Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste

Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe Ioan Ianolide, mărturisitor și

memorialist al temnițelor comuniste, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 31 de ani.
Destinul martiric al lui Ioan Ianolide, închis pentru aproape 23 de ani, se confundă cu drama
României din a doua jumătate a veacului trecut, pentru care experiența comunistă a însemnat
transformarea țării într-un imens Gulag.
Memorie și mărturisire
Cunoscut mai ales pentru prietenia apropiată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își
asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite posterității testamentul spiritual al
Sfântului închisorilor, a cărui biografie martirică o redă în volumul Întoarcerea la Hristos.
Document pentru o lume nouă. Redactat între anii 1981-1984 și ascuns în cutii de lemn,
manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui în februarie 1986 și a fost
readus în țară după Revoluție, în 1990, de părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din
urmă, de către Mănăstirea Diaconești.
Intitulată sugestiv, Întoarcerea la Hristos depășește granițele genului memorialistic și
adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria experiență a autorului.
Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei
politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în
confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței.
Prin munca editorială a aceleiași obști monahale au văzut lumina tiparului alte două
volume aparținând lui Ioan Ianolide, Deținutul profet (Bonifaciu, 2009) și Testamentul unui
nebun (Bonifaciu, 2015), care transmit mesajul mărturisitor al acestuia în două ipostaze
distincte. În Deținutul profet îl descoperim pe Ioan Ianolide asemenea unui prooroc, care trage
un semnal de alarmă asupra umanității aflate în derivă, pentru care singura soluție salvatoare
este întoarcerea la Hristos. În schimb, Testamentul unui nebun este o lucrare greu încadrabilă,
la granița dintre literatură și memorialistică, în care autorul transpune sub forma nuvelei
propriul destin martiric.
Pentru Ioan Ianolide efortul mărturisirii reprezintă o datorie de a împlini în primul
rând voința testamentară a lui Valeriu Gafencu, iar apoi de a face cunoscută jertfa pentru
Hristos în temnițele comuniste. Conștient de limitele demersului său, izvorâte din
imposibilitatea consultării altor surse, Ianolide își asumă totuși scrisul, ca pe un „act de
adevărată nebunie”, mai ales în condițiile supravegherii permanente din partea Securității.
 Radiografierea vieții lui Ioan Ianolide își propune să înțeleagă momentele cruciale ale
destinului unui mărturisitor care afirmă cu tărie, la finalul vieții, părtășia cu Hristos: La
sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine.
Bucuria mea e deplină; Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-l pot defini, dar El e
totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!
Capcanele dosarelor
Dacă Ioan Ianolide vorbește mai puțin despre sine în propriile scrieri memorialistice,
în schimb, Securitatea documentează cu lux de amănunte parcursul carceral și perioada post-
detenție. Dosarele Securității sunt expresia fidelă a perspectivei ideologice în care regimul
comunist înțelegea lumea. Astfel, în paginile documentelor, întreaga activitate a deţinuţilor
capătă accente politice, contra-revoluţionare: solidaritatea dintre deţinuţi devine ajutor
legionar, preocupările culturale - profesarea doctrinei legionare, colportarea şi dezbaterea
ştirilor interne şi internaţionale - planuri politice în perspectiva eliberării, iar preocupările
spirituale – misticism religios legionar.
„Veșmântul” ideologic al dosarelor Securității creează dificultăți în înțelegerea
realităților carcerale, deoarece există riscul supralicitării dimensiunii politice a activității
deținuților, amplificată de notele și rapoartele informative. Pe de altă parte, eliminarea totală a
identității politice a celor închiși prejudiciază de asemenea onestitatea efortului analitic.
Depășirea barierei ideologice pe care limbajul dosarelor o ridică în fața realității,
alături de evitarea generalizărilor și privilegierea persoanei, a experienței individuale
reprezintă un minim bagaj metodologic care trebuie să însoțească demersul istoric.
Aiudul și Grupul Misticilor
Născut în ianuarie 1919 în Dobrotești de Teleorman, Ioan Ianolide cade victimă
confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și
condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de
Cruce.
