Părintele Arsenie Papacioc: un destin martiric

Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe părintele Arsenie (Anghel) Papacioc,

de la a cărui trecere la Domnul, pe 19 iulie 2011, s-au împlinit 6 ani, care a întruchipat prin
destinul său martiric răspunsul deplin al Bisericii în fața agresiunii comunismului.
De la lupta politică la războiul cu patimile
Născut de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1914, față de care a avut o
necontenită evlavie de-a lungul vieții, Anghel Papacioc absolvă în 1932 Școala de Arte și
Meserii, secția sculptură în lemn, pentru ca apoi să intre în vâltoarea politică a României
interbelice, prin adeziunea la ideile legionare. Din cauza afilierii politice este arestat și închis
de patru ori până la instaurarea comunismului, mai întâi în perioada 1938-1940, iar apoi,
regimul Antonescu îl condamnă în două rânduri pentru trecutul legionar, aprilie 1941,
respectiv iunie 1942.
Această condamnare a reprezentat momentul decisiv al biografiei viitorului părinte
Arsenie, deoarece, ajuns în temnița Aiudului, se întâlnește cu Traian Trifan și Valeriu
Gafencu, alături de care formează Grupul Misticilor, care s-a reprezentat piatra de temelie a
rezistenței spirituale în Gulagul Românesc. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a
credinței, împlinită prin trăirea filocalică și jertfa martirică pentru Hristos au reprezentat
coordonatele majore ale membrilor grupului, care au devenit modele de sfințenie pentru
ceilalți deținuți. Un informator nota cu fidelitate poziția duhovnicească a misticilor:
„orientarea pe care se situau Papacioc și Trifan era linia creștină a pustniciei, teoretizată de
Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Evagrie Ponticul și statornicită a instituție
creștină cu canoanele respective de Antonie cel Mare din Tebaida”.
În contextul tulbure de după 23 august 1944, când situația deținuților politici era
incertă, iar în rândul celor închiși în Aiud apăruseră fracturi și tensiuni politice, Anghel
Papacioc se remarcă prin atitudinea sa duhovnicească, „de liniștire apelor”, cum nota un alt
informator, în detrimentul rezistenței ideologice pe care o propuneau unii deținuți și care s-a
dovedit falimentară.
Pe drumul monahismului
După eliberarea din septembrie 1946, Anghel Papacioc caută să-și împlinească
vocația monahală și se îndreaptă spre Mănăstirea Cozia, unde întră în ianuarie 1947. După un
periplu pe la Școala de Cântăreți a mănăstirii Turnu, mănăstirea Tismana, unde este chemat
de părintele Gherasim Iscu și apoi mănăstirile Cioclovina și Sihăstria, ajunge la Antim, unde
este tuns în monahism pe 26 septembrie 1949, naș de călugărie fiindu-i părintele Petroniu
Tănase. Acum îl cunoaște pe patriarhul Iustinian Marina, pe care-l va sluji cu credință până la
sfârșitul vieții acestuia. Apreciat și susținut de patriarh, părintele Arsenie este hirotonit preot
în septembrie 1950 la mănăstirea Agafton de către mitropolitul Moldovei Sebastian Rusan,
pentru ca în toamna aceluiași an să fie numit duhovnic al Seminarului de la Neamț. La
începutul lui 1952 ajunge egumen la mănăstirea Slatina, de unde se retrage pentru câteva luni,
în vara aceluiași an, în munții Stănișoarei alături de părintele Cleopa Ilie, pentru a scăpa de
șicanele Securității. Pentru a-i proteja, patriarhul Iustinian îi cheamă pe cei doi părinți la
București în vara anului 1954 și îi trimite pentru a cerceta duhovnicește mănăstirile Țigănești,
Pasărea, Căldurașni, Suzana, Zamfira, Cheia și Vladimirești. Întors ca simplu monah la
mănăstirea Slatina, părintele Arsenie ține în tot acest timp legătura cu părintele Daniil Sandu
Tudor, starețul Schitului Rarău. Mai mult decât atât, în această perioadă, părintele Papacioc
participă la trei întâlniri ale membrilor Rugului Aprins. Acesta a reprezentat motivul formal
al arestării în noaptea de 14 iunie 1958, când părintele Arsenie este ridicat de la mănăstirea
Slatina.
Mărturisirea lui Hristos în temnița Aiudului
După condamnarea la 20 de ani muncă silnică din octombrie 1958, părintele Arsenie
Papacioc ajunge în penitenciarul Aiud, unde începeau pregătirile pentru reeducarea condusă
de colonelul Crăciun. În detenție, părintele își reafirmă poziția spirituală, fiind considerat
unul din liderii deținuților „mistici” și de aceea i se deschide dosar de urmărire informativă în
aprilie 1960. Rezultatele urmăririi Securității, note și rapoarte informative, sunt de mare folos
pentru că argumentează cu lux de amănunte activitatea duhovnicească a părintelui în timpul
reeducării.
