Eseu – Viktor Frankl

Diaconu (Rodina) Doina

Logoterapia (din grecescul “logos” care înseamnă “sens”) este o

formă de psihoterapie centrată pe sens, în care pacientul este confruntat cu sensul
vieţii sale şi reorientat către acesta. Este considerată cea de-a treia şcoală vieneză
de psihoterapie, după psihanaliza freudiană şi psihologia adleriană.
Dacă în psihanaliza freudiană (Sigmund Freud) ne confruntăm cu principiul
plăcerii, iar în psihologia adleriană (Alfred Adler – psihologia individuală) cu lupta
pentru superioritate, în cazul logoterapiei avem de-a face cu o voinţă de sens. În
centrul teoriei sale stă convingerea că, forța motivatoare fundamentală a omului
este căutarea sensului vieții, mai ales în timpul suferinței.
Principiile majore ale logoterapiei sunt:
- viața are un sens și nu încetează să aibă un sens până în ultimul moment al vieții;
dorința de a găsi un sens este un instinct primar și motivator pentru
comportamentul uman; ființele umane au libertatea de a găsi un sens al existenței și
de a-și alege atitudinea față de suferință.
Psihiatrul existențial Viktor Frankl (1905-1997) este părintele
logoterapiei. El a fost martor și a experimentat acte de antisemitism, persecuție,
brutalitate, abuz fizic, malnutriție și umilire emoțională. În mod ironic, prin aceste
experiențe, s-a modelat pierderea demnității și a vieții soției, părinților și fratelui
său, filozofia naturii umane, și anume că această căutare a sensului este motorul
din spatele comportamentului uman. Frankl a formulat baza abordării sale
existențiale a practicii psihologice înainte de al Doilea Război Mondial. Cu toate
acestea, experiențele sale în lagărele de concentrare i-au confirmat punctul de
vedere conform căruia oamenii pot îndura greutăți și suferințe prin căutarea
sensului și a scopului vieții. Într-un fel, teoria lui Frank a fost testată într-un mod
dramatic de tragediile vieții sale. După cel de-al Doilea Război Mondial, Frankl a
modelat gândirea psihologică modernă ținând prelegeri la peste 200 de universități,
scriind 40 de cărți publicate în 50 de limbi și primind 29 de doctorate onorifice.
Ideile și experiențele sale legate de căutarea sensului i-au influențat pe teoreticieni,
practicieni, cercetători și laici din întreaga lume. Acest studiu se concentrează în
mod special pe perioada dintre 1942 și 1945.
(https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/35136443/ accesat în 5.05.2022)
Frankl a fost prelevat în mod intenționat datorită recunoașterii sale internaționale
ca neurolog și psihiatru austriac, care mai târziu a devenit faimos ca supraviețuitor
al Holocaustului și fondatorul logoterapiei. Prin abordarea sa de „vindecare prin
sens”, a devenit fondatorul școlii de psihoterapie centrată pe sens și a publicat
multe cărți despre psihologia existențială și umanistă. Au fost două abordări
teoretice: analiza arhetipală bazată pe C.G. Lucrarea lui Jung și C.S. Pearson și o
abordare a managementului terorii bazată pe opera existențialistă melancolică a lui
Ernest Becker. Metodologia psihobiografiei este folosită pentru a efectua analiza
psiho-istorică a interacțiunii dintre arhetipuri și anxietatea anihilării morții de-a
lungul vieții lui Frankl. (https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/35136437/ accesat
05.05.2022)
Testarea premisei fundamentale a logoterapiei de către traumatica
experiență a lui Victor Frankl în Holocaust a fost tocmai prin trăirile lui. S-a făcut
trecerea de la experiența personală la expunerea acesteia într-un obiect științific.
„Omul în căutarea sensului vieții” este cartea pe care Viktor E. Frankl a scris-o în
decurs de nouă zile, în 1945. Apare la foarte scurt timp după eliberarea din lagărele
morții, unde, ca evreu, fusese trimis de autoritățile naziste. Să admitem că
întrebarea privind sensul vieții este de actualitate, gândindu-ne asiduu la ce ne va
rezerva viitorul. „Dacă sute de mii de oameni (de fapt, e vorba despre milioane –
n.m.) cumpără o carte care încă din titlu promite să se ocupe de problema sensului
vieții, atunci probabil că această chestiune îi macină profund pe oamenii aceștia“,
succesul de public al cărții nereflectînd „o reușită personală“, ci „expresia stării de
nefericire la care a ajuns lumea contemporană“. Autorul intenționează să-și
convingă cititorii că „viața conține un potențial de sens în orice împrejurare, chiar
și în cele mai nefericite“, dovedind prin însăși viața lui traumatică. Cartea aceasta
plină de trăiri, îmbină rememorarea experiențelor de lagăr, reflecția etică și
încercarea de a te transforma în obiect al investigației științifice.