După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița
Aiudului, unde se alătură grupului pe atunci în formare al misticilor, condus de Traian Trifan
și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Vasile Serghie,
Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Iulian Bălan, Dumitru Uţă, Constantin Ţoţea,
dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească.
Deţinuţii, deşi închişi pentru motive politice, aduceau în temniţă propriile frământări
spirituale. Eşecul şi inutilitatea luptei politice alături de conştientizarea „războiului cu
patimile” au fost premisele efortului duhovnicesc, aspecte pe care Ioan Ianolide le
menționează: În închisorile anilor 1941-1944 credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De
la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi
de o guvernare creştină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţii
creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a lui
Dumnezeu.
Aceste căutări erau amplificate de contextul carceral, în care foamea, torturile și
izolarea îndreptau ochii deținuților către Hristos și creau condițiile unei vieți spirituale intense
în care se împleteau lecturile teologice (lucrări ale Sfinților Părinți - Ioan Gură de Aur, Vasile
cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damanschin sau cărți
precum Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Pelerinul Rus)
viața liturgică, mărturisirea gândurilor, dar mai ales rugăciunea inimii al cărei catalizator era
Valeriu Gafencu.
După actul de la 23 august 1944, o parte a deținuților politici este transferată la colonia
de muncă de la Galda de Jos. Beneficiind de un regim semi-deschis în care deținuții se auto-
gospodăreau, „misticii” își continuă lucrarea duhovnicească, iar prin legătura cu părintele
Arsenie Boca, mediată de surorile lui Valeriu Gafencu, intră în posesia primelor trei volume
ale Filocaliei.
Târgu Ocna sau „trăirea mistico-religioasă”
Anul 1948 aduce odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și transformarea
României într-un imens Gulag. Duhul de înnoire duhovnicească din temniţa Aiudului s-a
transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de
supravieţuire pentru deţinuţi în faţa presiunilor şi torturilor venite din partea noilor prigonitori
ai lui Hristos.
Ioan Ianolide, împreună cu un grup de deținuți printre care se numără Valeriu
Gafencu și Gheorghe Jimboiu ajung în 1 iunie 1950 la închisoarea-sanatoriu Târgu Ocna,
după un periplu prin penitenciarele Jilava și Pitești. Numeroasele note și rapoarte informative
ale Securității îl prezintă pe Ioan Ianolide în centrul activității de întrajutorare a deținuților,
dar mai ales ca animator al vieții spirituale: Popularizarea misticismului religios revine total
deţinutului Ianolide Ioan care în orice ocazie caută să arate celorlalţi că e păcat să faci rău
altcuiva, că e bine să înlături toate pornirile rele, că adevărata viaţă este viaţa viitoare şi alte
lucruri de felul acesta prin care caută să menţină în această situaţie elementele tinere.
Etichetat de către administrație ca „trăire mistico-religioasă”, efortul duhovnicesc
impresionează prin conformitatea cu principiile filocalice. Un informator nota cu fidelitate:
Ianolide Ioan spune că această trăire se realizează printr-o permanentă încordare a tuturor
gândurilor omului la Dumnezeu. Acest exerciţiu trebuie făcut timp îndelungat şi că la un
moment dat omul ajunge să simtă pe Dumnezeu care coboară deasupra capului său şi îl
luminează, şi că din acel moment harul lui Dumnezeu intră în omul respectiv. De asemenea
Ianolide spune că spunând în acest timp în mod permanent anumite rugăciuni scurte ca de ex:
Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul, omul ajunge să spună apoi această rugăciune în
mod automat. În urma acestui exerciţiu omul ajunge să fie permanent însoţit de Dumnezeu şi
să nu mai facă păcate, fiind deci un om perfect.
După un periplu prin închisorile Caransebeș, Văcărești și Gherla, Ioan Ianolide ajunge
în 1957 în temnița Aiudului unde reîntâlnește o parte a grupului misticilor, printre care se
numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil
Maxim.
Procesul credinței
Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care
sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracţional organizat”.