Părintele Arsenie Papacioc și-a asumat de la început detenția ca pe o lucrare
misionară, prin care îl putea împărtăși pe Hristos celor închiși și de a-i lămuri de inutilitatea
cramponării pe poziții ideologice, atitudine care constituia un obstacol major în asumarea
deplină a credinței. Un informator nota în februarie 1960 atitudinea părintelui, care a jalonat
activitatea acestuia în cadrul reeducării și a reprezentat un model pentru ceilalți deținuți:
„Teza lui Papacioc: Legionarismul astăzi, nu-şi mai poate susţine poziţia lui politică – lumea
a evoluat, antisemitismul, naţionalismul şovin, romantismul politic nu mai pot fi susţinute în
formula de ieri. A te crampona pe aceste poziţii vechi înseamnă irosire inutilă de energie şi în
ultimă instanţă sinucidere. Or, sinuciderea este în contradicţie cu teza creştină. Primul,
comandament, azi, este salvarea bisericii şi aceasta are nevoie de luptători.” Același
informator detaliază, un an mai târziu, realismul duhovnicesc și pastoral al părintelui, care
afirma deschis: „Comunismul sapă temelia Bisericii, chiar şi aici în puşcărie. Deci acţiunea
noastră trebuie începută aici. Să-i ajutăm pe cei care se poticnesc în jurul nostru. Viaţa de
retragere şi înduhovnicire n-are preţ dacă nu este luminată de această activitate de salvare a
omului. Trebuie să facem acest lucru.”
Poziția spirituală a părintelui Arsenie a fost dublată de o activitatea duhovnicească
intensă. Alături de lecturi, din memorie, din Scriptură, Psaltire, Filocalie sau Pateric, părintele
Arsenie a slujit permanent Sfânta Liturghie în mijlocul deținuților. Lipsit de orice obiect sau
veșmânt liturgic, părintele a fost nevoit să improvizeze. Informatorul detalia cu lux de
amănunte improvizațiile părintelui. Epitrahilul a fost înlocuit de un laț de sfoară, care era apoi
înfășurat după un nasture de la haină. Sfânta Cruce era făcută din două bețe. Sfântul Disc era
înlocuit de bucată plată de lemn, ascunsă cu multă grijă. Soba ținea loc de Sf. Masă. Cana de
apă era folosită ca Sf. Potir. În loc de vin folosea apă, iar pentru Sf. Agneț oprea rația de
pâine primită. Singurul lucru care-i lipsea era Sf. Antimis, pe care nu-l putea improviza
pentru pierduse la o percheziție la Jilava un fragment din moaștele Sf. Mucenic Mercurie.
Despre Liturghia săvârșită în fiecare dimineață, înainte de deschiderea celulelor de la ora 7,
părintele Arsenie spunea, citat de informator: „Eu fac slujba ca la Biserică şi dacă bunul
Dumnezeu vede nevoinţa noastră şi vrea, pâinea aceasta şi apa sunt chiar trupul şi sângele
Său, încerca părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba, şi, pentru că
această practică este oficiată zilnic, acum fiecare pe rând dă din pâinea sa bucata care e
folosită a doua zi ca împărtăşanie.”
Pentru activitatea din timpul reeducării, părintele Arsenie Papacioc primește „un
certificat al mărturisirii”, sub forma caracterizării semnate de colonelul Crăciun la eliberarea
din închisoare: În detenţie a avut permanent o poziţie duşmănoasă în rândul celorlalţi deţinuţi,
încercând şi uneori reuşind să-i determine să creadă în puterea divină. A refuzat să participe
la munca cultural-educativă. Este predispus să continue şi în stare de libertate activitatea
duşmănoasă pe linia propagandei religioase, fiind periculos îndeosebi în contact cu
elementele credincioase deprimate şi şovăielnice.”
Închisoarea cea mare
Eliberarea din detenție, în 1 august 1964, a reprezentat pentru părintele Arsenie
Papacioc trecerea din închisoarea propriu-zisă în închisoarea cea mare, care era România
comunistă. Abuzurile, nedreptățile, șicanele sau urmărirea Securității nu s-au încheiat odată
cu ieșirea pe poarta Aiudului, ci au continuat permanent în locurile și mănăstirile pe unde a
trecut părintele. După un periplu prin Ardeal, în parohia Filea de Jos din județul Cluj, și apoi
mănăstirile Cheia, Căldărușani, Dintr-un Lemn și Cernica, părintele Arsenie Papacioc a
ajuns, în ianuarie 1976 duhovnic la Schitul „Sf. Maria” de la Techirghiol, unde va sluji
necontenit vreme de 35 de ani.