean. Privirile în jur ne sunt
puține și neatente, reflecțiile lipsesc. Deși nu îmi
place persoana a doua plural, o folosesc pentru
că are un rost anume în discuția de față.
Gândindu-ne la noi, românii, ori nu ne raportăm
la nimeni, ori ne raportăm la Occident. Aproape
niciodată la popoarele și statele din jur, cu care
avem atâtea în comun! Și situația asta, ca toate
situațiile, e rezultatul unei istorii; o subliniază
clar istoricul român Daniel Cain în prefață:
„Redescoperind Europa, am ajuns să-i descon-
siderăm, într-un fel sau altul, pe cei de lângă
noi” (p. 8). Și unul dintre feluri, poate princi-
palul, este ignorarea.
„Studii balcanice” avem multe și bune în
România, de un secol încoace, dar ele nu reușesc
să iasă din propriul millet, să influențeze major
istoriografia, nicidecum să ajungă la publicul larg.
Tind să cred lucrurile se vor schimba în perioada
următoare, dar nu îndrăznesc să o spun tare.
Unul din motivele pentru care tind să cred este
traducerea cărții profesorului american A.B.
Wachtel (Northwestern University).
Cel mai rău mi-ar părea ca balcanicii, în
general, și românii, în particular, să aibă reacții
negative la Balcanii lui Wachtel. Cum se poate
„prezentarea a 3000 de ani de istorie într-o carte
de 200 de pagini”? Cum se poate tratarea „în bloc”
a atâtor națiuni/state, care cel puțin din punctul de
vedere al fiecăreia, sunt atât de diferite?
Sigur că narațiunea ultra-sintetică a ameri-
canului nu e singura posibilă, sigur că are destule
erori factuale, omisiuni, interpretări discutabile,
dar trebuie să recunoaștem că rezistă. Trebuie să
acceptăm că putem fi priviți și de către alții, de la
mai mică sau mai mare distanță, și să părem altfel
decât în oglinda de buzunar.
Primul lucru asupra căruia autorul atrage
atenția este evidența – de multe ori, brutalitatea –
cu care trecutul (mai mult sau mai puțin
închipuit) apare în prezentul balcanic. Cu 1918
avem linie directă, auzim mereu de drepturi
istorice, iar exemplul cel mai puternic mi se pare
că „în afară de amintirea cuceririlor militare,
macedonenii le-au mai lăsat moștenire balca-
nicilor și o dispută teritorială care continuă până
azi” (p. 41). Pentru că grecii o țin sus și tare că
Macedonia antică era grecească, Macedonia
actuală trebuie să accepte oficial bizarea
denumire de FYROM.
Pentru un neinițiat, importante sunt mai
întâi lucrurile pe care le află despre istoria politică
și culturală Balcanilor, despre conducători,
războaie, limbi, religii, gastronomie ș.a. Se vede
clar cât de multe asemănări există, chiar dacă, de
la un anumit moment istoric, popoarele zonei au
preferat să își exhibe diferențele (adesea mențio-
nate în carte). Tocmai de aceea, pentru balcanici,
lectura neutră e dificilă. Recunosc că și eu am
avut, pe alocuri, tresăriri de nemulțumire. Ți se
poate părea că nu se acordă suficientă atenție
națiunii tale, că e minimalizată, că nu sunt
reținute chestiuni importante și, dimpotrivă, se
insistă asupra unora minore. Oricum, ce îi irită pe
unii îi mulțumește sau îi lasă indiferenți pe alții.
Când vede scris „generalul Ion Antonescu,
membru al Gărzii de Fier” (p. 166), editorul simte
nevoia unui asterisc explicativ. Pe pagina urmă-
toare, când „Bulgaria, România, Albania” sunt
prezentate ca „aliate cu Germania și Italia” (p.
167), nu mai e nici un asterisc care să spună că
Albania a fost, de fapt, complet ocupată de Italia,
încă dinainte de izbucnirea celui de al doilea
război mondial. Hélas, l’histoire!
Probabil cel mai greu de suportat este
punerea la un loc cu ceilalți, când fiecare a învățat
la școală că e altfel. Pentru american, „ei”,
balcanicii, contează mai mult decât „noi”, româ-
nii, bulgarii, grecii ș.a. Citez puțin, de teasing!
Când vine vorba de „ambasadori culturali” și de
„persoana și opera poetului național ca sursă de
mândrie și punct de plecare pentru o viitoare
dezvoltare politică”, Wachtel ne lovește: „De
exemplu, Mihai Eminescu, considerat cel mai
mare poet român, este unul dintre acei scriitori
balcanici tipici a căror operă a fost plasată în
centrul formării culturii naționale”. Și spune asta
în condițiile în care crede că „opera lui poetică
este prin excelență lirică și nu găsim în ea mesaj
politice explicite” (p. 126).
Dar dincolo de poveste, e de discutat con-
cepția despre Balcani a istoricului american. El
identifică trei mari etape. Mai întâi, din
Antichitate până în pragul epocii moderne, avem
Balcanii „diversității și armoniei”, cum zice sub-
titlul cărții, o lume în care indivizi și comunități
de tot felul au stat alături, au interacționat, s-au
amestecat, fără să se sinchisească prea tare de
diferențe. Citează, pentru a ilustra, din Ivo Andrić
și din Elias Canetti. Urmează Balcanii „lungului
secol al XIX-lea (1775-1922), adică formarea
„butoiul cu pulbere”. E vremea când elitele
occidentalizate din diverse zone au început să
cultive acasă ideea națională și diversitatea „a
devenit dintr-un fapt de viață o problemă care nu
mai poate fi rezolvată decât prin separare
violentă” (p. 26). Ce s-a întâmplat atunci nu a fost
decât o „versiune paralelă și cumva întârziată” a
proceselor naționale vestice, dar pentru că totul
s-a petrecut mai „abrupt”, „europenii au început
să vadă Balcanii ca pe o regiune măcinată de con-
flicte etnice eterne, locuită de niște sălbatici semi-
civilizați (deși semieuropeni) de neînțeles” (p.
116). În sfârșit, după primul război mondial, pe
măsură ce statele naționale au devenit tot mai
naționale, zona s-a debalcanizat; la mijlocul
secolului al XX-lea, Iugoslavia a rămas singura
balcanică, în sensul primei etape. În anii ’90, avea
să fie singura balcanică în sensul etapei a doua.
Apoi și ea s-a debalcanizat și astfel Balcanii și-au
pierdut orice sens, devenind, pur și simplu,
„Europa de Sud-Est”. Optimistă viziune!
Nu mi-e clar de ce – dar nu bag mâna în foc
că e involuntar – autorul acordă destul de puțină
atenție războaielor iugoslave, ca să nu mai vorbim
despre perioada de după. Pentru el, acordul de la
Dayton „a pus punct istoriei Balcanilor” (p. 27).
Vedem ceva gen Fukuyama și ne-Huntington: „La
fel ca omoloagele lor din Europa Occidentală,
statele balcanice au devenit, în cea mai mare
parte a lor, democrații parlamentare monoetnice.
Sunt țări care practică economia de piață, puter-
nic urbanizate, cu o populație aproape în între-
gime alfabetizată” (p. 189). Știu că ori zâmbiți, ori
vă încruntați.
Nu e tot! Wachtel are atâta încredere în
teoria „sfârșitului istoriei Balcanilor”, încât își
încheie cartea astfel: „probabil undeva în jurul
anilor 2015-2020, Balcanii, așa cum au fost ei
înțeleși, începând cu finalul secolului al XVIII-lea,
nu vor mai exista decât în memoria istorică,
artistică și lingvistică și în multe ritualuri ale vieții
de zi cu zi. Într-o zi, poate, când termenul balca-
nizare va fi folosit pentru a descrie evenimentele
din alte părți ale lumii, va trebui să le fie explicat
celor care vor locui în această parte a lumii, care
este din ce în ce mai mult cunoscută ca Europa de
Sud-Est” (p. 190).
Sincer, mi-ar fi plăcut să pot împărtăși
această viziune. Nu aș fi putut, nici în 2008,
când a apărut versiunea originală a cărții,
astăzi... Aș vrea ca „balcanitatea” să se reducă la
micii, kebapcele, cevapcicii pe care i-am mâncat
astă-vară, dar, de atunci, prin Balcani a mai
fremătat câte ceva.
Mi se pare că nu Balcanii au murit, ci firava
speranță din deceniile trecute că ei pot muri. Cu
toată omogenizarea etnoculturală (evidentă) din
ultimul secol, problemele etnice și religioase din
Balcani nu sunt stinse. Vezi Macedonia și
Bosnia- Herțegovina (pe care Wachtel le con-
sideră rezolvate pentru că diversele comunități
au reușit să se separe)! Vezi refugiații! Apoi,
problemele etnoculturale nu sunt singurele
definitorii. Decalajele față de Occident s-au mai

redus, dar sunt încă mari. Geopolitica nu a murit
nici ea. Rusia, Turcia...
Despre balcanizarea diverselor zone din
Europa se vorbește de mult, dar hai să recu-
noaștem că, în ultimii ani, parcă se potrivește mai
bine! Vedem Scoția, Catalonia, Padania. Vedem
Belgia. Vedem o mulțime de probleme noi, dar
care se încadrează bine într-o imagine veche,
balcanică.
Detest catastrofismele aproape la fel de mult
ca idealismele. E clar că, de o sută și mai bine de
ani, Balcanii se europenizează. De ceva vreme
Europa toată se balcanizează. Cele două procese
pot merge în paralel și nu știm ce se va întâmpla.
PS. Nu încetez să minunez de un lucru: cum

se face că, văzând câte greutăți au cu trecutul,
istoricii încă se mai aruncă să vorbească despre
viitor?
(Ramuri, nr. 2, 2017)

Spionajul românesc –
dincoace de legendă
Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a

spionajului românesc în timpul regimului co-
munist (1948-1989), cuvânt-înainte de Mihai-
Răzvan Ungureanu, Editura Corint, București,
2017, 608 p.
Despre serviciile de informații nu știm mai

nimic și de aceea suntem dispuși să credem
orice. Aici, imaginația nu are frâie. Totul pare
posibil. Intelligence-ul este simultan o realitate
ascunsă și o legendă, creată prin literatură și
cinematografie, dar și... autocreată. Așa cum în
activitatea „curentă” de informații se lucrează cu
legende (fake stories, nu false stories, ca să fim
în ton cu vremurile!), diversele servicii (își)
construiesc și întrețin legende de ansamblu. E
valabil în Vest, dar și în Est sau, poate, mai ales
în Est. Să ne gândim doar la Securitatea
noastră! O credem omniprezentă, omnipotentă
etc. O credem rea, una peste alta, dar... facem
diferența între Securitatea care acționa în inte-
rior – urmărea, hărțuia și chiar hăcuia români –
și cea care acționa în exterior, în interesul
României. Asta din urmă ne pare altceva. Nu
prea suntem dispuși să acceptăm ceva care ne-ar
putea tulbura confortul intelectual, moral,
național... Trăim cu legenda... Tentația e să spun
că, de dragul cunoașterii, ar fi bine să ne uităm
dincolo de legendă, dar tare mi-e că dincolo e tot

legendă. Mai bine să ne uităm dincoace, în
partea dinspre noi, în care activitatea de
spionaj/contraspionaj nu mai e atât de specta-
culară pe cât ne imaginam. Unii vor fi iritați
simțindu-și teoriile fisurate sau chiar prăbușite;
destui, sper, vor fi mulțumiți să afle ceva cât de
cât clar.
Istoricul Florian Banu (cercetător la CNSAS)
a reușit să realizeze exact ceea ce și-a propus: „o
schiță istorică a serviciului român de informații
externe care să păstreze un echilibru între
imaginarul colectiv construit în jurul serviciilor
secrete și structurile și acțiunile reale derulate în
intervalul 1948-1949” (pp. 26-27). După cum a zis
de la început, s-a ferit atât de „viziunea
conspiraționistă asupra istoriei”, cât și de „optica
pseudo-raționalistă”. A purces metodic la treabă,
punând cap la cap informații mult mai nume-
roase decât în urmă cu două decenii, dar
fatalmente insuficiente pentru clarificarea proble-
mei. Descrierile și biografiile sunt completate cu
încercări analitice, nearuncându-se în speculații,
dar formulând întrebări.
Mai întâi, a făcut un istoric al organizării
serviciului român de spionaj, parte aridă și
căreia, probabil, mulți cititori nu îi vor sesiza
întreaga importanță. A urmărit schimbările de
statut (după integrarea vechiului Serviciu
Special de Informații în Securitate, structura a
fost direcție, direcție generală, departament,
centru), cumva relevante pentru atenția primită
din partea regimului și pentru raporturile (supe-
rioritate, inferioritate, cooperare, concurență
etc.) cu celelalte servicii ale Securității. Apoi, a
inventariat numeroasele schimbări în organi-
zarea internă (direcții, servicii, birouri, unități
independente). Vedem că nici structurile de
informații nu au scăpat instabilității institu-
ționale tradiționale. Prima rațiune a reorgani-
zărilor a reprezentat-o eficientizarea sau, cel
puțin, dezideratul eficientizării activității. Din-
colo de aceasta, se poate observa și un joc
cvasipermanent între dorința unora de a
controla cât mai strict activitatea de intelligence
și dorința altora de a o autonomiza.
Partea cea mai picantă este, evident, cea
despre oameni, despre conducătorii structurii,
dar și despre „lucrătorii” de informații. E
adevărat că „schimbările de curs” ale regimului
s-au reflectat „cu fidelitate în criteriile de
numire a șefilor, dar și în modalitățile de
selectare și încadrare sau în misiunile concrete
din domeniul intelligence” (p. 254); lucrurile nu
sunt însă atât de simple. Șefii au fost mai întâi
vechi ilegaliști, legați mai mult sau mai puțin de
Moscova (Nikonov, Vîlcu, Gavriliuc), iar în a
doua etapă oameni noi, creații ale regimului
(Dănescu, Dima, Pleșiță, Stamatoiu). Trecerea
s-a făcut prin cele două decenii de „domnie” a lui
Nicolae Doicaru (secondat de celebrul Pacepa)
asupra DIE. Toți au fost personaje interesante cu
biografii interesante. Unii, ca Doicaru și Pleșiță,
au avut bube la dosar și au și făcut „prostii” care
altora le-au fost fatale. Lor, până la anumite
puncte, nu le-au blocat ascensiunea. Despre
Pleșiță s-a spus, în anii ’70, că era ca o minge:
„cu cât dădea Ceaușescu mai tare cu el de
pământ, cu atât sărea mai sus!” (p. 239). În 1973,
fusese suspectat (putem zice și acuzat) că l-ar fi
spionat chiar pe secretarul general; după o scur-
tă trecere la munca de jos, și-a reînceput cariera
la vârful Securității, ajungând, în 1980, șef al
CIE. Înaintea lui, imediat după defecțiunea lui
Pacepa (1978), la conducere fusese un „istoric”,
Romus Dima, activist de partid fără nicio treabă
cu spionajul, care, mai demult, chiar se declarase
incapabil de o astfel de muncă. Merită notat și că
aceste cadre erau rotite în serviciile Securității,
nefiind legate strict de informațiile externe.
În ceea ce privește lucrători de rând,
Florian Banu conchide că, până în 1989, nu s-a
găsit soluție la „dilema primordială cu care s-au
confruntat cei care au pus bazele Securității: în
selectarea viitorilor ofițeri ar trebui să primeze
originea socială și apartenența la PCR sau
calitățile înnăscute și buna pregătire profe-
sională?” (p. 273). Au existat unii agenți bine
instruiți și alții de „proveniență muncitorească”,
numiți de cei dintâi „ciocănari” sau „lopătari” (p.
273). Nici fizic spionii români nu se încadrau
neapărat în modelul din mentalul colectiv. O
descriere a „vedetei” Mihai Caraman (care a fost
și primul șef al SIE, după Revoluție) trimite
într-adevăr cu gândul la James Bond („regizorii
în căutare de talente native n-ar fi rămas
insensibili la prestanța lui”, p. 468), dar avem și
altceva: „scurt, îndesat, cu capu-ntre umeri,
umbla mereu grăbit, îmbrăcat în negru, a
cocoșat a umilință, un mers de șobolan de
bibliotecă [...], avea doi ochi rotunzi, de cucu-
vaie, nas ascuțit, față rotundă, umflată, chip de
paracliser” (Radu Constantinescu despre Cor-
neliu Dima-Drăgan, p. 368).
Mitul pozitiv al intelligence-ului românesc
primește o lovitură puternică atunci când isto-
ricul trece în revistă defecțiunile din sistem.
Toată lumea vorbește despre rămânerea în
Occident a lui Pacepa, dar și înainte și după el au
fost destule cazuri similare (e adevărat, la un
nivel mai mic). Din a doua jumătate a anilor ’60,
„numărul defectorilor a fost într-o continuă creș-
tere” (p. 324), apoi „hemoragia... părea să nu se
mai oprească”. 1981 ar putea fi numit chiar „anul
dezertorilor” (p. 332).
Ultimul capitol este dedicat câtorva studii
de caz. DGIE/DIE/CIE a derulat operațiuni de
spionaj, cum ar fi penetrarea centrului NATO de
către „rețeaua Caraman” (asupra căreia Florian
Banu ridică unele semne de întrebare de luat în
seamă), dar și operațiuni de „influențare pozi-
tivă” a unor personalități (Henri Coandă,
baronul-bancher Elie de Rothschild), de obținere
de valută (în special prin Întreprinderea de
Comerț Exterior Dunărea) sau de îmbunătățire a
imaginii externe a tandemului „Ceaușescu-
România”. În ciuda a ceea ce se crede în general,
manevre de soft power au fost inițiate încă de la
începutul anilor ’50, dar s-au intensificat după
distanțarea de URSS, astfel că succesele
României din vremurile de glorie ale lui
Ceaușescu „se datorau și structurilor de infor-
mații externe ale Securității” (p. 406). Cum
lucrau românii în aceste operațiuni? Pe lângă
acțiunile care aduc cât de cât cu ceea ce vedem în
spy movies, au făcut și ei ce au putut. Au dat
inclusiv șpagă (cafea, whisky și țigări) pentru a
grăbi publicarea unei cărți a conducătorului în
Mexic (p. 420). Și pentru că tot am ajuns aici, să
precizăm și că mitul fondurilor nelimitate
(existent și în Occident) nu e susținut de
documente. Se pare că agenții trimiși în afară
abia puteau supraviețui din ceea ce li se dădea
(pp. 389-390).
Cartea lui Florian Banu este – risc să zic
asta și aș zice mai mult! – cea mai importantă
sinteză serioasă de istoria spionajului românesc.
Cu siguranță, pentru istorici va fi o referință.
Datorită modului degajat în care e scrisă, e
accesibilă și publicului mai larg. Oricine are
disponibilitate și minime cunoștințe de istoria
comunismului românesc se poate descurca în
hățișul de informații, apelând mai mult sau mai
puțin la Google. Nu era nevoie ca editorul să
intervină introducând „n. red.”-uri explicative în
subsol (pe lângă notele de final ale autorului).
Nu trebuie să fii cine știe ce inițiat în probleme
pentru a observa că multe sunt puerile, inutile,
haotice și creează impresia unei cărți de
popularizare, ceea ce chiar nu e. Înțeleg să te
simți dator să traduci în josul pagini unele din
vorbele latinești ale autorului, dar chiar pe
volens nolens? Nu înțeleg de ce, din lista
„Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Chivu Stoica,
Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroș,
Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Emil Bodnăraș,
Constantin Pârvulescu, Nicolae Ceaușescu,
Dumitru Coliu și Alexandru Drăghici”, merită
asterisc biografic doar Moghioroș și Apostol.
Nu înțeleg de ce autorul a permis...
(Ramuri, nr. 3, 2017)

Europa – din Dunăre
în Dunăre
Andrei Șarîi, Dunărea. Fluviul imperiilor,

traducere de Maria Sîrghe, Editura Polirom, Iași,
2017, 456 p.
Acum un an, scriam aici despre cartea lui