Rechizitoriul şi motivarea condamnărilor devoalează modul în care Securitatea a
instrumentalizat şi condamnat dintr-o perspectivă politică viaţa religioasă a deţinuţilor. Astfel,
pentru regimul comunist solidaritatea, meditaţia, rugăciunile în comun și efortul isihast
reprezintă manifestări contra-revoluţionare, iar aprofundarea disciplinelor teologice în vederea
hirotoniei se transformă în pregătire legionară.
Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinţei
camuflată în spatele acuzaţiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror
suferinţă pentru Hristos era asimilată unei activităţi legionare. Regimul practică în mod
conştient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii – decreştinarea
omului.
Misticism și reeducare
În noul val represiv al anilor 1958/59 se integrează şi debutul reeducării de la Aiud.
Având ca scop imediat neutralizarea Mișcării Legionare și desolidarizarea celor închişi de
propriul trecut politic, regimul și-a propus prin această acţiune şi anihilarea totală a credinţei –
ca fundament al rezistenţei deţinuţilor.
Procesul reeducării a confirmat superioritatea rezistenței spirituale a misticilor, Ioan
Ianolide având un rol fundamental în definirea acestei poziții caracterizate de centralitatea
trăirii lui Hristos în dauna activismului politic.
Încă din debutul reeducării, un informator nota atitudinea „mistică” a lui Ioan Ianolide
care spunea că nu vorbeşte ca un legionar […] şi că el se manifestă (sic!) prin aceia că
lumea nu va trăi în linişte, dacă nu va pleca de la popor dragostea şi mila aproapelui, adică
în mod conştient trebuie să treacă la încetarea urii şi vrajbei între oameni.(s.n.) […] Cu alte
cuvinte Ianolide Ioan propagă o aşa zisă dragoste de aproapele şi milă după biblie.
Notele și rapoartele din finalul reeducării, primăvara lui 1964, ni-l prezintă pe Ioan
Ianolide ca mare apărător al dreptei credinței ortodoxe, […] mentor și patriarh al luptei
Bisericii și nației contra reprezentanților răului, în jurul căruia se adună deținuți de toate
categoriile pentru a-i asculta cuvântul de folos.
La eliberarea din detenție (31 iulie 1964) Ioan Ianolide primește un fel de „certificat al
mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul
Gheorghe Crăciun: El a creat aşa numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea
în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de
recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică. dresaj mistic (tăietura și adnotarea
se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a
refuzat să participe la acţiunea cultural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei
lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său,
prezintă pericol de propagare a misticismului.
Anonimatul sfințeniei
După o lungă perioadă de spitalizare, Ioan Ianolide se căsătorește în 1965 cu
Constanța Buzavelcă și reușește să se angajeze, cu mari greutăți, la o cooperativă
meșteșugărească. Urmărit de Securitate, care îi montează microfoane la domiciliu, Ioan
Ianolide menține legături discrete cu foști colegi de detenție (Constantin Voicescu, Mihai
Lungeanu, Octavian Voinea, Florin Nicolae) și chiar cu membri ai Rugului Aprins, precum
Alexandru Mironescu sau părintele Benedict Ghiuș.
Anchetat și hărțuit permanent, Ioan Ianolide impresionează prin conformitatea trăirii
sale mistice cu moșternirea filocalică a Bisericii, un informator notând în aprilie 1974:
Ianolide în discuții considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depășit și este
înlocuită ca trăire cu înalta linie creștină, manifestând un misticism pronunțat, care se
concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă. Pretinde că o rugăciune scurtă de 10
cuvinte poate să o spună în 24 de ore de cca 20000 de ori. (sublinierea ofițerului)
Ioan Ianolide oferă răspunsul deplin la încercarea comunismului, împlinind în destinul
său tradiția mistică și vocația martirică a Bisericii. Detașarea de lupta politică și asumarea
deplină a credinței reprezintă premisele unui model de sfințenie în care jertfa martirică pentru
Hristos în temnițele comuniste se transfigurează prin trăirea filocalică a rugăciunii inimii.