Literatura aservita ideologiei

comuniste

Definirea Cazului
 Ideologia comunistă are ca punct de plecare
teoria determinismului social, potrivit căreia
comportamentul persoanei nu este indus de propria
individualitate, ci de clasa din care provine. Drept
urmare, devine obligatorie educarea sa în spiritul noii
societăţi, comuniste, singura care, se afirmă, îi poate
asigura dezvoltarea plenară.

 În această situaţie, rolul literaturii ca mijloc de

propagandă devine covârşitor, ea având menirea să
educe individul în spiritul supunerii faţă de partid şi
de conducătorul său, dar şi de ură faţă de tot ce se
opune acestei atitudini. Ca unică alternativă de
existenţă, propaganda aduce astfel în prim plan
sloganul Cine nu este cu noi este împotriva noastră,
cultivând insistent mitul patriei primejduite şi, drept
urmare, vigilenţa faţă de „duşmanii” poporului şi
necesitatea luptei de clasă, internaţionalismul
proletar (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), dar şi
cultul Conducătorului providenţial.
Inceputurile
 Comunismul = Regim Totalitar => Toate
mijloacele de comunicare ( radio, televiziunea, presa
scrisă ) sunt dirijate şi controlate de stat.

 După marea literatură interbelică, acum se scrie o

literatură socialistă, comunistă, ideologică,
reprezentată de: imnuri, laude, elogii aduse
conducătorilor, texte socialiste şi comuniste.

 După 1948 literatura română intră într-o epocă

nefastă, dominată de politic. Acest fenomen ţine
până în 1960. In anii ’50 s-a impus modelul sovietic.
Scriitorii care protestau împotriva acestui regim erau
arestaţi, condamnaţi, internaţi în lagăre de muncă
forţată sau chiar si executaţi.

 1944(12 noiembrie)–se înfiinţează ARLUS (Asociaţia

Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea
Sovietică), avându-l preşedinte pe Constantin I.
Parhon. Preşedintele Secţiei literatură şi filozofie este
Mihail Sadoveanu. La 10 decembrie apare primul
număr al revistei „Veac Nou”, principalul instrument
propagandistic al asociaţiei.

 1945 - se înfiinţează Universitatea Muncitorească a

PCR, numită din 1946 „Ştefan Gheorghiu”, înaltă
şcoală de pregătire muncitorească pentru fiii şi fiicele
poporului.
 În 1946 - se dă publicităţii o primă listă cuprinzând
titlurile a 2.538 de cărţi care sunt interzise, scoase
din bibliotecile publice şi distruse.

 În 1948 - se tipăreşte, într-un volum de peste 500

de pagini, o nouă listă de Publicaţii interzise, care
cuprinde un număr sporit de nume de autori şi titluri:
8.779. Astfel, din librării, din biblioteci publice şi
chiar din case, sunt confiscate şi distruse cărţi
semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu,
Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu,
Constantin Bacalbaşa, I.A. Bassarabescu, Lucian
Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Gh. Brăescu, Ioan
Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie
Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, Emil
Cioran, George Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor
Eftimiu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Nicolae
Filimon, Radu Gyr, Ion Ghica, Octavian Goga, B.P.
Hasdeu, Anton Holban, G. Ibrăileanu, Eugen Ionescu,
Titu Maiorescu, Gib I. Mihăescu, Costache Negruzzi,
Alexandru Odobescu, Anton Pann, Hortensia
Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu,
Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, Constantin
Sandu-Aldea, Mihail Sebastian, Damian Stănoiu,
Vladimir Streinu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu,
George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru
Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol şi de încă
mulţi alţii.
 În ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi
este scos din literatură, iar volumul Una sută una
poeme, retras din librării.

 1949 - sunt interzise 119 creaţii populare cu un

„conţinut ideologic neadecvat” (cântece interpretate
de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana
Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau
formula legionară (!) „foaie verde”. Devine
obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie.

 1949 - se înfiinţează Şcoala de Literatură „Mihai

Eminescu”, al cărei scop era să producă scriitori pe
bandă rulantă. Condiţiile admiterii: origine socială
„sănătoasă” şi recomandarea comitetului de partid.
Va fi desfiinţată în 1955.

 1952 - în urma apariţiei „genialei” lucrări a

tovarăşului Stalin, Marxismul şi problemele
lingvisticii, este suprimată revista „Cum vorbim”,
redactată de Alexandru Graur; este, totodată,
criticată „atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Iorgu
Iordan, Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur, ultimii
doi fiind scoşi din învăţământ, ca necorespunzători.

 Sunt condamnaţi duşmanii de clasă, imperialiştii şi

acoliţii lor.
  Partidul devine o “biserica” protectoare , care se afla
peste tot si in toate , spre a face binele si spre a
despartii lumina de intuneric , spre a auzi suspinele
celor aflati in nevoie.

 Se interzice predarea religiei in scoli.