Robert Kaplan, În umbra Europei, o plimbare
culturală și politică prin Europa de Sud-Est. Mi
se pare că, de atunci, s-au înmulțit plimbările de
genul ăsta. Plus că lumea și-a amintit de altele
mai vechi (e de menționat volumul lui García
Márquez, Călătorind prin Europa de Est,
Polirom, 2016). Nu îmi dau bine seama ce
anume determină această preocupare, mai
curând a non-est-europenilor, dar ceva este...
Iată acum un ziarist rus care se plimbă și ne
plimbă prin zonă! Cu mintea bulucită de toate
cele pe care media mi le bagă în cap, mă aștep-
tam să fie un anti-Kaplan. Nu e. Andrei Șarîi
trăiește de mai bine de două decenii în Europa
Centrală sau de Sud-Est, lucrând pentru Radio
Svoboda (secția rusă a Radio Free Europe/
Liberty). Ca într-un banc sovietic, am putea zice
că rusul e ziarist american.
Două lucruri merită remarcate de la bun
început: (1) datorită apropierii culturale și a
experienței îndelungate, Șarîi simte lucrurile mai
bine decât alți outsideri, prinde nuanțele, nu
inventează apa caldă, nu se hazardează; (2) nu
are aerul că ține musai să învețe pe cineva ceva;

pur și simplu povestește, lăsându-l pe celălalt
liber cât să priceapă ce vrea și ce poate; nu
forțează narațiunea de dragul moralei. În
cuvântul- înainte la ediția românească (prima
după cea rusă, din urmă cu doi ani), încearcă să
formuleze un rost. De ce să îi citească românii
cartea? „Ca să vă priviți pe voi înșivă și pe vecinii
voștri prin ochii altcuiva, cu scopul de a obține
material inedit pentru paralele și comparații” (p.
7). Sigur că are dreptate. Ne ajută să vedem cum
suntem văzuți din exterior, dar și mai mult ne
ajută să ne vedem lângă cei din jurul nostru,
peste/prin care privim cel mai adesea. O
capcană: etnocentrici cum suntem, tindem să
căutăm prin carte ce scrie strict despre noi –
autorul și editorul român se așteaptă la asta. Or,
deși despre noi se spun direct multe (nu se putea
altfel) și există un „capitol extins despre
România” (cum anunță coperta a patra), nu asta
e partea cea mai interesantă pentru români. Și
nici nu trebuie să fie! Haideți, măcar o dată, să
ne uităm atent și cât mai decomplexat la vecini.
Poate, când ne vom întoarce privirile, vom
observa ceva nou (și) despre noi. Înainte de a da
drumul la poveste, autorul se descarcă: „...ne-am
obișnuit să ne evaluăm unii pe alții numai cu
propria măsură pe care o considerăm singura
adevărată. Călătoriile pe Dunăre mi-au dezvăluit
cât de puternic înrădăcinate sunt multe dintre
aceste prejudecăți, cu câtă dificultate se clădește
corpul noii Europe unite, din cauza opoziției lor
permanente. E limpede că nu vom reuși să ne
descotorosim de mituri decât demolându-le.
Așadar, am dedicat această carte în primul rând
analizei și distrugerii miturilor, prejudecăților,
stereotipurilor – și rusești, și românești, și
maghiare, și austriece, dunărene în general” (p.
8). Suntem încă predoslovie; mai încolo, această
intenție nu mai apare decât foarte discret. Mulți
o vor sesiza doar pentru că au fost avertizați.
Dunărea e reperul permanent al călătoriei
lui Andrei Șarîi. Și când zice Dunăre, e vorba
chiar de Dunăre, fluviul ăla mare care pleacă din
Germania și se oprește în Marea Neagră. Între
noi fie vorba, așa cum unii sunt pasionați de
mașini, avioane, dinozauri etc., ziaristul rus e
pasionat de fluvii, în general, și de Dunăre, în
special. Are, de multe ori, aerul unui copil
inteligent și stresant când vorbește despre
lungimi, lățimi, adâncimi, volume, maluri, brațe,
canale („simboluri ale ambițiilor politice fara-
onice”, p. 147), ecluze, porturi, vapoare etc. Nu
că nu le-aș considera instructive, dar trebuie să
recunosc că peste părțile astea am cam sărit. Să
revenim! Dunărea e linia directoare și de la ea se
abate mai mult sau mai puțin, în sus și în jos,
asemenea civilizaților care s-au ridicat de-a
lungul vremii și al fluviului. Se abate, în primul
rând, geografic, pentru a ne descrie diverse
locuri. Este foarte sănătos psihic să ai la tine o
astfel de carte când ai drum pe oriunde între
Pădurea Neagră și Delta Dunării. Mi-am dat
seama de asta mai demult, când m-am trezit în
bătătura Hradului praghez, citind Trei pe două
biciclete a lui Jerome K. Jerome. Nu am putut să
nu râd când am citit că Șarîi al nostru găsește
Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele)
„una dintre cele mai bune cărți despre o călă-
torie pe fluviu din întreaga literatură universală”
(p. 185). Aflăm că Viena a împins Dunărea în
afara orașului, în timp ce Budapesta și Belgradul
au integrat-o, Belgrad care, apropo, e un
„Babilon dunărean” (p. 275), tipic balcanic. În
schimb, la Novi Sad „te afli «de cealaltă parte
față de Orient»”, căci „Voivodina nu înseamnă
Balcani” (p. 289). Sigur ne împăunăm auzind că
„Delta Dunării arată mult, mult mai impre-
sionant” decât cele ale Gangelui, Nilului sau
Volgăi (p. 143), dar ne facem facem mici când „la
Galați, Giurgiu, Brăila am înțeles mai bine
mândria părinților orașului bulgar Ruse, în care
s-a păstrat un ansamblu arhitectural mult mai
distinct în comparație cu România dunăreană
[…]. De fapt, aș zice că la Ruse (desigur, în mod
convențional) se încheie itinerarul turismului
dunărean plăcut”, până la Deltă (p. 388). Nu
putem să nu zâmbim când, fiind vorba de
măreția clădirii Parlamentului din Budapesta,
auzim remarca: „Nu sunt convins că vom avea
vreodată destulă democrație pentru a umple tot
acest spațiu” (p. 204). Ne încruntăm însă
repede: „În perioada unirii Budei cu Pesta (a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, n. M.G.)
[…] Ungaria («cel mai trist ținut dunărean»,
după impresia lui Șarîi, n. M.G.) era considerată
principala țară exportatoare de cereale, furni-
zând grâu inclusiv Braziliei” (p. 209). Păi parcă
România... Să nu sărim... Autorul nu pretinde că
emite adevăruri absolute; de multe ori, își
chestionează la vedere percepțiile. /
Pe lângă de ocolurile geografice sunt cele
ideatice cu multe ramificații și ecluze în istorie și
mai ales în artă (literatură, arte plastice,
cinematografie). Pe lângă Dunărea fizică, avem
Dunărea simbolică, o „istorie curgătoare a
Europei” (p. 253). Scuzați tautologia, dar înțele-
geți. De fapt, nu e atât de curgătoare pe cât
ne-am aștepta. Oricum, nu curge mereu în
aceeași direcție și cu aceeași viteză ca apa.
Uneori colcăie. Istoria e „pestriță” și „aproape
întotdeauna politizată” (p. 185). Încercând să
identifice un „sens”, Andrei Șarîi nu poate spune
mai mult decât că „Dunării îi este proprie
ambiguitatea” (p. 257). Și asta nu doar pentru
că, în mare parte, ea curge prin Balcani, unde
„haosul luptă constant cu ordinea și câștigă mai
des decât pierde” (p. 267). Nici mai sus, în zone
mai „ordonate”, lucrurile nu stau altfel.
Chiar geografic, lumea operează cel mai
adesea cu clișee. Nici măcar în ceea ce privește
izvorul lucrurile nu sunt prea clare. Apoi, ne-am
obișnuit să credem că o apă se varsă în alta, că
una e un braț al celeilalte etc. Doar un exemplu:
„... se vede cu ochiul liber că Inn, afluentul din
dreapta, este mai lat și mai plin decât Dunărea,
așa că nu prea e clar care în care se varsă. Însă
geografii au optat pentru coborârea Innului […]
în categoria râurilor auxiliare” (p. 80). Și
constatarea vine de la unul pasionat de Dunăre.
E clar că putem avea încredere în el.
Așa stând lucrurile cu geografia fizică, ce să
mai zicem despre cea simbolico-politică, prin
excelență o producție a imaginarului? Acum
două secole, Dunărea era considerată „un fluviu
german”, „un important simbol al unității
naționale” (p. 55), iar mai târziu, „drumul
german de apă”, „un curs de apă al viitorului” (p.
57), prin care „forța spirituală germană” va
ajunge la „popoarele așezate mai jos pe cursul
fluviului” (p. 51). Azi, „corectitudinea politică”
nu o mai lasă „să depășească granița nici măcar
cu picătură” (p. 59). În cinematografia austriacă,
fluviul a fost transformat într-o „apoteoză a
trecutului glorios al Austriei” (p. 91). În schimb,
în cea britanică postbelică, „Dunărea reprezintă
artera întunecată pe care plutesc cadavre”.
Evident, și „arta sovietică a interpretat în mod
constant temele dunărene cu un patos politic
plin de asprime. Nici vorbă de farmecul lunii,
doar cer plumburiu și valuri de culoarea
oțelului” (p. 92). Despre raporturile îndelungate
și complicate ale Rusiei cu Dunărea avem un
capitol întreg. Mai sunt de observat
„neconcordanțele” istorico-politice slovaco-ma-
ghiare din actuala Slovacie, în special din
Bratislava/ Poszony și Komarno/ Komarom. Și
nu mă lasă sufletul să nu amintesc de
Ada-Kaleh, insulița al cărei pământ a stat fix în
fluviu, dar a cărei istorie s-a tot rotit până s-a
sfârșit brusc.
Oricât e Dunărea de lungă, sinuoasă și
complexă, și cartea se sfârșește brusc, asemenea
unui fluviu fără estuar. Cine nu a ajuns la
oarecare concluzii pe parcurs, oricum nu le va
asimila doar văzându-le puse pe hârtie. Îmi
ziceam... Dar, surpriză... Când mai sunt doar
câteva rânduri și se pare că totul a fost spus,
apare o aserțiune, care parcă nu izvorăște de nică-
ieri: „Dunărea este obișnuită, chiar dacă e destul
de lungă”. Probabil că mulți cititori vor trece
nepăsători peste ea. De fapt, despre asta e vorba.
„Nimic mai mult, dar nici mai puțin” (p. 431).
(Ramuri, nr. 4, 2017)

Grecii, comunismul și românii
(I)
Apostolos Patelakis, Războiul civil din

Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci în
România (1948-1982), ediție îngrijită științific și
studiu introductiv de prof.univ.dr. Gheorghe
Onișoru, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2017, 383 p.
Apostolos Patelakis e o mare figură. Ești

tentat să zici că e româno-grec/ greco-român. De
fapt, nu e vorba de vreun metisaj cultural. Omul
e român întreg și grec întreg (ordinea nu
contează). Născut la Craiova, în 1951, din părinți
emigranți politici greci, și-a petrecut copilăria,
adolescența și studenția aici. A devenit profesor
de istorie în învățământul socialist românesc
(mai întâi, într-un sat din Maramureș, apoi la
Brașov), dar, cum a avut ocazia, s-a „repatriat”.
Din 1979, trăiește la Salonic. În a doua parte a
vieții, a fost profesor de română la Școala de
Limbi Balcanice a Institutului de Studii Balca-
nice din Salonic, a pregătit viitori studenți în
România, a tradus diverse pentru diverși (până
la nivel de șef de stat). Nu exagerez dacă spun că
relațiile greco- române au devenit profesia sa. E
suficient să îl surprinzi o dată în exercițiul
funcțiunii pentru a-ți da seama că e mult mai
mult decât un translator de vorbe dintr-o limbă
în alta. E un releu între cele două culturi (în
sensul cel mai larg).

Văzându-l adesea în România, mi s-a părut
mereu că poartă cu sine un microunivers, o
mulțime de istorii încâlcite din care trage mereu
câte un fir pentru a-l arăta celorlalți. E singurul
om care mi-a dat impresia că s-ar putea să nu
încapă într-o cameră, într-o mașină sau într-un
avion, din cauza bagajului imaterial. Văzându-l
la Salonic, mi s-a părut un mic demiurg pierdut
în mulțime, unul care știe toate detaliile unui
mecanism uriaș și complicat și, prin manevre
mărunte, îi reglează mersul. Dar nu despre
Apostol e vorba aici, ci despre cartea sa. Istoric
de formație, nu putea să nu fie preocupat de
problema emigrației grecești de la sfârșitul
anilor ’40. Trebuia să își clarifice cumva istoria
din spatele biografiei. A parcurs multă biblio-
grafie în greacă și în română, a căutat docu-
mente și mărturii. A scris studii și a susținut
comunicări pe această temă. L-am auzit de multe
ori spunând „când o să apară cartea mea...”, dar
recunosc că nu mă gândeam la ea... O simțeam
îndepărtată, poate imposibilă. Deci, deși preve-
nit, am fost surprins să aflu că e gata.
Uitându-mă peste cuprins, mi-am adus
aminte de o altă vorbă a autorului: „Ca să înțe-
legi asta, trebuie să îți mai spun că...”. Lucrarea
are în centru emigrația grecească în România,
dar această e precedată de capitole consistente
despre Grecia în Al Doilea Război Mondial și
despre Războiul Civil din 1946-1949, „prima
confruntare armată a celor două blocuri în spa-
țiul european” (p. 127), căreia istoriografia
internațională îi dă încă prea puțină atenție, iar
cea românească, aproape deloc.
Materia e prezentată sintetic astfel încât să
fie înțeleasă de cititorul român neinițiat (chiar
dacă istoric de meserie). Despre ediția în limba
greacă (în lucru) știu că va arăta altfel, trebuind
să fie înțelesul cititorului grec neinițiat. Se vede
că originile „războiului fratricid” se află în chiar
războiul de eliberare națională. În anii de ocu-
pație (1941-1945), diversele mișcări de rezistență
au luptat împotriva „cotropitorilor” (italieni,
germani, bulgari), dar și unele împotriva altora,
pentru preluarea puterii postbelice. Avem, de o
parte, organizațiile controlate de comuniști
(Partidul Comunist Grec, PCG), coaliția politică
EAM (Frontul Național de Eliberare) și brațul
său armat ELAS (Armata Populară Greacă de
Eliberare), iar de cealaltă, grupările necomu-
niste, mai mici, dar susținute de aliații englezi.
Acestea din urmă, dreapta, s-au impus în 1945 și
au trecut la represalii. „Teroarea albă” a luat
locul „terorii roșii”. Teama de instaurarea
comunismului în Grecia era mare în tabăra
occidentalilor și pe bună dreptate, căci oamenii
PCG doreau să preia puterea cu orice preț, chiar
dacă „tătucul” Stalin, într-o primă fază, i-a
descurajat, dată fiind înțelegerea cu Churchill.
Drumul spre războiul civil era deschis. Între
1946 și 1949 s-au purtat lupte sângeroase între
armata regulată a guvernului de la Atena și
armata de partizani (Armata Democrată Greacă,
ADG), care, din decembrie 1947, a avut în spate
și un Guvern Democrat Provizoriu (GDP),
nerecunoscut oficial de nimeni. Legitimiștii
(numiți de adversari „monarho- fasciști”) au fost
susținuți masiv de englezi și apoi de americani
(doctrina Truman). „Democrații” au primit spri-
jin – destul de consistent, dar nu fără ezitări –
din partea tuturor statelor comuniste sau în curs
de comunizare. Românii, de exemplu, au fost
singurii care au trimis combustibil, pe lângă ali-
mente, medicamente, armament ș.a. În 1949,
după ruptura sovieto-iugoslavă, comuniști au
primit lovitura decisivă și au fost obligați să se
retragă în Albania, fiind apoi răspândiți în tot
Estul comunist, până la Tașkent, în Asia Cen-
trală. Nu au plecat doar partizani (precum
părinții autorului), ci o mulțime de „victime
colaterale”, care se temeau de represalii. Au fost
femei, bătrâni, bolnavi, răniți, „ciobani cu oile
lor care au fost împinși de partizani” (p. 180) și,
mai ales, copii (cei dintâi mutați și care
reprezintă un caz special).
E greu, ca istoric, să scrii „la rece” despre
evenimente cu mare încărcătură personală. Când
părinții tăi au fost partizani și când povestirile
lor „constituiau zestrea socială a familiei” (p. 14),
cum să te raportezi la comuniști? Apostolos
Patelakis nu are idealisme – dacă le-a avut, i-au
trecut prin studiu. Ca patriot grec și român, îi
prezintă într-o lumină favorabilă doar ca
luptători pentru eliberarea țării. Dincolo de asta,
apare critica: Partidul Comunist Grec, condus de
Nikos Zachariadis a funcționat și a acționat în
stilul clasic stalinist. Idealurile clamate au
contrastat cu metodele și cu rezultatele. Iată ce
scrie despre colonia de la Buljkes (Voivodina),
unde în perioada 1945-1949 au trăit câteva mii
de partizani (rezervă pentru războiul civil):
„Într-un astfel de experiment, cum era cel de la
Buljkes, unde s-a încercat aplicarea principiilor
comuniste, adică crearea unei societăți fără clase
sociale, nu era posibil să nu se constate și unele
inegalități diferențieri și nemulțumiri. Celor
nemulțumiți, celor care au îndrăznit să se opună
conducerii, li s-a aplicat un regim greu de crezut
pentru un partid comunist (așa cum și-l ima-
ginau ei).” (p. 99); „Comuniștii greci, fără nicio
opoziție și intervenție, n-au reușit să creeze acea
societate pentru care militau și luptau, ceea ce
i-a dezamăgit pe foarte mulți comuniști, dar, cu
toate acestea, după ce s-au întors în Grecia au
luptat eroic în cadrul războiului civil” (p. 100).
Autorul reușește să rămână echilibrat, consta-
tând că „în societatea elenă războiul civil este
abordat în funcție de orientarea politică a fiecă-
ruia” și că „fiecare nouă lucrare stârnește pole-
mici și controverse” (p. 102). Sunt curios cum va
fi receptată aceasta... Mi-l imaginez deja pe
Apostolos Patelakis, povestind, cu un zâmbet
ușor, ce s-a spus despre cartea lui.
După cum scriam, primii dislocați au fost
copiii, încă din aprilie 1948, în cadrul unei curse
pentru evacuarea lor din zonele de conflict:
comuniștii îi duceau în țările vecine, iar guvernul,
cu implicarea masivă a Reginei Frederika, în
Pelopones. Fiecare încerca să preia copiii înaintea
adversarilor, considerând că manevrele proprii
sunt de „salvare”, iar ale celorlalți, de „răpire”. În
România au ajuns cei mai mulți copii (5.664,
majoritatea cu vârste în 7 și 13 ani), fiind internați
inițial în 12 colonii (Sinaia, Călimănești, Arad,
Cluj, Oradea, Blaj ș.a.), unde s-au depus eforturi
pentru asigurarea hranei, îngrijirii medicale,
educației (la început doar în greacă, iar după ce
înfrângerea partizanilor a fost clară, și în româ-
nă). Dintre acești copii, unii au fost mutați apoi în
alte „democrații populare”, dar destui au rămas în
România, continuându-și studiile și integrându-se
în societate. Trebuie menționat că, spre finalul
războiului civil, în ianuarie-februarie 1949, auto-
ritățile române (spre deosebire de cele ceho-
slovace, de exemplu) au permis recrutarea a 400
de adolescenți și trimiterea lor la luptă (p. 209).
Următorul val de imigranți l-au reprezentat
răniții și bolnavii, internați în principal în spitale
din București și Sinaia și, în cazurile unor afec-
țiuni speciale, în diverse sanatorii din țară. Abia al
treilea val l-au reprezentat partizanii și bătrânii.
Mai pe larg despre viața imigranților gre-
cilor în România, de-a lungul a mai bine de trei
decenii, voi vorbi în numărul viitor. Deocam-
dată, precizez doar că, de la sosirea lor până azi,
Apostolos Patelakis a identificat cinci perioade
(în funcție în principal de atitudinea autorităților
de la Atena și București față de ei): 1948-1956,
1957-1967, 1967-1974, 1974-1982, 1982- prezent.
O întreagă istorie, cvasi-necunoscută, a
Greciei din interiorul României!
(Ramuri, nr. 5, 2017)

Grecii, comunismul și românii
(II)
Apostolos Patelakis, Războiul civil din

Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci în
România (1948-1982), ediție îngrijită științific și
studiu introductiv de prof.univ.dr. Gheorghe
Onișoru, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2017, 383 p.
Ajunsesem, în numărul trecut, abia la înce-

putul poveștii emigranților greci în România,
spusă de Apostolos Patelakis. Ceea ce urmează
este surprinzător pentru cititorii români, de multe
ori chiar și pentru cei familiarizați cu istoria
comunismului autohton. Este o poveste ascunsă
în poveste, un firicel narativ marginal, neobservat
sau considerat insignifiant, care uneori se
îndepărtează, alteori se apropie până la confuzie
de firul mare. Urmărindu-l atent, ghidați de
Patelakis, vedem că numai insignifiant nu e.
Arată multe și despre regimul din România și
despre mișcarea comunistă internațională.
După cum spuneam, încă din timpul Războ-
iului civil (1946-1949), destui greci au început să
migreze în țările vecine. Numărul lor a crescut
mult după înfrângerea comuniștilor, în vara lui
1949. Două precizări preliminare! De multe ori,
când vorbim despre trecut, simplificăm prin
focusare. E cazul și în ceea privește subiectul
nostru: uitându-ne cu atenție asupra unor
aspecte ale comunismului românesc (jocurile de
putere, represiunea etc.) am ajuns să nu mai
luăm deloc în seamă altele, printre care
emigrația grecească. Ei bine, acum, concentrân-
du-ne asupra ei, există riscul să o percepem ca
pe o problemă strict românească, în vreme ce ea
a fost una internațională, central-est-europeană,
în primul rând. O arată statisticile: din cei
aproape 56.000 de emigranți greci din 1950,
puțin peste 9.000 se aflau în România, aproape
12.000 în URSS și Cehoslovacia, peste 11.000 în
Polonia, 7.000 în Ungaria, 3.000 în Bulgaria.
Iugoslavia, ruptă de blocul comunist, primise
aproape 25.000 de greci. Cazul românesc este
mai vizibil pentru că la București se stabiliseră
sediile Partidului Comunist Grec și ale instru-
mentelor sale de propagandă (editura, Radio
Grecia Liberă). Și așa trecem la a doua precizare:
chiar dacă emigrația și partidul comunist au fost
strâns legate, ele nu trebuie tratate ca o
problemă unică. În primul rând pentru că – tot
statisticile o arată – doar o destul de mică parte
a grecilor refugiați erau membri de partid. Per
total, din aproape 56.000, doar mai puțin de
17.000 erau înscriși, iar în România, din peste
9.000, doar aproape 1.300; cam asta fost
ponderea în toate țările „frățești”, cu excepția
URSS unde erau cam două treimi (p. 224). Sigur
că și nemembrii erau apropiați, simpatizanți,
susținători, dar confuzia tot nu trebuie făcută
pentru că, după cum arată autorul, și PCG,
asemenea tuturor partidelor comuniste, s-a
îndepărtat rapid de cei pe care pretindea că îi
reprezintă/conduce, făcând din activitatea de
partid un scop în sine.
Grecii au venit în România cu gândul că vor
sta puțin, dar, pentru cei mai mulți, refugiul a
durat câteva decenii. Au fost duși inițial în acolo-
niile de la Florica (Argeș) și Brăila, creând
adevărate sate grecești, dar încă din prima
jumătate a anilor ’50 au fost repartizați în
diverse colțuri alte țării, la muncă, la școală, la...
viață. Așa au ajuns și la Craiova. Așa a fost
posibil autorul cărții, fiul a doi tineri greci
căsătoriți la Florica și trimiși în capitala Olteniei.
Încă din septembrie 1950, au venit 350 tineri, la
școlile tehnice Electroputere și Constructorul;
după trei luni, 500 de adulți au fost angajați, în
cea mai mare parte, la întreprinderile Electro-
putere, 7 Noiembrie și Independența. După două
decenii, în Craiova „locuiau 650 de emigranți
greci, organizați în cadrul Asociației lor, al cărei
sediu se afla în centrul orașului, pe strada
Lipscani”. Azi, „la Craiova sunt în jur de 70 de
persoane de origine greacă, fără a fi neapărat
foști emigranți politici greci” (p. 282). Cu timpul,
viața grecilor a ajuns să semene tot mai mult cu
cea a românilor, chiar dacă și-au păstrat
identitatea culturală (copiii au învățat limba
maternă la școală, s-au organizat festivaluri
etc.). Politicul a făcut că traseul să nu fie chiar
lin. După ce în anii 1951-1954, emigranții au fost
încurajați să ceară cetățenie română și să intre în
PMR, în 1963, când comuniștii români se
îndepărtau de Moscova și cei greci voiau să țină
aproape de ea, „cineva trebuia să plătească hotă-
rârea liderilor greci, și aceștia au fost emigranții”
(p. 292): au fost excluși din PMR și le-a fost
retrasă cetățenia, de unde numeroase consecințe
sociale și economice. Pe buletinele lor avea să
scrie, în anii următori: „persoană fără cetățenie
– emigrant politic grec”. În anii ’51-’52, în plină
febră anti-titoistă și în PCG se făcuseră verificări,
iar cei considerați „trădători” fuseseră excluși nu
doar din partid, ci și din comunități. În ’52-’54,
sute de greci plecaseră în diverse țări socialiste,
iar alții veniseră în locul lor, în cadrul progra-
mului de reîntregire a familiilor. În ’54-’56, peste
1.000 de greci – și ei considerați „trădători” –
ceruseră insistent și obținuseră repatrierea.
Repatrierea... A fost un vis al emigranților de la
început. În anii ’50, partidul a descurajat ideea,
care însă a apărut tot mai clar și mai puternic în
anii ’60, după schimbările politice din România
și din Grecia. „Regimul coloneilor” (1967-1974) a
fost o paranteză nefericită când nu s-a putut face
nimic. Primele repatrieri au avut loc în 1975 (în
timpul guvernării Karamanlis, care a restaurat
democrația) și au continuat masiv în următorii
anii, dar numai în mod individual, cu proceduri
greoaie de ambele părți. Abia în 1982, guvernul
Papandreou a „liberalizat” întoarcerile, fără ca
asta să însemne sfârșitul problemelor. De
exemplu, se impunea de acum transferul pen-
siilor din statele de adopție către Grecia,
acceptat de majoritatea țărilor în 1984, dar de
România abia 1996.
Activitatea PCG după 1949 a fost marcată
de numeroasele transformări din cadrul blocului
comunist, dar a păstrat totodată ceva din aerul
trecutei perioade kominterniste, cu lideri care
trăiau în condiții de conspirativitate în buricul
Bucureștiului, călătoreau prin țările estice,
acționau ilegal în Grecia. Dispuneau de fonduri
consistente. La început, micul Stalin grec, Nikos
Zachariadis, a reușit să conducă cu mână de fier
partidul și, cu ajutorul autorităților române,
chiar comunitatea de emigranți. Și-a eliminat
adversarii, trimițându-i chiar la închisoare, sub
acuzațiile cunoscute din istoria comunismului
românesc. Avem chiar un „Pătrășcanu grec”,
Kostas Karagheorghis, vechi lider interbelic,
care, acuzat că „a trecut în slujba imperialiștilor
englezi și americani” (p. 246), a fost închis la
Jilava, unde a murit, se pare, în 1954. Dar
eroarea de poziționare cu ocazia luptelor pentru
putere de la Moscova, i-a atras și lui Zachariadis,
ca atâtor altora, mazilirea în 1956. Chiar în tim-
pul Congresului XX al PCUS s-a constituit o
Comisie internațională, condusă de Gheorghiu-
Dej (deja un maestru al condamnărilor), care, în
martie, a organizat o plenară a CC al PCG la care
s-a schimbat conducerea. Atotputernicul de
până atunci a fost „transferat” în URSS (la
Taskent, apoi în Siberia), unde s-a sinucis în
1973. Nici cu noua conducere (Kostas
Koliyannis) lucrurile nu au mers ușor, căci, după
cum am spus, a refuzat să îi urmeze pe români
pe „calea independenței”. Relațiile s-au răcit,
fără să se rupă brusc. În 1968, în urma unei
plenare, PCG s-a scindat. Ceaușescu a profitat de
situație, încurajând, sub aparența neimplicării,
gruparea disidentă anti-moscovită Partsalidis-
Zografos-Dimitriou în constituirea unui PCG
intern, care va fi susținut în principal de români
și de iugoslavi. Vechiul partid, PCG extern, și-a
mutat sediul la Budapesta, în 1969.
Mai trebuie spus că, după ce nu au avut
deloc relații în primii ani, de la sfârșitul dece-
niului al VI-lea, guvernele de la București și Atena
s-au înțeles tot mai bine și pentru că România
făcea frondă în blocul estic, și pentru că Grecia, în
anumite momente, făcea frondă în cel vestic.
Vicleanul Ceaușescu a flirtat chiar și cu „coloneii”,
fiind invitat în vizită și invitându-l, la rândul lui,
pe Papadopoulos (vizitele nu s-au realizat).
Cartea lui Apostolos Patelakis este prima
care creează o imagine de ansamblu, destul de
clară, asupra unei chestiuni în general ignorate.
E o poveste complicată, cu urcușuri, coborâșuri,
serpentine, care merge de la viața de zi cu zi a
unor refugiați amărâți până la relațiile dintre
state, trecând prin tenebrele subteranei comu-
niste internaționale. Aflăm multe lucruri, dar, în
diverse puncte, apar și mai multe întrebări. Când
nu știam nimic, nu prea aveam nici curiozități...
Acum... Patelakis are meritul de a fi intrat
puternic în subiect, deschizând o cale largă din
care, pe diverse aspecte particulare, pot avansa
atât cercetători români, cât și greci. E chiar
necesar să se implice și unii și alții, căci șansele
de a mai găsi pe cineva care să se descurce atât
de lejer în ambele culturi sunt minime.
(Ramuri, nr. 6, 2017)