Când Frankl a fost trimis în lagăr, devenind „numărul 119104“, el deja se bucura
de o anume vizibilitate profesională ca psihiatru, cu doctorate în neurologie și
filosofie. De asemenea, avea o predispoziție către valorile pe care apoi le-a
consacrat științific, cea mai importantă fiind sentimentul de responsabilitate. În
1938, după anexarea Austriei, tânărul neurolog a hotărât să nu fugă din calea unui
„destin previzibil“, optând pentru a rămâne alături de părinți. După 1940,
curiozitatea intelectuală și efortul de obiectivare, atât de importante pentru
investigația științifică, l-au făcut să înțeleagă diferit perioada petrecută în
antecamera morții „Pe măsură ce se crăpa de ziuă, ne deveneau tot mai clare
contururile unui lagăr uriaș: lungi întinderi de garduri de sârmă ghimpată dispuse
pe mai multe rânduri; turnuri de supraveghere; reflectoare de căutare și lungi șiruri
de oameni cu fețele neîngrijite, cenușii în cenușiul zorilor.”
De aceea, lungul și mereu seducătorul eseu pe care-l oferă cititorilor din toate
vremurile (Omul în căutarea sensului vieții) urmărește „să descrie cât mai exact
natura acestor experiențe. Foștilor deținuți va încerca să le explice experiența în
lumina cunoștințelor de azi. Pe cei care nu au trecut prin asta îi va ajuta să
înțeleagă, mai presus de orice, experiența prin care a trecut acel foarte mic procent
de prizonieri supraviețuitori, care astăzi se confruntă cu probleme existențiale
foarte dificile“. Mai mult decât atât, ca să realizăm, totuși, în fața cărui monument
editorial ne aflăm, vom spune că această carte reprezintă certificatul de naștere a
unui nou domeniu științific („logoterapia“), al treilea curent de psihoterapie, după
Sigmund Freud și Alfred Adler.
Obiectul logoterapiei îl constituie „căutarea sensului vieții“ ca principală motivație
de a trăi. Nu e puțin lucru ca un episod autobiografic clar delimitat în timp și spațiu
(1942-1945, respectiv lagărele morții de la Theresienstadt, Auschwitz, Dachau) să
dea naștere unui nou curent de psihoterapie. Cartea lui Frankl cuprinde două părți:
prima analizează „experiențe într-un lagăr de concentrare“, iar a doua prezintă
„logoterapia pe scurt“. Ediția pe care o avem în față o urmează pe cea din 1984, la
care autorul a adăugat un post-scriptum în care face o „pledoarie pentru
optimismul tragic“.
Cartea, o adevărată comoară, ne motivează să luptăm pentru supraviețuire,
indiferent cât de dificil ar fi acest lucru. Aceasta prezintă și o valoare memorială,
căci experiența trăită și descrisă este fundamental diferită de orice experiență
posibilă în zilele noastre, în ciuda bizarului sentiment că o citești ca și cum ți s-ar
adresa, aceasta ne face să simțim și noi suferința oamenilor de pe acele vremuri,
deși doar pe plan sentimental, empatic, nu și pe plan fizic.
Prima parte a cărții, construită după modelul clasic al autobiografiilor, spune
„povestea din interior a unui lagăr de concentrare“ în care atenția cade asupra
„multitudinii de chinuri mărunte“, „Degetele de la picioare îi degeraseră, iar
medicul de gardă îndepărta cu penseta bucățile gangrenoase înnegrite, una câte
una”, într-o altă frază, autorul specifică: „După numai câteva săptămâni de lagăr,
suferințele, moartea și morții i-au devenit priveliști atât de obișnuite, încât nu
puteau să-l mai miște.”
Experiența lagărului a fost etică, pentru că Viktor E. Frankl s-a străduit să o facă
astfel printr-un efort uriaș, deoarece „lupta crâncenă pentru supraviețuire de care
erau animați prizonierii“ nu mai lăsa timp și nici interes „pentru considerente
morale sau etice“. Așadar, vedem acum felul în care efortul lui Frankl era dublu:
pe de o parte, încercarea de obiectivare a propriei experiențe, de detașare științifică,
pe care o presupune investigația psihologică, iar pe de altă parte, încercarea de
sustragere de la lupta de fiecare secundă pentru supraviețuire în vederea sesizării
laturii etice a acestei experiențe.
Metoda lui Frankl s-a născut în iureșul suferinței, într-un loc în care orice metru
cedat pe frontul luptei pentru supraviețuire te arunca ireversibil în ghearele morții.
De aceea, nu trebuie să surprindă învecinarea acestei metode cu trăirea religioasă.