Omul nou.Viata noua

 Autorităţile nu scapă din vedere şcoala, fiind
interesate de primenirea ideologică a manualelor şi a
programelor didactice (întrucât toate manualele
anterioare anului 1947 fuseseră scoase din uz). În
1948, reforma sovietizantă a învăţământului schimbă
radical compoziţia de clasă a personalului didactic,
înfiinţându-se facultăţi muncitoreşti care produc pe
bandă, în câteva luni, „specialişti” cu origine
sănătoasă, apţi să-i înlocuiască pe cei disponibilizaţi,
concediaţi ori trimişi în puşcărie. Tinerii studiază
după materiale de propagandă cu vag aspect
didactic, încropite la repezeală, pe măsură ce se
publică scrieri cu mesaj comunist şi se impun nume
noi. În anul 1950 apar Tezele provizorii de istoria
literaturii române (substitut de manual de clasele a
X-a şi a XI-a) în care creaţia literară era ilustrată,
între alţii, de necunoscuţi precum Ion Păun-Pincio,
Dumitru Th. Neculuţă, Raicu Ionescu-Rion şi
Alexandru Sahia (pentru trecut) şi de Alexandru
 Toma, Dan Deşliu, Maria Banuş şi Mihai Beniuc
(pentru prezent).

 Sunt considerate „snoabe”, „mistice”, „descompuse”,

„dezumanizate”, „degenerate”, „morbide”,
„iraţionale”, „retrograde”, „putrede” şi „decadente”
toate creaţiile simboliste, ermetice, suprarealiste,
naturaliste, expresioniste, dadaiste etc. Este
condamnat, de asemenea, tot ce ţine de estetism.
Însuşi locul în literatură al lui Mihai Eminescu e pus
sub semnul întrebării, căci poetul „nu numai că a
împărtăşit şi propagat o filozofie idealistă şi un
pesimism contagios, dar a şi compus versuri ce
poartă semnele «periculoase» ale unui formalismului
decadent”. Cine nu scria într-un limbaj popular
accesibil şi nu avea o concepţie „înaltă”, materialist-
dialectică asupra vieţii, cine arăta o cât de mică
simpatie pentru intimităţi poetice, pentru naturalism,
pentru erotism şi divertisment, pentru proza
analitică, poliţistă sau de aventuri se descalifică în
ochii partidului ca scriitor.

 Numeroşi intelectuali de prestigiu au fost arestaţi şi

condamnaţi la mulţi ani de închisoare, fiind acuzaţi
de uneltire împotriva ordinii sociale, printre ei
numărându-se Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicolae
Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu,
Vasile Voiculescu şi Nichifor Crainic.
 Poporul- Ceausescu-Romania

 Două principale instrumente au făcut posibilă

perpetuarea dictaturii comuniste: poliţia politică şi
propaganda. Scopul lor a fost să distrugă cetăţeanul,
spiritul civic în genere, şi să construiască un individ
- omul nou - perfect manevrabil.

 Intelectualii au fost somaţi să se conformeze

dogmelor „realismului socialist”, pentru că realitatea
nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce decidea
partidul că trebuia să fie , iar “Omul nou” glorificat
de propaganda regimului era , de fapt , fiinţa total
pliabilă, fără „şira spinării” şi fără un sentiment al
responsabilităţii.

 În acelaşi timp, propaganda glorifica sub numele de

„Epoca de aur - epoca Ceauşescu” cultul
personalităţii Conducătorului (care a devenit, mai
ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului
comunist), prezentat drept călăuză vizionară, erou
între eroii neamului, fiinţă
providenţială, personalitate de vârf a vieţii
internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu.
Nimic din ceea ce hotăra Conducătorul nu putea fi
 discutat sau contestat, deşi realitatea cotidiană
producea din ce în ce mai multe motive de
nemulţumire. S-a ajuns chiar ca, în anii ’80, să fie
interzise în programele de radio şi de televiziune sau
în presă cuvinte precum „întuneric”, „frig”, „foame”,
„moş”, „babă”, „moarte”, „cruce”, „preot”,
„portocale”, „banane”, „cafea” etc., unele fiind
socotite drept aluzive la adresa cuplului prezidenţial.

Concluzii
Toate aceste produse ca şi limbajul din care au fost
realizate, continua lor difuzare în şcoală, la locul de
muncă, la teatru, la televiziune, la radio, în toate
publicaţiile timpului au avut un efect copleşitor asupra
conştiinţelor, impunând, în timp, o adevărată mitologie
a comunismului. Imensa presiune totalitară, dar şi
abolirea criteriului estetic în judecarea literaturii a
produs deformări ale căror consecinţe mai dăinuie încă.
Iar uitarea este, în acest caz, cel mai puţin adecvat
remediu. Tocmai de aceea cunoaşterea ca şi justa lor
apreciere devin necesare.

Grupa: Virlan Gabriel – Matei Marin – Trusca Ianis