România altsfel
De ce este România astfel? Avatarurile

excepționalismului românesc, volum coordonat
de Vintilă Mihăilescu, Editura Polirom, Iași,
2017, 312 p.
Nu mă mai gândisem de mult la contro-

versata carte a lui Lucian Boia, De ce este
România altfel?, scrisă în lunile de după marele
bâlci politic din vara lui 2012. S-a întâmplat să
citesc volumul coordonat de Vintilă Mihăilescu,
De ce este România astfel?, fix în iunie 2017, în
timpul unui și mai mare bâlci. După toate cele
din ultima jumătate de an, senzația de Românie
altfel mă chinuie mai rău decât oricând. Și sunt
cât de cât la curent cu bâlciurile din alte țări, din
preajmă și din Occident.
Sunt furios și-mi vine greu să scriu. Mi se
pare că altfel-ul nu poate fi negat, chiar dacă e
imposibil de prins într-o definiție sau măcar
într-o descriere general acceptată. Despre des-
crierea și explicațiile profesorului Boia am zis și
eu câte una-alta, pe vremuri, crezând/sperând că
nici domnia sa nu e mulțumit de carte.
Iată acum un întreg volum-reacție, cu titlu
„evident polemic – și astfel, indirect ironic”
(Mihăilescu, p. 7), alcătuit din șapte comentarii
critice (Bogdan Murgescu, Daniel Dăianu,
Vintilă Mihăilescu, Nicolae Manolescu, Mircea
Vasilescu, Paul Cernat, Cristian Ghinea), nouă
studii, un dialog și un epilog despre „avatarurile
excepționalismului românesc în general”.
Autorii vorbesc despre „excepționalism și iposta-
zele sale românești” (V. Mihăilescu), geopolitică
(Valentin Naumescu), geografie (Octavian
Groza), „corpul etnic al națiunii” (Marius
Turda), biserică (Mirel Bănică, V. Mihăilescu),
„epocalismul interbelic” (Ionuț Butoi), națio-
nal-comunism (Emanuel Copilaș), capitalismul
postcomunist (Cătălin Augustin Stoica).
Toți comentatorii se arată nemulțumiți de
ideea de altfel. Altfel, cum? Altfel, în raport cu ce?
Nemulțumirea nu e neîntemeiată. Lucian Boia
induce sau, cel puțin, legitimează un excepțio-
nalism (negativ) românesc. Totuși, aceasta se
întâmplă doar pe alocuri și mai curând invo-
luntar, din neputința de a-și stăpâni discursul, din
omisiunea de a introduce nuanțe la nuanțe. De
aceea, cu excepția contribuțiilor lui Bogdan
Murgescu și Paul Cernat (care, de altfel, nu văd în
Boia un „demolator”, ci un „deconstructor de
mituri”), celelalte mi se pare că au un aer de
overreaction. N-a zis nimeni că suntem „ultimii
oameni”, cum a avut impresia Cristian Ghinea (p.
40). E adevărat că autorul luat în obiectiv nu prea
vede jumătatea plină a paharului și nu se uită mai
deloc în jurul României, dar nici nu susține că
România ar fi un „caz cu totul excepțional” în rău.
Nu ajunge la exagerarea „ca la noi la nimeni”.
Vintilă Mihăilescu scria în cronica sa din
Dilema Veche (reluată în volum): „ori avem de-a
face cu o geografie simbolică, trivială prin
răspândirea sa de larg consum, despre «cealaltă
Europă» (mai vulgar spus, Occidentul nu este
Orient și invers), ori România este altfel într-un
mod propriu, altfel decât altfelul altor națiuni
învecinate – și atunci se închide într-o altfelitate
incomensurabilă” (p. 21). Sigur România nu este
ca Occidentul, e cumva altfel; și sigur că
România are multe în comun cu țările din
preajma sa, fără să fie geamăna vreuneia dintre
ele. Antropologul adăuga: „Nu trebuie să ne
comparăm cu Occidentul; iar dacă o facem e
pentru că dorim să devenim ca acest Occident,
nu pentru a constata mereu și mereu că nu
suntem Occidentul – care continuă să devină la
rândul lui...” (p. 23). De acord: nu e suficient să
observăm altfelul, trebuie să îl înțelegem și dacă
vrem să îl atenuăm, și dacă (nu pare să fie cazul
la vreunul din autorii volumului) vrem să îl
păstrăm/cultivăm.
Cred, de multă vreme deja, că una din
marile probleme ale românilor (și, probabil, și
ale altora) e că nu își dau bine seama unde/
când/cum se aseamănă/deosebesc cu/restul
lumii. Dau dintr-o extremă în alta, din „ca la noi
la nimeni” în „așa e peste tot”, cu perversa
variantă (aparent intermediară) „se întâmplă și
la case mai mari”. Acesta e riscul și în cazul
cărților de care vorbim: după ce Lucian Boia,
vorbind apăsat despre altfel, a minimalizat
(involuntar, zic eu!) la fel-ul, comentatorii săi,
combătând excesul de altfel, tind (tot involun-
tar) să îl nege complet. Chiar astfel-ul, cam
ostentativ, din titlu, îmi pare o negare, slab
susținută. Nu ai cum să nu te întrebi: cum adică
astfel? Răspunsul e mai complicat decât la altfel,
dar, de data asta, avem varianta arătatului cu
degetul în jur. Coordonatorul a precizat, de la
început, precaut: „nu putem da un răspuns
integral și definitiv despre «identitatea unei
nații», dar barem să punem o întrebare ceva mai
plauzibilă...” (p. 7). De ce mai plauzibilă? E clar
că oricine și orice e într-un fel – să-l luăm pe
astfel în sensul slab! – care cuprinde și la fel și
altfel. Șansele de a contura „într-un fel”-ul mi se
par mult mai mici decât pentru componentele
sale. Cu convingerea că nu vom ajunge –
Doamne ferește să ajungem! – să clarificăm
niciunul din fel-uri, propun să zicem că România
e altsfel, ca toate țările trecute, prezente și
viitoare.
Dincolo de acuzarea excepționalismului
(defetist???), comentariile diferă mult. Vintilă
Mihăilescu, de exemplu, spune că „negativismul
documentat al lucrării nu izvora dintr-o
disperare tragică de tip cioranian, ci din senină-
tatea bibliotecii” (p. 6), în timp ce Cristian
Ghinea are impresia că Lucian Boia „a scris o
carte la nervi, se vede că a fost furios, că a simțit
nevoia să se descarce. Și ne-a aruncat și nouă în
cap această furie. De asta spun că m-am simțit
aproape abuzat” (p. 37). Nicolae Manolescu
sesizează o „lipsă de empatie cu subiectul” (p.
27). Bogdan Murgescu califică De ce este
România astfel? drept o „remarcabilă carte de
istorie” (p. 14); pentru Cristian Ghinea ea e, cel
puțin în parte, „vorbărie de talk-show” (p. 40).
Studiile reunite în urma comentariilor sunt
foarte serioase și nu doar că rezistă fiecare în
parte, dar pot fi indicate ca bibliografie
studenților. Reunite, sunt chemate să ilustreze
„avatarurile excepționalismului românesc”. De
fapt, prezintă mai curând ingrediente pe care
excepționalismele le-au combinat în fel și chip.
„Excepționalismele românilor au fost totdeauna
un bricolaj ideologic, croit cu stofa ideilor
occidentale, dar astfel încât să «cadă bine» pe
corpul clientului autohton” (Mihăilescu, p. 50).
Câteva pagini mai încolo sunt identificate
„câteva aspecte de «originalitate» (nu însă de
«unicitate»!) ale excepționalismelor românești”

(Mihăilescu, p. 59). Altfel înseamnă doar unic
sau și original? Doar întreb.
Ce au în comun toate studiile este pledoaria
pentru contextualizare. Se vorbește despre
„necesarul «demers comparatist» în domeniul
religiei cu alte țări unde ortodoxia e majoritară”
(Bănică, Mihăilescu, p. 162). Nimic mai just! La
fel, „pentru a înțelege adecvat interbelicul româ-
nesc, sunt necesare atât abordări comparative,
cât și perspective structurale ce plasează
România interbelică în tendințele generale ale
Europei” (Butoi, p. 209). Și exemple se mai pot
găsi. Dar parcă autorii – unii mai mult, alții mai
puțin – prea vor să arate, așa cum a zis direct
Cristian Ghinea, „că România e banală. E o țară
banală pentru regiunea noastră” (p. 39). Națio-
nal-comunismul românesc, de exemplu, „nu a
fost «excepțional». El a fost și rămâne unic, așa
cum este orice discurs național, de altfel; dar
este departe de a fi reprezentat o excepție!”
(Copilaș, p. 243). „Capitalismul local postcomu-
nist” nu reprezintă nici el „o excepție” (Stoica, p.
255). Totuși, ponderea foștilor nomenclaturiști
în guvernele postcomuniste a fost (lăsați așa!)
mai ridicată decât în țările din jur, iar „ponderea
membrilor de rând ai PCR și a activiștilor
mărunți în legislativ și la niveluri locale de
decizie era, foarte probabil, mai însemnată”. De
ce asta? „Parțial”, pentru că „proporțional
(raportat deci la populația țării) defunctul PCR
era cel mai mare partid comunist din lume”
(Stoica, p. 261). Curat Boia! Oricum, sunt perfect
de acord că „diferențele nu trebuie însă absolu-
tizate până la a considera România un caz exotic
și unic, așa cum o face discursul autostigma-
tizant al unor intelectuali publici sau al unor
analiști buni la toate” (Stoica, p. 274).
Așa este!!! E bine să ne uităm în jur și să ne
dăm seama cum arătăm. De multe ori, pentru a
contracara discursuri excepționaliste, e necesar să
constatăm cu voce tare că nu sclipim prin nimic,
pentru că „încremenirea confortabilă în excepțio-
nalism poate naște monștri” (Mihăilescu, p. 308).
Nu e cazul acum, chiar admițând că a alunecat pe
alocuri în excepționalism, Lucian Boia numai
„încremenit confortabil” nu e.
PS. Nu pot să rezist și îmi recunosc plăcerea

vinovată de a fi vânat scăpări cu iz excepționalist
ale celor care demonstrează că „excepționalismul
e o problemă națională serioasă” (Mihăilescu, p.
7). În urmă cu aproape cinci ani, am făcut la fel și
cu De ce e România altfel?. Nu avea rost să le
înșir, nici atunci, nici acum. Pe subiectul ăsta,
nimeni nu e lipsit de scăpări și/sau de contra-
dicții. Chiar a-ți sublinia „banalitatea” – fără
provocare excepționalistă – mi se pare o formă
(benignă, dar cine știe?) de excepționalism.
(Ramuri, nr. 7, 2017)

Ion Rațiu, „a fascinating
young man”
Ion Rațiu, Jurnal, volumul 1, Începuturile

unui exil îndelungat (1940-1954), prefață de
Nicolae C. Rațiu, studiu introductiv, note și
ediție de Stejărel Olaru, Corint Books, București,
2017, 688 p.
Prin ochii mei de copil, în 1990, Ion Rațiu

era ca un personaj dintr-un film american rătăcit
printr-un film românesc. Eu eram țânc, dar nici
adulții nu erau mult mai copți la minte,
politicește. Omul părea ciudat, artificial, stin-
gher. Cum să-ți dai seama atunci că, de fapt, nu
el era problema, ci filmul în care intrase,
România? Cum au stat lucrurile, cel puțin la
suprafață, se știe: la alegerile din Duminica
Orbului, Rațiu a strâns puțin peste 4 (patru)%
din voturi, la o participare de 86%. Ușor-ușor, pe
măsură ce s-au mai luminat și imaginea, și
mințile spectatorilor, personajul a început să fie
perceput altfel... Papionul lui a trecut de la
ridicol la cool. Poate ceva mai mult, dar nu-mi
dau seama cât. În ultimii zece ani am auzit de
multe ori că „trebuia să-l alegem pe Rațiu în ’90”
și chiar „eu am votat cu Rațiu”. Nu știu cum se
face că am ajuns eu să îi întâlnesc cam pe toți cei
3% din craiovenii care l-au votat. Mă rog...
Venerabilul politician cu papion a devenit, în
vremea din urmă, icon al unui curent difuz
liberal-democrat. I s-au mai scos în față o șubă
mițoasă purtată (o dată) peste smoking și
apocrifa rostită în campanie, în fața contra-
candidaților: „voi lupta până la ultima mea
picătură de sânge, ca să ai dreptul să nu fii de
acord cu mine”.
Nu aveam cum să nu fiu fan Rațiu. Nu
aveam cum să nu palpit la valorile cu care era
asociat. În același timp, mi-era greu să iau totul
de bun. Mă apucă îndoielile ori de câte ori simt
tendințe de viralizare. M-am tot întrebat cine/
cum a fost Rațiu ăsta. Se întemeiază pe ceva
regretul (sincer?) de a nu-l fi luat în seamă la
timp? Era ceva de luat în seamă? Nu a fost/este
oare doar un balon publicitar (reușit) în care se
suflă mai tare sau mai încet? I-am căutat prin
interviuri, i-am citit o carte (Moscova sfidează
lumea, 1990), dar tot nu mi-era clar. Abia acum
pot spune fără ezitare: Ion Rațiu a fost genul de
lider de care românii ar fi avut nevoie pentru a
defila în direcția în care (încă) s-au târât și se
târăsc, când pe drum, când pe lângă drum. E
concluzia mea după parcurgerea masivului
(prim) volum de Jurnal, publicat de curând, cu
ocazia centenarului autorului. Se pare că „din
fericire, lui Ion Rațiu i-a plăcut să scrie”, „cu
îndârjire, în orice împrejurări”, după cum apre-
ciază îngrijitorul ediției, Stejărel Olaru. A lăsat
dulapuri de jurnal, cel apărut neacoperind decât
primii 15 ani de exil.
Însăși biografia este relevantă pentru profi-
lul personajului: tânăr jurist român cu ascen-
dență ilustră, a plecat, în 1940, la Londra, pentru
a lucra la Legația condusă de unchiul său, V.V.
Tilea. După câteva luni, noul guvern filogerman
de la București a schimbat conducerea Legației,
dar Tilea și „protejații” au decis să rămână în
Anglia și să organizeze o mișcare românească în
exil. Rațiu s-a implicat puternic, și-a creat
legături în cercurile politice britanice, dar și în
cele ale exilaților central-est europeni. În paralel,
în timpul războiului, a studiat economia la
Cambridge. S-a căsătorit cu Elisabeth Pilkington
– dintr-o familie bogată și bine înfiptă în
Partidul Conservator –, a făcut copii, a dezvoltat
afaceri de succes, dar nu a încetat nicio clipă să
desfășoare activități în favoarea României și
împotriva regimului de la București. A fost un
patriot fără derive, cum mi-e greu să cred că
poate fi cineva. Rațiu lasă impresia că a fost
patriot pentru că nu putea fi altfel. Fără
complicații filosofico-istorice, fără exaltări, fără
(prea mult) patetism! În 1947, când credea că va
muri de tuberculoză, a lăsat o scrisoare pe care
fiul său, Indrei (n. 1946), trebuia să o citească la
14 ani: „Prin tradiția locului în care am fost
născut, micul oraș transilvănean Turda, cât și
prin legăturile familiale, pe care le-am simțit
întotdeauna arzându-mi în vine, m-am dedicat
întru totul luptei pentru ridicarea poporului
românesc. N-am pierdut niciodată din vedere
însă scopul larg al emancipării omenirii în ade-
vărata tradiție umanistă”. Copilul, pe care îl
înscrisese deja la Eton College, era prevenit: „Vei
avea acolo ocazia să te instruiești în tradițiile
unui mare popor, tradiții care au fost susținute
prin calități bărbătești, prin eroism și prin
muncă. Tu însă ești și vei rămâne român. În
străinătate, vei auzi multe abuzuri la adresa
poporului din care facem parte” (p. 372).
Puține jurnale spun atât de mult despre
autor. Personalitatea lui Ion Rațiu poate fi con-
turată observându-i acțiunile – mai ales, modul
de a relaționa –, ideile și... stilul scriitoricesc.