„Interesul religios al prizonierilor, cât de pround și de rapid se dezvolta acesta, era
cel mai sincer din câte am cunoscut. Cei nou-veniți erau adesea surprinși și
emoționați de vigoarea și profunzimea credinței religioase din lagăr.“ Experiența
religioasă a prizonierilor dovedește că, supraviețuirea fizică, nu era totul. Ca să
învingi, adică să rămâi om după o asemenea experiență, mai era nevoie și de o
supraviețuire metafizică (spirituală), care presupunea practicarea iubirii în sens
larg, iar în sens imediat, „aprofundarea vieții interioare“. Fără această supraviețuire
spirituală, voința de a supraviețui fizic n-ar fi fost la fel de puternică și, poate de
aceea, cel puțin în prima fază, cea de după intrarea în lagăr, „aproape toți ne
gândeam și la sinucidere, chiar și pentru momente scurte“. Odată depășit șocul
internării în lagăr, deținuții treceau în faza înșurubării într-o rutină demonică.
Acesta e contextul în care autorul „pentru prima dată a înțeles că iubirea este
scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om“ și că „aprofundarea vieții
interioare îl ajuta pe prizonier să găsească un refugiu din calea golului, dezolării și
sărăciei spirituale a existenței concrete“. Ce însemna viață interioară e un subiect
asupra căruia autorul scrie frumos și convingător, aspect de care cititorul singur se
poate convinge.
Este una dintre cele mai captivante cărți pe care le-am citit și nu cred
că există posibilitatea să o citești fără să ți se umple golul existențial, fără să te
hrănească din plinătatea în care băltesc speranța și credința, autorul reliefând: „În
ciuda primitivității fizice și sufletești silite din lagărele de concentrare, era posibil
totuși ca viața spirituală să se adâncească.”
Experiența lagărului i-a demonstrat că „omul are capacitate de decizie asupra
conduitei sale“; altfel spus, „un om poate să piardă orice, în afară de un singur
lucru: ultima dintre libertățile umane – alegerea răspunsului în orice situație,
alegerea felului propriu de a reacționa“. Consecința acestei concluzii bulversează:
transformarea prizonierului nu se produce atât sub „influența condițiilor de viață
din prizonierat“, cât „mai degrabă pornind de la o decizie interioară“, iar această
libertate interioară „conferă sens și rost vieții“.
Potrivit autorului, în viața activă, omul descoperă „valoarea muncii creative“; în
viața pasivă, omul cunoaște, prin contemplare, „frumusețea, arta sau natura“.
Ambele tipuri de viață au un rost atunci când ele se îndreaptă „spre un
comportament moral unic: e vorba despre atitudinea omului față de existență, când
aceasta e limitată de forțe exterioare“. Cu alte cuvinte, e vorba despre suferință.
Dacă viața include truda vieții active și plăcerea vieții contemplative, „ea nu poate
fi completă fără suferință și moarte“.
Cum aș putea să mă adresez unui pacient terminal, aflându-l într-o
mare suferință, totodată fiind inspirată de cartea pe care am citit-o?!
Vorbele de duh la momentul potrivit fac mai mult decât toate bogățiile la un loc.
„Felul în care omul își acceptă destinul și suferința implicită vieții, felul în care își
acceptă crucea îi oferă ample posibilități – chiar și în cele mai crunte circumstanțe
– de aprofundare a sensului vieții sale. […] În asta constă șansa omului de a trage
foloase din cirumstanțele sale de viață sau, dimpotrivă, de a rata oportunitățile de
cucerire a unor valori morale oferite de situațiile dificile. Iar decizia aceasta
stabilește dacă se ridică sau nu la înălțimea suferinței sale“.
Căci „numărul 119104“ și-a orientat „încercările individuale de psihoterapie sau
psihoigienă“ înspre prevenirea suicidului. Cum altfel putea să o facă decît
recurgînd la propriile concluzii, pentru a le arăta celor căzuți în disperare și
deznădejde că „viața încă mai aștepta ceva de la ei, că aveau ceva de rezolvat în
viitor“?
De-a lungul vieții, un citat îmi tot răsună în minte, și anume: „Trăiește fiecare zi ca
și cum ar fi ultima!”. Și asta fac, zi de zi sunt un pacient terminal, zi de zi lupt să-
mi strâng cât mai multe amintiri, cât mai multe trăiri, să-mi îmbrățișez mai des,
mai strâns familia, căci într-o bună zi chiar va fi ultima. Nu trebuie să ne irosim
viața, ci trebuie s-o umplem cu de toate, si cu dureri și cu bucurii.
Un pacient terminal, în realitate, simte mai multe presiuni. Există frica de moarte,
de necunoscut îmbinate și cu suferința profundă a acestuia. Consider că, vorbele
bune spuse din inimă, îi vor tresări lumea interioară. Noi nu suntem doar un trup, ci
Dumnezeu Ne-a dat și un suflet. Dacă sufletul se îmbolnăvește, automat și trupul o
face, fiindcă există o conexiune divină între ele.
Dar cum poți aborda un pacient terminal care nu e deloc spiritual?
Mi s-a întâmplat curând, se uita la mine fără nicio tresărire, se uita în gol... Tot cât
atârnă de noi, putem face, dar nu putem aduce vindecarea trupului la un pacient
terminal, însă măcar să încercăm să tatonăm „vindecarea sufletului” care este cea
mai importantă...