Crearea și cultivarea relațiilor cu oameni pe
care îi considera utili cauzei românești a fost una
din preocupările sale principale, încă de la
venirea în Anglia. „Mănânc ce pot aici […]
pentru ca să-mi economisesc puținii bani ce-i am
ca să pot plăti mesele prin care îmi fac legături
tot de dragul lui Free Romanian [Movement]”
(p. 118). Trebuie să fi fost foarte bun la asta.
Lordul Faringdon (politician laburist) l-a numit
„a fascinating young man” (p. 86). Dar poate cea
mai bună dovadă a șarmului și a abilității sale
este nepolitică (chiar nepolitică!): acceptarea în
conservatoarea familie a soției, e adevărat, cu o
oarecare reținere a tatălui: „el e singurul om ce
nu s-a lăsat influențat de aparența mea de băiat
cult, manierat, cu legături și deștept. Poate el a
pătruns mai adânc și s-a îngrozit!”. Și nu pot să
nu-i citez autocaracterizarea: „sunt un aventu-
rier, sunt un exilat, sunt sărac, sunt afemeiat,
sunt plin de defecte mai mărunte” (pp. 98-99).
Nu doar că știa să creeze și să cultive relații, le și
evalua lucid. A fost întotdeauna în preajma lui
Tilea (o vreme, un fel de Gatsby al exilului
românesc din Anglia), l-a criticat deschis, însă
nu s-a alăturat niciodată cu adversarilor/ detrac-
torilor acestuia; a comunicat cu mulți dintre ei
fără să le „scurgă” informații. Despre Barbu
Călinescu (fiul lui Armand) nota: „E un intri-
gant, fără doar și poate, dar am încredere în el că
mi-e prieten” (p. 82).
Ideile politice ale lui Rațiu sunt clare.
Atașamentul său funciar față de valorile demo-
crației liberale a fost întărit de experiența
engleză. Evident un tip de dreapta, nu a respins
a priori tot ce înseamnă stânga. Analizând
venirea laburiștilor la putere, lua în calcul
posibilitatea ca aceștia să nu poate „să se
târguiască cu rușii pe picior de egalitate” (p.
312), dar și pe aceea a respingerii ferme a
„politicii de forță” rusești. În plan intern, aprecia
introducerea asigurărilor sociale și a unui
oarecare control al statului în economie. Una
peste alta, găsea victoria laburistă benefică în
acel moment, dar era convins că „laburiștii vot fi
azvârliți înapoi la alegerile viitoare pentru că
problemele pe care trebuie să le rezolve în
următorii cinci ani sunt atât de grele, încât, după
părerea mea, este imposibil să o facă cu deplin
succes” (p. 313). În 1951, Churchill era din nou
prim-ministru.
În ’90, adversarii au vânturat ideea că Ion
Rațiu ar fi fost legionar. Evident, unii au crezut,
alții nu. Găsim în Jurnal o clarificare – după
mine, una dintre mai sincere și elegante:
„Personal am avut mare simpatie pentru legio-
nari, pe vremea când eram la universitate. M-au
impresionat sinceritatea, entuziasmul tineresc,
curățenia sufletească, onestitatea și patriotismul
ce ducea până la jertfă [...]. Cu toate acestea, nu
m-am înscris în partid pentru că am dezaprobat
metodele de luptă. Nu m-am putut împăca
niciodată cu crima politică”. Ceea ce urmează
poate face valuri, poate supăra pe toată lumea,
deși eu zic că nu ar trebui. Să sesizăm doar
idealismul; unul din puținele cazuri (mai sunt
câteva în privința chestiunilor internaționale):
„toate acele calități pe care le-am admirat la
[Ion] Moța, de exemplu, pot să fie perfect de
bine împerecheate cu spiritul democratic […].
Dacă putem căsători patriotismul, entuziasmul,
onestitatea pe care generația noastră a reușit să
le producă, în sânul mișcării legionare, cu
spiritul democratic, cu toleranța și respectul
individului, atunci ne-am făcut datoria”. Scria
asta în 1949. Să vedem în volumele următoare...
Oricum, ideea fundamentală e că „spiritul demo-
cratic este singurul principiu de viață al omului
civilizat, căci numai el te învață să respecți pe
fiecare individ, pe fiecare seamăn al tău” (p.
403). Amin!
La final, despre stil! Am fost plăcut surprins
și recunosc că, după câteva pagini, am suspectat
intervenția pe text a unui ghost writer. Mi-am
dat seama că e chiar stilul lui Rațiu când am
observat câteva erori de transcriere, când am dat
peste câteva descrieri frumoase (vezi peisajul
scoțian din pp. 298-299) și, mai ales, peste
(firavele) manifestări explicite ale cultului său
pentru rostirea directă, clară, concretă. În ’42, își
făcea autocritica: „M-am lăsat entuziasmat. De
două ori chiar mi-am dat cuvântul de onoare că
ceea ce spun e adevărat. E o mare greșeală. Ceea
ce spun ar trebui să aibă înfățișarea de adevăr
pur fără ca să mai fie nevoie să întăresc prin
cuvinte de onoare...”. În ’46, era nemulțumit de
o scrisoare a fratelui său: „Stilul lui m-a cam
supărat. E mult prea înflorit, aproape pretențios.
Ca informații am câștigat foarte puțin...” (p.
341). Jurnalul nu are deloc balast, e informație
lângă informație. De peste tot se vede că Rațiul a
tratat scrisul ca pe o formă de ordonare a vieții.
Volumul I se încheie cu 35 de ani înainte de
revenirea în țară, dar ideea revenirii apare de
mai multe ori. În ’42 scria: „Vreau să mă întorc
în țară cu orice preț” (p. 98). În ’46, deși
conștient că sovieticii vor controla Estul, încă
spera la un viitor mai bun și cerea să candideze
pe listele PNȚ; se pare că însuși Maniu i-a cerut
să rămână în Anglia, unde era mai util „cauzei”.
În ’49, înțelesese totul: „Eu văd un exil lung. La
întoarcerea în țară, nu vom fi noi cei ce am trăit
afară de țară, care vom ocupa posturile de
importanță, ci acei care vor rezista înăuntru.
Misiunea noastră însă este cu atât mai mare și
mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să repre-
zentăm suferințele de acasă pentru ca întreaga
lume să le audă; să muncim pentru înțelegerea
spiritului vremii și să învățăm frumusețea
idealului democratic. Când ne vom întoarce în
țară, noi va trebui să propovăduim înțelegerea
acestor idei și idealuri. Iar până atunci să nu
economisim niciun efort pentru a aduce ziua
eliberării mai aproape” (p. 404).
(Ramuri, nr. 8, 2017)

Pamflete și pamflețe
Magda Răduță (ed.), „Îi urăsc, mă!”. O

antologie a pamfletului. De la cronicarii mun-
teni la Pamfil Șeicaru, prefață de Radu
Paraschivescu, Editura Humanitas, București,
2017, 288 p.
Mi se întâmplă adesea să ajung, chipurile cu

treabă, prin ziare vechi. De fiecare dată mă fură
peisajul și ceea trebuia să fie labourage devine
flânerie. Mă las dus de reclame, știri mărunte,
dar, mai ales, de ceea numim – ca să numim
cumva – pamflete. Textele alea în care unul se ia
de gât... cu sine, cu alții, cu lumea, cu viața. Întâl-
nim – de pe la mijlocul secolul al XIX-lea până
după Al Doilea Război Mondial – piese fabuloase,
prea puține rămase în istorie. Citești și te umpli
de snagă, îți vine și ție să dai cu toate cele în toate
părțile. E adevărat, și mai multe sunt încercările
amărâte ale unor găini, care, oricât s-ar închipui
vulturi, nu pot decât, cel mult, să zburătăcească.
Ăstora le zic pamflețe. Vai de suflet de autor!
Roșești tu, cititor peste decenii, de penibilitatea
ori insipiditatea lor. Ca s-o punem drept, chiar
pamfletarii de forță au lăsat pamflețe cu duiumul,
că – deh! – așa e omul, nu știe când să stea în
banca lui. Și invers, tot felul de încuiați – hai,
mediocri! – au lăsat câte o bucată-două de pam-
flet calitatea I, când le-a plesnit vreo glandă.
Poate numai în poezie să mai fie atâta cantitate,
diversitate, instabilitate!

Am văzut pe o copertă galbenă „O antologie
a pamfletului” și n-am mai stat să adulmec ce și
cum. Mi-era clar că o antologie de pamflete
românești e cumplit de făcut și că un cârtitor ca
mine găsește oricum ceva de jordelit, dar nu
m-am mai gândit. Mi-era prea drag gândul că
atunci când voi mai căuta citate pamfletarde, de
împănat vreun text sau de pus pe Facebook, nu
va mai trebui să umblu prin toate coclaurile, ci
doar să întind un pic mâna pe lângă pat!
Nu prea am găsit ce voiam! Oare pentru că
„selecția textelor încearcă să iasă din logica liste-
lor canonice” (p. 32)? Păi care sunt listele alea?
Canonici în materie de pamfletărie? Poate
Arghezi... Hai, poate și Caragiale! Poate, poate și
Eminescu! Ăștia de care a mai auzit lumea că
și-au făcut un rost (și) fiind ai dracu’ la ziar. Pe
lângă ei, mai avem prinși la colecție niscai croni-
cari munteni și pe-alde Ionică Tăutu, Bolinti-
neanu, Bolliac, Heliade-Rădulescu, Cocea, Vinea,
Lovinescu, Pandrea, Isac Ludo și Șeicaru. De ce
(doar) ăștia? Și, la ei, de ce (doar) textele astea
(dacă sunt!)? M-aș băga să mai adaug o listă
babană de pamfletari meseriași, numai dintre
scriitorii celebri, ca să nu coborâm la golanii ăia
de politicieni și gazetari. Și, pe unde mai știu cât
de cât, m-aș băga să propun niște texte peste cele
din antologie. Nu mă bag, că știu că mă iau cu
altele și mă fac de pamflet. Înainte de a merge
mai departe – unde anume, nu știu! – să mai zic
doar că antologia noastră e una cu totul specială:
nu doar că are texte pe care, oricât ne-am forja
neuronii, nu le putem considera „antologice”, dar,
pe alocuri, nu are deloc... Adică ditamai
Arghezi-ul, prins în cuprins, să nu aibă și el nicio
mostră, să nu fie reprezentat decât printr-un fel
de studiu și ăla despre părțile „acid pamfletare”
din „romanul pamfletar” Cimitirul Buna-Vestire
(p. 176)? Noroc cu onor. prefațator, Radu
Paraschivescu, care citează un pic din – acum
aproape de tot trezvitul și, după simțul meu,
niciodată prea buchetatul – Baroane. Să creadă
antologatoarea, în siajul lui Pamfil Șeicaru, că
strângerea în volum a textelor „ar face un
deserviciu pamfletarului Tudor Arghezi”, că „i-ar
distruge legenda”, dezvăluind „o dezolantă mono-
tonie, o sărăcie a mijloacelor verbale, arareori
colorate de un cuvânt de maidan; de absența
ideilor, a sentimentului de autentică revoltă, nici
nu mai vorbim” (p. 270). Nu cred că crede, cum
nu cred nici eu, dar hai să admitem că e un
subiect: ce rămâne dintr-un pamflet, oricât de
tare, după ce îi trece vremea? Depinde, zic, de la
caz la caz, dar să nu mut vorba precum onor.
prefațator când nu mai știe cum să croșeteze
aprecierile (bagă vreo cinci pagini, din nouă cu
toate, despre pamfletul postdecembrist, cu citate
alese țais)! Arghezi deci nu prea e. E, în schimb,
Lovinescu, cu niște bucăți despre pamflet și cu un
iz atât de vag pamfletar încât, ca să-l simți,
trebuie să citești după Iorga, nicidecum după
„fratele său învrăjbit” (tot de la Lovinescu citire),
Arghezi. Oricât l-ar fi făcut unii pamfletar, ca să
i-o întoarcă, și oricât, cu toată superioritatea
etalată, și-ar fi dorit, criticului nu i-au putut ieși
decât cel mult niște pamflețe. A reușit totuși ceva
mai mult și mai bine decât se vede acum.
Nu îndrăznesc să spun că pamfletele și
pamflețele de față au fost luate cum s-a nimerit de
prin volume, cât să mai iasă un volumaș. Nu... E
chestie de gust sau de... viziune. La viziune nu mă
potrivesc deloc. Poate pentru că n-am deloc și
judec ciob cu ciob. Pentru autoare/ antologa-
toare/ editoare, pamfletul e „o ieremiadă, un lung
șir de blesteme și înjurături pe ruine”, „un discurs
exasperat”, iar pamfletarul e un „martor și herald
al dezastrului”, „atroce și spumegat” (p. 31). Nu
pot să lăcrimez, că mie toți cei strânși în carte mi
se par plini de vigoare, chiar când disperă sau
simulează disperarea. În plus, le simt mereu ceva
pe scara zâmbet-hohot, cu puține excepții.
Eminescu e una (pamfletele lui nu au umor, dar
au forță), Vinea e alta (oricât s-ar chinui cineva să
mă convingă că „totul e un vast poem” [p. 201],
aici nu văd decât niște pamflețe anoste; altceva,
recunosc, nu știu!). Mai aflăm că „mandatul,
autoatribuit, al pamfletarului este acesta: să arate
că lumea e strâmbă și să-i arate pe vinovați” (p.
31). I-o roade, nu zic, pe unii „eroarea de
întocmire” (p. 171), dar – ziceți-mi cum vreți! –
cred că ăștia ori scriu sobru, ori fac pamfleț. Pe cei
mai mulți, îi roade ceva mai omenesc; din
bășicile, din fierea, din oftica lor iese pamfletul
frumos. Caragiale, de exemplu, mai că nu a spus
deschis de ce l-a luat în primire pe D.A. Sturdza:
„ca membru factotum al Academiei, fiind vorba
de premierea unei lucrări literare cu caracter
umoristic, declară violent că asemenea lucrări nu
numai că nu trebuiesc încurajate, dar merită chiar
persecutate”. Prin urmare, Sturdza era „un
amestec de rabin habotnic, de neînduplecat
inchizitor și de jacobin jurat”, „om mărginit și
nedrept, pornit totdeauna nu de sentimente, ci de
resentimente” (p. 161), o „teribilă lichea”, în sens
propriu (p. 165). Mai încoace, despre Arghezi știm
– acum de la Șeicaru, dar și mai din urmă;
moment să amintesc de Amintirile deghizate ale
lui Crohmălniceanu – că era un gheșeftar cât
opera lui de mare. În sfârșit, cică pamfletul doar
strigă problemele, dar „nu poate propune soluții
pentru îndreptarea lumii «reale», fiindcă nu-i
datoria lui s-o facă” (p. 176). Păi nu o fi, dar câți
pamfletari nu pretind că știu ei cum se rezolvă
tot? Oricum, asta ni se spune la Arghezi; mai la
vale, la N.D. Cocea (pamfletar de rangul lui
Caragiale și Arghezi), aflăm că „revistele socialiste
sunt, de fapt, aproape întotdeauna teren fertil
pentru pamflet, fiindcă doctrina presupune o
viziune cu totul potrivită indignării pamfletare:
oricum ar fi, orânduirea e în primul rând crudă și
nedreaptă, așa că trebuie zdrobită” (p. 182). Unu
la mână, socialiștii erau – or mai fi? – ăia cu foaia
de parcurs a lumii; cum se împacă ea cu
pamfletul, care nu dă soluții? De fapt, nici nu ar
mai putea da, că soluția e numai una. Doi la
mână, de acord că ziarele socialiste sunt „teren
fertil pentru pamflet”, cu o singură condiție: să nu
fie dogmatice. Dacă sunt, pamfletul degenerează
în... mi-e groază să mă gândesc ce.
Înaintea fiecărui grupaj, avem, cum zice
Radu Paraschivescu, câte „un text de familia-
rizare”, în care ni se explică, destul de sofisticat
pentru neliterați, ce și cum cu scriitura respec-
tivului. Multe nu mi s-au legat, dar nu mai zic
nimic. Decât că, în locul acestor numere reto-
rico-teoretice de umplutură, care nici nu familia-
rizează pe nimeni cu nimic, nici nu prea au treabă
cu pamfletele/pamflețele care le urmează, ar fi
mers niște introduceri în contextul social-istoric și
în biografia autorului. Să știe și cititorul neinițiat
ce și cum cu oamenii ăștia și cu umorile lor. N-ar fi
stricat nici niște note (altele decât cele preluate
din edițiile de bază nu sunt), măcar pe ici pe colo.
Nu de alta, dar avem la început avertismentul că
„în traseul pamfletului românesc se citesc,
simultan, istoria confruntărilor sociale și dificilul
drum către modernizarea formelor instituționale
românești”; eu zic chiar că se citesc mult mai ușor
decât „modificările pe care discursul literar le
înregistrează în același timp cu socialul căruia îi
aparține și asupra căruia acționează” (p. 32).
Dincolo de toate crâcnelile mele, merită,
cititorule, să îți bagi nasul în antologia de care
vorbesc. Merită, pentru farmecul multor texte,
dar și pentru că, prin pamflet, poți ajunge în
puncte care, din motive diferite, rămân în afara
sau în marginea studiilor istorice, asupra cărora
oricum nu te năpustești. Citește, nu te grăbi să
crezi prea tare ceva, nu-ți reprima nicio întrebare,
mai uită-te încoace și-ncolo, mai dă un Google!
La final, câteva momeli! Recunosc că le-am
ales mai „vulvoroase” și pot să-mi ridic multă
lume în cap. Iată:
Cezar Bolliac (1858): „Țara Românească a
fost totdeauna o țară ce a diferit de toate cele-
lalte țări din lume” (p. 92).
Dimitrie Bolintineanu (1867): „Dar să nu
vorbim de lucrurile cele mari, de mărirea, de
autonomia națională, căci nu mai sunt oameni
mari în secolul acesta în România. Această
sublimă rădăcină a gloriei și a vieței românești
n-a mai rodit oameni” (p. 79).
Mihai Eminescu (1877): „Scuzabil n-au fost
acest război, dar esplicabil putea să devie purtat
în condiții normale...” (p. 124).
Mihai Eminescu (1878): „Trist este când o
nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să
tragă folos dintr-o situație pacinică garantată de
toate puterile, își iese din minți și sfâșie ea însăși
tractatul ce-i asigură acea situație” (p. 119).
N.D. Cocea (1919): „Trăiască Regele care
prepară, grăbește și precipită ceasul revoluției
socialiste!” (p. 191).
(Ramuri, nr. 9, 2017)

Corneliu Zelea Codreanu sau
despre gogoașa mistică
Tatiana Niculescu, Mistica rugăciunii și a

revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu,
Treceam peste cea mai recentă carte a

doamnei Tatiana Niculescu. Mă uitasem peste
Regina Maria: ultima dorință (Humanitas,
2015) și Mihai I: ultimul rege al Românilor
(Humanitas, 2016) și nu mă așteptam la cine știe
ce. Să mai zicem câte ceva despre subiecte cu
priză la public! S-a făcut însă că, astă-vară, două
chestii mi-au atras atenția: (1) un flăcău sudist-
trumpist purtând un shirt cu Corneliu Zelea
Codreanu; (2) asocierea făcută de Cristian Tudor
Popescu – nu mai știu exact cum – între reacția
publică la „afacerea” Palada-Goțiu (sper că ați
uitat de ea!) și cea la... procesul lui Corneliu
Zelea Codreanu de la Turnu Severin, din 1925
(sper că știți despre ce e vorba!). Nu că aș fi fost
complet nesimțitor până acum, dar am avut
senzația dureroasă că personajul ăsta încă ne
bântuie în varii feluri, de la „emoția admirativă”
până la „oroarea pe care acest om o stârnește
până în zilele noastre” (p. 7). Am fugit la librărie
și, cum am dat carte, am ridicat o sprânceană
citind pe coperta a IV-a că „încearcă să-l redea
pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și isto-
riei”. Ce să însemne asta? Că vrea să-l elimine
din prezent, să-l trimită la locul lui în trecut? Cu
asta aș fi de acord, dar mi se pare un obiectiv
foarte îndrăzneț. Sau, dimpotrivă, să atragă
atenția asupra lui, să-l aducă în fața istoriei,
să-i? După ce am parcurs volumul, înclin spre a
doua variantă, dar nu înțeleg de ce ar avea
cineva impresia că personajul e cumva ignorat,
marginalizat, minimalizat etc. în istoriografie. E
chiar o vedetă și cred că nu cea mai enigmatică.
Nu zic, e nevoie de cărți de „popularizare”
despre Codreanu, ca despre o grămadă de alte
personaje și subiecte, dar ele trebuie să se bazeze
pe istoriografia hard, să o prelucreze cumva cât să
fie ușor de ingurgitat de un public mediu. Nu e
cazul aici! Autoarea pare să aibă curiozitățile
omului care nu știe mare lucru despre un lucru și
purcede fără ghidaj la satisfacerea lor. „Îmi lipsea o
biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu... Așadar
i-am scris biografia eu însămi, căutând mai
degrabă să înțeleg înainte de a judeca, să
descopăr, și să nu-i induc cititorului opinii gata
făcute” (p. 7). Aud asta de nu știu câte ori și hai
să zicem că înghit, dar pentru a înțelege trebuie
mai întâi să afli, să știi. Încercarea de biografie
adună informație puțină. Mai puțină decât ar
putea găsi azi orice neinițiat, exclusiv de pe
Internet, mai ales dacă nimerește pe Digibuc.
Bibliografia – aleasă sau picată sub ochi? – e
redusă (deci lacunară) și, în destule puncte,
discutabilă. Nu vreau să fiu pedant, dar nu-mi
închipuiam, de exemplu, că se mai poate scrie
azi despre legionari fără referire la cărțile lui Z.
Ornea, Tradiționalism și modernitate în dece-
niul al treilea și Anii treizeci. Extrema dreaptă
românească. Și, dacă tot vrei să înțelegi ce și
cum cu lumea românească de după Marea Unire,
cum să nu bagi în seamă Cultură și naționalism
în România Mare (1918-1930), a dnei Irina
Livezeanu? Sigur, mai am de zis destule de pus
pe listă. O altă problemă e că discursul e
construit prea mult pe maculatura (da, da, da!)
„Căpitanului”, în special Pentru legionari, fără a
fi întărit cu surse alternative. Cum ar veni,
biografia e prea legată de autobiografie. În plus,
oricât aș fi de ahtiat după memorialistică și
oricât aș lua doze cotidiene de Argetoianu,
trebuie să avertizez că Amintirile și Însemnările
sale nu sunt surse credibile. Trebuie confruntate
în permanență cu altceva.
Scriitoarea a luat fapte disparate și le-a
legat între ele astfel încât să i se lege lucrurile în
minte. Probabil a avut impresia că i s-au legat și
a ținut să anunțe „publicului larg” revelațiile.
Probabil că editorul a considerat că numele
Tatiana Niculescu și Corneliu Zelea Codreanu
puse pe aceeași copertă atrag cumpărători.
Cartea e o sumă de lucruri deja știute, de
lucruri care nu se susțin (nu ni se spune de unde
sunt preluate), de speculații și divagații inutile și
naive (nu mă leg de micile erori), toate ambalate
scriitoricește (nu mă leg de stil). Pentru mine are
aerul unui referat (e adevărat, al unui student
răsărit!) cu efecte de compunere. Problema e că
pentru neinițiați toate astea sunt credibile. Ceea
ce e o jucărie le va părea multora treabă serioasă.
Dau un singur exemplu, al unui profesionist al
scrisului despre cărți, Marius Chivu: „Tatiana
Niculescu scrie biografia lui Codreanu într-un
stil alert, cu multă informație și cu puține
considerații personale, cu ipoteze și presupuneri
minimale, uneori cu prea mare prudență în
punerea unor accente” (Dilema veche, nr. 686,
13-19 aprilie 2017). Să vedem!
Autoarea zice de la început: „Acolo unde nu
am avut destule elemente pentru a reconstitui o
scenă de viață, am pus întrebări, am făcut
deducții, am lansat ipoteze și am lăsat loc de
răspunsuri” (p. 7). Așa se face mereu când scrii
despre trecut; n-ai cum altfel. Dar atâta „poate”
bazat pe mai nimic rar am întâlnit. „Poate” orice!
Spicuiesc: „Poate că se îmbărbăta amintindu-și
de codul cavalerilor din cartea generalului
Baden-Powell...” (p. 86). Mai încolo, „un eseu
publicat de Pârvan în 1923 trebuie să-i fi atras în
mod special lui CZC, fiindcă se potrivea cu acea
parte a personalității sale...” (p. 127). Poate că a
citit, dar poate că nu. Oricum, omul nu a fost
vreun împătimit al cititului. Pentru un inventar
al „poate”-lor, vă stau la dispoziție.
Asocierile pe care a dna Tatiana Niculescu
le face sunt comice, șocante, dar, din păcate,
pentru mulți, credibile. Nu se bazează pe ceva
concret; pur și simplu, scriitoarei i se pare că
lucrurile seamănă. Cea mai deranjantă mi se
pare trimiterea frecventă la lordul Baden-Powell
și a sa mișcare scout. Sigur că se pot găsi asemă-
nări; cred și eu că, direct sau indirect, legionarii
au fost influențați de cercetășie. Dar să nu
forțăm așa: „Proaspăt întors de la școala de
ofițeri de la Botoșani, tânărul Zelea Codreanu nu
avea decât să înlocuiască, în imaginație,
Mafeking cu România și pe buri cu bolșevici, ca
să descrie situația de atunci a țări” (p. 48). Simt
nevoia unui emoticon, dar merg mai departe, la
asasinarea lui Mihail Stelescu (1936): „Dacă
acest dans ritual nu era o caricatură sinistră a
dansurilor războinicilor zulu din cartea lui
Baden-Powell, atunci asasinii lui Stelescu au
reprodus străvechiul obicei precreștin al dan-
sului la priveghiul mortului” (pp. 177-178). Cel
mai frumos e când se asociază două asocieri
forțate: cercetășia și... Vasile Pârvan. Despre
acesta din urmă, decedat la puțin timp după
înființarea Legiunii, aflăm că a lăsat „în urmă un
loc gol care, conștient sau nu, va fi treptat
asumat (și modificat) de Corneliu Zelea
Codreanu” (p. 125). Modificat deci: „el nu va
contempla însă intelectual ideile de jertfă, tăcere
și mortificare din eseurile lui Vasile Pârvan, ci le
va transforma cercetășește într-un mod de viață
personală și comunitară” (p. 128). Nu pot să mă
opresc înainte de a vă arăta ce aveau în comun
Codreanu și Carol al II-lea: „Amândoi se
născuseră în România din părinți de origine
străină și de confesiuni amestecate, amândoi
primiseră o educație specială... Erau amândoi
întâii născuți ai unor familii care vedeau în ei
luptători pentru afirmarea tânărului stat român
întregit și pentru drepturile românilor în țara
lor” (p. 154). Ce se poate deduce de aici? Sunt
„asemănările” astea mai importante decât
deosebirile. Mă gândesc că și eu am ceva în
comun cu Dinu Brătianu: amândoi bărboși, fii ai
unor ingineri și mai bărboși.
„Mistica” din titlul cărții nu prea se vede în
poveste, deși autoarea a încercat să o arate și să
o explice. Încercare în van, după mine! Cred că
nu a existat niciun fel de mistică legionară, ci
doar o retorică ornată religios care a generat
manifestări spectaculare. Aici mi se pare că
avem un mare „mit al misticii”, preluat din
epocă și perpetuat din mai multe motive, printre
care și acela că acoperă (?) cumva moral-intelec-
tual derapajele. E un subiect larg și încâlcit pe
care îl las, pentru moment, deoparte.
În final, cum arată portretul făcut de dna
Tatiana Niculescu lui Zelea Codreanu? Încă din
„Nota autoarei” se declară „filosemită” (ce o
însemna asta?) și nu o suspectez de intenția de
a-l scoate bine pe „Căpitan”. Mai zice și de rău,
că nu avea un program politic serios (p. 145), că
era un slab orator (p. 148) ș.a. În plus, aduce în
prim-plan atacurile din partea lui Stelescu, după
ruptură. Dar toate astea aproape că nu se văd în
ansamblul eroic, glamuros, pseudo-mistic. e
apropierea – de multe ori, până spre confuzie –
de discursul personajului. Dacă zici cum a zis el,
n-are cum să nu iasă bine.
Una peste alta, cartea nu reușește să-l
trimită pe Codreanu în istorie și nici să-i clarifice
poziția acolo. Dimpotrivă, prin forța numelui
autoarei și a editurii poate reuși să îi apropie pe
mulți nevinovați de gărgăunii lui. Cum ar veni, îl
poate ajuta să reziste în viitor!
Asta-i libertatea... Oricine poate să se joace
cu focul și oricine poate să strige! Pericol!
(Ramuri, nr. 10, 2017)

Nuanțe de populism
Jan-Werner Müller, Ce este populismul?,

traducere de Irina-Marina Borțoi, Editura
În România (fără „ca la noi, la nimenea!”),

cuvântul e folosit, ca multe altele, aiurea.
Populist e ce nu ne convine în spațiul public,
populist e întotdeauna adversarul. Lipirea eti-
chetei-stigmat poate însemna blocarea (tempo-
rară) a discuției: ești populist, n-am ce vorbi nici
cu tine, nici despre tine! Nici nu mai contează ce
vreau să spun, e clar că e de rău! Mai poate
însemna începutul unui ping-pong: te fac
populist, mă faci populist, până ne plictisim. De
obicei, niciunul nu ia prea în serios ce spune; de
obicei, amândoi avem, într-un fel, dreptate. Uite
așa banalizăm vorba și, mai ales, realitățile din
dosul ei. Asta e, zic eu, și marea problemă
(evident, fără legătură directă cu România) pe
care o pune în cartea sa Jan-Werner Müller
(politolog german cu catedră la Princeton): dacă
și cum să vorbim cu populiștii. Dar până acolo,
trebuie să aflăm cine și de ce e populist. Prea
zicem populist la orice, așa că e firească
întrebarea: „Popularitatea diagnosticului de
«populism» în cazul unor fenomene de tot felul
nu este oare un eșec al judecății politice?” (p.
18). Eșec e mult spus, dar eroare, superfi-
cialitate... E destul cât să ne dăm seama că nu
trebuie să rămânem cu „judecata” aici.

Ce este populismul? e o carte destul de
mică, dar una din cele mai dense pe care le-am
întâlnit în materia – n-am o formulă mai bună –
„științelor politice”. E o analiză de-adevăratelea.
Müller gândește lucrurile piesă cu piesă, lucid,
prudent, fără fetișul metodei, fără teama de
banalitate și de (aparentă) contradicție. Îl ajută
logica, bunul-simț și bunele cunoștințe de teorie
politică și de istorie politică mai veche sau mai
nouă. Nu e legat de nicio „paradigmă”, nu
abuzează de exemple. Le dă scurt, strict cât să
arate ce vrea să zică. Își dă seama că e cumva
insolit, vorbește de analiza sa, „așa contra-
intuitivă cum ar putea părea” (p. 129). De fapt,
nu e evident intuitivă, una peste alta, tocmai
pentru că are un întins și solid eșafodaj de
intuiții. Bon sens, nu commun des mortels!
Dincolo de contribuția la temă, lucrarea are o
importanță meta-: e un excelent argument
pentru depășirea atât a impresionismului, cât și
a scientismului în abordarea fenomenelor poli-
tice. Cu politica e ca și cu amorul! Aici autorul ar
sări cu o observație; mă grăbesc să adaug: e mult
de gândit, dar nu se poate gândi în formule
importate din științele dure.
M-a preocupat, în ultimii zece ani, chestia
cu populismul, încă de pe vremea când vorba nu
ajunsese pe buzele tuturor. E locul să zic că avem
în românește o lucrare importantă (într-o ediție
jalnică, Artemis, 2007), Sociologia populis-
mului, a lui Guy Hermet, și că încă nu avem
referențiala (azi, firesc, depășită în multe)
Populism. Its Meaning and National Charac-
teristics (1969). Preferam să vorbesc despre po-
pulisme, o relativizare asumată pe baza diversi-
tății manifestărilor, fără a mă gândi la vreo cât
de generală schemă populistă. Nu sunt convins
(încă) să renunț. Müller, admițând – cum altfel?
– multele neclarități, vrea, dimpotrivă, să depă-
șească „haosul conceptual total” (p. 29),
delimitând un pattern. După el, există un
populism, cu diverse nuanțe și grade. Mai întâi,
respinge ca insuficiente prejudecățile de identi-
ficare. Populiștii nu trebuie priviți ca unii care se
opun a priori ideii de reprezentare, nu trebuie
neapărat asociați cu o anumită orientare
ideologică, ori cu politicile iresponsabile. E prea
puțin și scârțâie. Cei care îi susțin nu e trebuie
expediați ca resentimentari (nu e vorba doar de
emoții) și, mai ales, nu trebuie asociați cu o
anumită clasă, nu trebuie să li se prezume o
anumită situație socio-economică (precară).
Populismul e mult mai mult decât atât, e
„umbra permanentă a politicii reprezentative”
(p. 149), creată, pe lângă diversele „mărunțișuri”
(politice, sociale, economice, culturale etc.), de
promisiunile încălcate ale democrației, promi-
siuni, de fapt, niciodată făcute, ci doar presupuse
în „teoria populară a democrației”, „care explică
nu doar atracția democrației în lumea modernă,
ci și eșecurile sale periodice”. Cauza principală
nu e nici incompetența, nici demagogia
politicienilor; așa-zisele promisiuni „pur și
simplu nu pot fi realizate în societățile noastre”.
Principala iluzie, „în termeni simpli, este că
poporul poate conduce” (pp. 116-117). Imposibi-
lității funciare i se adaugă apariția, în perioada
postbelică, a unor instituții politice cu rol impor-
tant, dar care scapă controlului popular. În plan
intern, cel mai bun exemplu sunt curțile
constituționale, iar în plan supranațional, insti-
tuțiile europene, în primul rând Comisia. În
ultimii ani, o sursă de nemulțumire a fost și
„binomul” criză-tehnocrație.
Cum intervine populismul? În multe feluri,
în feluri pe care, în ciuda experienței istorice, nu
ni le putem imagina. Populismul surprinde
aproape întotdeauna – zic eu, nu Müller. După el
– și cred că are dreptate – toate au în comun
ceva: o „viziune moralistă asupra lumii” (p. 42),
o „formă moralizată” de antielitism și antiplura-
lism. Evident, elitele (atâta vreme cât nu sunt
populiste) sunt prezentate ca un corp corupt
care are scopul de a „reduce la minimum partici-
parea populară” (p. 142). Antipluralismul e
credința sau cel puțin discursul că doar poporul
contează. Liderul populist va pretinde mereu că
reprezintă întregul și adevăratul popor, cu un
asterisc: pentru el, „numai o parte din popor
constituie de fapt poporul” (p. 44). Cine i se
opune e exclus. Pentru anii din urmă, avem
citate ilustrative din Donald Trump și Nigel
Farage. Populiștii pretind că reprezintă nu
voința, ci „ceva de genul substanței simbolice”
(p. 54) a poporului, gândit nu ca un agregat
politico-juridic, ci ca un „corpus mysticum nein-
stituționalizat, neproceduralizat rezultatelor rea-
le ale unui sistem politic existent” (p. 99).
Bun! Asta merge în opoziție, când se poate
spune orice. Ce se întâmplă când populiștii ajung
la putere? O prejudecată sau „înțelepciunea
tradițională” (p. 21) spune că guvernarea ori
„normalizează”, adică determină abandonarea
populismului, ori duce la eșec rapid și compro-
mitere. Și totuși avem destule exemple – chiar
acum îi avem pe Orban și Kaczynski – care arată
că „populiștii pot guverna ca populiști” (p. 21).
Pentru acest tip de guvernare, Müller identifică
trei trăsături: (1) dorința de a deturna aparatul
de stat, informal (în general, populiștii sunt ostili
instituțiilor), dar și formal, prin așa-numitele
„constituții de ocupare a statului” (p. 104), care
nu mai sunt cadre, ci instrumente politice; (2)
corupția și clientelismul de masă; (3) dorința de
suprimare a societății civile și, în primul rând, a
presei. E bizar ca puterea să fie anti-establish-
ment. De fapt, e imposibil. Dar nu e imposibil să
creeze impresia. La fel ca în opoziție, populiștii
de guvernământ se folosesc cum și cât pot de
teoriile conspirației: „Nu există niciodată penu-
rie de dușmani – iar aceștia sunt întotdeauna,
nici mai mult, nici mai puțin decât dușmanii
întregului popor”; „majoritățile se comportă ca
niște minorități maltratate”; „toate eșecurile
populiștilor la guvernare pot fi în continuare
puse pe seama elitelor care acționează din culise,
acasă sau în străinătate...” (pp. 72-73). Oare
Müller lucrează pentru Soros? Cel puțin în
Europa, populiștii nu abolesc niciodată formal
vechiul regim, de teama reacțiilor internaționale,
„jocul este fraudat, însă nu este imposibil” (p.
93). De aici, sintagma „democrație neliberală”, o
aberație periculoasă, „simptom al unei mah-
mureli filosofice și politice generale de după
1989” (p. 84).
Ce-i de făcut? Evident, populismul e nociv.
Nu trebuie tratat ca o „măsură corectivă pentru
democrația liberală” (p. 151), căci nu e. Singura
sa utilitate, exclusiv în fază incipientă, este cea
de semnal de alarmă. Dar e „umbra democrației”
de care nu se poate scăpa. Așa că, zice Müller,
marginalizarea și diabolizarea populiștilor nu
face decât să le dea apă la moară. De acord!
Trebuie vorbit cu ei, dar nu ca ei! Aici simt o
undă de naivitate. Aștept un ghid practic.
Uneori, analistul îmi dă impresia că omite
nuanțe tocmai pentru că introduce multe nuanțe.
Dacă rămânea în tușe groase, nici nu m-aș fi
gândit la ele. Cred că i-ar fi prins bine cunoaș-
terea jocului politic populist din România. Fără
excepționalisme, dar aici s-au petrecut și se petrec
lucruri interesante. În primul rând, au „funcți-
onat” populiști-școală, pe numele lor Corneliu
Vadim Tudor, Dan Diaconescu și, puțin, Gigi
Becali. Nu au fost deloc originali, au lucrat după
modele (CVT a ajuns până la simpla traducere a
bătrânului Le Pen; Dan Diaconescu poate fi pus
pe coloane cu Beppe Grillo și alți câțiva din lume),
dar au reușit să ducă atitudinea populistă la un
nivel caricatural hiper-relevant. Apoi, de cel puțin
două ori, în România am avut populiști (sigur, nu
de gradul celor enumerați) în capul trebii, care nu
au îndrăznit să pomenească de vreo „democrație
neliberală”, dar au cochetat cu ea, care au baletat
magistral între puterea reală și opoziția simbolică.
Noi avem mereu guvern, dar avem pe lângă și
„sistem”, „binom”, „structuri” etc.
De altfel, de aici apare o fragilitate a analizei
lui Müller. Încercând să izoleze un pattern
populist, pierde legătura cu „politicienii normali”.
Admite că și aceștia pot avea pusee, alunecări,
exaltări, spune deschis că unii i-au ajutat pe
populiști, dar îi vede prea clar diferiți de populiști.
Jocul cu poporul și cu sistemul e mai complicat/
ritmat. Scrisă în 2016, cu o prefață adăugată în
ianuarie 2017, cartea nu pomenește nimic despre
cel mai interesant caz al ultimelor decenii: un
personaj venit din marginea establishment-ului
în centrul lui, unde a început să îl conteste (când
mai ușor, când mai tare) fără să plece vreo clipă,
până a ajuns să îl monopolizeze, negând că se află
acolo – Emmanuel Macron. Populiști sunt doar
Melenchon și Le Pen?
(Ramuri, nr. 11, 2017)

Ion Rațiu: „e o nevoie naturală
pentru mine să mă afirm
ca român”
Ion Rațiu, Jurnal, volumul 2, Printre spioni

și trădători de țară (1955-1962), prefață de
Nicolae C. Rațiu, studiu introductiv, note și
ediție de Stejărel Olaru, Corint Books, București,
2017, 681 p.
„A fi român nu e o naționalitate, ci o
profesie”, zice-se că ar fi zis odată Bismarck. Mai
degrabă o ocupație, aș zice eu, una care poate lua
nenumărate forme, de la tradiționala aflare în
treabă, trecând prin gheșeft, până la lucrul
susținut și disciplinat. Asta mi-a fost senzația
după lectura volumului al doilea din Jurnalul lui
Iancu Rațiu (scuzați impertinenta familiaritate,
dar simt că mi-o pot permite!). Nu că nu ar fi așa
și aici, în zilele noastre, dar parcă în exilul anilor
’50-’60 românitatea ca ocupație ajunsese la cote
disperante. Valabil și în Anglia, unde a trăit
diaristul, și în SUA, Franța, Germania, Austria
ș.a., pe unde a călătorit. Disperante și, îndrăznesc
să speculez, autodistructive. Poate de asta, exilul
românesc a fost atât de puțin eficient în lupta
pentru eliberare – măcar în comparație cu popoa-
rele din preajmă și contrar a ce și-a dorit Rațiu.
Într-un peisaj cu personaje (celebre sau
obscure) care încearcă să tragă câte ceva (bani,
prestigiu, putere) după urma statutului și a
așa-zisei activități de exilați est-europeni anti-
comuniști, Ion Rațiu e figură aparte, chiar dacă,
la o lectură neatentă sau răuvoitoare, ar putea
părea prototipul. În primul rând, a fost printre
puținii care și-au construit o carieră separată
(din păcate, rămasă în background-ul jur-
nalului) de cea de român, chiar dacă, după cum
spune, aflată, parțial, în slujba celei din urmă.
Afacerile puse pe picioare aveau (și) rolul de a-i
asigura independența și de a-i facilita acțiunile
pentru „cauza românească”, altfel dezinteresate,
personal. Are, de multe ori, în scris, efuziuni (de
genul celei reținute în titlu) care l-ar face să pară
un Stănică Rațiu, dacă nu ar fi acoperite de
fapte. De la el, îmi sunt suportabile formulări pe
care de la alții le resping instinctiv. E greu să
crezi pe cineva când spune: „Ceea ce lumea nu
vrea să accepte e faptul că eu într-adevăr sunt
împăcat în mintea mea să nu fiu nimic, să nu
devin [subliniere în original] nimic... poate și eu
sunt bolnav de «românism». Eu însă sunt fericit
să am această boală, cronic [s.o.]”. Și totuși
poate fi crezut, pentru că Rațiu a fost, în fond, un
politician, unul adevărat, de cauză, nu de
ambiție personală. Dacă nu ar fi avut cauza
românească – și, să fim sinceri, bine ar fi fost să
nu o aibă! – și-ar fi găsit alta și, după cum o
arată biografia, ar fi luptat pentru ea cu aceeași
determinare. A avut chiar tentativa de a deveni
politician britanic și a sperat mereu că, odată
întors în România, se va consacra exclusiv politi-
cii. S-a întâmplat, dar prea târziu, când sistemul
împotriva căruia luptase reușise de mult să
schimbe societatea românească într-atât încât
unul cu abilitățile și cu experiența lui să fie prea
puțin apreciat.
Asemenea primului volum, și cel de față e
foarte dens, plin de fire epice, de date și de
personaje. E mare tentația de a strica lectura
povestind. Mă limitez la a nota trei cazuri în care
Rațiu a consumat enorme resurse de toate
felurile: apărarea celor implicați în ocuparea
Ambasadei RPR de la Berna (1955), epopeea
Silviu Crăciunaș (de la a doua plecare din țară
până după apariția cărții acestuia în Anglia),
marele eșec politic și personal al lui Rațiu, și
activitatea în favoarea lui Noica, după condam-
nare (din păcate, subreprezentată în jurnal).
Printre ele, numeroasele activități de zi cu zi
(întâlniri, emisiuni, articole, interviuri), cu
realizări mai mari sau mai mici, și peste toate
încercările de a da o organizare unitară exilului
românesc sau cel puțin celui din Marea Britanie.
Eșecul Crăciunaș se leagă de probabil cea
mai delicată chestiune privind exilul: penetrarea
sa (masivă?) de către Securitate. La cererea unor
apropiați, Rațiu l-a ajutat pe deja controversatul
Silviu Crăciunaș să fugă din România, s-a
apropiat de el, i-a facilitat rămânerea în Marea
Britanie și publicarea unei cărți, care a devenit
bestseller. După acest moment, a început să aibă
dubii în privința protejatului său, dar nu a crezut
niciodată varianta cea mai rea: „Omul este
necinstit. Totuși însă, eu nu iau lucrurile prea
grav. Eu nu am teama că e agent comunist...” (p.
619). Iar Crăciunaș nu era un „agent” oarecare,
ci de departe cel mai activ și mincinos din
constelația de ipochimeni care turnau la
București. Azi, vedem clar asta din amplele citate
incluse de editor în notele de subsol. Și nu e
singurul în privința căruia Rațiu s-a înșelat. Una
peste alta, realist și intransigent, nu și-a dat
totuși seama de întreaga mizerie, poate pentru
că era peste imaginația unui om normal. Mai
are, din când în când, notații amare: „Ce să-i
faci, eroii noștri sunt cam pușlamale și
afaceriști” (p. 269); „E același blestem al româ-
nilor. Nu știm să lucrăm într-o echipă...” (p.
405). A păstrat însă mereu un oarecare (sani-
tar?) idealism în privința oamenilor; chiar când
le sesiza defectele/ trădările, considera că ele pot
fi depășite/ corectate/ controlate. Pentru Rațiu,
pare să nu fi existat nimic de nediscutat.
Idealist a fost și în credința că se va putea
întoarce în curând în țară, pentru a lupta/rezista
într-un fel sau altul, sau că e posibilă o mare
revoluție anticomunistă est-europeană. „...Se va
putea să fie nevoie să ne întoarcem în țară mai
devreme decât credeam” (p. 191), scria pe 2
noiembrie 1956, evident sub influența celor
întâmplate în Ungaria. După doar câteva luni,
iluziile i se spulberaseră și vedea destul de clar
viitorul: „Dacă planurile de integrare ale Europei
occidentale sunt traduse în fapt, fără întârziere
[s.o.], Europa unită ar putea să devină din nou
cea mai mare putere a lumii în decurs de 10-15
ani. Șansele nu sunt prea bune... Dacă aceste
eforturi de integrare vor reuși numai parțial
într-un tempo lent, ceea ce este mult mai
probabil [s.o.], atunci puterea va rămâne în
mâinile americanilor și rușilor cel puțin încă o
generație, căci cel puțin încă o generație e
necesară pentru dezvoltarea economică a
Chinei... Pentru moment, însă, e clar că noi
exilații trebuie să ne concentrăm eforturile spre
influențarea politicii americane” (p. 236).
Iar influențarea trebuia făcută în direcția
intransigenței față de comunism. Ajuns în SUA,
în 1959, a combătut, oriunde și oricând a găsit
ocazia, ideea destinderii: „Am arătat ce greșită
este o politică de degajare care ar distruge tăria
Apusului în schimbul unor promisiuni vagi de
îmbunătățire a situației internaționale și o
micșorare a tensiunii” (p. 368). Asemănător, în
plan intern, a priceput perfect logica perversă
„liberalizării” în comunism și s-a pronunțat ferm
împotriva paliativelor: „Noi trebuie să ne opu-
nem influențelor comuniste de tip Tito sau
Gomulka pentru că aceste influențe pregătesc
poporul pentru acceptarea dominației rusești, în
cele din urmă... Iată de ce politica de degajare și
«independență» parțială à la Tito-Gomulka este
foarte periculoasă «à la long»” (p. 350). Mintea
limpede și conștiința curată sunt cele mai de
apreciat în politică, dar rămân pentru Lumea de
apoi, dacă nu sunt însoțite de un mod eficient de
livrare. Rațiu și-a dat repede seama că nu
trebuie să se îmbete cu propria dreptate, așa
cum o făceau în epocă mulți alți exilați. Și-a
cultivat relațiile nu doar cu mediile românești
din întreaga lume, ci și (sau poate mai ales) cu
mediile politice și jurnalistice occidentale.
Întâlnirile cu membrii Camerei Comunelor
țineau de viața sa cotidiană, avea acces la
miniștri, și să reținem că a discutat în particular
cu Nixon (când încă era vicepreședinte), cu
Kennedy și Lyndon Johnson (cu puțin înainte de
a ajunge la Casa Albă).
Ca și la primul volum, se cuvine să remar-
căm treaba excelentă făcută de Stejărel Olaru
(studiu introductiv, note și ediție). Practic, ne
aflăm în fața a două demersuri academice,
îmbinate foarte bine: pe de o parte, lucrul pe
manuscrisele lui Rațiu, pe de alta cercetarea în
Arhiva CNSAS, fructificată în studiul „Pe urmele
lui Tony” și în multe note de subsol, care pun
informațiile în oglindă. Istoricul a reușit să
reconstituie destul de clar, chiar dacă fatalmente
parțial, subterana lumii lui Rațiu.
Singura mea părere de rău e că, după cum
menționează Nicolae C. Rațiu în prefață, „foarte
mult material fără legătură cu România a trebuit
să cadă sub tăișul sabiei editorului, altfel volu-
mele ar fi fost cu cel puțin o treime mai lungi” (p.
5). Nu cred să fie vorba de vreo pudibonderie
(mici întâmplări sau formulări picante au rămas
în text), ci doar de economie. Eu unul mi-aș fi
dorit să văd tot textul, nu doar din nedisimulată
pasiune pentru cancanuri istorice, ci și pentru că
cred că ar fi adus autorului un plus de umanitate
(acum are un aer British) și i-ar fi ajutat pe
cititori să se convingă de onestitatea lui. Poate că
ar fi apărut mai clar și doamna Elisabeth
Pilkington Rațiu, acum doar o prezență discretă
și zâmbitoare.
După două volume publicate în 2017, sper
că frecvența aparițiilor va fi păstrată. Nu de alta
dar am mari așteptări în privința jurnalelor din
perioada 1965-1989.
(Ramuri, nr. 1, 2018)

Zelea Codreanu – „ecranul
cu multe fețe”
Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea

Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului”,
traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl,
București, Editura Humanitas, 2017, 455 p.
Scriam aici, acum câteva luni, despre o

biografie nereușită a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Nu știam atunci – penitență! – că există, din
2016, și una reușită. Între timp, s-a tradus cartea
istoricului elvețian Oliver Jens Schmitt – în
prezent, cu activitate la Universitatea din Viena și
preocupării legate de sud-estul european, din
Evul Mediu până în secolul XX). Am un exemplu
în plus în sprijinul unei idei care mă încearcă mai
de mult: despre extrema dreaptă interbelică,
istoricii străini (de la clasicul Armin Heinen până
la tânărul Roland Clark) au scris mai bine decât
despre oricare alt subiect românesc și – sigur îmi
voi pune destulă lume în cap! – mai bine decât cei
mai mulți români – reverență excepțiilor! Să fie
oare pentru că în această latură România
interbelică a atins, din păcate, maximul de
sincronizare cu Europa? Nu e vorba de a vedea în
fascismul à la roumaine prelungirea, ecoul ori
pastișa vreunei variante occidentale. Dar, dincolo
de toate particularitățile, a fost fascism!
Citind cartea profesorului Schmitt am re-
marcat – nu e greu! – grija pentru nuanțe și sur-
prinderea unor aspecte peste care, în general, se
trece ușor (influența, apoi susținerea politică a
tatălui, toanele „Căpitanului”, reconfigurarea miș-
cării ș.a.). Avansând, eram mulțumit că aflu
destule lucruri, dar păstram unele rezerve, izvorâte
dintr-un fel de tratare a materiei cu care, în colțul
nostru de Europă, nu suntem (încă) obișnuiți, care
unor istorici autohtoni le poate părea chiar frivol.
Cercetătorul nu ține strâns de cronologie, nu
extrage minerește informații din (numeroasele)
surse, trece, de multe ori, direct la analiza lor, în
căutarea de sensuri. Se pot observa și ceva naivități
și inexactități, de care un cusurgiu s-ar putea lega,
dar care sunt insignifiante pentru ansamblu.
Demersul își arată rostul spre final, prin
două capitole care rezistă și ca eseuri autonome:
„Încercare de interpretare” și „Din atelierul
istoricului – O postfață”. Privind din exterior,
Schmitt a sesizat ceva ce noi, de multe ori, trecem
cu vederea: în „spațiul public românesc” s-a pus
accentul pe „aspecte care țin de istoria ideilor și
istoria intelectuală”, studiindu-se prea puțin
„istoria Legiunii ca fenomen social interbelic” și
„Codreanu ca personaj” (p. 363). Exact spre
acestea două și-a îndreptat atenția, reușind „să
găsească o nouă abordare a materialului” (p.
366). În prima privință, principala contribuție
este că surprinde mișcarea legionară chiar în
mișcare și arată că ea „se reinventa aproape
anual” (p. 213) până să ajungă „cea mai largă
mobilizare de masă, indiferent de clasa socială, în
raport cu populația totală” (p. 260). În linii mari,
trebuie reținut că orientarea inițială strict studen-
țească a fost schimbată la începutul anilor ’30,
legionarii începând să bată satele (în special din
Moldova) în căutare de sprijin. „Cea mai impor-
tantă schimbare de direcție” s-a petrecut în vara
lui 1936 când „atenția predilectă a Legiunii” s-a
îndreptat asupra muncitorimii, căreia, în aprilie
1937, i s-a acordat chiar „statutul de vârf de lance”
(p. 263). Astfel, cei mai mulți aderenți nu mai
aveau de-a face cu mistica începuturilor, fiind
animați de idealuri „social-revoluționare”. Auto-
rul vorbește adesea de o „stângă legionară”. E
vremea când „Codreanu a pierdut controlul”,
neputând gestiona „trecerea de la o comunitate de
adepți bazată pe loialitate la o mișcare de masă
mult mai anonimă” (p. 259), care „nici nu
înțelegea, nici nu împărtășea chiliasmul trans-
cendent”. Aceste „elemente social-revoluționare”,
în frunte cu Horia Sima, mai aveau nevoie de
„Căpitan” doar ca „idol și icoană, dar nu ca lider
efectiv”. S-a produs o „istoricizare a conducă-
torului din timpul vieții” (p. 331). A nu se înțelege
că Schmitt susține câtuși de puțin varianta
legionară târzie, cum că sursa răului ar fi fost
(exclusiv) Horia Sima. Nu! Cel care a pornit
violențele a fost Codreanu (prin îndemn și cu
puterea exemplului), chiar dacă, în 1937-1938, de
frică sau din rațiuni pragmatice, îndemna la calm.
Această schimbare „venea în contradicție cu
dinamica accelerată a mișcării” (p. 351), pe care o
el pornise și nu o mai putea opri. Pe buza istoriei
contrafactuale, istoricul crede că „chiar dacă
Codreanu ar fi supraviețuit detenției din 1938,
i-ar fi fost foarte greu să stăvilească fracțiunea
radical-teroristă din vestul țării (Horia Sima era
bănățean, n.M.G.) și să nu pornească el însuși pe
calea acelei revoluții sociale spre care se
îndreptau activiștii proletari dispuși la violență
ai Legiunii (s.M.G).” (p. 331). Și pentru că tot
suntem aici, precizare importantă: violențele
extreme ale legionarilor nu trebuie rupte din
contextul violent al epocii, în care toate partidele

aveau obiceiul luptelor. În nici un caz însă, lăr-
girea perspectivei nu poate aduce vreo atenuantă.
Cartea nu are cum să nu fie (și) despre
mișcarea legionară, dar este, în primul rând,
despre conducătorul ei, privit, poate cam mult
spus, „ca fenomen de sine stătător în cadrul
mișcării” (p. 331). Miza abordării biografice este
tocmai de a arăta că „aceste două elemente nu se
suprapun” (p. 330). Codreanu e prezentat în
numeroase ipostaze, de la școala militară la închi-
soare, trecând prin satele Moldovei, Universitate,
creierii munților, Parlament ș.a. Demnă de
reținut mi se pare sublinierea „puternicilor osci-
lații ale stării sale de spirit” (p. 297) care l-au
făcut „tot mai dificil de înțeles pentru partea
predispusă la acțiune a mișcării” (p. 291).
La Oliver Jens Schmitt se simte o pasiune (a
nu se citi admirație!) pentru personaj. Eu unul
recunosc că n-am, dar îmi dau seama că trebuie
studiat, ca orice individ care a generat o mare
mișcare de masă. Cum a făcut? Un răspuns de
bun-simț, dar insuficient ar fi: „Codreanu era
ecranul cu multe fețe pe care se proiectau
dorințele unei societăți profund dezorientate,
traumatizate de război și clătinate de amenințări
și crize” (p. 333) Insuficient, pentru că răsare
imediat marea întrebare, cred, a oricărei abordări
biografice: cât a fost „Căpitanul” „produs al unei
societăți și al unor circumstanțe istorice” și cât
„forță creatoare autonomă” (p. 334)? La aceasta
istoricul nu răspunde; printr-o succintă și foarte
pătrunzătoare analiză a surselor primare, arată că
răspunsul e imposibil. Ceea ce poate părea un
eșec al acestui demers particular mi se pare un
câștig pentru cercetarea mișcării legionare.
Date fiind „ultranaționalismul palingenetic”
(Roger Griffin) și „gândirea lui catastrofică
monomană” (Ernst Nolte), Codreanu e consi-
derat „un fascist în stare pură” (p. 332). Dar un
fascist care s-ar deosebi de toți ceilalți prin ceva,
anume prin „o mistică pronunțată, o religiozitate
profundă, de tradiție ortodoxă” (p. 331).
Asemenea tatălui său (care pare să fi avut un rol
determinant în „formarea” „Căpitanului), el „nu
doar că personifica” dimensiunea „naționalist
religioasă”, „dar o și trăia” (p. 333); „noțiuni ca
«mântuire», «răscumpărare», «apostol» erau
înțelese de el (bătrânul Codreanu, n. M.G.) în
întreaga dimensiune religioasă, în timp ce alți
politicieni le dădeau un sens mai curând
metaforic și secularizat” (pp. 26-27); „chiliasmul
lui (tânărul Codreanu, n.M.G) nu era împru-
mutat din limbajul religios doar ca metaforă, ca
la alți lideri extremiști din perioada interbelică,
ci era efectiv religios” (p. 333). Am rezerve!
Am mai spus că găsesc facile, neîntemeiate
– și uneori chiar culpabile – asocierile legio-
narism-mistică, legionarism-religie, legiona-
rism-ortodoxie. Schmitt, în misiunea asumată de
a arăta că Legiunea ≠ „Căpitanul”, sesizează
„separarea tot mai clară a unui cerc restrâns de
fanatici religioși” (p. 331). Vasăzică, pentru
puțini religie, pentru restul vorbărie cu iz
religios. Mă cred un om al moderației și ar trebui
să fiu mulțumit. Nu sunt, pentru că această
precizare nu spune, de fapt, nimic. E de la sine
înțeles că nu toți cei care s-au apropiat de
mișcare erau la acel nivel. Nicăieri și nicicând nu
sunt. Cei mai mulți dintre cei care își zic creștini
n-au nicio treabă cu învățătura lui Iisus; cei mai
mulți dintre cei care își zic comuniști n-au nicio
treabă cu învățătura lui Marx. Întotdeauna,
credința sau convingerea puternică sunt apa-
najul unei „elite”. Întrebarea e: au fost Codreanu
și cei din „cercul restrâns” niște fanatici reli-
gioși? De fapt, că au fost fanatici e cert; au fost
religioși? Faceți-mă ignorant, teribilist, cum
vreți, dar eu zic că nu rezultă de nicăieri clar. E o
impresie creată de retorică! Mai mult? Aici, cred
că și Oliver Jens Schmitt a picat într-o capcană.
Trage concluzia fermă a religiozității de acolo de
unde evită să tragă alte concluzii, pentru că
„dispunem de foarte puține surse care să nu fi
fost destinate publicului larg sau să nu fi servit
scopurilor serviciilor de informații”. Și adaugă că
„textele publicate de Codreanu în timpul vieții
servesc autostilizării (s.M.G)”. Mai rămân
„jurnalul din 1934” și „însemnările din 1938”,
care ar putea fi „un testament politico-mistic”,
dar și în cazul lor găsim o precizare: Codreanu
„trebuie să fi luat în calcul descoperirea
notițelor” (p. 334). Tind să cred că istoricul
merge pe linia religiozității dintr-o predispoziție,
care poate fi sesizată din postfață.
Nici Oliver Jens Schmitt, nici suprasem-
natul nu cred că religia poate servi câtuși de
puțin drept scuză pentru cele comise de
Codreanu și de legionarii lui. Dar trebuie să
admitem că prezentarea insistentă ca „efectiv
religios” aduce un oarecare glamour, poate fi
luată de mulți ca o umanizare, dacă nu ca o
angelizare, a diavolului. Și, de aici, cine știe... un
mugur de rinocer? Sunt de părere că ar fi mai
potrivită o cercetare a „Căpitanului” în cheie
secularizată, psihologică, să zicem.
(Ramuri, nr. 2, 2018)

Cartea de tinichea a unui
Centenar ratat
Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri,

volum aniversar editat de Bogdan Bucur,
cuvânt-înainte de Bogdan Murgescu, București,
Editura Rao, 2017, 752 p.
Despre cărți cu poze am mai scris; despre

cărți de poze, nu. Never say never! Îmi luam
țigări din Inmedio, când mi-a sărit în ochi o
ditamai Carte de aur a Centenarului Marii
Uniri. Am răsfoit și am zis pas. Peste 700 de
pagini de documente facsimilate și fotografii
legate de Primul Război Mondial, Marea Unire,
România Mare. Multe sunt interesante și/sau
frumoase. Mi-am dat seama că voi folosi/cita
câteva. Totuși, ceva nu-mi mirosea bine. I-aș fi
făcut plecăciuni unuia care ar fi avut ideea de a
încărca pe un portal atâtea materiale, dar nu pot
să iau în serios pe cineva care le-a pus pleașcă pe
hârtie și pretinde că a făcut o ediție.
Nu m-aș mai fi gândit la asta dacă, la scurt
timp, nu începeau să mă agaseze, din diverse
colțuri ale spațiului public, laudele la adresa
masivului și pretențiosului op. În plus, faptul că
profesorul Bogdan Murgescu a scris un „Cuvânt-
înainte” mă făcea să-mi pun sub semnul între-
bării rezervele. Am zis să mă întorc și să mă uit
mai bine.
„Cuvântul-înainte” e un text sintetic, inter-
pretativ, decent, autonom, legat numai prin

subiect de ceea ce urmează. Subscriu la cons-
tatarea nevoii „de a găsi cele mai potrivite căi
pentru a realiza conexiunea intelectuală și
afectivă cu contemporanii noștri, fără de care
actul comunicațional presupus de antologare și
comunicare ar fi ratat” (p. LIV). „Editorul” zice
că profesorul Murgescu este „coordonatorul
științific de facto al acestui volum”, care „fără
contribuția dânsului […] ar fi fost, probabil, unul
anost” (p. LXIV). Lipsit de informație privile-
giată, nu pot înțelege ce înseamnă asta. Nu
speculez, vorbesc doar pe ce se vede! Și aș fi
tăcut dacă „editorul” nu s-ar fi alintat (cobind,
poate!): „Această ediție aniversară, pe care o su-
punem atenției dumneavoastră critice [s. M.G.]
reprezintă a doua carte de aur [s. orig.] dedicată
Marii Uniri” (p. LVII). Ca fapt divers, prima a
fost o carte de semnături din 1929, prezentată
acum ca „manuscris pe pergament”, „ornamen-
tat, asemenea incunabulelor medievale [sic!]” și
reprodusă în anexa volumului. Pentru cunoaș-
terea istorică e zero, iar estetic, prea puțin.
Oricum, mergeți la pagina 700 să vedeți o hârtie
nescrisă (cu marginile pictate), tradusă ca
„manuscris pe pergament”!
În rest, „editorul” a fotocopiat și a printat
mult, adăugând la fiecare poză câte o descriere
banală, care preia câte ceva din textul docu-
mentului de deasupra. Paradoxal, calitatea repro-
ducerii face inutil-comică descrierea. Scrupule de
editor nu se prea observă. Totul e făcut repede și
facil. În general, în josul paginii ni se spune ale
cui sunt semnăturile de pe document, dar asta
pentru că se vede clar din facsimil. Când apare o
dificultate, se lasă tăcerea... De exemplu, neștiind
cine semna „cu bară” pentru Președintele Sena-
tului în decembrie 1919 (Corneliu Șumuleanu –
era de ajuns un Google pentru a afla), „editorul”
nostru s-a făcut că nu vede, pe aceeași foaie, nici
semnătura clară a Președintelui Camerei, Nicolae
Iorga (p. 357, 359). Mai avem și descrieri aiurea:
de exemplu, texte în poloneză rămân, inerțial,
prezentate ca proces verbal al românilor buco-
vineni (p. 244-245). Ordonarea cronologică (în
interiorul fiecărui „capitol”) e o regulă, dar se
observă și salturi în timp. Mi s-ar putea spune că
e vorba, din când în când, de o ordonare tematică,
dar tot am impresia documentele sunt publicate
după cum au venit la mână (vezi „Alipirea insulei
Ada-Kaleh la România”). Și, că tot sunt aici, să
observ și unele scurt-circuite tematice: la „Cele-
brarea Marii Uniri”, vedem fotografii din cam-
pania din Ungaria (1919). Dar ce mai contează
detaliile când vrei să faci o carte mare, la propriu?
Pui acolo tot ce găsești, de la documentele de
importanță maximă (edite sau nu, puțin impor-
tă!) până la cele care nu spun nimic (de genul
adreselor de înaintare). Fotografiile au farmecul
lor – cum să negi? – dar parcă prea sunt de
umplutură.
Îmi dau seama că unii vor zice că sunt
cusurgiu, dar cred că toți cei care știu cât de cât
ce înseamnă editarea de documente istorice îmi
vor da dreptate, măcar în gând. Repet, aș fi tăcut
– fiecare publică ce vrea și cum vrea! – dacă nu
m-ar fi izbit, de la început, discrepanța dintre
realitate și pretenții. Mai târziu, văzând intensa
mediatizare și buna distribuție, m-am gândit și
la efectele pe care Cartea de aur... poate să le
aibă în rândul publicului larg. Lumea care nu stă
toată ziua cu nasul în istorie poate să creadă că
are în față o mare realizare istorică.
Pretenția de mare e singura evidență. În rest,
e greu de zis ce vrea de fapt „editorul”. A încropit
un text mărunțel, zis „Notă asupra ediției”, care nu
prea aduce a scriitură de istoric, măcar pentru
faptul că, în opt pagini, face trimiterile la cărți în
două feluri (dintre care unul mi se pare nou în
spațiul academic românesc) și folosește o serie de
termeni fără să se sinchisească de sensuri (de
exemplu, alternează fără grijă termenii unire,
unificare, anexare). Nu știu dacă chiar a vrut să
aducă „în dezbaterea publică o perspectivă critică
asupra Marii Uniri” sau doar a simțit că așa dă
bine azi să zici. Oricum, nu a reușit, pentru că nu a
adus vreo informație ori interpretare nouă. Eu
ușor deranjant aerul de superioritate, în condițiile
în care destui istorici (inclusiv profesorul
Murgescu) chiar au contribuit, în ultimii ani, la o
„perspectivă critică”. De altfel, „editorul” nici nu
pare prea familiarizat cu istoriografia; „cele mai
importante lucrări de specialitate” sunt, în opinia
sa, vol. VIII din Istoria Academiei și... Istoria
României în texte [2001], coordonată de Bogdan
Murgescu. Precizând că nu a reținut în volum
tratatele internaționale, recomandă „celor care
sunt interesați să aibă o perspectivă internațională
asupra anexării [s. M.G.; Doamne iartă-mă, dar îi
văd pe Stalin și Putin rânjindu-și!]” de către
România, la 1918, a provinciilor sale istorice” nici
mai mult nici mai puțin decât „să consulte aceste
documente în original la Arhiva Diplomatică...”
(pp. LXIII-LXIV). Înainte de a vă înghesui, vă spun
eu că le găsiți publicate. „Editorul” pare mai
degrabă preocupat să se pună bine cu lumea bună
a momentului decât să spună ceva. Citează de efect
din Neagu Djuvara (Dumnezeu să-l ierte!) și din
Lucian Boia, sugerează lectura unor scrieri memo-
rialistice, dar numai „pentru persoanele mai rafi-
nate care doresc, pe urmele lui Ștefan Lemny, să
întrepătrundă sensibilitatea și subiectivitatea cu
rigoarea documentelor istorice” (p. LXIII). Vă rog
nu descurajați dacă nu vă simțiți rafinați și/sau
habar n-aveți cine e Ștefan Lemny! La un moment
dat, afirmă serios: „Totuși, România Mare a fost
un stat viabil și un proiect politic de succes” (p.
LXII). Viabil, însă eșuat politic și schilodit înainte
vârsta majoratului. Dar altceva vreau să spun:
imediat după afirmația de mai sus, avem o notă
care ne trimite – „pentru o analiză economică a
perioadei interbelice” – la cartea profesorului
Murgescu, România și Europa: acumularea deca-
lajelor economice (1500-2000). Sigur, recomand
și eu tuturor să citească, dar să nu fie surprinși de
un titlu: „România Mare și eșecul ei economic”.
Aștept replica pentru a o întoarce.
Puținele rânduri în care încearcă să explice ce
și cum cu „ediția” m-au confuzat de tot. „Această a
doua carte de aur [s. orig.] este un volum
aniversar care conține o selecție științifică [s. M.G.;
nu mă pronunț, eu cu eprubetele istoriei nu prea
știu!] de documente olografe [în majoritate bătute
la mașină, n. M.G.] și imagini de epocă” (p. LVIII).
Mai la vale însă, adaugă: „din multitudinea
izvoarelor pe care le-am consultat le-am ales pe
acelea pe care le-am considerat reprezentative,
într-un fin acord cu spiritul meu (auto)critic, dar
și cu sensibilitatea mea (istorică) [s. M.G.]”. Dar,
de fapt, ce mai contează dacă e știință sau sensi-
bilitate când documentele au fost „impecabil
reproduse și atent selectate” (p. LXIII). (Auto)critic
fiind și eu, îmi trece prin cap o vorbă: lauda de sine
nu miroase a mine!
Mai e ceva: Cartea de aur se vrea și „un
modest omagiu adus memoriei celor care au
făcut posibilă nașterea României Mari” (p. LIX).
Oricât de antinaționalist și antipatetic aș fi, nu
pot să nu palpit la asta. Numai că nu înțeleg cum
au făcut posibilă nașterea, de vreme ce ea e
„momentul astral din întreaga istorie a româ-
nilor” (p. LIX), „cel mai mare accident fericit din
istoria modernă a României” (p. LXIII). De
sufletul conului Petrache Carp, întreb: ce nevoie
o mai avea România de politicieni, diplomați,
soldați, când are atâtea vrăjitoare?
Această Carte de aur nu mi-ar fi consumat
energie dacă mi se părea izolată izolată. Ce mare
lucru? Am însă senzația că ea reflectă în mic felul în
care e celebrat Centenarul. O mare improvizație, cu
mare consum de resurse și mari pretenții, care, nu
reușește – probabil, nici nu își propune – să creeze
– vorba profesorului Murgescu – o „conexiune
intelectuală și afectivă” cu publicul. E o formalitate,
pe care, din diverse motive, toți o acceptăm, deși
mai nimeni nu o ia în serios. Zicem că e aur, dar
știm bine că e tinichea. Cei mai mulți care se aruncă
să vorbească nu au nicio grijă pentru decență și
coerență. Se agață de Centenar dintr-un interes, de
la bani până la simpla atragere a atenției, cum cred
că e în cazul de față. Cei mai mulți care ascultă se
prefac reverențioși, deși nu pricep mai nimic. Nici
nu-i interesează și nu sunt de condamnat. Nimeni
nu se întreabă de ce e important Centenarul ăsta.
Dacă ne întrebam mai demult, poate făceam ceva
serios sau măcar evitam naționala aflare în treabă
cu iz cațavenco-farfuridic. Dar mai bine mai târziu
decât niciodată! À bon entendeur, salut!
(Ramuri, nr. 3, 2018)

Cerceii Duduii, cerceii
Coroanei, cerceii poporului
Diana Mandache, Moștenirea Elenei Lupescu

și statul comunist, Curtea Veche Publishing,
Am rămas cu o curiozitate maladivă în

privința obiectelor vechi, pierdute și găsite prin
lume, după ce am văzut, acum 20 de ani, filmul
Zoya (după romanul omonim de Danielle Steel),
în care o fătucă de sușă imperială fuge din calea
revoluției cu un ou Fabergé. Eram deja sub
influență când au început să mă preocupe
zvonurile despre comorile cu care, chipurile, ar fi
plecat din țară Regele. Cercetări serioase în
materie nu prea am întâlnit, așa că m-am
bucurat să aflu că știrea că o pereche de cercei,
din cutia Elenei Lupescu, s-a vândut la licitație
cu 1,4 milioane de lire sterline, a impulsionat-o
pe Diana Mandache să facă o întreagă
„investigație istorică”.
Nu e vorba doar despre o pereche de cercei,
oricât de valoroasă, ci despre multe altele (în
special tablouri), destule încă neștiute. Cercetă-
toarea a reconstituit (e adevărat, în cea mai mare
parte pe baza arhivelor românești, ceea ce face ca
imaginea să fie parțială și, poate, înșelătoare) „o
scenă mai puțin vizibilă a României comuniste”
(p. 13), anume aceea a acțiunilor guvernului de la
București pentru obținerea bunurilor rămase în
urma Elenei Lupescu (devenită prințesă a
României/ de Hohenzollern, după căsătoria cu
Carol, în 1947). Rezultatul e o istorie încâlcită cu
aristocrați, diplomați, avocați, experți, samsari
etc. din Portugalia, România, Elveția, Spania,
Franța, Anglia, Mexic, SUA, Canada.
Cum au stat lucrurile? Încă din 1966,
printr-un testament întocmit la un notar elve-
țian, Elena Lupescu o desemnase ca unică
moștenitoare pe Monique Urdăreanu (soția, de
origine britanică, a lui Ernest Urdăreanu, fost
Mareșal al Palatului, care îi însoțise pe Rex &
Duduia în exil). După moartea Duduii (29 iunie
1977), Monique se aștepta să intre în posesia
vilei Mar y Sol din Estoril și a tuturor bunurilor.
Numai că... Statul român începuse deja, de
aproape un deceniu, acțiuni pentru recuperarea
obiectelor de patrimoniu scoase din țară de
diverșii exilați. Cum averea Elenei Lupescu pro-
venea de la Carol (mai făcuse obiectul unui
proces, inițiat de Regele Mihai și de Mircea
Lambrino, în 1953), autoritățile de la București
au considerat că pot „recupera” tot. Soluția era
una singură: prin acțiuni în fața instanțelor
portugheze. În iarna 1977-1978 au fost introduse
trei: acțiunea în anularea testamentului, acțiu-
nea în revendicare și acțiunea în partaj. De
partaj nu putea fi vorba decât după anulare. Cea
dintâi venea oficial din partea moștenitorilor
români, cea de-a doua din partea statului, dar,
după cum bine subliniază autoarea, ele „se
intersectau și se completau, fiind îndreptate
împotriva Urdărenilor” (p. 100). Pentru anularea
testamentului, românii căutau să dovedească
existența unui „dol – sugestie și captație” (p. 97),
adică să arate, cu înscrisuri (corespondența
decedatei) și martori, că Duduia fusese forțată
de Urdăreni să le lase întreaga avere. Pentru
acțiunea în revendicare, esențială era dovada că
bunurile au fost scoase din țară ilegal. În plus, și
aici e partea cea mai interesantă, pentru a obține
cât mai mult, comuniștii încercau să șteargă
diferența dintre proprietatea Coroanei și
proprietatea privată a membrilor Casei Regale.
De fapt, după ei, aceasta din urmă nu existase,
totul aparținuse Coroanei și, după proclamarea
republicii, trebuia să revină poporului: „Fosta
regină Maria nu putea dispune prin testament
decât de folosința bijuteriilor [printre care și
cerceii ajunși la Duduia, n.M.G.], nu și de
proprietatea acestora” (p. 61). Important era și
să se arate că, de-a lungul vremii, moștenitoarea
testamentară și soțul ei sustrăseseră/ ascunse-
seră unele bunuri aparținând defunctei, cel mai
adesea vorbindu-se de niște tablouri păstrate de
o rudă de-a lor, în Mexic. Evident, cei doi făceau
tot posibilul să se apere, să deturneze atenția, să
paseze vina... E de reținut că, la un moment dat,
Ernest Urdăreanu afirma că tablourile de
patrimoniu „au fost înstrăinate de regina Elena
în timpul celui de-al doilea război mondial” (p.
129). Mai mult, a ajuns până la a-i acuza de furt
pe comuniștii care s-au ocupat de inventarierea
patrimoniului regal 1948. Nu găsim însă nicio
acuzație la adresa Regelui Mihai. Dimpotrivă,
teoria trenului încărcat cu obiecte de valoare e
lovită chiar de o analiză a MAE, din 1983, în care
se vorbește de „dovezi că ex-regele Mihai nu a
scos din țară tablouri”. A nu se crede că era
considerat inocent: „faptul că a vândut tablouri
își are explicația în înțelegerea din Urdăreanu,
Mihai și mama sa de a sustrage și împărți
tablouri din masa succesorală a lui Carol II” (p.
144). Ar fi furat de la hoț, cum ar veni...

În cei șase ani și jumătate cât a durat da-
ravela, românii s-au agitat mult, au cheltuit
mult, au testat și mobilizat lume diversă din
Europa de Vest și America de Nord. Acțiunile
erau dirijate de la nivelul cel mai înalt, fiind
implicate Ministerele de Interne, Externe,
Finanțe ș.a. Există documente care arată că
însuși Ceaușescu era ținut la curent și dădea
indicații. Totuși, au obținut doar câteva succese
parțiale: punerea vilei de la Estoril în custodia
unui expert portughez, blocarea conturilor
Magdei Lupescu din Elveția, percheziție și
inventar al bunurilor din reședința Urdărenilor.
De realizarea obiectivului nu au fost niciodată
prea aproape și, probabil, au știut asta. Oricum,
avocații străinii au avertizat de mai multe ori. De
exemplu, în septembrie 1980, principalul avocat
portughez aprecia că, date fiind probele strânse,
„șansele de câștig ale părții române erau de
15-20%” (p. 131) și că, chiar în cazul câștigării
procesului în Portugalia, ar fi fost nevoie de alte
acțiuni, în țările în care erau răspândite
bunurile. Un an mai târziu, avertiza că, dacă în
cazul tablourilor se putea spera, era „greu de
dovedit proprietatea [Coroanei, deci a statului
român, n. M.G.] proprietatea asupra bunurilor
revendicate” (p. 134).
Din motive ce pot fi bănuite (graba de a
intra în posesia bunurilor, dificultatea de a purta
o astfel de luptă, poate teama că vor ieși la iveală
informații periculoase) dinspre Urdăreni au
venit, încă din februarie 1978, semne de pace.
Comuniștii nu au acceptat să negocieze. În vara
anului 1980, când s-au răzgândit, nu au prins un
moment chiar prielnic. Partea adversă avea
acum încredere în șansele sale. Abia peste trei
ani avea să se facă pasul: „în decembrie 1983
[...], Biroul Permanent și Comitetul Politic
Executiv al CC al PCR a [sic!] aprobat stingerea
proceselor din Portugalia printr-o înțelegere
amiabilă cu soții Urdăreanu” (p. 147). În ianuarie
1984, lucrurile s-au rezolvat: moștenitoarea a
cedat statului român o serie de obiecte de artă
(tablouri, în mare parte) și a plătit sume nu foarte
mari rudelor Magdei Lupescu din România și
avocatului părții române; a păstrat, în schimb,
netulburată, tot restul: casa, conturile, bijuteriile
etc. Important: Urdărenii și-au luat angajamentul
să nu mai denigreze guvernul de la București, ba
chiar să îl sprijine în viitoarele acțiuni pentru
recuperarea tablourilor dispărute.
Cartea Dianei Mandache e o contribuție
importantă la cercetarea unei chestiuni care, în
general, face mai degrabă obiectul bârfelor și al
zvonurilor, care a fost și, probabil, va mai fi
instrumentată politic. Dacă i se poate obiecta
ceva autoarei este că a ținut prea aproape de
documentele din arhive (în special de la AMAE),
ceea ce face ca narațiunea să cuprindă, pe
alocuri, ambiguități, redundanțe, contradicții,
încurcături cronologice. Un ochi mai critic
asupra acestora poate că nu ar fi stricat. O
perspectivă mai largă ar fi fost mai potrivită,
dacă tot a reprodus în a doua jumătate a cărții
documentele pe care le-a citat în prima jumă-
tate. Uneori, pare să fi scăpat din vedere că toate
sursele provin dinspre aceeași parte în litigiu și,
în elanurile interpretative, tinde să se pronunțe
prea ușor. Oricum, toate astea nu afectează
major ansamblul.
În final, țin să atrag atenția asupra a două
momente care mi-au atras atenția. Mai întâi, în
1978, chiar când lucrurile cu moștenirea
începuseră să se inflameze, la București, Direcția
de Informații Externe (evident, puternic impli-
cată în afacere) primea mai multe lovituri: două
schimbări de șef într-un an și, între ele,
defecțiunea adjunctului Pacepa. Posibil ca,
izolând intervalul, să iasă la iveală o nouă pistă
de cercetare și o istorie (cel puțin) la fel de
spectaculoasă. În al doilea rând, dintr-o
informare a DIE (în prezent în Arhiva CNSAS)
aflăm că, în octombrie 1968, Elena Lupescu i-a
invitat la o recepție pe... jucătorii naționalei de
fotbal, care aveau meci cu Portugalia (era
vremea lui Eusebio!) în preliminariile mondia-
lului din Mexic (1970). Ca fapt divers, la 27
octombrie 1968, românii au fost învinși cu 3-0,
dar s-au calificat de pe primul loc, cu 8 puncte
(portughezii au terminat pe ultimul loc, cu 4
puncte). Nu știm dacă recepția a avut loc; în
1977, DIE cerea doar „contactarea sportivilor
pentru a da detalii” (p. 98). Oricât ar suna de
cinic, sper să le fi dat, să poată fi găsite la un
moment dat printr-un dosar. Trebuie să recu-
noașteți că greu se poate imagina o alăturare de
lumi și de epoci ca în scena în care Dobrin,
Lucescu, Dinu & Co. se apleacă să pupe mâna
Duduii. Mai că-mi vine să zic că istoria e cea mai
frumoasă poveste...
(Ramuri, nr. 4, 2018)

Țărani și cetățeni
Politics and Peasants in Interwar Romania:

Perceptions, Mentalities, Propaganda, edited by
Sorin Radu and Oliver Jens Schmitt, Cambridge
Scholars Publishing, 2017, 559 p.
Acest text vine din mai multe ofuri, să le zic

politico-academice... Cred că volumul Politics
and Peasants in Interwar Romania, editat de
Sorin Radu și Oliver Jens Schmitt, e un bun
prilej să mai oftez din ele.
Cel mai mare, acum, ține de felul în care
bifăm Centenarul. Mă așteptam să nu-mi placă,
știam că nu putem ocoli vorbăria emfatică în astfel
de situații, dar mi se pare mult sub așteptări.
Cacofonia naționalistă acoperă țărișoara mai ceva
decât manelele în zilele de sărbătoare legală. O fi și
situația internă și internațională... Sau poate „simț
enorm și văz monstruos”! Nu continui. Rețin doar
un lucru: la ceas de Centenar, în spațiul public
carpato-danubiano-pontic, se vorbește destul de
puțin despre istorie și foarte mult pe lângă ea,
reșapându-se poncife pașoptiste, interbelice,
național-comuniste.
Și chiar când se vorbește despre istorie,
întâlnim, de cele mai multe ori, abordări simpliste
și sterile. De exemplu, se pun toate luminile pe
anul 1918, pe proclamarea României Mari,
lăsându-se în penumbră procesul construire a
statului și a națiunii. Unirea e prințesa istoriei
românilor; unificarea e Cenușăreasa.

În anumite zone bibliografice, e de mult un
clișeu vorba marchizului d’Azeglio (prim-mi-
nistru piemontez înaintea celebrului Cavour), de
după proclamarea regatului italian: „Am făcut
Italia. Rămâne să-i facem și pe italieni”. Reacția
cea mai frecventă – în publicul larg, dar și
printre istorici – e de genul „românii au existat
înaintea României”. Just, dacă ne gândim exclu-
siv la națiunea etnoculturală. Dar dacă ne gân-
dim la națiunea civică, juridică, văzută ca
ansamblu al cetățenilor unui stat, e clar că, după
1918, „trebuiau făcuți românii”.
Asta își propun studiile reunite în Politics
and Peasants...: să arate cum și cât s-au făcut
românii. Cu o modestie salutară, editorii spun de
la bun început că, în stadiul actual al cercetării,
„nu se pot oferi decât unele indicii, care, să
sperăm, vor servi ca puncte de plecare pentru
studii mai detaliate” (Radu, Schmitt, pp. 9-10).
Cea mai importantă este schimbarea de perspec-
tivă. Unii dintre autori (Sorin Radu, Stelu
Șerban, Forin-Răzvan Mihai) au, de multă
vreme, preocupări în materia participării politice
și nu se poate spune că rezultatele lor nu sunt
cunoscute în breaslă; numai că nu au reușit (a
nu se vedea aici vreun reproș) să schimbe mare
lucru în discursul dominant, în general narativ-
descriptiv. Speranța moare ultima!
În ciuda a ceea ce se vehiculează adesea,
marea problemă a României Mari nu a fost
integrarea minoritarilor etnici (cca. 30% din
populație). În carte se vorbește și despre aceștia
(vezi studiile lui Gábor Egry și Szilárd Toth,
despre maghiari, și al lui Vasile Ciobanu, despre
germani), dar doar despre cei din mediul rural.
Pentru că marea problemă a României Mari a
reprezentat-o integrarea politică (sigur legată, de
ridicarea economică și culturală) a marii majo-
rități a populației, a țăranilor (cca. 80%). Până la
Unire ei fuseseră minoritari politic. Cu riscul de
a-mi ridica multă lume în cap, spun că, în
Vechiul Regat, țăranii avuseseră printre români
o situație asemănătoare românilor din provin-
ciile unite printre popoarele vechilor imperii.
După introducerea sufragiului universal,
țăranii s-au transformat din supuși în cetățeni,
după cum remarca Mattei Dogan, de mai multe
ori citat în carte. Numai că schimbarea de jure nu
a însemnat și una de facto. Nici nu se putea peste
noapte; ca să parafrazez citatul de mai sus: după
cetățenie trebuiau făcuți cetățenii, ceea ce s-a
dovedit foarte dificil. Atât de dificil că nu s-a reali-
zat cât a durat România Mare. Oficial „subiect
politic” și „devenit o efigie a națiunii” (Ovidiu
Buruiană, p. 127) în retorica vremii, țăranul nu a
încetat să fie obiect al jocurilor politicienilor. De
ce? E greu de zis. Poate fi vorba de conținutul
„politicilor intervenționiste promovate de statul
român interbelic pentru modernizarea zonelor
rurale”, poate, așa cum scrie Cornel Micu, de lipsa
unor „structuri birocratice și politice care să
implementeze eficient astfel de politici” (Micu, p.
124). Nu trebuie exclusă însă nici lipsa de interes
a politicienilor în ridicarea culturală și politică a
țăranilor, în transformarea lor în cetățeni
de-adevăratelea. Era mult mai ușor să le mane-
vreze voturile decât să le câștige. În mai puțin de
două decenii, există cel puțin șapte alegeri (numai
parlamentare) care arată acest lucru.
Nu trebuie însă căzut în capcana de a trata
țărănimea ca pe un „obiect amorf al strategiilor
statului și al propagandei de partid” (Radu,
Schmitt, p. 23) sau ca pe „o lume fără formă,
lipsită de direcție și atitudini ori cultură politică
(Șerban, p. 61). Cercetările efectuate în anumite
zone particulare, precum cele ale lui Cornel Micu
(o comună din județul Brăila) sau Stelu Șerban
(două comune din Maramureș), arată țăranii nu
erau cu totul în afara politicii. Cel din urmă a
ajuns la o concluzie interesantă, anume că
„societățile parohiale cu o cultură politică comu-
nală sunt compatibile atât cu valorile democrației
liberale, cât și cu cele ale regimurilor extremiste
sau radicale. Indiferent de acest fapt, afirmația că
societățile parohiale, tradiționale cu culturi civice
și politice rudimentare sunt baze ale regimurilor
politice totalitare nu se poate confirma complet”
(Șerban, p. 97).
Un alt risc este acela de a-i privi la fel pe
țăranii de pe întreg cuprinsul României Mari.
Perspectiva holistă a istoriografiei tradiționale
conduce spre asta. E un fel de răzbunare națio-
nalistă târzie, o prezentare a trecutului nu așa
cum a fost, ci așa cum s-ar fi dorit și cum se
dorește viitorul. În volum găsim, pe lângă cele
două cazuri amintite mai sus, studii consacrate
unor regiuni (Basarabia – Svetlana Suverică;
Transilvania – Valeria Soroștineanu, Valer
Moga, Gábor Egry) sau chiar unor județe (Vlad
Popovici, Gabriel Moisa). Editorii observă că:
„sociabilitatea politică și practicile culturale în
viața politică erau departe de a fi omogene” și că
„atât așteptările politice, cât și capacitățile de a
primi și de a înțelege mesajele politice difereau
puternic din Banat până în Basarabia”. Prin
urmare, „observațiile cu privire la țărani și la
societatea rurală din România Mare nu trebuie
generalizate, ci adaptate la specificitățile regio-
nale (Radu, Schmitt, p. 17). Sigur, în epocă s-a
dorit ștergerea diferențelor. România Mare
trebuia să fie un stat unitar sub toate aspectele.
Rezistențele locale (nu neapărat pe baze etnice)
la omogenizare pot fi astăzi dovedite. Totuși, nu
trebuie ocolită nici întrebarea „în ce măsură
partidele politice au transpus intenția în practica
politică”? (Radu, Schmitt, p. 18).
Subiectul e vast și cercetarea e la început. E
mult prea devreme pentru a încerca niște con-
cluzii ferme. Interpretarea e uneori confuză. De
exemplu, într-un loc se apreciază că, la primele
alegeri prin sufragiu universal direct (1919),
„votanții care trecuseră prin școala războiului
erau pe deplin conștienți de drepturile și
îndatoririle lor” (Radu, p. 31), pentru ca mai jos
să se constate „insuficienta maturitate politică a
electoratului românesc”, până la finalul perioadei
interbelice (Radu, p. 44). Printre puținele lucruri
care se pot spune cu certitudine este că, deși de
departe cea mai numeroasă categorie socială a
țării, țărănimea a rămas puternic subreprezentată
la nivelul candidaților și al aleșilor. Era acum
„majoritatea la urne și minoritatea pe liste
(Florin-Răzvan Mihai, p. 275).
Un of de final! Ține de mica noastră
comunitate academică. Simt o tendință de sofis-
ticare – zic eu inutilă – a discursului istorio-
grafic, de fetișizare a metodei și a teoriei. Poate fi
o reacție la deceniile de „povestiri istorice”, dar
poate fi și un complex al marginalității, o dorință
integrare sau de mimare a integrării într-o
presupusă comunitate academică internațională.
Departe de mine gândul de promova autarhia,
dar cred că, în goana după formă, riscăm să
trecem pe lângă fond. În strânsă legătură, vine
obsesia din ultimii ani de a publica în străi-
nătate, pentru puncte. Aproape că nu mai con-
tează unde (apropo, Cambridge-ul din titulatura
editurii e înșelător!), cum, ce... Totul e să fie în
străinătate... Mi se pare că, de multe ori, punc-
tele dăunează grav cunoașterii. Nimănui nu i se
poate reproșa că vrea să promoveze în mediul
academic, atâta vreme cât nu vrea doar asta. Îmi
permit să o spun aici, tocmai pentru că știu că
nimeni nu se simte atins. Studiile din cartea de
față nu erau mai puțin valoroase dacă apăreau în
România, la o editură universitară oarecare.
Sper să avem cât mai curând și o variantă în
limba română, o Politică și țărani în România
interbelică..., măcar pentru intenția declarată de
a stimula cercetarea în materie. E, cu siguranță,
mult mai ușor de făcut acest lucru aici. În plus,
cred că anumite părți – introducerea și textul lui
Sorin Radu, de exemplu – ar putea avea priză la
un public ceva mai larg decât comunitatea
istoricilor. Le-ar arăta oamenilor că istoria poate
fi privită (și) altfel decât li s-a spus la școală, fără
a le crea impresia că e o cu totul altă istorie.
(Ramuri, nr. 5, 2018)

Despre elite:
individual și în gașcă
Teodor Baconschi, Mic almanah al marilor

oameni (pe care i-am cunoscut), Editura
Eugen Istodor, Cațavencii și tribul lor. O
etnografie a grupului incomod și de moravuri
grele Cațavencu (1990-2006), Editura Polirom,
Iași, 2018, 264 p.
Cu dl Teodor Baconschi am multe apropieri

moral-intelectuale; unii ar zice „ideologice”. Să
zică! Conservatorii „bine temperați” mi-au
inspirat întotdeauna încredere. Zic vorbe mari,
dar am impresia că oamenii de genul ăsta țin
lumea în echilibru, îi stăpânesc mișcările, pun
contră abaterilor gravitaționale periculoase, parcă
tot mai multe. Nu prea am apropieri retorice (e la
excelența sa o pedanterie pe care nu prea o gust,
dar, uneori, o invidiez), de aceea mi-a fost o țâră
greu să-i citesc colecția de schițe despre oamenii
mari cu care avut de-a face, în varii feluri.
Micul almanah... e o sumă de portrete care
alcătuiesc un autoportret. Nu știu cine o fi zis
primul, dar eu de la dl. Liiceanu am auzit că
„omul este suma întâlnirilor sale esențiale”. Cam
așa reiese și din deschiderea „De viris illustribus
(cu bemolul conștiinței postmoderne)”. Nu e un
autoportret doar pentru că autorul a rămas cu
câte ceva de la fiecare dintre cei pe care îi
prezintă, ci și pentru că acele ceva-uri, grație unei
excelente asimilări, se văd, se simt, chiar în modul
în care îi percepe și îi descrie. E un fel de
„spune-mi despre prietenii tăi, ca să-mi dau
seama cine ești!”.
Teodor Baconschi e întotdeauna elegant, dă
impresia de black suit și când ajunge în zone
personale, dar eleganța asta îi vine natural, cum îi
șade bine unui diplomat. E întotdeauna admi-
rativ, dar nu își lasă admirația să o ia razna: „Am
fost […] obligat să operez o severă selecție,
adoptând criterii pe jumătate subiective, pe jumă-
tate obiective. Subiective pentru că n-am păstrat
în lista celor aleși oameni pe care nu i-am plăcut,
oricât de sus ar fi fost plasați într-o ierarhie
politică sau intelectuală. Obiectivă, pentru că toți
cei prezentați ne dau tuturor motive raționale de
admirație [s. M.G.] fie prin ce au creat, fie prin
felul în care s-au achitat de înalte responsabi-
lități” (p. 13). Sigur, nu i-a cunoscut pe toți la fel,
nu îi poate admira la fel. Nu se împăunează, nu se
dă mai apropiat decât a fost de mai marii lumii.
Nuanțele și distanțele se văd bine: una e cu Ioan
Paul al II-lea, alta e cu cardinalii săi și cu totul
alta cu diverșii politicieni și diplomați din lumea
largă. Nu-i poate admira la fel pe Bartolomeu
Valeriu Anania și pe Traian Băsescu, nici pe
Alexandru Paleologu și pe Irinel Popescu, chiar
dacă ultimii doi sunt vecini în carte. La extreme
mi se pare că îi avem pe Nicolas Cage, cu care s-a
nimerit o dată la o „sindrofie a solidarității” (p.
72) și pe Horia Bernea, cu care a stat la „zeci de
cine cu «șprițurile» [probabil că numai cunos-
când personajul se pot înțelege ghilimelele, n.
M.G.] lui asumate umoristic, mii de conversații
[...] despre moștenirea Romei bizantine...” (p.
88). Și că tot sunt aici, nu mă pot abține să nu

întreb, ca șprițarul peripatetic, cum o fi „leuștea-
nul la grătar cu usturoi” (p. 89).
Almanahul este și un îndrumar. Nu știu
dacă autorul și-a propus asta. În lumea noastră
tot mai sărită de pe fix, în care oamenii azi își
împreună lingurile și mâine ajung să-și dea cu
blidul în cap, schițele dlui Baconschi pot spune
multe despre buna raportare la cei din jur. Ne
putem da seama că întoarcerea la 180 de grade e
imorală și dăunătoare, că, în afară de iubire, toate
stările omenești suportă bemoli și diezi. Ca unul
care crede că „fost” și „prieten” nu-și pot sta
alături, am găsit un citat care mă ajută: „Sorin
Dimitrescu are, pe lângă doza de fascinație, și
vocația repulsiei umorale: se ceartă mai cu seamă
cu cei care ar risca să îl iubească. În ce mă
privește, deși am intrat pe lista enormă și mereu
deschisă a foștilor săi prieteni, insist să-l prețuiesc
estetic și intelectual, să-i prizez stilul alambicat și
să socotesc că dâra lui prin cetate rămâne cu
precădere luminoasă. Că e supărăcios, irascibil,
vulcanic și nedrept face parte din meniul său
existențial și dintr-o chimie ireductibilă” (p. 123).
Și admirația și opusul ei – care o fi, dacă o fi –
trebuie ferite de orbire.
Marea problemă mi se pare că „supărăcios,
irascibil, vulcanic și nedrept” fac parte și din
meniul (fără „existențial”) al spațiului public româ-
nesc, în care trecem mereu, cu viteză și forță, de la
pupici și la flegme și înapoi și, și, și... Iată ce scrie
dl Baconschi despre doi foști președinți: „E în
natura politicii, mai ales într-un stat recent
constituit, precum România, să suporți, ca lider,
fluctuațiile «latino» [din complicitate incorect poli-
tică, eu aș zice (și) „feminine”, n. M.G.] ale unei
populații dezinformate și ușor de manipulat […].
Fiind prea devreme pentru a scrie un tratat de
istorie recentă a țării, se prea poate că dl
Constantinescu să nu apuce bucuria de a citi o
analiză «oficială» care să-i restituie frumoasele
merite politice în serviciul națiunii” (p. 103); cât
despre Traian Băsescu, „genial tactician, dublat
nefericit de un strateg nul și egocentric”, „avem aici
cea mai spectaculoasă dovadă a tendinței româ-
nilor de a-și demola foștii președinți [...]. Timpul
va stinge treptat patimile și le va îngădui istoricilor
să-și facă datoria cu serenitate, dincolo de isteriile
și urile momentane” (pp. 145-146).
Mă gândesc la o epigramă de-a lui Păstorel,
cu Ghiță Dej, românii și rușii. Sunt, totuși,
optimist: chiar nepăsându-mi de foștii preșe-
dinți, sper ca rațiunea să nu rămână cu totul în
seama istoricilor.
Eugen Istodor, omul cu interviurile care „au

fost adevărate, sunt reale și vor fi autentice”, s-a
gândit să scrie o carte despre gașca de elită
Cațavencu, de când s-a născut ea, până pe la 16
ani, când au apucat-o de tot pandaliile și s-a
spart. Bănuiesc că s-a gândit și cum s-o scrie, dar
nu i-a venit nicio idee bună.
A vrut să spună lumii ce și cum cu băieții
ăia care în ’90 s-au apucat să scoată un
săptămânal – la început „incomod”, apoi „de
moravuri grele” – și, până pe la mijlocul anilor
2000, au ținut în șuturi și capace hoții și proștii
publici din România. Culmea e că a și reușit, cât
de cât, dar nu datorită lui, care își zice autor, ci
colegilor cărora le-a luat interviuri. Cea mai
mare parte a cărții e făcută din bucăți de discuții
cu ei, păstrate în „arhiva personală Istodor” sau
publicate deja în „Istodor, 2016”, adică în
Sociologia umorului românesc, apărută la
Editura Universității din București. E bine că a
reluat masiv, ar fi fost păcat să nu. Cunoaștem:
când scoți o carte la o editură universitară, de
multe ori, nu știe de ea nici editura.
Așa aflăm o grămadă de faze tari de la
seniorii & juniorii găștii, plus administratorul,
secretara și femeia de serviciu (ultimii trei cu
interviurile în anexe, lângă selecțiile de bule și de
caricaturi de-ale lui Barbu și Mardale): cum au
strâns pungi de monede după vânzarea primului
număr și cum au ajuns să negocieze cu „marele”
SOV; cum crăpau de floare și de dovleac la
ședințele de bule și cum „nea Tudor [Octavian]
era fericit că-i intra o căciuliță la un a” (Răzvan
Cucui, p. 108); cum Florin Călinescu lua acasă
resturile de mâncare și cum Mircea Dinescu a
dat o gaură de vreo doi ani în cărțile de muncă.
Bine, sunt și chestii (mai) serioase, cu șmecherii
politice, economice etc.
Dacă se „mulțumea” să monteze o istorie
din istorisiri, lui Eugen Istodor putea să-i iasă o
carte ca lumea. Dar nu..., atins de academicoză,
el a vrut o etnografie. S-a apucat să pună
povestea Cațavencilor în teoria „neo-tribului”
(după „Maffesoli, 1996”). Chiar nu văd rostul și o
țin pe-a mea; mi se pare că „neo-tribul
Cațavencu (performeri și audiența lor)” e cam
aceeași chestie cu „gașca mare de golani ce-au
alungat sclavia”. Probabil că fobia de minor l-a
purtat spre ridicol. Își susține autoritatea aucto-
rială așa: „istoria celui mai neconvențional trib
al societății românești dintre 1990 și 2006/
2008 a fost încătușat [el, istoria, n. M.G] într-un
limbaj tehnic, specializat, în 2017/ 2018. Sen-
tințe din sociologie, politologie, istorie, econo-
mie au legat procedural răspunsurile orale ale
Cațavencilor din 2006- 2008” (p. 155). De fapt,
„sentințele” astea sunt capturi de te miri ce, puse

cu furca în text, fără să aibă musai legătură una
cu alta sau cu subiectul. În intervențiile sale,
Istodor aduce, câteodată, cu un prompterist care
rezumă ce a zis reporterul de la fața locului și dă
legătura reporterului din spatele locului, ca să
spună același lucru. Se bagă și el printre citatele
din Bușcu și Julea și cele din Mușatescu, Cucui,
Morar: „Această ficționalizare a realității a avut
zona sa bine precizată la Cațavencu: vizualul, ‘la
«bule»’ și în caricatură. Câteva detalii privind
procesul de fabricație, privind myth-makeri-ii
acestor mitologii sunt dezvăluite prin mărturiile
Cațavencilor” (p. 103). Alteori, aduce aminte de
Garcea: „Mitologia se baza pe gesturi general
sociale care însă se impuseseră social (va-
lorificarea atuurilor simbolice: fronda, păstrarea
distanței satirice față de zona politică, dar și fața
de breasla jurnalistică. Sunt anii satirei care se
ținea verticală în fața asaltului vehemenței de
limbaj și indeterminărilor societale, inclusiv în
interiorul breslei jurnalistice” (p. 69). Bre, ai
paranteza pantă? Și ca să vedeți cum România
de după 2000 a fost condusă de fantomele ile-
galiștilor: „Înnoirea guvernamentală Adrian
Năstase și cea parlamentară de după 2000 și-au
recrutat personalul dintr-o generație anterioară,
dar având aceleași moravuri și concepții ca și
vechea nomenclatură (Gheorghiu, Lupu, 2008:
321-344)” (pp. 92-93).
Despre ordonarea materiei nu zic decât că –
pe cuvânt! – am sărit de la 39 la 122 și m-am
prins – nu mai știu cum – după vreo 10 pagini.
Mă tot gândesc că Eugen Istodor va reveni
râzând: „Bibane, ai mușcat-o! Uite aici cartea
adevărată!”.
(Ramuri, nr. 6, 2018)

Omul nostru de la Londra
Stejărel Olaru, Agentul nostru Victor,

postfață de Marius Oprea, Editura Polirom, Iași,
2018, 311 p.
Scuzați titlul-clișeu, dar se potrivește! De

altfel, s-ar potrivi multe parafraze după cărți/
filme de spy fiction. Am ales-o pe aceasta pentru
că însuși autorul face trimitere la Graham
Greene și al său Omul nostru din Havana,
spunând că, dacă „agentul Victor” ar fi citit
romanul sau ar fi văzut filmul, „ar fi înțeles [...]
cât de evidentă era asemănarea dintre el și
James Wormold, personajul principal al cărții
lui Greene, vânzător de aspiratoare în Havana
anilor 1950, racolat de MI6 și transformat în
spion” (p. 124).
Nu-mi maschez entuziasmul. A fost cât pe
ce să-mi scape din tastatură vorbe mari. Oricum,
în ultima vreme, le-am tot zis puținilor dispuși
să-mi suporte ieșirile din cotidian despre „cartea
anului, deceniului...”. Ce bine mi-ar prinde un
emoticon! Aștept de mult în România o carte de
istorie American style, făcută „profesionist”, dar
care să poată fi citită de oricine (obișnuiește să
citească), o carte de istorie ecranizabilă. De cele
mai multe ori, cărți de genul ăsta sunt scrise de
jurnaliști – păcat că la noi nici istoricii, nici
jurnaliștii nu pricep cât apropiate le sunt (sau
trebuie să le fie) meseriile. După destule
tentative (penibile în grade diferite), tot un
istoric a reușit. Îl apreciez pe Stejărel Olaru încă
de la cărțile scrise împreună cu Marius Oprea, la
începutul anilor 2000 (Securiștii partidului...,
2002; Ziua care nu se uită..., Cei cinci care au
speriat Estul..., 2003). După editarea primelor
două volume din Jurnalul lui Ion Rațiu, am
devenit fan, iar acum sunt entuziasmat...
Despre ce e vorba? O să povestesc câte
ceva! Sunt convins că un thriller bun se citește/
privește chiar știind dinainte „ce se întâmplă”.
„Victor” e numele de cod al lui Silviu Crăciunaș,
român fugit în Occident în anii ’50 și care, în
1961, a publicat la Londra un „bestseller uitat”,
The Lost Footsteps, „prezentat drept povestea
adevărată și spectaculoasă a unui luptător împo-
triva comunismului”. Din lucrarea lui Stejărel
Olaru, se vede că „este de fapt o ficțiune, zămis-
lită dintr-un lung șir de minciuni” (p. 197). La
începutul anilor 2000, după traducerea cărții
(Urme pierdute, Editura Enciclopedică, 2000),
Crăciunaș avea și pe aici o oarecare legendă, în
care a lovit tare Marius Oprea, spunând direct că
acela pe care toți îl considerau erou „a fost agent
al Securității”. Atacat dur atunci, pe motiv de
blasfemie, e firesc să se simtă acum „reabilitat și
răzbunat”, după cum scrie în prefață (p. 282).
Dezvăluirea lui Marius Oprea din 2002 a fost
primul imbold pentru Stejărel Olaru să por-
nească ampla cercetare. Un altul trebuie să fi
fost parcurgerea Jurnalului lui Rațiu, în care
Crăciunaș apare ca personaj secundar dar
important, genul care se reține la Oscar pentru
best supporting actor.
Baza poveștii o reprezintă fondul SIE din
Arhiva CNSAS (cele 63 de volume ale dosarului
personal ale agentului Victor, plus alte dosare
personale și problemă în care acesta apare). Din
păcate, informațiile din surse interne nu au putut
fi confruntate cu cele ale serviciilor străine cu care
agentul a avut de-a face sau care l-au avut în
vizor. Din fericire, istoricul a pus în paralel, cu
multă rabdare și luciditate, documentele lăsate de
Securitate cu cele strânse în arhiva Rațiu Family
Charitable Foundation (în principal Jurnalul, în
curs de editare) și în cea a Fundației Academia
Civică (documente personale de-ale lui Crăciunaș).
Cu siguranță, vor mai apărea date cu privire la
viața și activitatea lui Crăciunaș/Victor și cred că
Stejărel Olaru va reveni asupra subiectului în
măsura în care va simți că poate aduce ceva nou
pentru istoria Securității și pentru istoria exilului
românesc. În fond, dincolo de literatură, de-asta
contează biografia.
În a doua jumătate a anilor ’30, ca student la
Facultatea de Drept din Cluj, Silviu Crăciunaș a
devenit legionar și a urcat rapid în ierarhie. În
toamna lui 1940, ajunsese chiar comandant de
județ în Neamț. La rebeliune, a fost arestat pentru
scurt timp, apoi a trăit mai retras, dar păstrând
legăturile cu unii dintre camarazi. După 23 august
’44, s-a ocupat cu aranjarea trecerilor ilegale de
frontieră, până în 1948, când a fost prins. A
încăput pe mâna Serviciului Special de Informații
(preluat acum de comuniști) care, datorită expe-
rienței și disponibilității sale, a ales să nu-l țină
închis, ci să-l trimită în Occident ca spion, sub
legenda de fugar. La începutul lui 1949 a ajuns,
chipurile clandestin, la Viena, unde a făcut o
impresie atât de bună încât structurile americane
de intelligence au decis să-l întoarcă în România,
cu misiuni informative și de organizare a unor
rețele subversive. Un an mai târziu era înapoi
acasă și, cu voia SSI, începuse să lucreze de ochii
americanilor. Făcea totul cu bani din ambele părți
și de la bani i s-a tras. Acuzându-i pe ofițeri că
i-au sustras din fonduri, aceștia i-au aranjat un
proces pentru trădare și a ajuns din nou după
gratii, de data asta pentru mai mult timp. În 1954,
când SSI fusese încorporat în Securitate (ca
Direcție de Informații Externe), iar cei care îl
aranjaseră erau fie excluși, fie marginalizați, de la
Direcția de Contraspionaj a venit ideea eliberării
și a retrimiterii lui Crăciunaș în străinătate. A
urmat o evadare, „pusă în scenă de Securitate
spre a-i întări legenda” (p. 94). Și tot ca parte a
legendei, agentul trebuia să ceară ajutor din
Occident pentru a trece granița – din nou,
chipurile, fraudulos. Treaba a mers greu, căci
americanii, suspectându-l că „a căzut”, nu mai
erau dispuși să plătească pentru el. Era nevoie de
o inițiativă privată. Abia în martie 1957, cu
ajutorul financiar al lui Ion Rațiu, „agentul
Victor” a ajuns din nou la Viena. Cum, din cauza
reticențelor, îi era imposibil să își îndeplinească
misiunea de a penetra structurile americane, s-a
învârtit, s-a folosit de diverse persoane (în special
Ion Rațiu și Sanda Stătescu – cu care s-a și căsă-
torit, chipurile de legendă, nemaicontând că avea
familie în țară) pentru a prinde rădăcini în Anglia.
A reușit. S-a instalat acolo și a dezvoltat afaceri
imobiliare, a publicat cartea de care aminteam și
a continuat să „corespondeze” cu Securitatea, pe
care a convins-o să-i permită infiltrarea în servi-
ciile britanice, în locul celor americane. Numai că,
posibilitățile sale informative fiind reduse, Victor
a început să inventeze legături (cu parlamentari,
lorzi, ofițeri etc.) și fapte. Într-o primă fază, a
înțeles că „minciuna trebuie construită pe un
fundament de adevăr” și a lucrat „cu pricepere și
rafinament” (p. 125). Cu timpul însă, a luat-o
razna, ajungând chiar să alarmeze cu privire la
pregătirea unor atentate împotriva lui Dej și a
lui... Hrusciov... „Mai mult decât un impostor,
agentul Victor părea să-și fi pierdut definitiv
simțul realității” (p. 158). Nu poți să nu te întrebi
cum de nu s-a gândit că Securitatea îi verifica
informațiile, că mai avea și alți agenți, că și el era
urmărit. La București, nu era clar dacă mințea sau
era lucrat de serviciile britanice. Oricum, de la un
punct nu a mai fost luat în serios; l-au pasat de la
o direcție la alta, iar în 1962, i-au cerut chiar să
revină în țară. Evident, s-a fofilat, a tot evitat
întâlnirile cu ofițerii de legătură. A continuat să
colaboreze până în 1973, când a fost abandonat,
dar „mai mult din inerție” (p. 273). Dar pentru că
lucrurile nu se puteau încheia atât de simplu, fiica
sa (care colabora cu „organele” încă din copilărie)
s-a oferit ca, împreună cu soțul ei, să meargă în
Anglia pentru a continua activitatea tatălui
„bătrân, bolnav și hărțuit”: „Călăriți un cal mort.
Trimiteți forțe proaspete... Nu lăsați să ruginească
mândrețe de vapoare în port” (p. 264). Și DIE nu
le-a lăsat; cele două „vapoare”, botezate „Ene” și
„Maria” au fost trimise să navigheze pe Tamisa.
Pentru că s-au împotmolit, după câțiva ani, au
fost și ele abandonate.
Finalul poveștii confirmă că Silviu Crăciunaș
– care o viață s-a jucat de-a Victor distrugând
viețile altora – își pierduse de mult mințile, dacă
le avusese vreodată. Pe la mijlocul anilor ’80,
trimitea scrisori în toate părțile, spunând că
„acum în jur de treizeci de ani am descoperit
Legile Universale care guvernează întregul Uni-
vers, întreaga viață, și de asemenea omul și toate
cele care țin de el” (p. 277). Pe baza lor, a elaborat
și i-a transmis președintelui Reagan un „Plan
Global de Acțiune”, menit „să anihileze din punct
de vedere spiritual capacitatea de a raționa a

liderilor sovietici prin demolarea doctrinei
marxiste” (p. 278). A murit în 1998.
Sper că rezumatul de mai sus a reușit să vă
stârnească interesul pentru cartea lui Stejărel
Olaru. Dacă nu, mai încerc o dată: farmecul și
importanța nu vin atât din liniile narative mari,
cât din detalii, digresiuni, umbre, scăpări, ches-
tiuni (încă?) neexplicate sau inexplicabile. Din ele
se vede cum lucra Securitatea, în interior și în
exterior, uneori riguros, alteori haotic, uneori
genial, alteori naiv-stupid. Oricât am avea impre-
sia că știm și înțelegem, trebuie să acceptăm că nu
putem cuprinde cu mintea lumea paralelă pe care
a creat-o. Nu înseamnă că nu trebuie să căutăm
să aflăm cât mai mult. Dimpotrivă, trebuie să
strângem dată lângă dată, caz lângă caz, și să
tocăm mental mărunt, după exemplul lui Stejărel
Olaru, ferindu-ne speculații, generalizări, scenarii
explicative.
(Ramuri, nr.7, 2018)

Ghitulescu Mihai - Idei Si Istorii 12x19 DTP

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghitulescu Mihai - Idei Si Istorii 12x19 DTP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Ghițulescu

IDEI & ISTORII

IDEI & ISTORII

Notă, autocritică, mulțumiri / 7

Idei & Istorii | 6

Am adunat aici multe din textele publicate

Valérie Trierweiler, Merci pour ce moment,

Românii sunt enervant de disonanți. Când le

Idei & Istorii | 10

(Ramuri, nr. 10, 2014)

Idei & Istorii | 12

Condiția romă și schimbarea discursului,

Dacă vă zgârie pe ochi/urechi cuvântul

(Ramuri, nr. 12, 2014)

Idei & Istorii | 16

Pleșu, Liiceanu, Patapievici, O idee care ne

O cărticică roșie, lucioasă, pe care scrie

Idei & Istorii | 18

(Ramuri, nr. 1, 2015)

Idei & Istorii | 20

Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan

Îmi pare rău ori de câte văd că o persoană

(Mozaicul, nr. 1, 2015)

Idei & Istorii | 24

Simona Preda, Patrie română, țară de

Îmi aduc aminte adesea de învățătoarea care,

(Ramuri, nr. 2, 2015)

Idei & Istorii | 28

Adrian Cioroianu (editor), Comuniștii

Mi-a duc aminte când, echipați în bluzițe

(Mozaicul, nr. 2, 2015)

Idei & Istorii | 32

Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de

Dacă începeți să citiți acest text sperând să

(Ramuri, nr. 3, 2015)

Idei & Istorii | 38

Aurelian Chistol, Generalul Gabriel

Dintotdeauna mi-au stârnit curiozitatea

(Mozaicul, nr. 3-4, 2015)

Idei & Istorii | 42

Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit,

Rusia... Mi-au trecut, de-a lungul vremii,

Idei & Istorii | 46

(Ramuri, nr. 4, 2015)

Idei & Istorii | 48

Lucian Boia, Cum s-a românizat România,

Am știut că Lucian Boia are de gând să scrie

(Ramuri, nr. 5, 2015)

Idei & Istorii | 54

Constantin Bărbulescu, România medicilor.

Printre multele retorici care mă irită e și

Idei & Istorii | 56

(Ramuri, nr. 6, 2015)

Ioan Bolovan, Primul Război Mondial și

De vreun an și ceva, istoricii și nu numai, de

Idei & Istorii | 60

(Ramuri, nr. 7, 2015)

Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni,

Scriu despre cartea Adrianei Săftoiu când

Idei & Istorii | 66

PS. Am câteva dorințe/curiozități: (1) Aș

(Mozaicul, nr. 7-8, 2015)

Ben Lewis, Istoria comunismului prin